Colonoscopia lui Stephen King

Nightmares and Dreamscapes

Am mari retzineri de apa in momentul in care aud de ecranizari pentru televiziune dupa Stephen King. La Rose Red am adormit de atatea ori incat n-am aflat nici azi cum se termina, iar la filme ca Tommyknockers sau Storm of the Century ma omoara efectele speciale si actorii adusi din ecranizari Danielle Steel. Dar iata ca la batranetze Stephen King si-a facut o colonoscopie si cand i-au scos sonda din fund au gasit pe ea 8 povestioare dragutze, ecranizate in miniserialul Nightmares and Dreamscapes, intr-un format asemanator cu Outer Limits si mai nou Masters of Horror care se muleaza mult mai bune pe materialul lui King decat productiile imberbe regizate de cascadorul Craig Baxley sau omul de afaceri Mick Garris.

Principala calitate a serialului este ca nu se (prea) ambaleaza pe taramul efectelor speciale suficient incat sa miroase urat limitarile bugetare. Cateva trucuri de montaj, machiaje, cromatica si coloana sonora isi ating scopul, fara a flutura pretentzii de instaurare a ororii absolute: cateva povestiri tributare, cateva amuzante, un pic de Twilight Zone si ceva realism oribil duse in spate de personaje puternice jucate de oameni ca William Hurt sau William Macy tzin serialul in picioare cu succes si traseaza o imaginea clara asupra cat de vag si larg a devenit in zilele noastre termenul Horror si asocierea lui King cu eticheta respectiva.

Episodul pilot Battleground e cel mai interesant ca realizare si singurul care se preteaza la efecte speciale. Povestea e infantila - un asasin platit este terorizat si torturat de jucarii cu specific militar. In mod normal, intr-un astfel de plot l-as vedea pe Robin Williams si ar fi vorba de un film de matineu. Sentimentul de teroare este zgandarit cu o gaselnitza interesanta: episodul nu are deloc dialoguri si se bazeaza exclusiv pe mimica lui William Hurt in fatza absurdului situatzie, absurd care se transforma pe nesimtzite in tragedie si cu asta se puncteaza de minune principala calitate a scriiturii lui King.

Episodul doi nu aduce nimic inovator, e un inevitabil tribut Lovecraft care bifeaza toate elementele necesare, inclusiv elemente luate de-a gata din povestirile pomenitului: un cuplu de turisti se rataceste prin Anglia, in zona Crouch End, unde realitatea este instabila si are thin spots prin care razbate bizarul si un sentiment profund de nebunie - in masura in care nebunia e un sentiment. Mi-au placut culorile si superba Claire Forlani (Meet Joe Black) cum plange ea din ochii aia albastri de i se zguduie rochitza pe nuri, caci nu mai intelege ce se intampla. Pai daca n-a citit Lovecraft, asa-i trebuie.

Umney's last case e preferatul meu, odata pt ca il are pe William Macy (Fargo, Boogie Nights), apoi pt ca are o poveste extrem de interpretabila. La un nivel superficial, e vorba de un scriitor cu casnicia ratata care face schimb de vietzi cu personajul scrierilor sale, un detectiv noir cu succes la femei, ambii jucatzi de pomenitul Macy. La alt nivel, e vorba de povestea din Secret Window spusa mult mai sincer si cu atat mai terifiant: un scriitor asuprit de cotidian si obligatziile casniciei se refugiaza in schizofrenia sa sub personalitatea si sentimentele personajului creat de el, in care si-a refulat de-a lungul vremii idealurile privind propria persoana. E misto si transformarea nevestei, incantata la inceput de aparenta joaca de-a refacutu relatziei, apoi ingrozita de ideea ca n-o sa-si mai recupereze niciodata barbatul cu care s-a maritat si ca omu s-a dus cu pluta pe bune. Contrastul intre decorurile noir care alimenteaza iluzia personajului si cotidianul de sufragerie in care si-a macinat viatza e de mare efect.

The end of the whole mess e alt episod cu structura neobisnuita: o marturie-monolog a unui sinucigash in fatza camerei de filmat, punctata cu cateva flashbackuri, ne ofera istorioara unui geniu precoce care a aflat ca rautatea din oameni e din pricina apei de la robinet, asa ca inventeaza el o apa minerala pe care daca o bem ne facem baietzi de treaba. Din pacate prea de treaba.

The road virus heads north e despre colonoscopia unui scriitor de succes care a mancat cam multa carne de porc, probabil Stephen King, si incepe sa gaseasca sange in propriul caca. Doctorul ii gaseste o mizerie in fund, probabil cancer dar nu e sigur, si il trimite acasa sa astepte rezultatele la analize. Si omu asteapta. Si asteapta. Si face o baie, se mai pisha o tura, se duce la prieteni. Si iar asteapta. De aici incolo totul e asteptare, o teroare consumata interior care ne asteapta pe totzi la un moment sau altul al vietzii. Pentru cine nu vede dincolo de aparentze, povestea e despre tabloul ucigash al unui tip care s-a spanzurat lasand mesajul I can't stand what's happening to me. In realitate ni se prezinta una din cele mai cumplite teme ale genului horror: privitul in ochii realitatzii.

The fifth quarter e o poveste politzista simplista spusa excelent. Vedeta filmelor horror independente Jeremy Sisto (May, Wrong turn, One point O) joaca un puscarias care si-a lasat nevasta pe mana unui prieten, inclusiv sa faca ce vrea cu ea pana iese el din puscarie. Doar ca atunci cand iese din puscarie, sentimentele lui nu mai sunt la fel de nobile si incepe sa strambe din nas la idee. Dar pretenu lui zice man, nu te supara ca am avut grija de nevasta-ta mai mult decat trebuia, itzi dau aici la schimb o bucata din harta unei comori. Apoi moare iar eroul nostru tre sa gaseasca celelalte bucati de harta, sa faca rost de comoara si sa-si refaca casnicia murdarita. In ciuda faptului ca nu e nimic fantastic sau oribil la mijloc, regizorul pune povestea intr-o lumina foarte intunecoasa care salveaza episodul de la banalitate.

Autopsy room four e drama unui om paralizat la morga caruia medicii sunt pe cale sa-i faca autopsia. Bancuri medicale, termometru bagat in fund, joaca cu fierastraul si lehamitea medicilor care prelungesc agonia "pacientului" alcatuiesc o mica sceneta pe baza de umor negru fara pretentii.

You know they got a hell of a band intra tot in zona umorului negru: episodul incepe cu o falsa intriga clasica, motivul cuplului ratacit in padure datorita unei scurtaturi nefericite. Tensiunea se destrama cand cei doi ajung intr-un sat izolat, populat cu mari cantaretzi rock'n'roll zombificatzi dintre care Elvis e sherifu. Morrison, Orbison si Janis Joplin trag concerte in fiecare seara pentru nefericitzii turisti care devin prizonieri ai localitatzii si tre sa asculte rock pana la sfarsitul zilelor. Eroii incearca sa evadeze dar sunt urmaritzi de Jimi Hendrix si un autobuz de hippiotzi. Nu l-am vazut pe Leonard Cohen, in schimb.