Monday, December 26, 2016

Alejandro Jodorowsky - Megalex (si cugetari despre cultura SF a romanilor)


Au inceput hipsterii sa descopere romanele Dune. Mi-au fost recomandate drept romane psihedelice despre spiritualitate ezoterica, revelatzii ayahuasca si personaje care se regasesc pe sine. Ajuta si faptul ca David Lynch s-a ocupat de una din ecranizari. Singurul reprosh pe care l-am auzit e ca romanul are un singur personaj gay si ala e personaj negativ (si gras pe deasupra). Nu stiu daca editurile s-au gandit vreodata sa pozitzioneze romanele Dune pe aceste coordonate, dar e bine ca tineretul gaseste inca motive sa mai deschida un SF clasic.

Oricum, la o treaba sunt de acord cu hipsterii - nu cred ca lui Frank Herbert i-a fost straina cultura hippie si fenomenul LSD, tzinand cont de locurile si vremurile in care a scris cartzile. Ne-au fost straine noua, cand se traduceau pentru prima data cartzile astea la noi si cand se forma asa-numitul fandom SF romanesc. Am stat destul de aproape de comunitatea SF de la noi in anii 90 si, chiar daca pe filiera asta au intrat pentru prima data la noi Dune, Fundatzia, GRR Martin s.a.m.d., promovarea, critica si "comunicarile" pe seama acestei literaturi rareori treceau de un nivel scolaresc de analiza/pozitzionare, dand suficiente motive criticilor literari ai vremii sa pretinda ca SFul nu exista ca gen literar, ori ca e literatura pentru copii. Unele subiecte erau de-a dreptul tabu (drogurile, SF-ul feminist sau queer, utopiile comuniste/liberaliste); unele inca sunt - nu reusesc sa gasesc feminism, LGBT sau utopie comunista in SF-ul romanesc (in schimb avem tot mai multa bascalie care trece mult dincolo de obiectivele SFului satiric).

Sigur, genul a suferit la noi din pricina gospodinelor fara capacitate de abstractizare care nu-si lasau copiii sa citeasca SF din principiu, pentru ca nu intzelegeau cu ce te-ajuta sa citesti despre alte planete cand tu ai de platit facturi pe asta de aici (inca mai aud argumentul asta si in zilele noastre, n-a disparut cu totul). Si din pricina profesorilor de limba romana din licee si facultati, care tot cam asa gandeau, desi erau platitzi sa gandeasca altfel. Din cauza asta poporul roman a crescut modelat moral si intelectual de personajele din Ion, DallasMioritza, Neamul Shoimarestilor. Eventual La tziganci.

Insa nici patronii fandomului nostru SF (Mironoff, Secu etc.) nu prea vedeau in anii 90 dincolo de aventuri spatziale si scenaristica what-if. Articolele si dezbaterile SF din partzile noastre tot bateau apa-n piua cu anticipatzia stiintzifica, cu diferentza dintre om si robot, cu ce am face daca am putea calatori in timp si alte speculatzii julesverniste. Complet deconectati de increngatura culturala in care s-au format diversi scriitori si operele lor, analistii SF-ului de la noi au facut multa vreme ce au invatzat sa faca in comentariile literare la romana - rezumate, caracterizari de personaje, judecatzi la adresa poantei sau coerentzei textului, pe ici pe colo cate o extrapolare din burta (de obicei punand pariu daca cutare chestie se va intampla sau nu in viitor, daca cutare fantasma e suficient de "realista" sau ba).

Ma rog, in ultima vreme lucrurile s-au mai indreptat daca ma uit prin rubricile de eseuri din revistele on-line dedicate SF-ului, insa si acestea cu greu se pot dezbara de aura de comunitatzi impenetrabile de insideri autisti. Oricum, in vremurile in care intrau in Romania titluri ca Dune era destul de clar ca nici cei mai inflacaratzi fani nu prea pricepusera ce au citit - cititorul post-comunist era mult prea virgin dpdv cultural (o exceptzie ar fi cyberpunkul, care s-a sincronizat destul de bine cu educatzia IT romaneasca insa aici necazul e ca informatica in sine a fost vazuta multa vreme drept un hobby pentru "pasionatzii de calculatoare", ce-or fi si aia).

Revenind la Dune: faptul ca artisti ca Jodorowsky, Giger, Salvador Dali ori trupa Tangerine Dream au colaborat in anii 70 la o tentativa de ecranizare dupa Dune vine in sprijinul supozitziei ca romanul a ajuns inca de atunci la sufletul artistilor hippie-suprarealisti-psihedelici ai anilor 70. Chiar si Mick Jagger si Pink Floyd erau in discutzii pentru ecranizarea respectiva. Chinurile facerii proiectului respectiv au fost documentate recent in documentarul Jodorowsky's Dune. Proiectul a fost pus pe butuci din ratziuni financiare, iar mai tarziu pasat lui David Lynch care a facut din el o varza, dar macar n-a cheltuit multzi bani (cu exceptzia onorariului lui Sting).

In timp ce colegii sai cineasti aveau sa reutilizeze o parte din designurile grafice ramase de la Dune in filme ca Alien si Star Wars, Jodorowsky si-a mutat frustrarea in lumea benzilor desenate, unde avea sa publice o serie de lucrari SF in care recicleaza si remixeaza ideile pe care nu le-a putut concretiza prin ecranizarea Dune. Povestile si personajele sale nu sunt luate chiar de acolo, sunt scenarii originale, insa bazate pe retzeta care a facut din Dune romanul memorabil care este: feudalism shakespearian teatral transpus in cadre futuriste la scara cosmica, contrastarea tehnologiei cu sexualitatea liberala hippie, imbinarea jocurilor politice a la Game of Thrones cu spiritualitatzi ezoterice stimulate cu ajutorul drogurilor si shamanismului, diverse teologii exotice care azi sunt larg imbratzishate ca alternative hipsteriste la creshtinism.

Cele mai importante dintre titlurile BD scrise de Jodorowsky sub influentza Dune sunt Metabarons si Technopriests, recent traduse in editzii luxuriante in engleza. La acestea se adauga unele lucrari de mai mica anvergura, bunaoara acest Megalex, beneficiind de grafica computerizata 3D a lui Fred Beltran (cu care Jodo a facut si Technopriests).


Megalex este, din pacate una din povestile mai slabutze ale lui Jodo. Am inceput cu ea pentru ca era cea mai subtzire, pentru ca avea gagica aia pe coperta si pentru ca m-am gandit ca e un bun punct de introducere in universul space-opera creat de Jodorowsky in format BD. Nu e.

Povestea e despre o planeta-oras supertehnologizata in care oamenii sunt conditzionatzi cu ajutorul drogurilor sa nu mai vrea sa faca sex, toata lumea moare la fix 40 de ani (decimatzi in cadrul unui ritual festiv) cu exceptzia nobilimii care are voie sa traiasca 400 si a conducatorilor supremi - un imparat-zombie si fiica sa ramasa virgina din pricina ca oricine pune mana pe ea moare. Natura a fost desfiintzata pe aproape toata planeta, cu exceptzia unei insule-padure in care traiesc niste rebeli hippie pasionatzi de muzica, magie si sex (hobbyurile pe care Jodorowsky le propovaduieste prin toata opera sa). Personajul principal e o clona din armata imparatului, rapit de hippioata cu tzatze mari din pozele de mai sus, sa ajute la rasturnarea regimului.

Chiar si fatza de standardele genului povestea e o colectzie de clishee, iar la standardele lui Jodorowsky e doar o reciclare a temelor recurente in celelalte lucrari SF ale sale. N-ar fi asta o problema foarte mare insa lucrarea sufera major in ultimul sau capitol, cu evenimentele derulandu-se accelerat in mod fortzat, ca la serialele alea anulate in care simtzi ca in ultimele episoade producatorii au trebuit sa incheie socotelile si inventeaza din mers evenimente care uneori contrazic flagrant idei de pe la inceputul povestii. Treaba asta devine evidenta si in stilul grafic care se degradeaza pe masura ce avanseaza povestea - primele 2/3 din carte folosesc grafica digitala creata cu 3DSMax, iar ultima treime e desenata cu pixu, oferind doar o aproximare a graficii din prima parte (potzi recunoaste personajele, insa impresia ca autorii aveau de incheiat o obligatzie contractuala e suparatoare).

Grafica asta 3D e o chestie dupa care nu ma omor in BD in primul rand pentru ca pagina e oricum 2D, insa in anii 90 Beltran era un pionier al acestui stil, abuzand in mod frecvent de formele feminine (tzatze si cururi superbombate in 3D Studio).

In fine, ma folosesc de ocazie pentru a atrage atentzia asupra editurii Humanoids care a tradus in engleza o gramada din BD-urile lui Jodo, in editzii destul de luxoase. Amatorii de BD franco-belgian care citesc in franceza sunt probabil familiarizatzi cu ele dar noi, ceilaltzi, a trebuit sa asteptam o gramada de ani pana cand aceste lucrari sa devina disponibile cititorului in engleza. Sunt lucrari care au, pentru istoria BD, o importantza comparabila cu a lui Dune pentru literatura SF dar care la noi sunt cvasinecunoscute si nu cred ca vor ajunge sa fie traduse in romana, fiind umbrite de isteria Marvel - genul de isterie care nu se va disipa usor (pana si hipsterii, care teoretic ar trebui sa aiba un spirit al chestionarii autoritatzii, par sa fi fost la noi subjugatzi de acest Hollywood al benzilor desenate, percepandu-l probabil drept o "cultura alternativa" la literatura normala si nu ca un mainstream al unei culturi de sine statatoare).



Tuesday, December 20, 2016

Seriale musai: True Detective si Fargo - sezonu 2

Vai de mine de cand sta postarea asta nepostata. Deci, sa revenim putin la seriale.


True Detective - sezonul 2

Sunt mahnit ca nu se mai aude nimic de un nou sezon True Detective. Am inteles ca nu e anulat, doar se gandesc mai atent de data asta cum sa-l faca, caci sezonul 2 a fost perceput drept un dezastru.

E o exagerare. Desi e sub  primul sezon, asta e din cauza ca acela a fost prea bun, nu ca e asta prea prost. Daca ne plangem de copiat si plagiat, problema asta era si in primul sezon, inspirat masiv din proza nihilista a lui Thomas Ligotti (mai mult decat referintze, e vorba de fraze intregi luate cu totul fara ghilimele). Pare sa fie o meteahna a creatorului/scenaristului/scriitorului Nic Pizolatto, care probabil s-a gandit ca lumea care face binge watching la seriale si lumea care citeste cartzi nu prea se intersecteaza. Are pana la un punct dreptate, dar se mai si intersecteaza, asa ca lumea a inceput sa vorbeasca.

Suntem in plina epoca post-truth, mai e umpic si intram in epoca post-plagiat. Aproprierea si reconditzionarea culturala practicate de hipsterismul "indie" e un simptom global in acest sens. Un simptom mai regional, popular prin partzile noastre, e cultura "copiatului" pe care unii tot se incapatzaneaza sa o califice drept rea vointza PSDista/PNLista/etc., cand de fapt tzine de ambiguitatea conceptului de proprietate privata in tzarile post-comuniste. Romania e ultima tzara din Europa care a avut o legislatzie coerenta in ce priveste proprietatea intelectuala, initziata abia in a doua jumatate a anilor 90 (poate unii isi amintesc cand s-au golit subit magazinele ce vindeau muzica si filme). La celalalt capat al spectrului "simtzului proprietatzii" se afla americanii, care au ajuns in punctul in care se cearta pe seama cui a inventat dreptunghiu cu coltzuri rotunjite si isi fac marci inregistrate din cuvinte banale ca sa aiba motive sa ceara bani ulterior de la cei care le folosesc. Nic Pizolatto a lucrat, cu acest serial, undeva la limita acestor notziuni si creca pauza pe care o ia True Detective se datoreaza in oarecare masura problemelor declansate de fortzarea acestor limite.

Sezonul 2 se adapa masiv dintr-un maestru al literaturii politziste, James Ellroy. Sunt o gramada de similitudini cu opera de capatai a acestuia, L. A. Confidential - politzisti coruptzi, conspiratzii cu curve si operatzii estestice, eroi proshti dar buni la suflet, edili si politicieni putrezi moralmente, unii si fizicalmente. Din fericire a trecut suficient de la L. A. Confidential incat sa nu deranjeze. Probabil daca as mai citi James Ellroy as gasi mai multe chestii fara ghilimele.

True Detective continua insa sa faca ce stie mai bine. Sa ia actori consacratzi intr-un anume context si sa-i puna in cu totul altul, transformandu-le imaginea consacrata. Dialogurile sunt extrem de dense, sesizabil scrise de un scriitor (mi-a amintit pe alocuri si de Counselorul lui Cormac McCarthy, incomprehensibil la prima vizionare dar fascinant la a doua). Starul noului sezon e Colin Farell care si-a lepadat complet aura de sex symbol ca sa joace aici un politzist alcoolic mustacios si coleric, bantuit de suspiciunea ca fiul sau nu este al sau, ci al tipului care a violat-o candva pe nevasta sa. Al doilea star pe care se sprijina acest sezon e Vince Vaughn pe care pana acu l-am vazut doar in comedii idioate si chiar si acolo parea un actor prost de comedie, in timp ce aici are o gravitate teatrala care te face sa ii sorbi fiecare replica. Si el joaca un personaj multifatzetat, desi initzial e introdus drept mafiot cocalar shantajist.

Personajele secundare au si ele multa carne pe oase - un agent de circulatzie  (jucat de tipu din John Carter) al carui cariera se duce dracului dupa ce e suspectat ca a solicitat un blowjob necuvenit (exista asa ceva ?!) ca sa faca pierduta o amenda; o politzista (jucata de Rachel McAdams din noile filme Sherlock Holmes) dedicata trup si suflet meseriei in pofida faptului ca are o sora prostituata si un tata New Age dus cu pluta.

Serialul sufera de aceeasi meteahna ca si in primul sezon, de a incheia socotelile foarte repede si pripit, ultimul episod inghesuind o mare densitate de evenimente pe fast-forward, dupa ce primele s-au desfasurat cu o lentoare pedanta. Ramane totusi unul din cele mai stilate seriale politziste ever.


*********************************************************

Fargo - sezonul 2 

Daca primul sezon a stat oarecum in umbra debutului True Detective, cel de anul asta a fost net superior si creca ca e cel mai bun serial de televiziune pe care l-am vazut de nu stiu cand.

Povestea e un prequel la primul sezon, cu tatal eroinei de acolo investigand, cu vreo 30 de ani mai devreme, o serie de crime bizare care degenereaza intr-un razboi intre doua mafii locale. Ar fi misto daca urmatorul sezon ar merge si mai departe in trecut, avand in vedere ca un personaj important aici e socrul protagonistului (adica bunicul eroinei din primul sezon) jucat de tipu ala cu fatza de cal din Cheers.

Mutarea actziunii in trecut ocazioneaza un rafinat design de epoca, cu haine, frizuri si decoruri foarte atent ajustate la moda vremii, si o aparitzie episodica simpatica a lui Bruce Campbell in rolul lui Ronald Reagan, pe cand acesta se lasa de actorie si se lansa in prima sa campanie electorala. Povestea mentzine spiritul tragi-comic al filmului fratzilor Coen din care s-a desprins acest serial, dar parca e mai multa violentza si mai putzin haz. Ori poate nu, sunt doar dozate altfel - avem episoade concentrate pe scene de actziune alternate cu episoade de situatzii absurde. Elementul nucleu al francizei Fargo ramane absurdul, si stradania unor protagonisti familisti cu suflet mare de a proteja o fragila normalitate in fatza unui haos care declansheaza reactzii in lantz printr-o societate rurala cladita pe principii simple.

Miza povestii este faptul ca un cocalar (bebelushul din Singur acasa, acum crescut mare) e calcat din gresheala cu mashina de o coafeza (o Kristen Dunst cu 100 de kile mai grasa decat in Melancholia). Speriata de eveniment, coafeza refuza sa raporteze accidentul si duce mortul acasa, lasandu-l in grija sotzului macelar (despre care crezusem ca e Matt Damon cu 100 de kile mai gras decat in Martzianu, dar nu e, e alt actor care seamana cumplit de tare cu el daca ar fi mai gras).

Necazu e ca cocalarul calcat cu mashina e mezinul unei familii mafiote de imigrantzi nemtzi cu mainile adanc infipte in economia locala si ca o alta mafie din imprejurimi incearca sa profite de moartea sa pentru a prelua sfera de influentza. Colac peste pupaza, regiunea e bantuita si de nishte OZN-uri care nu stiu cata legatura au cu restul povestii. Politzia condusa de eroul jucat de Patrick Wilson (Insidious) si socrul sau incearca sa descoase itzele complicate ale conflictului. Eroina din primul sezon apare ca fetitza mica, inspirata de exemplul de idealism al tatalui+bunicului sau.

Keep them coming, si sper ca urmatorul sezon sa fie SF, ori macar despre OZNurile alea. Ar fi tare un sezon in care bunicul e tanar si investigheaza situatzia de la Roswell.

P.S. De cand am scris articolul asta s-au anuntzat deja detalii despre sezonul 3, si se pare ca se va desfasura in zilele noastre, mergand  putzin in directzia serialului Black Mirror (despre telefoane mobile, selfieuri etc.). Ewan McGregor va fi pe-acolo, plus niste gagici cool (o marca a serialului, mostenita din filmul original).


Monday, December 12, 2016

Simon Strantzas (ed.) - Aickman's Heirs (antologie)


Liiceanu se plangea mai deunazi ca piatza de carte din Romania e de 5 ori mai mica decat cea din Ungaria la o populatzie mult mai mare. Ceea ce Liiceanu nu stie, si alegerile de ieri au demonstrat-o cu varf si indesat, este ca: (1) populatzia nu e deloc mai mare decat a Ungariei, e doar declarata artificial ca fiind mai mare pt. ca atunci cand se calculeaza diverse chestii pe cap de locuitor sa dea cat mai putzin; (2) romanii citesc preponderent carte straina, scrisa in engleza, de la edituri straine, chiar cu riscul de a deveni analfabetzi functzional in limba stramosheasca; (3) criza pietzei de carte in Romania e vremelnica si ciclica - pe vremea lui Ceaushescu se citea destul de mult, vor veni iarasi vremuri in care nu vom avea altceva de facut decat sa citim.

Ceea ce ma indeamna sa revin asupra deciziei de a nu mai citi nimic niciodata, in ciuda faptului ca nu exista nimeni care sa-mi fi citit pana la capat o recenzie de carte. Astazi, despre antologia Aickman's Heirs, colectzie de proze scurte inchinate lui Robert Aickman.


Pedigree:
- premiul Shirley Jackson, nominalizare World Fantasy (pentru antologie)
- premiul Shirley Jackson (pentru povestirea The Dying Season a lui Lynda Rucker)
- nominalizare Shirley Jackson (pentru povestirea Seven Minutes in Heaven a lui Nadia Bulkin)


Cea mai importanta antologie de proza fantastica aparuta de la Grimscribe's Puppets incoace are, iata, tot o natura omagiala. Puppets (recenzie aici) fusese o colectzie de proze tributare lui Thomas Ligotti (in ciuda faptului ca omul e inca in viatza; desi se comporta ca si cum ar fi mort). Aici vorbim de un omagiu adus lui Robert Aickman, autor obscur (dar in multe privintze unic) al literaturii fantastice de aprox. acum 50 de ani.

You may not understand what follows, but you will remember it, zice prefatzatorul, si la asta cred ca se rezuma obiectivul operei lui Robert Aickman, precum si al antologiei de fatza. Neil Gaiman, un epigon auto-declarat al lui Aickman, il caracteriza drept  a stage magician that produces coin, takes coin, demonstrates coin vanished.

Aickman a scris putzin in viatza lui si a scris exclusiv proza scurta conservata de edituri obscure, ceea ce face ca numele sau sa nu fie familiar nici macar consumatorilor uzuali de fantasy (ori horror, cu care cocheteaza uneori). In timpul vietzii a refuzat incadrarea intr-un gen prezentandu-se drept autor de "strange stories". Povestirile sale erau preponderent scenete implicand cupluri mai mult sau mai putzin geloase (uneori cu ushor innuendo gay), supuse unor crize de natura ambigua insa provocatoare de emotzii puternice.

Daca prozele lui Aickman sunt fantastice sau nu, daca sunt horror sau nu, tzine foarte mult de interpretarea pe care le-o da cititorul, caci caracteristica lor de baza era ambiguitatea iar indepartarea ambiguitatzii se poate face atat cu explicatzii de natura fantastica, cat si cu explicatzii realiste. Inclinatzia autorului spre parabola si subtext recomanda explicatzia fantastica sau interpretarea polisemantica, explicatzia realista pierzand semnificativ din straturile semantice ale prozei sale.

Toate povestirile din acest volum au obiectivul de a demonstra astfel de numere de magie literara, mizand pe ambiguitate si interpretabilitate pentru a tzine cititorul captiv. Mai nimic de aici nu apeleaza la teme clasice ale literaturii fantasy ori horror (eventual niste fantome pe ici pe colo, care uneori nici macar nu sunt fantome). Textele sunt scrise din trucuri de fraza si incheietura, esentza stand in structura frazei, a paragrafului si a textului in ansamblu. Majoritatea imbie la macar doua lecturi, iar asta cred ca inseamna cu adevarat literatura buna. Premiile Shirley Jackson, care au medaliat acest volum, au fost de altfel infiintzate tocmai pentru a recompensa acest tip de literatura weird, delimitand-o de horror (pentru care exista Premiile Bram Stoker) sau de fantasticul de tip Game of Thrones (pentru care exista Premiile World Fantasy sau Locus).

Filonul majoritatzii povestilor este unul romantic - ca si in opera lui Aickman, domina povestirile despre cupluri (hetero sau gay) care se confrunta cu angoase de natura romantic-morbida. Diverse simptome de pierdere si insuficientza se manifesta in cheie fantastica, inspirand personajele in a da curs unor actziuni uneori inexplicabile dar probabil consistente cu diverse lucruri nespuse, lasate neexplicite de autor.

Echilibristica care trebuie practicata cu acest tip de literatura e fragila si nu totzi autorii de aici o izbutesc. Unii nu se pot abtzine de la a include cate o poanta care sa satisfaca cititorul ce asteapta de la proza scurta "ghicitori", ori pe cel mai interesat sa vada "cum se termina" povestea decat cum se desfashoara. Altzi autori includ mai multe poante, lasand cititorul sa si-o aleaga pe cea convenabila. Altzii lasa lucrurile complet in aer, mizand pe impactul imaginilor si emotziei generate de text. Impactul e in general unul negativist-pesimist, proza de aici nefiind recomandabila cititorilor de literatura self-help. Diverse lucruri nasoale par sa se intample personajelor, desi evenimente concrete care sa le si confirme iremediabil rareori au loc. Totusi, aceasta vibratzie negativista a facut ca proza lui Aickman sa fie adoptata predilect in cercurile horror. Aceeasi soarta o va avea probabil si antologia de fatza, in special datorita editorului Simon Strantzas, destul de activ in cercurile literare horror douamiiste.

Cateva vorbe despre autorii din volum si povestirile lor, grupate dupa preferintzele mele:

Povestile tari (4-5 stele)

Nadia Bulkin: Seven Minutes in Heaven (povestea finalista la premiile Shirley Jackson) O femeie cugeta retrospectiv la viatza pe care a dus-o in satul natal, intr-o comunitate religioasa, in vecinatatea careia a avut loc un cataclism care decimase satele din apropiere. Ceva nu e in regula cu lucrurile pe care si le aminteste despre copilarie, despre parintzi si despre jocul de copii intitulat Seven Minutes in Heaven. Proza vag sinistra si intensa, recomandata fanilor Caitlin Kiernan (printre care ma numar).

Michael Wehunt: A Discreet Music. Un vaduv gay decide sa isi petreaca vaduvia si pensia incercand sa dea de iubitul sau (barbat) din tineretze. In calatoria sa e bantuit de fantoma sotziei moarte care ii reprosheaza ca a stat cu de-a sila alaturi de ea si ca nu si-a recunoscut niciodata orientarea sexuala homo. Omul incearca sa concilieze reproshurile fantomei femeii cu realitatea propriilor sentimente. Autorul aproape debutant, evident exponent al curentului queer-horror, are o scriitura extrem de lirica.

Malcolm Devlin: Two Brothers. Doi fratzi: unul merge la un liceu la mare distantza si se mai intoarce doar in vacantze. Al doilea, mai mititel, a ramas acasa si se plictiseste de moarte caci nu mai are cu cine se juca, decat cu guvernanta care e batrana si plictisitoare. Insa cand fratele mai mare vine in vacantza pare schimbat, aproape adult si dezinteresat de jocurile copilariei. Povestea e spusa din punctul de vedere al fratelui mititel si e sublima in special in felul in care induce o subtila fatzeta horror.

Lynda Rucker: The Dying Season (povestea castigatoare a premiului Shirley Jackson). O gagica se duce cu barbatu in vacantza si urashte fiecare secunda din modul in care cei doi isi petrec timpul. La fiecare pas vede in jurul sau semne care ii sugereaza sa-i dea papucii barbatului, iar relatzia dintre ei se degradeaza cu fiecare paragraf al textului. Proza e nitzel cam misandra, musteshte de ura la adresa barbatzilor si a ceea ce femeile percep drept abuzuri emotzionale din partea acestora. Am avut mult de furca cu femei de genu asta, insa proza e excelent scrisa pentru ceea ce-si propune. De autoare n-am auzit niciodata, dar n-as vrea sa ma intalnesc cu ea pe strada.

Richard GavinNeithornor, Un tip si o tipa se indragostesc, se muta impreuna si incep sa isi faca reciproc cadouri care plac mai mult celui care le-a facut decat celui care le primeste. Tipul decide sa-i ia gagicii un cadou cu totul special, care insa duce la destramarea relatziei. De autorul canadian dau in orice antologie de vreo 5 ani incoace - cel mai des are povestiri banale, dar in unele cazuri, cum e si asta, are si cate o reushita.

Lisa TuttleThe Book That Finds You. Autoarea este singura celebritate din acest volum (a debutat cu un roman colaborativ cu George R R Martin). In afara literaturii fantastice e relativ celebra ca autoare a Enciclopediei Feminismului, una din cartzile academice de referintza pe tema respectiva. Avand in vedere ca povestirea de aici e spusa la persoana intai despre o scriitoare care are o aventura amoroasa cu un alt scriitor, s-ar putea ca textul sa fie cu referire directa la istoria care a existat la inceputul carierei intre autoare si GRR Martin. Lucrurile capata o turnura fantastica cand protagonista devine obsedata de un alt scriitor si de o carte obscura a acestuia.

Povestile ok (3 stele)

Helen Marshall: The Vault of Heaven. Superba scriitura la aceasta autoare ieshita in atentzie cu putzini ani in urma. Ma felicit ca i-am luat cea mai recenta culegere de proza scurta (premiata in multe locuri anul trecut). Totusi, desi lectura a fost foarte placuta nivelul de ambiguitate al povestii m-a lasat complet in ceatza, asa ca n-o incadrez intre prozele favorite. E despre un arheolog care investigheaza un sit arheologic din Grecia, se indragosteshte de o localnica, povesteste cu ea despre natura frumusetzii la grecii antici comparativ cu modernitatea, si-o mai trag pe ici pe colo, apoi nu mai stiu, caci proza devine deliranta si sufocata in terminologie de specialitate (autoarea e cercetator istoric). 

John Howard: Least Light, Most Night. Autor dubios ce scrie foarte mult despre Romania si suspectez ca isi petrece mult timp pe aici. O fi venit cu soroshishtii la spionat. Evident, in Romania nu-l citeste nici dracu. Proza e foarte bizara si kafkiana, despre o secta care idolatrizeaza un frigider.

Brian Evenson: Seaside Town. Iarasi o poveste despre un cuplu in pragul destramarii, cu o femeie care-si urashte barbatul. Cei doi se duc intr-o vacantza in Frantza, el e cam ciufut si sta toata ziua in hotel, ea decide sa-si bage picioarele si merge sa si-o traga cu altul. Brian Evenson e unul din autorii mei preferatzi, dar aceasta poveste rascoleshte prea multe amintiri ca sa-mi placa.

Daniel Mills: The Lake. Niste baietzi se duc la scaldat, unul aproape se ineaca, iar incidentul ii bantuie pe baietzi si dupa ce cresc mari. Autorul e unul din preferatzii mei din generatzia post-2000 asa ca nu pot sa zic nimic rau despre el. Povestea se aliniaza spiritul general al volumului, nu e nimic de reproshat la ea, doar ca e prea scurta si pare neterminata.

David Nickle: Camp. Un cuplu gay se duce intr-o vacantza la pescuit, pe un lac bantuit de cormorani. Un cuplu straight ii invita sa prajeasca niste slanina impreuna. Horror ensues. De autor n-am auzit, intzeleg ca e activ in scena queer-horror.

Michael Cisco: Infestations. O gagica primeshte sarcina de a face curatzenie in apartamentul in care a murit matusha ei, pentru a pregati apartamentul de vanzare. Apartamentul pare bantuit, dar nu intr-un mod clasic. De autor am mai citit diverse (prin antologii) si in general n-am intzeles nimic din povestile sale - se straduie prea tare sa fie unic si inimitabil, incat tinde sa semene cu studentzii nostri de la litere care invart lingura in oala de cuvinte, doar-doar iese ceva. Asta e de departe cea mai inteligibila proza pe care o citesc de la el, desi are inca portziuni largi de rambling.

Povestile slabe (1-2 stele)

John Langan: Underground Economy. O stripperitza e martora la niste evenimente bizare in strip-clubul in care lucreaza. Povestea e scrisa intr-un ton umoristic, dirty, atipic pentru atmosfera generala a volumului (si a prozei lui Aickman). Cred ca a fost introdusa putzin fortzat aici, poate datorita faptului ca Langan e unul din putzinii autori cat de cat cunoscutzi din cuprins.

D. P. Watt: A Delicate Craft. Un imigrant polonez la Londra ramane shomer si e in pericol sa fie repatriat in tzara mama din cauza Brexitului. Omul se lipeshte de o batranica sa o mai ajute pe langa casa iar aceasta il invatza sa crosheteze. O chestie bizara e faptul ca personajele poloneze vorbesc in poloneza, fara ca dialogurile sa fie traduse. Creca treaba e intentzionata si nu o eroare de tehnoredactare.

Nina Allan: A Change of Scene. Problema cu povestea asta e ca e o continuare directa a unei povesti scrise de Aickman si nu prea rezista ca poveste de sine statatoare. Ma rog, volumul e un omagiu adus lui Aickman si se presupune ca cititorii ar fi cat de cat familiarizatzi cu proza acestuia (macar cu povestile sale celebre) dar chiar si in aceste conditzii restul autorilor s-au straduit sa vina cu proze self-contained. Aici e vorba despre doua vaduve care se duc intr-o vacantza comemorativa intr-un sat in care una dintre ele mai fusese cand era tanara, proaspat maritata si geloasa pe cealalta (actziunea din tineretze petrecandu-se in povestea originala a lui Aickman).

******************************************

Cu 6 proze tari, 6 ok si doar 3 slabe (nici alea nu foarte slabe), antologia e clar peste medie si, din premiile acumulate, ar fi una din cartzile majore ale acestui an. Cel mai surprinzator e ca de 4 din autorii celor 6 povesti tari n-am auzit niciodata (Bulkin, Wehunt, Devlin, Rucker) si se anuntza a face parte dintr-o generatzie de scriitori care vor schimba multe. In schimb autorii pe care ii stiam (Langan, Cisco, Mills, Evenson) au contributzii nespectaculoase desi adesea au contributziile cele mai interesante prin antologiile ultimilor 10 ani. Ma rog, nimeni nu poate scrie chestii cool pe banda rulanta si nici astea de aici nu-s chiar proaste.

Oricum, concluzia ar fi ca proza horror-fantasy trece printr-o schimbare de generatzie majora: avem aici autori aproape debutantzi, majoritatea cu 1-2 cartzi scoase sau nici atat, care prezinta o calitate literara comparabila sau chiar superioara unor superstaruri ca Stephen King. Generatzia doua-miishtilor (Laird Barron, John Langan, Cody Goodfellow), obsedata de tributuri aduse generatziei lui Lovecraft/Machen pare sa-si fi atins limitele si in retrospectiva vor fi tzinutzi minte drept niste hipsteri care si-au dedicat timp excesiv reciclarii, reconditzionarii si recompilarii deconstructiviste ale literaturii pulp. Cei inclusi in aceasta antologie, inclusiv editorul Simon Strantzas, vin cu un val de idei si stiluri mai proaspete, hotarazi sa se detasheze de statutul de autori post-lovecraftieni si alegandu-si drept mentori/puncte de pornire autori de factura mai literara si de generatzie mai recenta precum acest Aickman (care si-a mancat pita prin anii 60). O pozitzie proeminenta in aceasta generatzie o au femeile, feministele/feminishtii si autorii gay (asa numita scena queer-horror). Legaturile cu generatziile precedente nu au fost rupte cu desavarshire de aceea in cuprins e prezenta si Lisa Tuttle (sa nu uitam totusi ca ea e autoarea Enciclopediei Feminismului). Insa e clar ca cineva, undeva, vreun fel de George Soros al literaturii fantastice, s-a cam saturat de Game of Thrones si Stephen King.

Dedesubt, o poza cu Aickman: