Tuesday, November 29, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (V) - filmele misto

Gata, asta e ultimul articol despre filmele vazute din programul festivalului Slashfilm, cu o selectie a favoritelor mele. Despre celelalte filme am povestit aici, aici, aici si aici.


Love Witch

(regizat de Anna Biller, feminista crancena)

Ma enerveaza foarte rau "feministele terminologice" care se plang de privilegii masculine fara sa le intzeleaga cu adevarat. De exemplu nu demult am aflat despre notziunea de "manspreading" - tendintza unor barbatzi de a sta pe scaune cu picioarele mai desfacute (inclusiv in mijloace de transport in comun unde e inghesuiala). Chestia e perceputa de feministe drept un abuz de ocupare a spatziului fizic, caci femeile sunt obisnuite sa se asheze cu genunchii lipitzi ori picior peste picior. Nu-si pun feministele problema ca barbatzii au acolo niste organe care se squeezuie in mod nasol, o suferintza de care femeile nu au parte (desigur, depinde de dimensiuni). Putzina intzelegere va rog (ceea ce tocmai am facut in acest paragraf este o alta meteahna masculina si se numeste "mansplaining").

Pentru cei care ma mai suspecteaza de misoginism recomand cu caldura acest horror feminist al activistei Anna Biller, practicanta a unei foarte agresive dar totodata destepte forme de arta feminista. Acu catziva ani a avut la TIFF filmul Viva, pe care n-am stiut cum sa-l iau, dar cu acest film m-am lamurit. E un pericol real pentru umanitate ce face femeia asta in filmele ei, dispretzul fatza de sexul tare atingand culmi inimaginabile. Insa o face deshtept, coerent, cu simtz estetic si in nici un caz nu-si pierde vremea cu acuzatzii de "manspreading".

Eroina filmului e o vaduva neagra si oculta care omoara barbatzi cu nemiluita, dupa ce intretzine episoade erotice cu acestia. Farmecul filmului sta in designul retro si jocul teatral al actorilor (amintind de filmele lui Ed Wood), dar mai ales in finetzea detaliilor menite sa scoata in evidentza diverse aspecte ale notziunii de "privilegiu masculin". Toate personajele masculine sunt cretine si abuzive, prezentand comportamente macho evidentziate in tushe groase, insa extrem de amuzante.

In sfarshit o artista capabila sa problematizeze feminismul pe alte cai decat speculatzii terminologice.



*********************************************


The Priests

(regizat de Jae-hyun Jang, debutant, corean)

Nu e nimic original in povestea acestui film, insa e clar cel mai bun film cu exorcisti pe care l-am vazut de la Exorcistul original incoace. Sharmul filmului provine din localizarea povestii la Seoul si din numeroasele detalii tehnice adaugate la poveste - de exemplu purcelul din poza de mai jos, crescut special pentru a gazdui demonii in urma exorcizarii (urmand exemplul povestii biblice cu Legion).

Nu stiu exact care e statutul bisericii catolice la Seoul dar e clar ca are un rol important - e amuzant sa vezi sud-coreeni imbracatzi in veshminte preotzeshti catolice, vorbind latina ori italiana. Filmul incepe cu nishte disensiuni politice, cu biserica de la Seoul incercand sa mushamalizeze faptul ca mai practica exorcisme si ca foloseste porci in acest scop, in conditziile in care succesul catolicismului la ei s-a bazat tocmai pe prezentarea sa drept o alternativa moderna la shamanismul si superstitziile pagane arhaice din zona. La un momendat la exorcism participa si niste shamani de-ai lor, nevoitzi insa sa lase loc procedurilor de lucru mai profesioniste ale catolicilor.

Povestea e redusa la strictul necesar - o fetitza posedata tot incearca sa se sinucida si doi preotzi se duc sa-i aplice un exorcism ca in vremurile bune. Bucuria de a urmari filmul nu sta in poveste, ci in detaliile surprinzatoare introduse prin translatarea acestei povesti horror deja clasice intr-un cadru cu totul nou si exotic.

Actorii sunt destul de cunoscutzi, dupa fetze am inceput sa-i recunosc de prin thrillerele coreene pe care le mai prezinta TIFFul (Chaser, Yellow Sea) insa nu-s in stare inca sa le tastez numele fara sa ma uit in IMDB si acum mi-e lene.



*******************************************************

The Handmaiden

(regizat de Chan-wook Park, autorul lui Oldboy)

Si asta e un film al carui principal farmec vine din felul in care o poveste occidentala e transferata in alt spatziu (in acest caz si in alt timp, al Coreei ocupate de japonezi in anii 30). Povestea originala e romanul Fingersmith al activistei feministe Sarah Waters, cu actziunea plasata in Anglia victoriana, ecranizat deja intr-un serial BBC dar suferind in acest film mutatzii fascinante datorita relocarii povestii. Singurul necaz e ca filmul nu prea avea ce cauta intr-un festival horror ca Slashfilm, miza fiind feminist-erotica (si inca intr-un fel glorios-luminos, nicidecum dark-ocult), iar scenele violente sunt foarte reduse.

Protagonistele sunt o gagica bogata orfana si slujnica ei infiltrata sa ii traga o tzeapa sofisticata impreuna cu un escroc care spera sa ajunga in chilotzii orfanei. Pe langa ele se mai invarte si un mosh sinistru, unchiul orfanei - un pervers pasionat de tentacle porn si literatura erotica medievala, din care a deprins cateva obiceiuri dubioase. Cei 4 isi tot dau tarcoale unii altora, planificand mashinatziuni intr-un cadru ce musteshte de innuendo erotic mai mult sau mai putzin subtil (si cu multe particularitatzi de factura asiatica pe care nu le pot detalia fara sa dau spoilere).

Filmul are multe in comun cu aventura hollywoodiana a aceluiasi regizor de acu catziva ani, Stoker (unchiul pervers, tanara orfana manipulata, vila izolata etc.). Toate greselile de acolo sunt indreptate aici, genul asta de film fiind mult mai entertaining in varianta asiatica, chiar daca la baza e cladit pe o structura de thriller hitchcockian.


*******************************************************


Hangman

(regizat de Adam Mason, never heard of him)

Filmul asta e o versiune realista si lipsita de paranormal a filmelor Paranormal Activity. Deci e un fel de found-footage movie, insa unul credibil, obtzinut din camerele instalate de un psihopat prin casa unei familii, in scopul de a-i teroriza si a le distruge vietzile. Filmul incepe cu psihopatul dand buzna in casa goala, instaland prin toata casa camere de filmat si coordonand diverse farse pentru a-i baga in sperietzi pe locatari. Victimele sunt un cuplu cu doi copii, capul familiei fiind jucat de Jeremy Sisto (serialele The Returned, Six Feet Under).

Cei pe care filmele Paranormal Activity nu i-au impresionat in nici un fel, in baza faptului ca nu exista fantome deci nu avem nimic de invatzat din acele filme, nu vor ramane la fel de calmi urmarind Hangman, in care totul e ingrijorator de credibil si realist. Sigur, e nevoie de o casutza mai mare ca sa se poata intampla tot ce se intampla aici, cei care stau intr-un amarat de apartament ca mine nu tre sa se ingrijoreze.

Simplul fapt ca nazbatiile din acest film sunt realiste schimba major felul in care poate fi perceput - e mult mai entertaining decat sa te uitzi o ora jumate la ushi care scartzaie si perdele care se flutura. De calitatzi tehnice nu prea poate fi vorba caci avem un found-footage simplu, complet static - toate camerele de filmat sunt fixe, unele ofera scene de zi, altele scene de noapte si tot farmecul sta in montajul lor, in ordonarea scenelor pentru gradarea tensiunii, in ghicitorile mute oferite spectatorului spre un deznodamant mai mult sau mai putzin previzibil, dar oricum destul de intens.



********************************************


In a Valley of Violence

(regizat de Ti West, auteur horror incercandu-shi aici mana cu westernul)

Probabil exagerez putzin recomandand cu caldura acest film, insa n-am vazut de foarte demult un western cinstit, ca pe vremea lui John Wayne (n-am fost deloc incantat de pastishe omagiale recente precum Hateful Eight si True Grit). 

Elementele de atractzie aici sunt John Travolta in rolul unui sherif dement si Ethan Hawke in rolul unui cowboy solitar care trece din intamplare prin satul sherifului dement. Oamenii sherifului dement ii omoara catzelu lui Ethan Hawke, iar acesta porneshte o razbunare sangeroasa. Simplitatea plotului e dezarmanta dar creca special conceputa sa trezeasca nostalgii asupra westernului clasic care a bucurat tineretzile unora ca mine.

Foarte dragutze sunt si Amy Pond din Dr. Who si Taissa Farmiga in roluri de femei ushoare. Dialogurile sunt destul de cretine, dar asta pt ca personajele sunt cretine, nu din vreo insuficientza a scenariului. Uneori e amuzant, alteori e violent, dar e tot ce trebuie. In plus e un film pt animal lovers despre dragostea dintre un om si un caine, iar Romania are nevoie drastica de astfel de filme in aceste vremuri de salbaticie neoliberala.

Sunt cat de cat fan al regizorului Ti West, in special al filmelor Sacrament (despre colonia comunista a lui Jim Jones) si House of the Devil. Omul e una din figurile proeminente ale grupului "mumblegore" - o mana de regizori hipsteri care ne-au invadat in ultimii 10 ani cu o avalansha de scurt-metraje (unele grupate in filmele-antologie VHS) si cu niste filme sangeroase mizand pe sensibilitatzi retro (campanie in care se incadreaza si filmul de fatza). Asta e primul sau film cu actori importantzi, deci sunt semne ca incepe sa fie bagat in seama de industria mare de la Hollywood.


Tuesday, November 22, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (IV) - alte filme asa si-asa

Asta e al patrulea calup de cronici despre filmele din programul festivalului Slashfilm 2016. Primele trei calupuri au fost aici, aici si aici.

Belladonna of Sadness

(regizat de Eiichi Yamamoto, pionier al anime-ului japonez si discipol al lui Osamu Tezuka)

Recent s-a dezvaluit marelui public aceasta animatzie japoneza a anilor 70, multa vreme uitata, huiduita ori chiar interzisa. La vremea ei a primit nitzica atentzie la Festivalul de la Berlin insa acasa in Japonia filmul a fost receptat dezastruos, chiar cu ura si multa vreme dupa aceea n-a mai auzit nimeni de el. Osamu Tezuka (unul din pionierii BD-ului japonez), in ale carui studio-uri a fost creat acest film, s-a si lasat cu ocazia asta de animatzie, dedicandu-si restul carierei benzilor desenate - un mediu mai putzin reglementat decat cinema-ul. Filmul asta e episodul 3 al seriei Animerama, o serie initziata de Tezuka cu animatzii explicite sexual, psihedelice si foarte artsy fartsy, cu mari muzicieni japonezi contribuind la coloana sonora.

Lumea nu prea era pregatita in 1973 pentru ce e aici, cu o coloana sonora avangardista (un post-jazz cu mult inainte ca post-jazzul sa existe), cu o grafica psihedelica inspirata mai mult de Klimt decat de shabloanele anime-ului japonez si cu o gramada de simbolistica ocultist-marxist-feminista. Filmul are unele in comun cu Haxan - are la baza tratatul de ocultism Satanism and Witchcraft ce documenta prin secolul 19 realitatzile sociale si abuzurile care se ascundeau in spatele notziunii de "vrajitorie"(in special abuzuri sistemice impotriva femeilor).

Animatzia e mai putzin documentarista decat Haxan, mizand mai degraba pe lirism si pe caracterul provocator. Putza din imaginea de sus e un demon - personalizare a sexualitatzii feminine, care o impinge pe eroina pe un drum al ocultismului ce chestioneaza autoritatea administrativa si religioasa intr-un sat medieval francez (!?). Povestea are multe in comun si cu prozele lui Aleister Crowley, Arthur Machen si ale altora care au provocat pe seama realitatzilor sociale din spatele politicilor de demonizare a sexului (si nu numai).

In multe privintze filmul e o munca de geniu, insa nu stiu multa lume care va avea rabdare sa reziste la film pana la capat - cea mai mare parte nu e tocmai animatzie, ci mai mult un fel de slide-show de imagini statice peste care e aplicata muzica si naratziunea, si doar din cand in cand cate un element cu adevarat animat. Unii il vor percepe drept o pacaleala - e destul de obositor sa te uitzi o ora jumate de slide-showuri - insa filmul isi va bantui multa vreme spectatorul care are rabdare pana la capat.



********************************************


Are We Not Cats?

(regizat de Xander Robin, debutant competent, de urmarit in viitor)

Duma horror a acestui film e ca protagonistii sunt un cuplu de hipsteri care dezvolta hobby-ul de a-si manca părul din cap. Ea e mai nesatula si mananca atat de mult incat a ajuns sa poarte peruca, el doar mai ciuguleshte cate un firicel cand se plictiseshte. E o boala psihica, tricofagie creca ii zice si nu e chiar asa rara cum ar parea, iar filmul tzine foarte mult sa se prezinte pe coordonate foarte realiste, lipsite de spectaculos dar totusi tulburatoare. Duma e diluata in scene de cotidian, cu protagonistul certandu-se cu fosta gagica, cu parintzii, cu colegii de la job. Daca era romanesc, filmul putea trece lejer drept drama sociala, horror-ul fiind destul de subtil aici.

Filmul sufera de gresheala debutantzilor care isi fac primul lor lung metraj dintr-un scurt metraj cu care apucasera sa atraga atentzia pe la festivaluri. Nu e nimic rau in asta, dar adesea metoda aplicata e diluarea scurt-metrajului in scene mai lungi, mai lente, mai leneshe, fara a mai adauga chestiuni de esentza. In consecintza, devine suparatoare senzatzia ca stai intr-o stare de expectativa construita in jurul scurt-metrajului original.

Trecand peste aceasta meteahna, filmul e dragutz, un fel de cinema de Nou Val romanesc - nu chiar Sieranevada, mai aproape de Aurora/Dl. Lazarescu, cu personajele circuland mult de ici colo si palavragind aiurea, ori petrecand timpi lungi de ashteptare. 




********************************************


Trash Fire

(regizat de Richard Bates Jr., autorul lui Excision)

"Your balls smell real bad" "Ok, I'm gonna jerk off in the toilet" sunt genul de replici candide pe care le schimba indragostitzii-protagonisti ai acestui film, in care prima jumatate incearca sa treaca drept o comedie romantica, insa una extrem de cinica (mai cinica decat cele mai cinice momente din comediile lui Apatow).

Cei doi sunt un cuplu de tineri crescutzi in familii religioase, ajunsi dupa 3 ani de relatzie la acel punct la care se dispretzuiesc profund si se insulta reciproc cu orice ocazie, insa n-au curaj sa se desparta caci realizeaza ca cu greu vor mai gasi pe cineva care sa-i suporte. Pana la urma decid ei sa isi salveze relatzia facand un copil. Ca test de andurantza, incep sa-si viziteze reciproc familiile. Problemele incep la familia baiatului care are o bunica extrem de afurisita si ofensatoare, precum si o sora mutilata de un accident din copilarie. Cea mai mare parte a filmului sunt doar avalanshe de insulte schimbate intre personaje, ce vor fi percepute drept extrem de cool de catre cei pasionatzi sa posteze pe facebook comentarii ofensatoare despre familie, religie, munca si alte traditzionalisme primitive.

Cine a vazut succesul de underground Excision de acu catziva ani al aceluiasi regizor va recunoaste faptul ca omul incearca (si reuseste) sa isi defineasca un fel de retzeta: filmele sale incep ca niste comedii cinice, apoi se transforma subit in horror violent. E ceva din Tarantino in retzeta asta, insa aici racordul este mai prost, schimbarea de ton a filmului e mult prea brusca si logica povestii e mult fortzata pentru a acomoda aceasta retzeta. E, totusi, un film amuzant in cea mai mare parte a sa.




********************************************


Abattoir

(regizat de Darren Lynn Bousman, autorul Saw II-IV, Genetic Opera etc.)

Asta fu cel mai american si mai comercial film al acestei editzii a festivalului - in sensul ca e genul de film care mai ajunge si la noi in cinematografe.

Regizorul Darren Lynn Bousman a realizat 3 dintre filmele seriei Saw, iar acum incearca sa se detasheze de acea perioada a carierei incercand sa lanseze propria franciza. Facand asta, el de fapt calca pe urmele lui James Wan (creatorul seriei Saw) care acu ceva timp a facut un pas similar, specializandu-se in francize gotice (fantome, demoni etc.) - vezi Insidious, Conjunring).

Abattoir e ceva mai aproape de spiritul traditzional al genului american gothic (de scriitori de duzina ca Dean Koontz) si are ambitzia de a propune un nou personaj iconic pentru cinema-ul horror american. E o misiune extrem de dificila, nu mai suntem totushi in anii 80, hipsterii nu dau suficienta importantza ca sa vorbim de un revival al genului, iar antieroul acestui film - un moshulica venit din Iad - nu e un personaj suficient de fascinant incat sa poata concura cu Freddy, Pinhead etc., ori macar sa ofere o imagine exploatabila in meme pop culture,

Protagonista e o agenta imobiliara care sesizeaza o schema imobiliara dubioasa, a moshului din Iad care speculeaza piatza cumparand ieftin case in care au avut loc crime. Cu ajutorul unui politzist ajunge la sursa speculei - un satuc american creepy populat de personaje creepy (nu doar Dean Koontz, ci si Stephen King e de vina pentru aceasta retzeta). Satul respectiv e supus intereselor oculte al colectzionarului de case, despre care n-o sa dau mai multe detalii.

Initzial Abattoir a aparut sub forma de banda desenata (scrisa tot de regizor), apoi s-a creat acest film care se anuntza a fi inceputul unei trilogii.

Sunt atashat emotzional de genul asta de povesti pe care le consumam pe paine in vremea liceului, dar acum nu pot sa intzeleg de ce ar crede cineva ca merita sa investesti in genul asta. Filmele gotice ale lui James Wan au momente creepy bine orchestrate si pot produce sperieturi, insa Bousman nu e in stare sa reproduca retzeta. Abattoir e extrem de pripit, evenimentele se desfashoara cu o viteza atat de mare incat prima ora a filmului pare pe fast-forward, iar un final nu exista, evenimentele ramanand deschise pentru continuarea trilogiei. Poate la intregirea trilogiei va fi mai ok, dar luat de sine statator e cam shubred.


Tuesday, November 15, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (III) - alte filme asa si-asa

Al treilea calup de filme din programul festivalului horror Slashfilm 2016. Primele doua au fost aici si aici.


Train to Busan

(regia Yeong Sang-ho, destul de celebru pentru animatzii horror)

Asta e un film sud-coreean cu zombie ce are drept punct de atractzie faptul ca actziunea se intampla intr-un tren si in trei gari. E, asadar, o ocazie pentru Coreea de Sud sa se laude cu trenurile si cu garile pe care le au. Ar fi fost mai potrivit un astfel de film la noi - avem deja un "tren al foamei" si niste gari postapocaliptice. Din punctul asta de vedere, Train to Busan nu prea ajunge la sufletul spectatorului - in tot filmul e un singur individ care nu-si plateste biletul (si ala e sacrificat) iar trenurile n-au intarziere nici macar cand sunt cotropite de zombie. Alea care intarzie, intarzie de tot - explodeaza, se dau peste cap, etc. si chiar cand sunt deraiate arata mai bine ca vagonul in care am venit ultima data de la Alba Iulia.

Protagonistii sunt un corporatist divortzat (cu fiica lui neglijata) si un stangist altruist-familist (cu o sotzie insarcinata). Cei doi se intalnesc pe trenul cotropit de zombie si incearca sa treaca peste diferentzele de caracter pentru a supravietzui impreuna. Lor li se alatura un controlor CFR corupt, o echipa de baseball dotata cu bâte si niste tzatze. Cea mai mare parte a filmului are a face cu oameni care se chinuie sa treaca dintr-un vagon in altul, ori sa prinda legatura cand au de schimbat trenul.

Nu se explica nici o clipa care sunt originile epidemiei zombie - ea izbucneshte din senin in momentul in care pasagerii se suie in tren. Pentru a acoperi aceasta gaura narativa, regizorul a scos ulterior si un lung-metraj de animatzie intitulat Seoul Station, care functzioneaza ca un fel de prequel al acestui film. Si cu asta ajungem la ceea ce conteaza de fapt: regizorul Yeong Sang-ho e o mica celebritate a animatziei horror, cu cateva titluri foarte apreciate in industria asta (The Fake, King of Pigs) pe care le recomand cu caldura. Efectele speciale ale filmului tradeaza uneori niste animatzie digitala, dar pe ansamblu arata OK.

Acu 10 ani as fi primit mai cu caldura un astfel de film, dar azi e mult prea tarziu. Genul a iesit din faza de inovare, a trecut si de cea de entuziasm mainstream, pana si Andrei Plesu a scris un articol despre zombie in Dilema Veche (probabil urmeaza si un sequel al volumului Despre ingeri pe tema asta).



****************************************************

The Mermaid

(regia Stephen Chow, autor de comedii fantasy chinezesti)

Poate va mai amintitzi de cateva comedii chinezesti glorioase de acu 15 ani cum ar fi Shaolin Soccer si Kung Fu Hustle. Erau destul de populare pe la noi, cand romanii devenisera subit constientzi de existentza comediei chinezesti (cu ajutorul DVD-urilor piratate). Autorul pomenitelor titluri e acest Stephen Chow, ajuns intre timp membru de partid si consilier cu privire la felul in care tre sa evolueze cinema-ul chinezesc. Probabil va veni o vreme in care numai filme din astea o sa mai iasa de acolo. Cea mai recenta productzie a lui Chow, acest The Mermaid, a spart deja cateva recorduri, fiind cel mai mare succes de box-office in China.

Filmul e un update comedic la clasicul basm al Micutzei Sirene, cu unele scene horror in care niste sirene sunt hacuite cu topoare si carlige. Povestea e despre un mogul care vrea sa amenajeze un golf in interes capitalist, ceea ce are sa afecteze grav viatza marina si pe a tribului Micutzei Sirene care traieste fix in golful respectiv. Cu chiu cu vai sirena invatza sa umble pe coada si se infiltreaza in cercurile personale ale mogulului cu planul de a-l asasina, insa ajunge sa se indragosteasca de el.

Acu 15 ani gaseam filmele lui Chow extrem de amuzante, insa vazand filmul asta am inceput sa ma gandesc ca poate eram eu easily amused. Efectele speciale sunt ridicole, cam la nivelul filmelor produse de studiourile Asylum (Titanic II, Transmorphers si alte filme facute la misto, cu titluri menite sa pacaleasca pe cei care inchiriaza DVD-uri). Doar ca filmele Asylum sunt considerate un acquired taste idiotic, in timp ce acest Mermaid a rupt recordurile de box-office ale cinema-ului chinezesc. Deci nu doar eu, ci si poporul chinez e easily amused.

P.S. Parca totusi filmele vechi ale lui Chow erau mai ingenioase si nu doar silly (Shaolin Soccer era despre o echipa de fotbal formata din calugari shaolin care puteau sa zboare ca in filmele kung-fu). The Mermaid foloseste un subiect clasic de basm universal si o tema cam mainstream, a environmetalistmului, asa ca creca a fost gandit din capul locului pentru poporul Republicii Populare Chineze.



****************************************************



Darling

(regia Mickey Keating, un hipster tanar de care o sa auzim tot mai multe)

In preajma vizionarii horror-ului romanesc Vizitatorul pe la festivalurile recente din Romania s-a tot discutat despre ce inseamna sa faci film indie, fara buget, si de limitarile cu care se confrunta un regizor care se inhama la un astfel de proiect. In mare s-a concluzionat ca e nevoie de indulgentza in a critica acest soi de filme, caci suntem in Romania unde totul e greu.

La scurta vreme am dat de acest film, Darling, tot o productzie minimalista si lipsita de buget, insa diferentza e de la cer la pamant. Filmul are doar 2 actori (si niste figurantzi), e filmat aproape integral intr-un apartament, e alb-negru si fara efecte speciale altele decat cele de montaj. La scolile de film din Romania ar trebui sa se arate studentzilor filmul asta si sa se analizeze cadru cu cadru cum a reusit regizorul sa il faca sa arate ca un film si de ce romanii nu sunt in stare sa o faca. Una din lectziile pe care tre sa le tzina minte ai nostri e ca cea mai mare parte din munca trebuie sa se desfasoare inainte si dupa filmari, adica pe scenariu si post-productzie, cele doua faze peste care productziile romanesti cam sar, mizand pe "naturaletze si spontaineitate"(=lene).

Povestea din Darling e minimala - o tanara menajera e lasata sa traiasca singura cateva saptamani intr-o casa, cu sarcina de a face curatzenie pana la intoarcerea proprietarilor. Fata se perinda prin casa si gaseste diverse chestii bizare - scrijelituri la ushi ori pe peretzi, o cruce intoarsa intr-un sertar etc. Incet-incet fata innebuneste, iar de la un momendat nu mai face diferentza intre realitate si mictziune. Filmul este, desigur, foarte derivativ - Shining, Lords of Salem, Eraserhead ar fi influentze evidente. Insa felu in care e alcatuit, pus cap la cap, filmat, montat, unghiu, lumina, machiaju, design-ul cadrelor ne spune foarte clar ca a nu avea bani si buget nu e o scuza, si ca e in interesul regizorului sa ofere un "sense of style" daca vrea sa il bage cineva in seama pe viitor.

Aici avem o gramada de "sense of style" si un regizor cu mult viitor.


**************************************************************


Carnage Park

(regia Mickey Keating, acelasi hipster tanar de care o sa auzim tot mai multe)

Acelasi tanar regizor care a facut si filmu de deasupra, Mickey Keating, a fost inclus in programul festivalului cu inca un film, de o alta factura, demonstrand insa aceleasi capacitatzi de a face miracole cu foarte putzin si abilitatea de a exploata la maxim locatzia care i se pune la dispozitzie.

Spre deosebire de Darling, filmul asta se petrece in spatzii deschise, prin nishte dealuri deshertice din California, unde un lunetist dement si-a amenajat un fel de parc de paintball, insa cu gloantze adevarate. Ca si Darling, personajul principal e feminin si isi petrece cea mai mare parte de film urland, alergand ori ghemuindu-se intr-o groapa sa planga (vanata de pomenitul lunetist). Doar ca aici mai apar si alte personaje - nu multe, insa suficient de consistente incat acest film sa nu poata fi considerat chiar un one woman show (spre deosebire de Darling). Cica filmul ar fi bazat pe evenimente reale - si e suficient de realist si nespectaculos incat sa fie asa. Adica nu e chiar Texas Chainsaw Massacre - miza si desfasurarea evenimentelor sunt mai simple si mai realiste, accentul fiind pus pe suspans si nu pe brutalitatzi suprarealiste.

Regizorul Mickey Keating e deocamdata tanar, obscur, lucreaza cu micro-buget si filmari de 2-3 saptamani, filmele sale au scenarii minimale, lipsite de orice ambitzie. Dar mai discutam in vreo 10 ani, deja baiatu a anuntzat proiecte in care i s-au dat pe mana bugete serioase.


Monday, November 07, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (II) - filmele asa si-asa

Aici e al doilea calup de impresii despre filmele din programul festivalului (de comedii) horror Slashfilm, editia 2016. Primul calup, despre filmele nasoale, a fost aici. In articolul asta e vorba de filme mai putzin nasoale, dar nu chiar favoritele mele din program.

The Master Cleanse

(regizat de Bob Miller, debutant, n-am auzit de el)

Nu shtiu daca atzi incercat vreodata substantzele alea ezoterice de curatzat colonul care au inceput sa se vanda si pe la noi acu ceva ani, invadand in scurt timp piatza ipohondrilor (foarte vasta si numa buna de muls in Romania, consecintza directa a educatziei sanitare medievale). Era cu catziva ani inainte sa inceapa corporatziile de la noi sa-si indoape angajatzii cu Oscillococcinum ca sa poata veni si racitzi la serviciu. Era un fel de pasta lutoasa care ajunsa in matze nu se digera ci lua forma unui sherpalau, iar cand il kcai aveai impresia ca ai kcat un animal care ar fi meritat sa traiasca.

Asta tre sa fi fost inspiratzia pentru Master Cleanse. Povestea e despre niste corporatisti stresatzi care se inscriu intr-o tabara de detoxifiere iar acolo li se impune un program zilnic foarte strict, inclusiv alimentar, in cadrul caruia tre sa manance zilnic o substantza de curatzare a colonului si in paralel sa faca exercitzii de regasire de sine si starpit energii negative. Pana la urma fiecare dintre ei reusheshte sa isi kce energiile negative sub forma unui animalutz pe care trebuie sa il tzina pe langa casa si sa-l confrunte pe masura ce creshte mare. Animalutzele astea devin personalizari ale diverse angoase care ii macina pe protagonisti - mai un divortz, mai un proiect ratat etc.

Coordonatoarea taberei de detoxifiere e nimeni alta decat Anjelica Houston pe care n-am mai vazut-o de foarte mult. Filmul e amuzant, dar nu extrapoleaza poanta si lasa cu impresia ca se puteau face mult mai multe din ideea asta. A mai fost si acu catziva ani o comedie horror vag similara - Bad Milo, produs de fratzii Duplass. Parca ala a fost ceva mai amuzant, dar nici asta nu e rau, in plus e foarte relevant pentru vremurile post-medicinale si neo-mistice pe care le traim.



**************************************************************


Swiss Army Man

(regizat de Daniels, cuplu de publicitari weird nominalizatzi Grammy pt niste videoclipuri)

Daniel Radcliffe e FOARTE hotarat sa se disocieze cu orice pretz de rolul lui Harry Potter, asa ca pe an ce trece preia roluri tot mai bizare. Practic omul incearca ce a facut (chiar mai brutal) si Hanna Montana, doar ca o face in moduri mai amuzante si mai relevante artistic. Adica incearca sa ne demonstreze si altceva decat ca a ajuns la varsta la care are voie sa faca sex.

De exemplu aici el joaca rolul unui cadavru flatulent adus de ape pe plaja unei insule pustii. Al doilea personaj al filmului (Paul Dano, cunoscut la noi pentru ca a interactzionat cu Mada Ghenea in Youth) e un naufragiat pe acea insula care gaseste cadavrul lui Harry Potter si face din el un semi-prieten imaginar - in sensul ca nu e imaginar, dar e prea mort sa poata fi considerat prieten. Duma e cat de cat ok dar nu rezista la dimensiunile unui lung metraj, iar de la o vreme filmul incearca sa devina weird cu orice pretz transformandu-se intr-un fel de videoclip cu foarte multa muzica, batand pasul pe loc pentru a sugera ca protagonistul a luat-o complet razna. Necazu e ca si spectatoru risca sa o ia razna, iar abuzul de fart-jokes ocazionate de faptul ca cadavrul lui Harry Potter se mai partzaie va fugari publicul mai sensibil, fara sa adauge ceva povestii.

Cineva aici a vrut foarte tare sa faca un film original si s-a facut oarecare valva pe seama bizareriei sale cu ocazia castigarii premiului pentru regie la Festivalul Sundance. Filmul a fost zilele astea si la Festivalul Comedy Cluj.

Regia apartzine unui cuplu de publicitari si regizori de videoclipuri care semneaza cu numele Daniels - e suficienta creativitate aici sa dovedeasca asta, dar si suficient balast incat sa demonstreze ca oamenii abia invatza cum trebuie facut un lung-metraj cand singura idee pe care o ai e o poanta.


**********************************************************


Yoga Hosers

(regizat de Kevin Smith, cunoscut la noi drept Silent Bob)

Kevin Smith era un fel de idol al tinerilor cool din anii 90 - facea filme ironice si pline de referintze pop cu mult inainte ca acestea sa devina o norma, in vremuri in care doar catziva aleshi ii intzelegeam poantele. Apoi a inceput sa faca filme pe care sa le poata pricepe tot cocalarul (seria Jay and Silent Bob) si m-am dezis de el o vreme, pana a anuntzat ca se apuca de filme horror (superbul Red State, poate l-atzi vazut la prima editzie a festivalului Luna Plina).

La momentul actual Smith se afla intr-un punct in care incearca sa combine toate lucrurile pe care le-a facut in viatza asta - horror, comedie pentru cocalari, comedie smart pentru hipsteri. Cu acest film ne aflam la mijlocul unei trilogii incepute acu 2 ani cu Tusk - filmul acela cu morsa, cu multe glume despre canadieni, cu Haley Joel Osment scos din uitare, cu un Johnny Depp maimutzarindu-se intr-un rol extrem de silly si cu fiica lui Johnny Depp (din casnicia cu Vanessa Paradis). Tusk era un film-bashcalie, dar se tzinea bine, ceea nu se poate zice despre Yoga Hosers care e si mai silly, si mai incoerent, iar horror nu mai e aproape deloc.

Doua adolescente vanzatoare la un non-stop  (aia mai dragutza e fiica lui Johnny Depp) se confrunta cu o invazie de crenvushti nazisti (purtand fatza lui Hitler), nascutzi dintr-un experiment al unui mad scientist nazist criogenizat in Canada. Johnny Depp revine in acelashi rol al detectivului particular mustacios cu accent ridicol, iar fiica-sa preia rolul principal in acest film (toata trilogia asta pare de fapt un vehicul pentru lansarea carierei fetei).

Spiritul filmului e aproape de comediile horror ale anilor 80, gen Gremlins. Nu mi-a placut, dar am zis ca nu-l incadrez la filme proaste pt ca e inca de pe afish anuntzat drept un film pt copii.


**********************************************************




I Am Not a Serial Killer

(regizat de Billy O'Brien, n-am auzit de el)

Ecranizare interesanta dupa primul dintr-un ciclu de 6 romane SF de tip "young adult" ale unui anume Dan Wells de care eu unul n-am auzit. Faptul ca n-am auzit de el pare sa fie totusi problema mea si nu a lui, care e un mare succes recent al SF-ului ushurel pe la ei (nu doar cu acest ciclu de romane, anul trecut a avut chiar o nominalizare Hugo). Ma astept cat de curand sa avem si traduceri in romaneshte, aviz distinselor doamne de la editura Nemira.

Revenind la film, e un fel de emo teenage drama cu un twist SF. Segmentul asta literar pe care americanii il numesc "young adult" e destul de neintzeleasa la noi. Nicolae Manolescu a fost printre putzinii care a incercat sa il defineasca dar a facut-o pe stil romanesc, din topor, bagand acolo tot ce tzine de SF, policier, horror etc. adica cam tot ce nu citea el, care probabil nu se mai simtzea tanar. Ca sa clarific putzin termenul, e genul ala de literatura pe care o cumperi copiilor si intr-o zi te trezesti ca o citesti si tu si pe alocuri chiar itzi place, mai ales ca se citeste usor. Adesea romanele young adult au ca personaj principal copii ori adolescentzi, insa nici scriitura si nici temele nu sunt limitate la ceea ce numim "carte pentru copii" - Harry Potter, Hunger Games, Jocul lui Ender creca ar fi niste mostre elocvente.

Avem si aici un protagonist adolescent (jucat de baietzelu din Where the Wild Things Are) care e diagnosticat de apropiatzi ca fiind sociopat / incapabil de empatie. O parte din vina o are maica-sa, care lucreaza la o morga si de mic copil l-a tot luat cu ea la serviciu sa spele mortzi. Mai au ei si un vecin jucat de mosh Christopher Lloyd, care e pe moarte si are propria parere despre empatie si umanitate. In orashelul respectiv incep sa se intample tot felu de crime horror care cumva ii implica si pe fecior si pe batran, obligandu-i sa-si reevalueze notziunile despre valoarea vietzii.



Tuesday, November 01, 2016

Brambura 2016: Festivalul de film Slashfilm (I) - filme nasoale

Nu, nu m-am dus la Festivalul Comedy Cluj, ultima data cand am fost n-am ras la niciun film din program. Sigur, e mult de atunci si festivalul a crescut enorm. Totusi am preferat ca ultima oprire festivaliera pe anul acesta sa o fac la Festivalul horror Slashfilm, despre care am tot scris aici incepand de la editzia 2012.

Comparativ cu Luna Plina de la Biertan, asta e festival de orash, tzinut intr-un mic cinema cochet si condimentat cu tot felu de evenimente auxiliare - partyuri, concerte, panel-uri de discutzii si QnA, zombie walk etc. Cam asa ceva banuiesc ca se incearca si cu Festivalul Dracula Film de la Brasov, dar ala e foarte prost programat pentru jobul meu si n-am reusit sa ajung niciodata (am auzit insa ca creshte de la an la an si ca e fun).

O treaba care nu-mi chiar place la Slashfilm, si care-l diferentziaza fatza de alte festivaluri de film horror, e tendintza puternica inspre parodie si trash cinema (n-am ceva impotriva acestor aspecte, dar cu un anumit dozaj). Anul acesta comedia a dominat covarshitor, pana la punctul la care cu greu reusesc sa imi amintesc un titlu care sa se mai poata incadra intr-un horror cu intentzii si estetica traditzionala. Ma rog, umorul a fost mereu o cale de popularizare a genurilor de nisha, fie ca e vorba de policier, porn sau SF - vezi si cazul recent al debutului lui Eftimie de la Times New Roman la Editura Nemira cu un roman-bashcalie care probabil va fi vandut drept SF umoristic; sper sa aiba mai mult SF (ori macar pulp fiction) decat Jurnalul lui Tetelu sau incercarile similare ale lui Mitosh Micleushanu. E si ceva scandal pe tema asta prin fandomul SF.

Revenind la Slashfilm, avem de a face ashadar cu un festival hipsteresc in care ironia si mishtocareala au prioritate in fatza esteticii (ma rog, nici nu se exclud). In fine, sa zic cateva vorbe despre filmele vazute anul asta in programul Slashfilm, deocamdata despre cele nashpa:

The Greasy Strangler

(regizat de Jim Hosking, debutant dorind cu orice pretz sa nu fie uitat si iertat)

Promovat drept o "comedie sexy" de catre regizor, filmul asta e in mod universal evaluat drept cel mai oribil si mai scarbos film al anului si posibil al ultimului deceniu. E la fel de sexy ca putzele desenate cu grafitti spray prin pasajele din Bucuresti, si doar putzin mai amuzant.

Faptul ca il includ aici in categoria filmelor nashpa ar putea descuraja vizionarea lui si, intr-un fel, celor care le doresc binele le-as recomanda sa-l evite. Insa nu doresc binele la multa lume si as vrea sa mai fie si altzii expusi la ce mi s-a-ntamplat mie. Am iesit din cinema cu un puternic sentiment ca mi-e uns parul, m-am spalat de 10 ori pe cap a doua zi si am aruncat din frigider orice semana cu unt, untura, ulei, mezeluri.

As vrea sa-l mai vada cineva ca sa am cu cine povesti despre el, insa ma impiedica o minima decentza umana sa il incadrez in categoria filmelor musai de vazut. Ocazional am facut asta cu filme oribile din categoria "so bad it's good" (si mare parte a presei o face deja cu filmul asta), insa filmele oribile pe care le recomand calduros au ceva nobil in ele care merita pus in discutzie - ma gandesc la filmele lui Bruce la Bruce, Lloyd Kaufman (Toxic Avenger) ori trilogia Human Centipede. De exemplu, uneori organizez de Craciun sau de Pasti vizionari de filme din astea cu musafiri unsuspecting, doar ca sa le stric sarbatorile si sa le testez tolerantza culturala (dar si ca sa provoc un subiect de dezbatere). Aici insa ceva merge prea departe, ceva nu-mi da pace, ceva mi-a atins o coarda sensibila. Un psihanalist ar putea sa faca trimitere la copilaria in care mancam paine unsa cu untura si cine stie ce incident pe care nu mi-l mai amintesc legat de asta.

Nu stiu ce m-a deranjat cel mai tare la filmul asta. O fi de vina soundtrackul incredibil de iritant care itzi tulbura somnul cateva noptzi dupa ce ai vazut filmul. O fi personajul asta care umbla acoperit in untura din cap pana in picioare si strange oameni de gat pana le sar ochii din cap. O fi scenariul, cu replici extraordinar de enervante, degenerand uneori in scandari lipsite de sens (Hootie Tootie Disco Cutie!, racnesc unii cateva minute la rand). Or fi actorii oribili si diformi, ori triunghiul amoros dintre un mosh cu putza mare, fiul sau cu putza mica si iubita obeza pe care acestia o impart intre ei. O fi nuditatea frontala si fart jokeurile nozocomiale care te fac sa te simtzi bolnav cand ai iesit de la cinema.

Hipsterii mai anarhisti in spirit, cei care fac lucruri scarboase in mod ostentativ ca sa fie bagatzi in seama, il vor adora. Stiu un hipster cu mustatzi de mushketar care si-a cumparat o data o capra si a botezat-o Divine, ca referintza la personajul lui John Waters, iar de atunci spune asta la toata lumea cu care se intalneste ca sa faca un statement cultural. Cam ala e genul de oameni care vor recomanda calduros acest film. Paradoxal, aceiasi oameni nu s-ar uita la Human Centipede nici sub tortura, deci nu prea intzeleg exact cum se produce discernamantul la hipsteri. E posibil sa aia legatura cu validarea pop a lui John Waters, ori a comediilor scarboase britanice de care filmul asta aduce aminte pe alocuri - Little Britain, League of Gentlemen etc. Dar alea-s funny in timp ce Greasy Strangler.... poate si asta e funny, asa ca sa-l vedetzi totusi, chiar daca il las aici, in categoria filmelor nashpa.

Dar sa nu ducetzi fete la el, ca o sa vi se dea instantaneu papucii. Exista totusi o noima in modul in care e oranduita societatea asta.



********************************************


She's Allergic to Cats

(regizat de Michael Reich, debutant, hipster)

Alt film hiper-hipsteresc cu ambitzii similare celui de deasupra, dar cu impact mult mai slab, foarte plicticos si instantaneu uitabil. Totul e filmat retro-cool pe VHS cu muzica din aia vaporware de sintetizator optzecist, asa ca se vede si se aude ca dracu. Exista si o suspiciune puternica ca regizorul si totzi actorii din film erau cam fumatzi pe durata filmarilor si au vrut sa faca un film in care sa se vada cum o ard ei cool si ironic, un fel de exercitziu de masturbare cinematografica in grup restrans. Adesea pe durata filmului itzi vine sa strigi regizorului Go get a fukking job!, dar te opresti cand realizezi ca nu are cum sa te auda.

Protagonistul e un frizer de caini indragostit de filme pulp clasice, in special de Carrie dupa Stephen King, ceea ce ocazioneaza o gramada de referintze culturale, care erau cool pe vremea cand le facea Tarantino dar le percep ca tot mai iritante de cand abuzeaza hipsterii de ele. Povestea filmului se poate reduce la urmatoarele: eroul afla ca are shobolani prin casa, isi ia niste mâtze sa se ocupe de problema shobolanilor insa iubita lui face shoc anafilactic din pricina alergiei la mâtze. Iubita e Sonja Kinski, nepoata lui Klaus Kinski, probabil la randul ei o hipsteritza castigand o pita de pe urma faimei lui bunu-sau.

Mare parte din film e umplut cu scene onirice, remixuri video facute pe calculator in timp ce regizorul mai tragea cate un joint si se mai distra singur de cate o idee pe care a avut-o. Exista un puternic sentiment de improvizatzie, de treaba facuta din mers, fara scenariu si fara planificare. Oamenii care fac genu asta de filme trebuie opritzi cu orice pretz si trimisi sa-si castige painea cu munca cinstita.



*****************************************

Deep in the Wood

(regizat de Stefano Lodovichi, italian)

La extrema opusa a filmelor sus-pomenite se afla horrorul cuminte, creshtinesc, banal si lipsit de orice ambitzii, facut ca sa bifeze ceva examen la o scoala de film. Exista un curent numit "horror crestin" (mai mult in literatura decat in cinema), care-s un fel de thrillere moraliste cu o poveste anosta si suspans lipsit de intensitate ori surprize care conduc la o invatzatura de minte creshtineasca. Cam in categoria asta s-ar incadra si acest film italian.

In zona Alpilor, in seara de Mosh Nicolae mosul nu vine singur cu cadourile, ci e adesea insotzit de unul sau mai multzi Krampushi, niste indivizi purtand mashti oribile cu coarne si clopotzei care fac un zgomot infernal sa sperie copiii neascultatori. Datina e foarte populara la austrieci sau in nordul Italiei, unde copiii mici sunt educatzi printr-o combinatzie de pedeapsa si recompensa - Mosh Nicolae vine cu recompensa, iar Krampushii vin cu amenintzarile (la noi Krampushii au fost substituitzi cu nuiaua moshului si si-au pierdut functzia de traumatizare, de aia si poporul roman a ramas putzin in urma).

Filmul incepe cu un copilash de asta care se sperie de Krampushi, fuge in padure si dispare. Familia lui il da drept mort si incearca sa-si duca vietzile mai departe. Catziva ani mai tarziu, in padure e gasit un copil care pare sa fie de varsta lui, dar nitzel mai crescut si aproximativ asemanator la fatza. Toata lumea e convinsa ca e acelashi copil si se bucura ca a fost recuperat, mai putzin maica-sa care suspecteaza ca fiul ei a fost rapit de niste Krampushi adevaratzi si trimis inapoi sa ii faca ceva rau. N-ar fi chiar un film prost, totul arata competent, insa e extrem de simplist si banal.

P.S. Mult mai interesant decat filmul a fost un mini-documentar prezentat inainte de film, despre datina Krampushilor si despre nishte tzarani care din tata-n fiu au ramas cu obiceiul de a se imbraca in Krampushi si a speria copii, fiind platitzi de parintzii care vor sa instaureze in odraslele lor o educatzie bazata pe frica si invinovatzire.