Wednesday, December 31, 2014

Portofoliu de presa si ultimele concerte 2014

Articole

Conform traditziei, la capatul anului fac o recapitulare cu articolele publicate prin presa romaneasca in timpul anului si o trecere in revista a concertelor la care am fost in ultimele luni.
  • Inainte de orice, tre sa anuntz publicarea traditzionalului top Slicker de final de an, alcatuit din 20 de albume din 2014 recomandate de redactia Slicker (printre care si io). Nu e chiar topu Pitchfork cu ordinea albumelor schimbata, cum se practica in mare prin presa romaneasca (si nu numai). Las tema de casa sa ghicitzi care-s alea pe care le-am recomandat eu (topu e alcatuit din 5 albume de la fiecare contributor). A fost zilele astea si traditzionalul party Slicker de popularizare a topului, singurul party din Romania la care potzi intalni la aceeasi masa satanisti, lesbiene, hipsteri, manelisti si arhitectzi.
  • Apoi tzin sa semnalez aparitzia in acest an al site-ului de recenzii culturale MUZAHOLIC, cred ca prima tentativa onesta (de la Muzici si Faze incoace) de a face un site care sa intinda puntzi intre generatzii si genuri muzicale in loc sa defineasca nishe si ghettouri. Vetzi gasi la MUZAHOLIC recenzii din multe feluri de undergrounduri muzicale, de la cel metal la cel hipsteresc, plus cate ceva despre arte vizuale, literatura s.a.m.d. Pe la inceputurile site-ului am fost invitat sa dau si un interviu pentru ei (disponibil aici), iar ulterior am contribuit si cu doua recenzii: la noul album Sunn O))) + Scott Walker (aici) si la noul album Shining (aici). Tot legat de MUZAHOLIC, patronii site-ului au anuntzat si relansarea seriei de festivaluri Dark Bombastic Evenings, singurul eveniment romanesc de rock/metal psihedelic, cu shanse de a evolua in ceva similar Roadburn-ului olandez. Se pare ca va fi o editzie aniversara a festivalului, iar trupele participante se vor anuntza cu tzaraita - deocamdata s-au vehiculat nume din zona Pitchfork-metal (Esben and the Witch, Agalloch) dar si ceva din undergroundul scandinav (Shape of Despair).
  • Zilele astea Dilema Veche a publicat un fragment din volumul meu de nuvele horror despre fotbalul romanesc, pe care il tot tergiversez de 3 ani. Fragmentul e extras din nuvela despre fotbalisti gay Balada pentru fundash si orchestra.
  • Tot prin intermediul Dilema Veche am intrat in sfarsit in politica, cu un articol despre alegerile prezidentziale (disponibil aici).
  • Alt articol atipic a fost pledoaria facuta in favoarea culturii horror cu ocazia festivalului de film horror de la Biertan (articol disponibil aici).
In rest am tzinut in continuare rubrica muzicala a Dilemei, cu cronici pe care le impart aici in urmatoarele categorii:

Jazz/blues, preponderent artisti care ne-au vizitat anul asta la Garana sau in seria de concerte organizate de Twin Arts:
  • levanticul Avishai Cohen, cu un album mai mult cameral decat jazz - Almah (articol disponibil la liber aici)
  • italianul Paolo Fresu, cu un album de trompeta sexy - 30,  (articol disponibil la liber aici)
  • scandinavul Ulf Wakenius, acompaniatorul sud-coreencei Youn Sun Nah - Momento Magico (articol disponibil la liber aici)
  • diva Youn Sun Nah, cu un album sexy de cafenea - Lento (articol disponibil la liber aici)
  • The Riverside Quartet, cu un tribut adus trompetistului Jimmy Giuffre - Riverside (articol disponibil la liber aici)
  • balticul Adam Baldych, reprezentant al jazzului violonistic polonez - Imaginary Room (articol disponibil la liber aici)
  • organistul Joey DeFrancesco, cu un tribut adus producatorului Rudy van Gelder - One for Rudy (articol disponibil la liber aici)
  • King Pug, blues underground de carciuma - Borneo Mint Shave (articol disponibil la liber aici)
  • Harry Manx, cu un hibrid hindu-blues - Om Suite Ohm (articol disponibil la liber aici)
  • tunisianul Dhafer Yousser, cu un album de jazz mediteranean exotic - Birds Requiem (articol disponibil la liber aici)
Rock, hipsterisme si mult mai putzin world music decat in anii trecutzi:
  • proiectul longeviv al distrusului Vini Reilly, Durutti Column - Chronicle XL (articol disponibil pe bani aici)
  • canadienii dark-folk Timber Timbre - Hot Dreams (articol disponibil la liber aici)
  • avangardistii Kayo Dot - Coffins on Io + Krakow live (articol disponibil pe bani aici)
  • John 5, chitaristul lui Manson/Rob Zombie - Careful with that Axe (articol disponibil pe bani aici)
  • geriatricii Yes - Heaven and Earth (articol disponibil la liber aici)
  • disco-blueserii The Black Keys - Turn Blue (articol disponibil pe bani aici)
  • hipster god-ul Jack White - Lazaretto (articol disponibil la liber aici)
  • legendele prog Dream Theater - Dream Theater (articol disponibil la liber aici)
  • stonerul Afroman - Marijuana Music (articol disponibil la liber aici)
  • nemtzii doom piano Bohren and der Club of Gore - Piano Nights (articol disponibil pe bani aici)
  • goticii folk Current 93 - I am the Last of all the Field that Fell (articol disponibil la liber aici)
  • rebelii tuaregi Tinariwen, cu un album world music salbatec - Emmaar (articol disponibil pe bani aici)
  • homeopatul Kitaro - Final Call (articol disponibil pe bani aici)
  • Hank 3, maestrul genului cocaine country - A Fiendish Threat + Brothers of 4x4 (articol disponibil la liber aici)
 Mult mai putzine articole patriotice decat in anii trecutzi:
  • Maria Raducanu - Pure Music (articol disponibil la liber aici)
  • Alexandru Andries - Interioare si Adrian Enescu - Invisible Movies (articol disponibil la liber aici)
  • Adrian Enescu - Bird in Space (articol disponibil la liber aici)
*****************

Concerte

Am cam facut abuz de concerte in ultimii ani, asa ca am de gand sa pun capat acestui obicei al carui satisfactzie a capatat o anume uzura, mai ales ca totzi pretenii au imbatranit, au disparut in campul muncii sau pur si simplu nu mai vor sa mi se alature, si nici eu nu mai am varsta la care sa pot incasa capete in burta la un pogo cu zambetu pe buze.

Deci asta ar fi o ultima lista cu ce am mai vazut in ultima parte a fatidicului an 2014 (concertele din prima jumatate a anului le-am trecut in revista aici).

*************

Cel mai important eveniment a fost concertul Einsturzende Neubauten, trupa pe care o vanez de multzi ani, dar care iese foarte greu din barlog. Anul asta au avut un album nou dupa o indelungata absentza, iar concertul de la Praga a prezentat cap-coada acest album, plus cateva bucatzi clasice. Am avut si ocazia amanata nepermis de mult de a cumpara primul meu tricou cu trupa.

Un interesant aspect e oferirea de stickuri USB cu inregistrarea live a concertului, o amintire de care m-as bucura peste ani si ani daca nu ar fi asociata conditziilor oribile in care m-am tarat pana la Praga si inapoi, in ziua alegerilor prezidentziale. Da, domle, in turul doi n-am mai ajuns sa votez din cauza lui Einsturzende Neubauten si pentru ca mi-am petrecut noaptea intr-un bar de homeleshi si prositutate de langa gara din Praga, asteptand un autobuz care a venit mai greu decat Godot.

Despre trupa n-as zice mare lucru, cine n-o stie nu intzeleg de ce ar citi blogul asta. Daca mai sunt totusi tineri inocentzi si dezinformatzi, e trupa fostului chitarist al lui Nick Cave, pe nume Blixa Bargeld, veteran al curentului industrial rock (cel adevarat, in care se foloseau scule si utilaje pe scena, nu asta modern facut cu laptopuri). Concertul de la Praga a avut si el parte de o larga instalatzie industriala - s-a cantat la lantzuri, la pompe de aer comprimat, tuburi, shuruburi, chiar si la o pereche de cârje. Apropo de cârje, tema concertului (si a noului album) e primul razboi mondial, iar materialul e un fel de performance dramatico-muzical, chiar un fel de musical pe alocuri.

For some reason, Blixa e convins ca un nou razboi mondial sta sa inceapa si am impresia ca incearca sa-l previna prin acest album/turneu. Daca va reusi, probabil nu vom afla niciodata - asta e drama providentzialilor care schimba cursul istoriei. Dupa cum nu vom afla niciodata cum ar fi fost daca iesea Ponta presedinte.

Un alt concert pe care il tot ratez de vreo 10 ani (adica il gasesc mereu sold-out), a fost Queens of the Stone Age. Din pacate l-am prins in cadrul unui festival super-cocalaresc din Austria (Frequency) unde mai cantau celebritatzi precum Blink 182 si Skrillex, ceea ce imi confirma ca QOTSA au apucat pe o panta care o sa-i umple de bani si o sa-i rupa definitiv de istoria muzicala pe care au facut-o ca pionieri stoner rock in anii 90.

Ce-i drept trupa a depus eforturi majore in a-si depasi conditzia si a fi acceptata in cercurile mainstream, incepand de la freze si costume, pana la influentze muzicale din zona hipster rock (Placebo, Arctic Monkeys etc.), ceva invitatzi fancy pe noile albume (Elton John!) si ceva din coolnessul lui Mike Patton in atitudinea generala. Albumele lor recente au fost excelent primite, iar spectacolul live e unul de super staruri, cu lumini spectaculoase si foarte multe fitze. Dar se canta cam de pe toate albumele si atmosfera se incinge chiar si cu excesul de cocalari in public. Ori poate tocmai datorita lor.

 

Trupa Rival Sons a fost una din revelatziile acestui an, nu doar pentru mine, ci pentru toata presa rock. Imbinarea de country, stoner, blues rock si ceva hipsterisme e o punte perfecta peste generatzii, care reuseste sa aduca la aceeasi masa pe fanii Led Zeppelin si pe hipsterii din zilele noastre. A fost unul din acele rare concerte in care media de varsta a publicului era mult peste media de varsta a membrilor trupei.

Prezentza lor live e putzin in contra-timp cu muzica, atitudinea de scena fiind una de attention whores (ma asteptam ca dintr-o clipa in alta sa intre si Tudor Chirila pe scena), insa vocalul e excelent si se schiauna intr-un mare fel ce aduce aminte ba de Zeppelin, ba de Jim Morrison, ba de blueserii clasici, foarte convingator si cu mare incarcatura emotzionala in piese. Sunt cam nemultzumit la capitolul solo-uri de chitara, chitaristul fiind mai preocupat sa arate cool, dar piesele sunt centrate pe voce/refrene si asta mascheaza lipsurile cu succes.


Deine Lakaien sunt veterani ai electro-goticului nemtzesc, in ultima vreme cu o tendintza tot mai puternica spre latura melodica, cu piese rearanjate pentru orchestra simfonica si lipsite de vibe-ul techno pe care il are in mod normal acest gen. Avusesem demult un DVD misto cu ei si mi-am dorit mult sa-i vad, insa cred ca i-am vazut cam tarziu. Trupa pare imbatranita, e extrem de molcoma, calma, vocalul spune intre piese bancuri nemtzesti proaste, iar atmosfera generala e una somnolenta.

S-a cantat totusi corect, trupa are anul asta un album reusit, public a fost gramada, insa m-am cam saturat de stilul asta de concert in care ai impresia ca ar trebui sa fie scaune in sala, ca sa stea lumea jos. Raman cu un sentiment nasol de cate ori merg la un concert la care publicul nemtzesc apatic se intalneste cu o trupa nemtzeasca si mai apatica si fiecare incearca sa-i demonstreze celuilalt cat de putzin ii pasa ca participa la concertul cu pricina. Ascultatzi totusi albumul nou al trupei.


Sunt putzine trupele pe care le-am vazut in concert si care sa fie in stare sa isi faca publicul sa sara fara oprire timp de 2 ceasuri. Am mai avut experientze din astea doar la DJ Boros, Gogol Bordello si la Tiesto unde oricum toata lumea era pe ecstasy.

Combichrist live e un concert musai de vazut, indiferent ca vii dinspre rock sau dinspre muzica electronica. Trupa a inceput in zona techno, printre primii care faceau asa ceva in Norvegia, dar ultimele 2 albume au legaturi tot mai stranse cu scena metal, mai ales dupa recentul turneu de mare succes cu Rammstein de la care norvegienii au invatzat unele trucuri despre cum sa faca un show electrizant.

De data asta in deschidere au fost americanii William Control, un grup interesant cu personalitate puternica, ceva intre Apoptygma Berzerk si Elvis, cu un vocal foarte charismatic, muzica dansanta si un vibe puternic erotic. Am fost incantat sa-i descopar, insa si mai incantat sa-i revad pe Combichrist intr-un format nou, ceva mai heavy - au avut si chitaristi acum, nu doar percutzionisti si DJ ca acu 2 ani. Cum au si un excelent album nou anul asta, a fost una din trupele marcante pentru experientza mea muzicala de anul asta.


Anul trecut a avut loc un fenomen foarte ciudat in randurile hipsterimii. O trupa din California a scos un album black metal cu o coperta roz care a primit nota foarte mare pe Pitchfork si in consecintza tineretu a inceput sa se minuneze la soundul inovator al acestor Deafheaven. Au incercat sa-i atribuie tot felul de etichete cool (e.g. extreme shoegaze, post-black metal), dar in definitiv e doar o trupa tanara care profita de ignorantza americanilor (si implicit a hipsterilor), recicland ce se facea acu 20 de ani in Norvegia. Probabil chiar si trupa a aflat despre asta abia recent, caci pana prin 2005 nu exista urma de black metal pe continentul american si n-aveau de unde sa capete idei din astea. Noroc cu Youtube.

Tinerii razvratitzi care acu 2-3 ani n-ar fi ascultat asa ceva nici sub amenintzarea castrarii, au descoperit in metalul extrem o noua supapa de expresie revoltata, complet incomprehensibila cultural, dar care pana una alta arata cool si incepe sa aiba recenzii elogioase la autoritatzile culturale actuale (anul asta un impact similar au avut death-metalistii de la Behemoth).

Am fost si eu sa-i vad live pe hipsterii astia, mai mult din cauza ca in deschidere canta o gagica care ma intriga, Chelsea Wolfe, un fel de Lana del Rey mai intunecata si mai livida. La sfarsit insa preferintzele mi s-au inversat - Chelsea Wolfe a avut o prestatzie mizerabila, de pitzipoanca dark care nu stie sa cante la absolut nimic, o attention whore care tzine o chitara atarnata de gat fara nici un rost si se miauna fatidic in microfon. Deafheaven in schimb s-au prezentat foarte energic si au avut un show antrenant. Ma temeam ca or sa se imbrace in roz dar nu, au avut haine negre, iar chitaristu ochelarist scos parca din Big Bang Theory purta un tricou cu Mickey Mouse prin care vroia sa transmita subtil ca trupa asta e pe jumatate la misto, dar s-a trezit luata in serios si acum e prea tarziu sa mai dea inapoi.

Daca anul trecut hipsterii au avut ocazia de a descoperi, prin intermediul sus-pomenitzilor Deafheaven, genul black metal, in 2014 a fost randul genului doom metal sa intre in gratziile hipsterimii. Atat YOB cat si Pallbearer au albume noi foarte bine cotate prin Pitchfork, Quietus etc. desi mai slabe decat albumele precedente pe care nu le-a bagat nimeni in seama.

Ca si in cazul Deafheaven, principalul atu e ca sunt trupe americane, iar principalul motiv pentru aceasta popularitate subita e ca americanii si hipsterii nu-s la curent cu nimic din ce s-a intamplat in muzica europeana din 1990 pana prin 2005. Ce e mai vechi de 90 e acceptat sub pretext de revival, iar ce e dupa 2005 se gaseste pe Youtube, insa intre aceste limite exista o imensa gaura de natura sa produca revelatzii paradoxale precum popularitatea subita a unor trupe de acest soi.

Pe Pallbearer ii mai vazusem la Roadburn, tot ca trupa de deschidere cu concert scurt, dar bine pus la punct. Nimic iesit din comun, cu exceptzia vocii ocazional calde, cu inflexiuni a la Psychotic Waltz. In schimb barbosu de la YOB are o prezentza scenica impresionanta, desi el e mic, imbracat in bermude si cu o chitara mititica care arata ca versiunea electronica a unei ukulele. Insa cand ii da drumu si cand incepe sa urle se umple sala de sunet intr-un fel pe care nu l-am mai resimtzit la o trupa doom, decat poate la Uncle Acid. Nu suna la fel de psihedelic ca pe album, dar e o fortza sonora devastatoare.


Pe Jex Thoth draga de ea n-am apreciat-o cum se cuvenea acu 3 ani cand am vazut-o prima data. Ma nimerisem mai mult din intamplare la concertul ei, a fost aproape gol, am si baut o bere cu ea ca n-o baga nimeni in seama si credeam ca e la agatzat. Nici macar n-am stat pana la sfarsit ca se auzea ca dracu. Dupa superbul album de anul trecut si dupa inlocuirea catorva membri ai trupei, s-a prezentat acum la un cu totul alt nivel, cu sala plina, cu oarecare spectacol pirotehnic-wiccan pe scena, cu un sound excelent si cu piese noi foarte catchy.

Din noul val de rock ocult feminist mi se pare de departe trupa cea mai simpatica, iar Jex e o frumusetze la care stai sa te holbezi chiar daca se imbraca de parca e o groupie pentru Manowar. Noii membri ai grupului au adus un suflu nou si ceva solo-uri melodice a la Deep Purple care coloreaza frumos sound-ul doom de la baza.

Mostra live de mai jos din pacate e din turneul de acu 3-4 ani, n-am gasit nimic mai proaspat, insa recomand calduros albumul de anul trecut, Blood Moon Rise.
 

Slim Cessna's Autoclub e o trupa de country mistico-psihedelic care ofera una din cele mai entertaining experientze live pe care o potzi trai. In plus fatza de prima data cand ii vazusem, au avut de data asta si tricouri de vanzare (cu biserica din satu lor natal), plus niste cartzi de poezii si proza hillbilly-gotica scrise de membrii trupei (nu mai stiu care dintre ei, mi-am luat si eu una doar pt autografe, ca din lectura n-am intzeles nimic).

In minus fatza de prima data, am fost singur la concert si experientza n-a fost la fel de exuberanta. Sala a fost alta si avea un garduletz nasol in fatza scenei care nu le-a permis membrilor sa coboare in public. Asta a redus mult din impact, avand in vedere ca in mod traditzional astia isi canta cam jumatate din concert din mijlocul publicului, nu de pe scena. Au lansat si un DVD de pe care avetzi mai jos o mostra de ce se poate intampla la un concert cu baietzii astia. Highly recommended.


Audrey Horne au fost o mare surpriza acu 10 ani, cand era inca anormal ca membri ai unor trupe norvegiene de black metal sa isi faca un grup de rock alternativ (paradoxal, am impresia ca era momentul la care trupele de hipsteri americani incepeau sa cocheteze cu black metalul). Cu numele luat de la un personaj din Twin Peaks, cu versuri din zona glam-emo si videoclipuri cu gagici hot, grupul a fost hulit de puristii metal, dar a cunoscut totusi oarecare succes comercial. Trupa a reusit sa adune un portofoliu de 5 albume dragutze, la inceput cu influentze grunge, mai nou cu un suflu de Van Halen.

Au trecut de vreo 5 ori pe sub nasu meu (de 2 ori anul asta) si intr-un tarziu am gasit oportunitatea sa-i si vad intr-un concert dragutz cu alte doua trupe hard rock promitzatoare in deschidere: danezii Pet the Preacher (un fel de Alice in Chains ceva mai doom) si spaniolii 77 (clone AC/DC). A contribuit la energia show-ului si prezentza unui fan club de cehoaice focoase (din pacate cu niste tipi care sa le pazeasca pe langa ele).


Mosh Marilyn Manson e gras, buhait, nu mai are voce, iar trupa cu care umbla acum in concerte e formata din niste pushti platitzi cu ziua. Acu 2 ani cand il vazusem in deschidere la Rob Zombie mi-am explicat lipsa de entuziasm a concertului sau prin statutul de opener si umilintza de a deschide un concert, in conditziile in care in anii 90 omul umplea singur stadioane. L-am revazut acum ca headliner, insa nu s-a prezentat cu nimic mai spectaculos, in afara de faptul ca a avut un concert nitzel mai lung.

Muzical vorbind, mi se pare ca albumele recente au mai recuperat ceva din spiritul de alta data, de cand omu a reluat colaborarea cu Twiggy (principala sa fortza creativa), insa chitaristul nu il si urmeaza si in concerte, iar baietzeii pe care i-a angajat la instrumente canta solourile pe jumatate, de parca n-ar fi avut timp sa le invetze cum trebuie. Ramai cu impresia ca nici o piesa nu e terminata in varianta live.

Unde mai pui ca Manson a inceput sa afisheze cruci normale, neintoarse, incat ma face sa ma tem ca urmatorul pas e creshtinarea. Ceea ce ar fi similar trecerii lui Iohannis la ortodoxie.

Mai jos am ales o mostra amuzanta dintr-un concert in care Johnny Depp si ala de la Die Antwoord i se alatura pe scena lui Manson.



Friday, December 26, 2014

Filmele vorbite pe la spate: Noiembrie/Decembrie 2014

Filmele musai

Gerontophilia

In sfarsit provocateurul canadian Bruce La Bruce face un film fara scene de sex gay terifiant si explicit. Sa nu se intzeleaga ca as avea ceva cu sexul gay, dar orgiile cu zombie gay din precedentele filme ale sale (L.A. Zombie, Otto) sunt o ilustrare puternica a sintagmei once seen, cannot be unseen. Am stricat mai multe prietenii cu vizionarea filmelor respective (in schimb alte prietenii s-au inchegat).

Chiar si in lipsa scenelor explicite, Gerontophilia nu e cu nimic mai putzin disturbant. Personajul principal e un tinerel, asistent medical la un azil de batrani. Tot spaland muribunzi si schimbandu-le oala de noapte, dezvolta un fetish pentru vulnerabilitatea varstei a treia-patra, devine fascinat de riduri si incepe sa intreprinda escapade sexuale (gay) cu pacientzii. Printre altele traieste o furtunoasa si aventuroasa poveste de dragoste intensa cu un negru senil.

Filmul emana o poezie amara si bolnavicioasa si, in lipsa abuzului grafic cu care ne-a obisnuit regizorul, reuseste sa rascoleasca tabuuri mai eficient decat celelalte productzii ale sale. Scenele de sex exista in continuare dar nu mai sunt explicite (oi fi vazut eu o versiune cenzurata? nu cred, cica auteurul a incercat  sa faca un film "mainstream").

Partea mai ciudata e ca te face sa realizezi ca, oricat de aberant e acest film, gerontofilia nu e cu adevarat un tabu care sa justifice reactzia pe care o creeaza in spectator. Vezi cazurile Madonna, Tina Turner, Irinel Columbeanu, care au reusit sa dezamorseze statutul de tabu al gerontofiliei mai usor decat s-a intamplat chiar si cu cultura gay in general. Si totusi am ramas deeply disturbed legat de filmul asta, e posibil ca combinatzia gay + interracial + gerovital sa fie a bit too much pentru unu ca mine crescut pe calea cea dreapta, intr-o tzara ortodoxa.


 Nightcrawler

Jake Gyllenhaal a bifat cateva dintre cele mai misto thrillere din istoria recenta a Hollywoodului – Prisoners, Enemy iar acum acest Nightcrawler despre practicile neortodoxe ale jurnalismului gonzo. Personajul sau e un disperat care traieste din furat fier vechi si sârma din garduri, apoi realizeaza ca poate face bani frumosi lucrand pentru Stirile de la Ora 5, adica filmand victime sangerande ale unor accidente, atacuri armate, etc. la mare cautare in randurile audientzei americane (nu ca noi am fi mai breji).

Metodele eroului de a face rost de materiale devin tot mai dubioase pe masura ce acesta urca pe culmile ambitziei, ajutat de un sidekick homeless care il ajuta cu partzile mai riscante ale biznisului. Cam asta ar fi partea de thriller, care de una singura nu ar face filmul tocmai o capodopera, insa felul in care e scris si jucat personajul cocalaro-malefic al lui Gyllenhaal e ceva deosebit. E ceva intre eroul din American Psycho si un cocalar care a absolvit recent un curs de management ce i-a schimbat viatza.

Dialogurile cu citate involuntare din cartzi de management si maleficul antreprenorial pe care il emana personajul, il fac unul din antieroii esentziali ai cinema-ului modern.

 

Sin City: A Dame to Kill For

Filmele de tip green screen (cu decorurile complet simulate) nu mai sunt azi miracol tehnologic cum erau prin 2000, insa Sin City continua sa fie deasupra concurentzei. Cand ma uitam la noul film 300 si la altele de gen am avut impresia ca tehnologia asta s-a can banalizat, insa uitandu-ma la noul Sin City am devenit din nou surescitat de vizualul simulat si de trucurile prin care filmul translateaza spiritul benzii desenate pentru cinema. God is in the details: sfarcuri, curbe, riduri, conturul proeminent al irishilor oculari, plus excelenta utilizare a culorii intr-un film alb-negru.

Textul lui Frank Miller e chintesentza literaturii noir, iar actorii au fost ideal alesi sa o reprezinte – in special Mickey Rourke, Josh Brolin, Bruce Willis (mai mult figurant in noul film). Evei Green pare sa ii placa de minune sa joace in green screen (vezi si noul 300) roluri de femme fatale mustind de sexualitate evil. Apare si Gordon-Levitt, calare pe un val de popularitate. Jessica Alba mi se pare cam anticlimactica, insa regizorul Robert Rodriguez are clar o slabiciune pentru ea. Mai apare Lady Gaga, care face si aici o figuratzie de aceeasi intindere ca in Machete Kills.

Povestea din pacate e mai saracutza si mai nespectaculoasa decat cea din primul film, dar asta tzine mai degraba de materialul original. Ma tem totusi ca Robert Rodriguez e intr-un fel de inertzie nefasta – Machete Kills m-a dezamagit, iar acest nou Sin City e doar o continuare naturala a filmului de acu 10 ani. Desi n-as vrea ca aceste serii sa se incheie abrupt, si nu mi se pare ca Rodriguez mi-ar datora ceva personal (era suficient si daca Planet Terror ar fi fost unicul sau film) nu vreau sa cred ca aici i se termina aburul inspiratziei.

 The Babadook

Excelent horror maternal venit din partea unei debutante din Australia pe nume Jennifer Kent. Filmul e net superior versiunilor misticoizate ale acestui subiect (filmele Omen) si e mai aproape de sa zicem Rosemary's Baby ori Shining. Ura naturala dintre mama si copil e in general un subiect tabu, ascuns in umbra conceptului mult mai popular al iubirii materne. Insa orice femeie are doua personalitatzi, iar mamele chiar mai multe, cel putzin pana cand unele incep sa le anihileze pe celelalte.

Cam despre asta e Babadook. O vaduva tanara, mama a unui pusti suferind de sindromul hiperactivitatzii, se confrunta nu doar cu viatza grea de single mother, dar si cu certitudinea crescanda ca fiul ei e un cretin, daca nu nebun de-a dreptul. Dat afara de la scoala, evitat de rude, admonestat de prietenii de familie, baietzelul continua sa se comporte abuziv si iratzional, iar mama sacrifica tot ce i-a mai ramas de sacrificat pentru bunastarea acestuia, pana incepe sa o roada ideea ca baietzelul ar putea fi de vina pentru decesul prematur al sotzului.

Degradarea relatziei dintre cei doi are similitudini cu Shining-ul lui Stephen King, roman de referintza pentru aceasta tema, dar acolo era vorba de paternitate. Maternitatea are sub aspect psihanalitic cateva variabile in plus, pe care Babadook le metaforizeaza excelent, reusind totodata sa livreze scene scary cu efecte speciale minimale.

Filmele contra plictiselii

  Don Jon

Don Jon e povestea tragi-comica a unui labagiu patologic obsedat de filme porno, cam din aceeasi tagma cu eroul unui alt film pe aceeasi tema, ceva mai cool si mai tragic, si anume Shame. Din toate punctele de vedere Shame e superior, dar Don Jon stie totusi sa-tzi castige simpatia. In primul rand pentru ca e debutul regizoral (plus scenariu, plus rol principal) al unuia din cei mai muncitori actori din generatzia tanara de la Hollywood, Joe Gordon-Levitt (Sin City 2, Inception, Looper).

Gordon-Levitt s-a autodistribuit in rolul atipic al sus-mentzionatului pornaddict care a ajuns de tanar la teribila concluzie care scindeaza societatea actuala: no one touches me like I do. Asta il frustreaza putzin in relatziile cu femeile care ii trec prin pat, si ii distruge de-a dreptul relatzia cu Scarlett Johansson care joaca aici cel mai enervant rol in care am vazut-o vreodata, o pitzipoanca RAPO de ultima spetza cu un accent oribil. Si Gordon-Levitt simuleaza neconvingator un accent Italian, noroc cu freza, maieurile si atitudinea de manelist care ii confera credibilitate.

Nu am intzeles totusi de ce conflictul are la baza faptul ca eroina e ofensata de faptul ca gagiul se uita la filme porno. N-am intalnit asa ceva in viatza mea, mi-am intrebat si pretenii, nici ei.

  The Zero Theorem

Brazil a fost pentru cenaclurile SF de la noi un film biblic, vizionat in mare secret in anii 80 si pentru multa lume (cel putin pentru mine) incomprehensibil la data respectiva, avand in vedere ca ingredientele sale – o parodie steampunk dupa Orwell si Kafka - ne erau la fel de familiare pe cat le sunt acum nord-coreenilor. A doua parodie SF a lui Terry Gilliam a fost 12 Monkeys in anii 90, cu o bizara pozitzionare de blockbuster (Brad Pitt? Bruce Willis?), iar acum Zero Theorem vine sa incheie aceasta trilogie involuntara de distopii, desi in mare parte arata ca un rehash mai colorat (si filmat la Bucuresti) al lui Brazil.

Christoph Waltz e un Big Data scientist schizoid care traieste intr-o biserica si e obsedat de ideea ca intr-o zi va primi un telefon important care sa-i explice sensul vietzii. Pana atunci expectativa a la Godot il face sa traiasca o viatza mizerabila, sfashiata intre aventuri amoroase cu o stripperitza on-line care prinde drag de el, presiunea practicata de management (Matt Damon), interventziile unui psiholog artificial (Tilda Swinton) si intreruperile cauzate de diversi vizitatori bizari.

Probabil am imbatranit, dar am gasit dificil de urmarit personajele hiperactive, care vorbesc foarte repede chestii criptice, unde mai pui diversiunea permanenta a decorurilor de circ. In plus povestea si morala nu aduce mai nimic in plus fatza de Brazil, lasand impresia ca e doar un upgrade tehnic al filmului respectiv. Singurul aspect cu care am rezonat e ca descrie perfect viatza pe care o duc de vreo 3 ani incoace si probabil pentru inca o vreme de acu incolo.

 Only Lovers Left Alive

Cu ceva ani in urma am recenzat in Dilema un album al lui Jim Jarmusch care se anuntza a fi soundtrackul unui film cu vampiri. Stiindu-l pe Jarmusch, am banuit ca vorbeste la misto, altzii au sugerat ca am intzeles eu prost ce vroia el, subtilul, sa spuna. In cele din urma Only Lovers Left Alive s-a dovedit a fi cu vampiri in cel mai concret sens al termenului, ceea ce m-a cam desumflat.

Unul din vampiri e Tilda Swinton, in sfarsit cu o freza misto care nu o mai face sa para barbat. Al doilea e Tom Hiddlestone (actor de teatru britanic tarat de Kenneth Branagh in filmele Marvel Comics, in rolul zeului viking Loki). Ar mai fi mosh John Hurt si adolescentina Mia Wasikowska in roluri minore, tot de vampiri.

Dupa cum e normal intr-un film de Jarmusch, actziunea e minimala, exact atat cat sa oblige personajele sa nu stea chiar in acelasi loc, desi aici petrec excesiv de mult timp pe o canapea sau rezematzi de un perete. Pe tot parcursul filmului vampirii astia se lamenteaza despre mersul societatzii si isi amintesc cu nostalgie despre incidente pe care le-au trait alaturi de personaje istorice. John Hurt pretinde chiar ca el ar fi scris piesele lui Shakespeare, iar numele personajelor principale sunt Adam si Eve.

Jarmusch e prezent in toate aspectele filmului sau – soundtrack, vizual si referintze culturale hiperelitiste. Personajele sunt un fel de hipsteri autosuficientzi, cu o dimensiune emo suicidala si apucaturi artistice. Problema e ca spatziile dintre scene sunt prea mari si prea adesea filmul lasa impresia ca ar fi un nou capitol din seria Twilight. Probabil asta fost si intentzia regizorului, dar spectatorului ii provoaca somnolentza - a sugera ca doar dragostea poate face eternitatea suportabila imi suna a stating the obvious, iar Jarmusch nu era pana acum un om al obviousului.

The Taking of Deborah Logan

Bryan Singer, creatorul seriei de filme X-men si a serialului House MD, trece in perioada asta printr-un scandal de pedofilie, necaz pe care a decis sa si-l exorcizeze producand acest film in care pedofilia e prezentata intr-o cheie mistica, oarecum similara celei din True Detective. Principalul neajuns al filmului e ca apartine genului found footage, un mod foarte obosit si abuzat de a face horror. Compenseaza cat de cat faptul ca povestea e ceva mai originala si mai bogata decat ne obisnuise acest gen.

Prima parte a filmului arata ca Paranormal Activity, insa are o premisa mai interesanta: eroina e bolnava de Alzheimer si accepta sa fie filmata de niste studenti care fac un documentar despre provocarile de zi cu zi ale pacientilor Alzheimer. Fiica eroinei e o lesbiana (a jucat si in L Word) cu amintiri vagi despre un pediatru pedofil care facuse victime cu 30 de ani inainte in regiunea respectiva. Undeva pare sa fie o legatura intre Alzheimerul pacientei si scandalul cu pedofilia, insa nu e atat de straightforward pe cat ar parea.

Filmul e mult mai dens in evenimente decat ceea ce ofera in mod normal genul found footage. Inca de la Blairwitch Project genul a mizat pe slow burn si pe sugestie, in crescendo spre un punct culminant exploziv (eventual chiar lipsit de deznodamant). Ori filmul asta face lucrurile fix pe dos, devine agitat deja dupa vreun sfert de ora iar spre final de-a dreptul isteric si incomprehensibil. E clar ca s-a incercat improspatarea genului, insa genul are limitele sale inerente si excesul de zel investit aici devine mai mult iritant decat inovator.

Sunt totusi cateva scene cool, in caz ca avetzi o gagica care se sperie usor.


VHS: Viral

Tot found-footage e si asta, dar e un calup de scurt metraje, al treilea calup al seriei-antologie VHS care in general m-a incantat prin contributzii inovative de la regizori din noul val al horrorului american. Creca genul found footage se preteaza mai bine la scurt-metraj, cel putzin daca vorbim de filme isterice (si nu de slow burn).

Prin presa o sa auzitzi ca aceasta a treia (si probabil ultima) parte a trilogiei e foarte slaba. Nu e cu nimic mai slaba decat partea a doua (are doua bucatzi excelente si doua inutile/galagioase). Necazu e ca sta cam slab la partea horror, cele mai reusite segmente fiind umoristice. Spaniolul Nacho Vigalondo (Cronoscrimenes) are o bucata excelenta despre orgii sexuale in universuri paralele. Gregg Bishop (Dance of the Dead) are o bucata despre un cocalar care descopera pelerina magica a lui Houdini si incepe o cariera de succes in prestidigitatzie, cu unele implicatzii fantastice. Cele doua segmente mai banale (ambele de la regizori irelevantzi) sunt: a) despre niste skateri cu camere de filmat montate pe casca, care se bat cu niste zombie mexicani; b) despre o epidemie care se transmite prin telefoane mobile.

Cine a urmarit seria VHS nu are nici un motiv sa evite acest capitol. Restul probabil ar trebui sa ramana la prima parte, care ramane cea mai reusita.

  Housebound

Comedie horror exuberanta din Noua Zeelanda, cu ceva din spiritul filmelor de inceput ale lui Peter Jackson, ceva din comediile horror britanice ale lui Jake West (Evil Aliens, Doghouse) si un plot partzial preluat din clasicul horror saptezecist Black Christmas.

O punkeritza junkie e condamnata de tribunal sa traiasca in arest la domiciliu alaturi de maica-sa vaduva si cam dusa cu pluta, plus amantul ei - un barbatau taciturn si bun la toate, plus o fantoma care bantuie casa. Fantoma devine tot mai enervanta, iar parerile despre cum ar trebui indepartata sunt impartzite, mai ales ca bantuirea pare sa aiba a face cu prezentza unei proteze dentare si o crima care a avut loc cu multzi ani inainte.

Filmul e entertaining, dar are atatea twisturi si plot deviceuri incat te ia durerea de cap si de la o vreme devine cert ca regizorul-scenarist face misto de spectator. Incepe ca o drama, pe la mijloc pare un detective story si se termina ca o comedie cu gaguri, lasand o puternica senzatzie de inconsistentza. Recenziile lauda tocmai aceasta "complexitate" si, ca sa fim sinceri, pe genul asta de retzete s-a cladit conceptul de comedie horror in anii 80, insa schimbarile de ton sunt prea subite.

The Revenant

The Revenant a facut acu 5 ani putzina valva in undergroundul horror prin aceea ca arata mult mai bine decat i-ar fi permis bugetul. A fost anuntzat si drept raspunsul american la Shaun of the Dead iar in retrospectiva pare un important premergator al comediei romantice cu zombie care a napadit anul asta genul horror.

Regizorul nu e tocmai anonim si nici la inceput de drum, dar portofoliul sau tzine mai mult de sectorul efectelor speciale – a lucrat pentru Abisul lui Cameron, pentru toate filmele Phantasm si cateva din seria Nightmare on Elm Street. The Revenant e proiectul sau de vanitate si, in consecintza, gagurile bazate pe efecte speciale sunt momentele cele mai reusite ale filmului. Altfel, din comparatzia cu Shaun of the Dead are de suferit – nu e umor britanic plin de referintze pop, ci e umor cocalaresc american, plus ceva din comentariul social standard al filmului cu zombie.

Tehnic vorbind nu cred ca e cu zombie, de aici si ambiguitatea titlului The Revenant: personajul principal se tot intreaba de-a lungul filmului daca e zombie sau vampir, argumente existand pentru ambele variante. Protagonistul e un soldat rapus intr-o misiune in Irak care, dupa ce moare, se intoarce din mormant si incearca sa se reintegreze in societate, ori macar in cercurile apropiatzilor care ii intampina invierea cu reticentza. I know the feeling.

Beneficiind de faptul ca nu poate sa moara de la rani obisnuite (gen impuscaturi) incepe sa isi petreaca noptzile cu acte de vigilantism cetatzenesc, alaturi de un amic responsabil cu momentele umoristice ale filmului. It works for a while, dar la 2 ore pentru o comedie cu zombie e excesiv de lung.

Tuesday, December 16, 2014

M. Rickert : Holiday



Pedigree:
- nominalizari World Fantasy, Locus (pt. volum)
- premiul World Fantasy, nominalizari Nebula, Int. Horror Guild, Locus (pt. nuvela Journey into the Kingdom)
- nominalizari Bram Stoker, Shirley Jackson, British SF (pt. povestirea Evidence of Love in a Case of Abandonment)
- nominalizari Shirley Jackson, Locus (pt povestirea Holiday)
- nominalizare Locus (pt povestirea A Christmas Witch)
- nominalizare Locus (pt povestirea Memoir of a Deer Woman)

Volumul asta e un grupaj de povestiri fantastice dedicate cate unei sarbatori, de aici titlul Holiday. Legatura cu sarbatorile nu e foarte restrictiva, in majoritatea cazurilor se intampla doar ca actziunea sa se petreaca in preajma unei sarbatori; in alte cazuri legatura e mai stransa (o poveste despre avort e legata de Ziua Mamei, una de dragoste e legata de Valentine's Day, una de razboi e legata de Ziua Independentzei s.a.m.d).

M. Rickert e deja un nume mare in fantasy, desi se afla abia la al doilea volum. Atat cel de fatza, cat si cel de debut (Map of Dreams) au castigat premiile importante ale genului (inclusiv World Fantasy), treaba care nu e deloc normala pentru un inceput de cariera.

Unii o recomanda drept autoare de gotic, insa daca stau sa compar cu antologia lui Oliviu Craznic sau cu muzica celor de la Moonspell, eticheta mi se pare o aberatzie. Desi sunt pe ici pe colo aspecte horror sau macar amenintzatoare, nu e vorba de vampiri si varcolaci, ci de cancer de sân, pedofilie sau avort. In ce masura pot fi astea mapate pe temele gotice clasice, nu imi dau seama dar, cu exceptzia unor povestiri care implica si fantome, asocierea mi se pare fortzata. Si chiar fantomele acelea nu au nimic din sperietura gotica din traditzia britanica, sunt mai degraba manifestari ale regretelor si amintirilor reprimate, deci un fel de fantome benigne in stilul consacrat de Jack Cady (detalii aici).

Rickert mi-a fost recomandata de un amic drept autoare de proza moody, in care nu se intampla mare lucru, ci se invarte lingura intr-o oala de emotzii pe care autoarea incearca sa le transfere dinspre personajele sale inspre cititor, folosindu-se de tehnici literare oarecum clasice dar eficiente in atingerea acestui deziderat: personaje emo, vag definite fiziologic, manifestate doar prin ganduri si indoieli, naratziune la persoana a doua, lipsa cronica a momentelor subiectului, povesti in rama care se dezintegreaza si se reinnoada cu rama in care au fost initzial prezentate, torsionarea unor poveshti horror cu segmente meditative ce le transforma din mers in elegii, ori torsionarea unor povestiri realiste in horror psihologic (despre cancer sau avort, bunaoara).

O sa enumar povestile incepand cu preferatele mele - doar ultimele 2-3 le-am gasit slabe, in rest volumul e la un nivel foarte satisfacator: 
  • Journey into the Kingdom (premianta World Fantasy, finalista Nebula, IHG): O vanzatoare de la Starbucks e de fapt o fantoma ce isi conserva materialitatea sorbind urmele de respiratzie lasate de clientzi prin cestile de cafea. Asta e nuvela vedeta a volumului, dedicata sarbatorii de Dragobete si e o superba poveste de dragoste contemporana pusa in rama unei povesti mitologice;
  • The Christmas Witch: O fetitza incearca sa creeze o fiintza noua din oscioarele pasarelelor si soriceilor mancate de pisica sa. In timpul acesta, tatal sau e investigat pentru pedofilie. E genul de poveste ambigua despre pedofilie (The Hunt, Doubt) in care nu e clar cine e de vina, dar unele evenimente supranaturale ofera unele indicii;
  • You Have Never Been Here: O femeie internata la oncologie incepe incet-incet sa se detasheze de propriul trup, pe care il percepe ca o entitate straina pe cale sa se dezintegreze. O poveste schizoida, excelent scrisa la persoana a doua;
  • Don't Ask: Un grup de baietzi datzi disparutzi in copilarie se intorc in satul natal ca adolescentzi, comportandu-se ca niste brute. Satenii suspecteaza ca sunt varcolaci. O metafora nu foarte subtila, dar de impact, a versului "the boy that you loved, the man that you fear" si o tentativa de misandrism din partea autoarei;
  • Machine: Poveste spusa in termeni de legenda antica, despre un razboinic viteaz care abuza femei si felul in care femeile sale decid sa se razbune;
  • Was She Wicked, Was She Good? Un tata incearca sa-si dezvetze fiica de prostul obicei de a smulge aripile zânelor micutze care traiesc in cuiburile de viespi;
  • Evidence of Love in a Case of Abandonment (finalista Stoker, Shirley Jackson): Intr-un viitor distopic, femeile care au facut avort sunt executate public pe un stadion, in uralele publicului;
  • Holiday (finalista Shirley Jackson): In seara de Craciun, fiul unui pedofil se uita la filme cu Shirley Temple, impreuna cu fantomele unor fetitze victime ale agresiunilor pedofiliei;
  • Memoir of a Deer Woman: O femeie bolnava de cancer se transforma in caprioara;
  • War is Beautiful: Un veteran incearca sa-si povesteasca experientza sa din Vietnam in termeni pozitivisti, in care totul e dragutz, interesant si exotic, dar are dificultatzi in a evita momentele tragice care l-au marcat acolo;
  • Traitor: O mama isi trimite fiica la scoala cu un ghiozdan plin de explozibil.
M. Rickert e o doamna a fantasy-ului de mici dimensiuni ce s-ar califica fara probleme in mainstreamul "magic" cu numeroase din prozele sale. Prin stil mi-a amintit un pic si de Martha Soukup (detalii aici) dar acolo era vorba de SF, ceva mai sec, mai tehnic, pe cand aici e vorba doar de fantastic pur sange profund feminin. Prin teme aduce si cu o alta autoare care se da drept horror scriind despre avorturi si probleme de familie, si anume P.D. Cacek (detalii aici) insa aia nu stie sa scrie. Rickert in schimb e foarte placuta la citit, chiar si in povestile sale boring, in care nu se intampla nimic.

Volumul e micutz, ieftin si totusi foarte aratos. E ultimul volum al colectziei Golden Gryphon, una din cele mai misto serii hardcover de SF si fantasy scoase vreodata care, din pacate, si-a dat duhul dupa moartea patronului Jim Turner. Volumul lui Rickert a fost ultimul din colectzie (#62) si unul din cele mai frumoase, atat sub aspect grafic (coperta si ilustratzii interioare ale celebrului Tom Canty) cat si al contzinutului.

- plusuri: contzinut excelent, conditzii grafice excelente, cateva povestiri cu mare impact
- minusuri: e un volum micutz (170 de pagini), cateva povestiri moody in care nu se intampla mai nimic, din fericire scurte
- recomandare: chick-lit fantasy cu tushe morbide, dar nu neaparat in sens peiorativ (in cea mai mare parte dragutz chiar)


Tuesday, December 09, 2014

Gene Luen Yang : Boxers and Saints

Cand am fost in China m-au tot oprit unii pe strada sa-si faca poze cu mine. Mi s-a intamplat de vreo 5 ori in aceeasi zi. Am luat-o ca pe un compliment, dar mi-a explicat apoi unul ca pentru chinezi sunt un fel de freak. Ei sunt educatzi de mici sa creada ca planeta e in principiu populata de chinezi si negri, dar pe partea ailalta a planetei mai sunt cateva zone in care traiesc niste freakshi blonzi cu nasu mare (porecla care ni se da, "Dabizi" inseamna "Nas Mare"). Iar pe astia care avem umpic de par pe bratz ne considera un fel de maimutze (ei au o pilozitate mult mai redusa pe tot corpul). In principiu la genul asta de observatzii se reduce xenofobia chinezilor, si are unele radacini intr-un eveniment istoric intamplat pe la 1900, numit Rascoala Boxerilor, care e tema acestei benzi desenate.

Considerata una din cartzile anului (2014) in mediile literare americane, banda desenata Boxers and Saints are shanse mari sa fie pomenita de acum incolo in acelasi context cu alte BDuri care s-au impus in spatziul literar, cum ar fi Maus. Doar ca asta e mai misto desenata, si spune o poveste mult mai exotica si mai interesanta pentru noi europenii.

Pe la 1900, tzaranii chinezi au avut o criza majora de isterie si nemultzumire la adresa invaziei crestinismului in China, atat pe canale religioase, dar mai ales pe canale politice si economice, care le-au afectat grav bunastarea si libertatea, inclusiv libertatea de a-si practica religia proprie. Asta era cu ceva timp inainte sa se inventeze comunismului la ei. Numele de "Boxeri" a fost acordat de soldatzii straini care nu stiau ce e aia kung-fu. Rascoala a fost inabusita de o aliantza de armate imperialiste europene (Germania, Marea Britanie, Italia chiar si kktzii de austrieci, nush ce cautau acolo), plus SUA si Japonia. Practic toata lumea avea la momentul respectiv interese economice in China, si le exercitau pe spatele tzaranimii de acolo. E destul de interesant de citit macar ce povesteste wikipedia despre acest mini-razboi mondial.

Boxerii au fost o militzie patriotica ridicata dintr-o societate secreta de tzarani-pelerini care umblau prin sate, impartzeau remedii homeopate (inclusiv opiu), ofereau training kung-fu tinerilor si sabotau misionarismul crestin. Numele oficial al acestor militzii (The Society of Righteous and Harmonious Fist) a fost o alta cauza pentru care le-a ramas denumirea de boxeri. Rascoala a izbucnit din ratziuni religioase inainte de orice, dar a escaladat la proportzii masive cand tzaranii au capatat sprijinul familiei imperiale (ultimii membri ai Dinastiei Qing, dupa care a urmat Republica). Familia imperiala a sperat sa scape de presiunile internatzionale (care tindeau spre o colonizare a Chinei) si sa o faca cu ajutorul poporului. La scurt timp dupa inabusirea in sange a rascoalei, asa-numitul Protocol al Boxerilor a dus la o intzelegere intre ultimii membri ai Dinastiei Qing si agresorii internatzionali, un compromis politic pe care s-a cladit independentza Chinei ca Republica.

Cartea lui Gene Luen Yang impresioneaza prin faptul ca ofera o dubla perspectiva asupra razboiului: un volum e povestit din perspectiva unui tanar boxer care conduce un grup de gherila anti-crestina, al doilea e din perspectiva unei chinezoaice crestinate si crescute la o biserica misionara. La un momendat in poveste cei doi ajung sa se confunte in conflict armat direct, dar in cea mai mare parte povestile lor sunt separate, urmarind pe de o parte motivatziile unor chinezi de a se crestina, pe de alta parte motivatziile celorlaltzi de a ramane fideli traditziilor. Asta face ca personajele evil dintr-un volum sa apara drept pozitive in celalalt si invers. Concluzia, pana la urma, e cea evidenta, ca oamenii au fost starnitzi unii impotriva altora pe argumente religioase, in pofida faptului ca atat chinezii crestinatzi, cat si cei traditzionalisti, traiau pe principii pacifiste. Si ca starnirea a avut origini pur politice, care au dus intr-un tarziu la concluzia generala ca China nu poate fi colonizata sub nici o forma.

Autorul reuseste sa spuna aceasta poveste istorica in termeni foarte misto, ca un basm chinezesc eroic emotzionant, cu personaje cvasi-supranaturale (boxerii se mai drogau si aveau tripuri mistice; de cealalta parte fetitza crestina de la biserica are vedenii cu Ioana D'Arc care o motiveaza sa lupte impotriva agresorilor crestinatatzii). Micile detalii istorice starnesc curiozitate cu privirea la complexitatea sociala a Chinei de la 1900, inainte sa fie uniformizata de comunisti (aveau chinezi crestini, chinezi musulmani, chinezi budisti incercand sa-si concilieze ideile si sa traiasca cat de cat in armonie). Eroii povestii sunt tragici si in acelasi timp simpatic-naivi, iar contrastul dintre grafica destul de infantila si gravitatea (chiar brutalitatea) evenimentelor descrise reuseste sa atinga cititorul, ceea ce nu e putzin lucru.

In concluzie, o poveste superba, apeland la stilul traditzional-narativ al legendelor chinezesti pentru a relata evenimente istorice ce au determinat felul in care arata prezentul geopolitic, evenimente dintr-o istorie exotica despre care stim prea putzin.

- plusuri: banda desenata puternic incarcata emotzional si informativ
- minusuri: grafica cam tembela, care creeaza un contrast interesant cu tema serioasa
- recomandare: lectura obligatorie



Tuesday, December 02, 2014

Regizori care conteaza: Lucky McKee

Cu doar putzin peste 10 ani in spate, Lucky McKee e unul din tinerii auteuri de cinema horror american, si unul din pionierii noului val de comedii romantice morbide (gen care, daca are si zombie, se numeste rom-zom-com)

Numele sau este asociat cu un nou trend al "feminismului misogin", un fel de a face filme despre woman empowerment care sfarsesc prin a fi acuzate de misoginism si objectificare in cercurile femmnazi (=miscare care, sub pretextul ingrijorarilor feministe traditzionale, practica un attention-whorism abuziv). Feminismul misogin are un teren in mod particular fertil in zona horror, unde exista oportunitatzi de a apela fie la scene de abuz dezumanizant, fie la elemente de comedie neagra (in cazul lui McKee ambele) in a trata probleme care, conform femmnazistelor, isi pierd astfel credibilitatea. In fine, nu vreau sa dedic articolul acestui subiect, recentul scandal legat de camasha aluia cu cometa, a scos la lumina suficient putregai in acest sens.

Sa revenim. In mod particular recomand perechea de filme May/Roman, in care regizorul schimba pozitzii cu actritza sa preferata, uratzica Angela Bettis (anorexica din Girl interrupted). Fiecare dintre cei doi a facut un film in care celalalt joaca rolul principal, de indragostit patologic, insa punctele de vedere difera semnificativ - May e povestea unei femei nebune spusa din perspectiva regizorului barbat, Roman e povestea unui barbat dement spusa din perspectiva regizoarei femeie. Fair and square.

Trec in continuare in revista filmele lui McKee in ordine cronologica:

May

Every guy is deficient in some way, so you've got to accumulate. It's like a salad bar.  Nu e chiar citat din film (e din Adrian Tomine) dar cam asta e morala filmului May. Debutul lui McKee ramane cel mai reusit film al sau, low key si slow burning, devenit intre timp un titlu cult al horrorului modern (si unul din putzinele horroruri calduros recomandate de Ebert).

Angela Bettis (pe atunci tinerica) joaca rolul unei sociopate timide, stigmatizata de a avea un ochi lenesh, care se straduie sa dezvolte relatzii sociale cu cei catziva oameni care sunt nevoitzi sa ii dea atentzie - colegi de serviciu/scoala/vecini. Frustrata sexual si dezvoltand elemente patologice de control freakness, eroina decide ca trebuie sa isi faca neaparat rost de un iubit si in sensul asta aplica o metoda folosita ulterior si in serialul American Horror Story. Filmul e foarte discret in toate cele trei aspecte ale genului rom-zom-com - nu e chiar romantic, nu e chiar cu zombie si nu e chiar comedie, dar face cu ochiul spre toate aceste aspecte.

Ok, poate filmu asta n-o fi chiar feminist, dar in tandem cu urmatorul din lista stabileste un simpatic echilibru de romantic gender pathology.

Roman

Roman e filmul pereche, in care Angela Bettis preia functzia de regizor si Lucky McKee pe cea de actor principal. Filmul e oarecum simetric cu May, dar mai putzin competent dpdv tehnic si totodata mai dramatic. Daca May e oarecum sec si anti-emo, asta are numeroase momente autentic romantice, dar si mai multa violentza.
McKee joaca rolul lui Roman, un muncitor care isi traieste mizeria singuratatzii intr-o garsoniera, holbandu-se la televizorul pe care si l-a desenat pe perete si macinat de regretul ca si-a macelarit iubita si i-a lasat organele sa se imputa in vana din baie. Intr-o buna zi, cand credea ca nu mai exista dragoste pe planeta asta, Roman e fermecat de o vecina hipsteritza ecologista care poarta niste fermecatoare frunze in cositze. Omul are insa dificultatzi in a incepe o noua relatzie avand in vedere cat de tare pute cadavrul iubirii anterioare uitate in baie. E ca-n viatza.



Sick Girl

In semn de apreciere fatza de succesul underground cu May, McKee a fost invitat sa participe cu un episod la serialul Masters of Horror. Am tot scris despre serialul asta cand i-a fost vremea - in general a avut episoade standalone facute de regizori clasici ai genului, dar in fiecare sezon a fost invitat si cate un regizor debutant.

McKee a contribuit la primul sezon cu acest episod despre doua colege de apartament care se razboiesc cu o invazie de gandaci. Una din fete e o doctoranda pasionata de insecte (jucata de aceeasi Angela Bettis), cealalta e o hipsteritza cu apucaturi lesbiene (jucata de actritza porno Misty Mundae). Tonul e cam acelasi din May, de comedie neagra-spre-absurda, dar cu un puternic innuendo lesbian. N-a fost grozav, dar e interesant de pozitionat in contextul general al operei regizorului.


The Woods

Asta e, cred, singura tentativa a lui McKee de a face un film la Hollywood, cu actori importantzi, efecte speciale scumpe s.a.m.d. Din pacate e si cel mai slab film al sau. The Woods e un gotic clasic care omagiaza seria Evil Dead nu doar prin titlu, ci si prin prezentza lui Bruce Campbell intr-un rol secundar (plus o scena-tribut in care acesta e rapit si sufocat de crengile unor copaci).

Povestea e despre un liceu de fete in mijlocul padurii, cu un regim disciplinar strict si niste pedagoage compulsive, obsedate de cutele de pe haine, scamele de pe podele si in general de orice aspect care ar putea atenta la impresia de perfectziune divina pe care trebuie sa o lase scoala. Eroina e o eleva neconfortabila cu situatzia. Bruce Campbell e tatal ei, nici el incantat, mai ales dupa ce umbla vorbe ca padurea din jur e bantuita si rapeste fete virgine cu ajutorul cracanelor care se furisheaza noaptea in dormitoare. Trebile evolueaza destul de previzibil, dar filmu e relativ entertaining si placut vizual.

The Lost

Dupa ce a suferit un fiasco la Hollywood cu sus-numitul The Woods, regizorul a intrat intr-un fel de cârdăshie cu scriitorul Jack Ketchum, colaborare fructuoasa din care au iesit trei filme si un mic roman (I'm not Sam, finalist la premiile literare horror de acu 2 ani). Nu ma omor dupa povestile lui Ketchum, aproape tot ce am citit sau vazut legat de el tzine de genul torture porn, cu multe brutalitatzi excesive si gratuite, in schimb Stephen King il lauda mereu si zice ca e scriitorul sau preferat (treaba pe care am perceput-o mereu ca un suport amical dar nu pot sa iau afirmatzia in serios).

Primul din cele trei filme a fost doar produs de McKee, regia fiind pasata unui alt colaborator al sau, un anume Christ Sivertson.

O retzeta recurenta in opera lui Ketchum e novelizarea romantzata a unor shtiri de la ora 5, cu titlu de povesti moralizatoare. The Lost face parte din acest gen si e comparat cu Natural Born Killers, dar mai mult din cauza plotului decat a esteticii filmului. Povestea e despre un adolescent cretin care incearca sa mascheze niste crime facute in trecut, treaba care il impinge la a face alte crime si mai nasoale, in timp ce politzistul satesc nu reuseste sa adune suficiente dovezi pentru a-l opri. Filmul nu e chiar torture porn, scenariul are alambicarea unui film politzist si in mare parte e un thriller bine inchegat, dar personajul negativ e ireal de antipatic si pe alocuri violentza e nejustificata si necredibila.

Red

Mult mai simpatic e acest Red ecranizat tot dupa Jack Ketchum, dar dupa o poveste mai umana si fara abuz de violentza. Daca Stephen King nu vorbeste prostii, probabil genul asta de povesti i l-au facut simpatic pe Ketchum (dar eu cumva nu am reusit sa i le gasesc inca). Are si ceva din tonul povestilor mainstream scrise de King, cu personaje bine caracterizate care trec prin drame realiste si incarcate emotzional.

Filmul beneficiaza de mosh Brian Cox, in rolul unui pensionar al carui caine e omorat de niste copii. Cu palaria in maini si cu privire sadoveniana, omul umbla prin sat sa caute dreptate. Mediul rural, pasul lent al filmului, oftatul de bunic al lui Cox si scenele de pescuit m-au atins oarecum, intr-o perioada in care traiam intre blocuri si nu mai vazusem demult apa curgatoare. Ori o fi de vina faptul ca mi-a imbatranit si surzit cainele, si s-ar putea sa trebuiasca sa-l eutanasiez.

The Woman

Al treilea film din seria colaborarilor cu Jack Ketchum e ecranizarea romanului The Woman, film care si-a facut reclama prin faptul ca un spectator a iesit facand mare circ de la premiera filmului. Filmu e un sequel la ecranizarea unui alt roman al aceluiasi autor, The Offspring, facut de altcineva si mult mai prost - despre un satuc hartzuit de un clan de canibali care au fost crescutzi de lupi.

In The Woman, o membra supraveitzuitoare a clanului de oameni-lup e capturata de un avocat misogin care o tzine inchisa intr-un beci, sub pretextul ca vrea sa o civilizeze. In realitate o tortureaza si exercita asupra ei diverse fantezii sexuale, pe care apoi le duce mai departe in familie (Angela Bettis apare in rolul sotziei). Barbatul degenereaza treptat la un nivel cu nimic mai presus decat femeia salbatica pe care pretinde ca o educa. Desi are cateva scene shocante care au pricinuit incidentul sus-mentzionat, McKee reuseste sa isi alcatuiasca personajele intr-un fel care sa tzina spectatorul interesat.


All Cheerleaders Die

Cel mai recent film al regizorului e un remake al scurtmetrajului cu care acesta a debutat in 2001. Probabil ratziunea remakeului e de a semnala publicului ca Lucky McKee a fost unul din pionierii genului rom-zom-com, care a scos filmul zombie din underground si l-a facut tolerabil in fatza hipsterilor si a amatoarelor de comedii romantice (vezi Warm Bodies). Autorii (filmul e co-regizat cu tipu care s-a ocupat si de The Lost) zic ca au vrut sa faca un fel de Twilight mai punk. Din pacate filmul asta pare sa fie doar partea intaia a unei serii mai lungi (se incheie aprubt in mijlocul unei scene), si inca nu sunt semne ca o sa urmeze si o partea a doua.

Patru majorete proaste si bete au un accident de mashina si mor din cauza baietzilor din echipa de fotbal. Gotheritza tocilara a liceului, care se nimereste sa fie si iubita lesbiana a uneia dintre decedate, le face o vraja si le invie sub forma unor zombitze sexy - nu chiar varianta standard de zombie, ci ceva intre varianta Warm Bodies si vampiritzele din Buffy. Fetele inviate capata o foame incontrolabila de sex si carne umana, iar gotheritza incearca sa le controleze cu ajutorul unor pietre magice, si sa le ajute sa se razbune pe cacanarii care si-au batut joc de ele. Woman empowerment, cum ziceam.