Wednesday, December 25, 2013

Portofoliu de presa Biro 2013. Si niste concerte

As incepe articolu cu traditzionalul colind de Craciun, dar am intzeles ca Noul Testament e pe cale sa fie scos in afara legii drept propaganda antisemita, asa ca ma limitez la o tardiva "Hanukkah fericita!" si un colind semit din playlistul petrecerii pe care tocmai am incheiat-o in urma cu cateva ore. E timpul sa recunoastem ca fiii lui David se stiu distra de Craciun mult mai bine decat legionarii care beau rachie si blastămă colinzi mohorâte despre shfara si corlan.




S-a mai dus dracului un an, nu-l mai recuperam. Articolu asta e o retrospectiva a publicatziilor mele din 2013 si o dare de seama a concertelor la care am fost anu asta.

Zilele trecute a fost la Cluj partyu de auditzie a topului muzical alcatuit pentru comunitatea hipstereasca impreuna cu colegii de la Slicker. Topul il gasitzi aici.

Cu literatura, mai slab anu asta, am publicat doar o nuvela in antologia Ferestrele Timpului coordonata de Stefan Ghidoveanu, la editura Tracus Arte. Cica a fost lansata la Gaudeamus, dar eu unu n-am gasit-o in librariile din Cluj asa ca habarn-am cand si unde o putetzi gasi.

Ca si in anii recentzi, singura publicatie la care mai contribui cu constantza e Dilema Veche. Ca de obicei, am dedicat parte din articolele scrise pentru Dilema Veche recomandarilor patriotice pentru realizarile alor nostri, care scot si fac chestii tot mai interesante pe an ce trece:
Restul articolelor, tot ca de obicei, despre jazz in cea mai mare parte, inclusiv cateva din trupele care ne-au vizitat la Bucuresti (prin laudabila initziativa Twin Arts) sau la deja traditzionalul festival Garana:
Si cateva recomandari alternative, strecurate cand mi se acrise de prea mult jazz:

Pt cei care n-au kef de retrospectiva si vor o scurtatura, sa nu mai citeasca aburelile mele, mai jos e o selectzie de best of 5 albume recomandate dintre toate astea despre care am scris:

Arve Henriksen - Places of Worship
Ilie Stepan Project - Lumina
Janelle Monae - Electric Lady
Tigran Hamasyan - Shadow Theater
Scott Walker - Bisch Bosch

****************
Sh-acuma despre concertele vazute anul asta. Cele mai importante pe care vroiam sa le vaz (Dead Can Dance, Queens of the Stone Age si Ghost), a trebuit sa le sar din pricina TIFFului de la Cluj. La schimb am vazut Marina Voica si Robin and the Backstabbers. Apoi am dat o gramada de bani sa merg la Roadburn, ceea ce mi-a cam facut plinul cu majoritatea trupelor pe care tzineam tare sa le vad, asa ca m-am rezumat anul la strictul necesar, mai precis:

Nick Cave la Sziget. Am mai scris si acu 8 ani despre precedentul sau concert de la Sziget, insa atunci a fost cu totul diferit de cel de acum. Si Szigetul de atunci e cu totul diferit de cel de acum. Szigetul atrage acum o combinatzie de cocalari si hipsteri plus unii care sunt simultan cocalari si hipsteri (si astia din urma sunt cei cu care am cu adevarat o problema cand folosesc peiorativ termenul hipster). Pe vremuri, festivalul era unul cinstit, cu o sectiune mainstream si un numar de scene dedicate unor nishe: metal, electro, world music, muzica tziganeasca. Acum toate scenele sunt mainstream, si toate se numesc indie, ca sa lase hipsterilor impresia ca e vorba de o cultura alternativa, pentru oameni speciali. Afishul reflecta aceasta realitate trista.

Pe urma, m-au enervat la culme astia de la Mastercard care au instituit un fel de dictatura financiara absoluta pe toata insula - nimeni nu mai accepta bani, esti obligat sa itzi iei un card Mastercard pe care il incarci acolo si chelnerii il freaca de un aparat sa itzi suga bani de pe el. Problema e ca nu stii niciodata catzi tzi-au supt si cel putzin de doua ori am platit dublu decat trebuia din cauza tehnologiei lu peshte. Umbla vorba ca erau si hotzi de buzunare care aveau aparate de supt finantze cu care se frecau de tine. M-am enervat si ca zona world music a fost desfiintzata cu totu, da cu totu, nu doar scena. Obisnuiam sa merg acolo sa imi cumpar totemuri ritualice sa-mi poarte noroc in viatza, da anu asta n-am gasit decat hipsteri facand silent disco in zona aia, asa ca o sa am un an de kkt.

Dar despre Nick Cave vroiam sa vorbesc aici. Concertu a fost frumos dintr-un motiv destul de simplu: dupa ce a scapat cam de toata lumea care facea ceva in trupa aia, in afara de Warren Ellis (care s-ar putea sa fie motivul pt care restu s-au carat), Nick Cave tinde sa se transforme intr-un artist solo. Daca in concertu de acu 8 ani am vazut o veritabila orchestra, cu coruri gospel, cu solouri instrumentale si un Nick Cave prezent in postura de vocal al unei trupe complexe, acum am avut de a face cu un protagonist absolut avand in spate o trupa umila si discreta, ceea ce reflecta oarecum si plangerile pe care le-am avut la adresa noului sau album, in cronica din Dilema. Pana la urma, pentru concert a fost bine. Ne-am calarit, ne-am intins sa-i atingem ghiulurile, el a venit peste public si ne-a calcat pe cap de cateva ori, piesele au sunat super, relatzia cu artistu a fost intensa. Nu si cu trupa.



Al doilea mare eveniment al anului a fost Pain of Salvation feat. Anneke (ex-Gathering) si Arstidir din Islanda, unul din cele mai frumoase si duioase concerte pe care le-am vazut ever. Daca Anathema vi se par duiosi, n-atzi vazut nimic. Arstidir astia sunt niste hipsteri frumosi cu voci gay care canta la harpe, viori samd. Pe Anneke o stie toata lumea. Desi concertul a fost prezentat cu cele doua nume in deschidere la Pain of Salvation, practic a fost un mix in care toata lumea a cantat cu toata lumea: Anneke a fost acompaniata ba de Arstidir, ba de PoS, Daniel de la PoS a cantat cateva piese cu Arstidir si cateva dueturi cu Anneke, iar la final s-au suit toate 3 trupele pe scena si au cantat impreuna. Repertoriul a fost extrem de bogat (evenimentul a durat peste 4 ore!) cu numeroase coveruri (Cindy Lauper, Anathema, Lou Reed si Kriss Kristofferson) si cu o prezentare acustica, partzial unplugged, fara urma de metal.

Scena amenajata in forma unei bucatarii a produs un feeling foarte intim, cu artistii stand ba la masa, ba pe canapea, ba rezematzi de dulapuri, iar de la o vreme concertul s-a desfasurat sub lumini de veioze. Cine a apreciat albumele unplugged ale lui Anneke si PoS, poate sa-si inchipuie cam ce fel de atmosfera a fost acolo. Un concert de pomina, pe care as vrea sa-l prind pe un DVD candva. Mai jos a facut unu un colaj cu unele din momentele cheie ale concertului:



Al treilea mare eveniment a fost concertul Haxan Cloak, revelatzia electro a anului, ceva nemaivazut. In sensu ca n-am vazut nimic. Concertu s-a petrecut in conditzii de deprivare senzoriala, intr-un buncar cufundat in bezna si fum, incat nu puteai sa vezi pe nimeni. Pe parcursu muzicii s-a dat cu stroboscoape si s-a pompat fumu ala gros intr-una. Nu stiu nici macar unde era scena, sau daca era cineva pe scena, eram buimac pe cap si nu mai stiam cum ma cheama si de unde vin, desi nu bausem nimic.

Muzica e un fel de Sunn O))) varianta electro, facuta de un sound designer britanic care se joaca cu frecventze extreme, cu efect digestiv. Au fost superbi si baietzii din deschidere, niste satanishti imbracatzi in capre, pe nume The Devil and the Universe, cu niste visuals oculte superbe si o muzica ritualica supersinistra.

Ce va pun eu mai jos e de la festivalu Pitchfork, unde se vede si omu si scena, dar arata cu totu diferit de ce am vazut eu, pt ca festivalul Pitchfork e un fel de Ziua Minerului pentru hipsteri (putetzi vedea hipsterii scarpinandu-se in cap si umbland sa-si ia mici, ca e mai important sa fie vazutzi acolo decat sa asculte trupele), insa concertele de buncar ale lui Haxan Cloak sunt the real shit. Nu mai vorbesc ca e cea mai buna muzica pt sex iesita in ultimii ani.




Al patrulea mare eveniment a fost legendarul Danzig featuring The Misfits, o raritate din numeroase puncte de vedere. In primul rand pentru ca Misfits nu mai exista - practic doar Danzig si Frankenstein sunt prezentzi din trupa originala, dar au cantat playlistul Misfits ca pe vremuri, in ciuda faptului ca sunt niste boshorogi coptzi la ficat. Danzig vine rar in Europa si, dupa moartea lui Peter Steele, a ramas cam cel mai important si batran stindard al cock rockului ocult. Pacat ca e cam fript la creier si tot concertu a amenintzat ca se da jos la noi si ne bate daca ii mai facem poze, iar postura de body builder minion nu-i mai vine la varsta asta, insa concertu a fost misto, combinatzia cu Frankenstein de la Misfits a fost un eveniment epocal si incantarea mea pe masura.



Al cincilea eveniment major a fost Melvins in residence, care au primit ceva bursa sa cante integral vreo 5 albume clasice de-ale lor in doua seri consecutive. Din nou o trupa legendara, din care s-a desprins cam jumatate din scena metal americana a ultimilor 20 de ani, printre epigonii lor numarandu-se nume ca Nirvana, Metallica si Boris. Au cantat cu doi bateristi naprasnici si cu sala plina, dar 5 albume Melvins cantate cap-coada e totusi cam mult, asa ca in a doua seara m-am dus in alt club sa-i vad pe clasicii prog rock Spock's Beard. N-a fost alegerea cea mai buna, caci concertul astora a fost marcat de o gramada de probleme de sunet si trupa e proaspat reformata intr-o noua configuratzie, cu vocalul de la Enchant care imi pare cam palid fata de predecesorii sai. A fost totusi o ocazie sa remarc ca au un nou album si inca unul destul de bun (ori mi-a fost mie dor de ei dupa ce nu ii mai ascultasem vreo 10 ani). In deschidere l-au avut pe fiul lui Phil Collins, care e un fel de Phil Collins cu păr, dar o muzica mult mai generica.

Mai jos, o mostra chiar din turneul Melvins in residence:



Am mai fost si la Volbeat cu Iced Earth in deschidere, doua trupe heavy metal in forma maxima. Bag seama ca Volbeat sunt pe un fel de val, caci concertu a avut o audientza imensa si o scena supersofisticata, cu spanzuratori, saloonuri si decor care sa reflecte conceptul western al ultimului album. Volbeat improspateaza conceptul de big arena heavy metal, care pana recent era rezervat unor old farts ca Metallica, Maiden samd. Get a taste of it dedesubt, intr-o piesa cu Barney de la Napalm Death ca invitat:




Am mai fost sa-i vad o data pe Uncle Acid and the Deadbeats, superbi ca de obicei, cu o muzica hipnotica si ultratrippy, cu visuals despre Charles Manson si Sharon Tate. Cica Black Sabbath i-au luat in deschidere pentru turneul lor de relansare, ceea ce spune multe - printre altele, si ca Uncle Acid e o trupa mult mai buna decat Black Sabbath la momentul ACUM.



Au mai fost Baroness cu Royal Thunder in deschidere. Doua trupe de metal contemporan din generatzia Relapse (Mastodon, Kylesa etc.), principalii responsabili pentru schimbul de generatzie in heavy metalul ultimilor 10 ani. In sensu ca pentru anii 2000, trupele de la Relapse sunt ce au fost Metallica si Megadeth pentru inceputul anilor 80. Concertul a fost misto, nimic iesit din comun, dar avand in vedere ca ambele trupe au avut albume in topul meu personal pe 2012, trebuia sa le vad.


Ultimul mare concert al anului a fost Corrections House (proiect Neurosis+Eyehategod+Minsk) cu un anume Wrekmeister Harmonies in deschidere. Gagiu asta din deschidere e un barbos care pune muzica de pe laptop si mai ingana ceva de la chitara peste laptop, dar mare lucru nu face, asa ca ramai cu impresia ca e unu care pune muzica, si nu un concert. Asa ca m-am dus sa beau niste beri si sa-i ascult muzica din sala alaturata, ca prezentza lui pe scena era oricum irelevanta.

Apoi au venit Corrections House care au injurat tot timpu pe unu de la cabluri ca nu li se auzea saxofonu, iar ala disperat a data totul la maxim asa ca tot concertu a fost un zgomot infernal care mi-a dat tziuituri la timpan de era sa merg la doctor a doua zi. Vocalu Mike Williams (Eyehategod), a iesit umpic fript la creer din parnaie, iar in timpul concertului a fost complet muci, umbla in nishte teneshi ruptzi si recita versurile din caietele sale personale, sau din scriptura, nu imi dau seama. Trupa are un singur album, deci abia se aduna material de un concert scurtutz. Dar orishicum, au unul din albumele de top ale anului si probabil e cel mai interesant side-project lansat anu asta.




Un concert mai minor, dar binevenit, a fost al stonerilor britanici Orange Goblin, niste betzivi mizerabili care au scos un album excelent mai an (prezent si el in topu meu personal de anul trecut) pe care l-au prezentat prin Europa anu asta. Treaba s-a intamplat intr-un buncar ostil, pe o scena supermica ceea ce a asigurat o atmosfera de betzivaneala intima asa cum le sta bine britanicilor.




Concertul ASP a fost marea dezamagire a anului. Cunosteam trupa drept componenta a scolii electro-goth germane (ceva intre Deine Lakaien si Rammstein), cu niste albume excelente acu vreo 10 ani, dar s-au prezentat ca o trupa de metal gotic cacacios (gen Crematory), cu chitaristi de aia nemtzalai blonzi + fardatzi si fara clapar (in conditziile in care trei sfert din muzica lor e electronica si abia un sfert mai are ceva chitari, care puteau fi playback bine mersi). Unu mi-a zis ca trupa are doua formate in care se prezinta, in functzie de tipu de public, iar eu am nimerit cu publicu de kkt care a fost in general incantat, de parca s-ar fi cantat colinduri naziste (singurele care mai scot din apatie publicul de pe-aici).

Mai jos o mostra din ce ma asteptam sa vad si n-am vazut:




Monday, December 16, 2013

X-men


Dintre toate francizele Marvel, poate chiar dintre toate francizele de intersectzie BD-cinema, creca datoram cel mai mult seriei X-men. Sau, din alt punct de vedere, X-men e de vina pt avalansha actuala de blockbustere cu supereroi. Treaba sta cam asa:
  • La un momendat cei de la Marvel au realizat ca n-o sa faca niciodata bani cu filme de duzina adresate comic-fanilor, ci ca tre sa pluseze la profesionalism pe toate planurile - regizor, actori, efecte speciale, teme sociale de larga relevantza. X-men a fost prima mare investitzie in aceasta directzie. A fost prima serie de ecranizari BD (din ceea ce putem numi noul val, deci facand abstractzie de experimentul izolat al lui Tim Burton cu Batman) care a optat pentru un regizor serios si sobru, anume Bryan Singer, pe atunci un nume hot dupa succesul (de Oscar) cu Usual Suspects. Singer a facut primele doua X-men, apoi a produs serialul House MD, apoi s-a intors la BD cu relativ ratatul Superman Returns si recent a anuntzat ca se intoarce la Marvel pentru a face inca 2 filme X-men. ;
  • A fost prima serie de ecranizari BD care a angajat actori seriosi in mod consistent. Ian McKellen si Patrick Stewart in rolul celor doi antagonisti (Magneto si Xavier) lideri a doua miscari de integrare (pe cai diferite) a mutantzilor marginalizatzi social. Hugh Jackman in rolul lui Wolverine care avea sa devina personajul principal al seriei, avand deja doua filme dedicate lui. Oscarizatele Halle Berry, Ellen Page si Anna Paquin (Sookie din True Blood - da, are si un Oscar nefericita) si o gramada de gagici misto in roluri de mutantzi. Si Brian Cox in rolul creatorului lui Wolverine, inlocuit ulterior, din pacate;
  • A fost prima serie de ecranizari BD care a aruncat in joc teme socio-politice (strategie adoptata aproape unanim in ultimii ani). Aici e vorba de supereroi aflatzi fie in postura de untermensch marginalizatzi social,  fie de ubermensch care vor sa rastoarne ordinea sociala. Ancorarea conflictului in holocaustul evreiesc (caruia Magneto i-a fost supravietzuitor), in politica americana recenta, in teme marxiste, LGBT si alte teme de amploare similara au creat o noua categorie de public al ecranizarilor BD, facand posibile incasari record pentru acest gen de filme (din topul 5 al celor mai de succes filme ever, 2 sunt ecranizari Marvel - Avengers si Iron Man 3);
  • A fost seria din care avea sa se desprinda un trend comercial de filme despre societatzi supranaturale, inclusiv in televiziune (seriale ca Heroes, True Blood)
La ora la care scriu randurile astea nu-mi amintesc prea multe detalii din ce se intampla in primele 3 filme X-men caci le-am vazut acu 10 ani. Am ramas totusi cu senzatzia inovatziilor mai sus amintite - cel putzin in filmele lui Singer, caci X-Men 3 mi-a cam trecut pe langa urechi fara sa lase vreo urma. Am observat in lumina maratonului Marvel pe care l-am facut recent ca intre timp au mai iesit inca 3 filme X-men de diverse calitatzi, care evolueaza seria in directzii interesante menite, sper, sa convearga cu cealalta filiera Marvel - seria dedicata echipei The Avengers.

Cu X-Men Origins: Wolverine am fost umpic dezumflat de slaba calitate a efectelor speciale (la un momendat apare Patrick Stewart facut integral pe calculator - n-au avut bani nici macar de un cameo?). Protagonistul e cel mai iubit personaj al seriei, Wolverine, jucat tot de Hugh Jackman care a tzinut neaparat sa aiba un film dedicat lui in care sa exploreze psihologia personajului. Originile sunt explorate destul de bine, psihologia mai putzin - scenariul fiind o carpitura ce a lasat impresia periculoasa de cel mai slab film al seriei. Mie mi s-a parut totusi mai bun decat X-men 3, in primul rand pentru ca il introduce pe Deadpool, un personaj interesant al mitologiei Marvel, si pentru ca detaliaza originile eroului in detalii bogate - de la copilaria lui Wolverine ca varcolac alaturi de fratele sau vitreg, la relatzia amoroasa cu empata Silver Fox, implicarea in organizatzii paramilitare care ii bantuie prezentul si amnezia careia se datoreaza macinarile sale psihologice. Un film prost, dar cu ambitzii, in care s-au cusut cu atza alba multe fragmente de calitate, pe care le-as pune pe seama regizorului Gavin Hood (sudafrican venit din zona indie cu oscarizatul Tsotsi, mai recent autor al lui Ender's Game).

Nemultzumit de rezultat, Hugh Jackman a tzinut neaparat sa mai aiba un film dedicat lui, recentul The Wolverine, de data asta realizat de James Mangold (Girl interrupted, Walk the Line). The Wolverine e cel mai exotic film al seriei, se petrece in Japonia, e cu ninjalai si samurai si umpic de istorie. Un magnat japonez sufera de cancer si solicita ajutorul lui Wolverine, care are darul regenerarii celulelor. Cei doi sunt vechi prieteni, de cand Wolverine l-a ajutat sa supravietzuiasca bombei atomice de la Nagasaki. Magnatul insa e pe moarte si sunt o gramada de pretendentzi la testamentul sau, fiecare cu marshaviile lui, in scopul de a pune mana pe industria japoneza. Wolverine e atras in vartejul luptei capitaliste, se indragosteshte de fiica magnatului si participa la multe alergaturi si cafteli. Filmul are un design excelent, un scenariu cu twisturi de calitate si lasa o impresie mult superioara primului film Wolverine.

Cel mai bun film X-men ramane insa First Class, un prequel despre originile prieteniei dintre cei doi lideri ai partidelor mutante, Xavier si Magneto (devenitzi intre timp dushmani de moarte). Povestea se muleaza pe criza istorica a rachetelor rusesti din Cuba anilor 60, despre care se speculeaza ca a fost planificata de un supererou nazist in incercarea de a isca un razboi nuclear care sa starpeasca umanitatea si sa lase pe Pamant doar mutantzii supereroi. Povestea se cupleaza excelent si cu holocaustul evreiesc si motivatzia lui Magneto inspre a deveni ceea ce avea sa devina in povestile ulterioare. Iar pe alocuri transpira si niste teme LGBT despre ce inseamna sa fii diferit si deviat intr-o societate cu o preocupare fascistoida pentru stabilirea de standarde.

Actorii sunt excelent alesi pentru aceste variante tinere ale personajelor: Kevin Bacon e supereroul nazist, Fassbender e Magneto, McAvoy e Xavier, Jennifer Lawrence e gagica albastra. Filmul a fost realizat de Matthew Vaughn (KickAss) cu implicarea ca producator a lui Singer, care a si anuntzat ca va prelua din nou shtafeta pentru o continuare directa a acestui film anul viitor: Days of Future Past

Ca sa trag si o concluzie, X-men are si avantajul ca nu centreaza povestea pe un erou+gagica lui virgina, ci are mai multzi candidatzi la functzia de personaj principal deci are mai mult spatziu de manevra decat in celelalte francize Marvel. Si spatziul de manevra e bine fructificat, chiar si rateul primului film Wolverine reuseste sa nu fie boring.



Friday, December 06, 2013

P. D. Cacek : Leavings


Pedigree:
- nominalizare Bram Stoker (pt. culegere de autor)
- nominalizare Bram Stoker (pt. nuvela Leavings)

Nu stiu de ce tineam minte ca P.D.Cacek e un autor de horror atroce. Creca a fost totusi o senzatie data de numele cu iz de pseudonim (si asocierea cu S.P. Somtow care, pe langa ca foloseste acelasi mod de a-si scrie numele, i-a fost un fel de mentor). Acu m-am lamurit: P vine de la Patricia, deci e vorba de o femeie, iar horrorul ei e foarte light si emo. Unii au poreclit-o Oprah Winfrey a horrorului.

Nu va ganditzi chiar la Twilight sau True Blood, la Cacek n-am gasit vampiri (decat intr-o povestire). Dar am gasit o gramada de personaje care seamana cu cele din horrorul romantic pentru femei. Personaje care n-ar parea nelalocul lor intr-un roman de Danielle Steel. Nu e nici proza lirica, caci se intampla cate ceva in fiecare poveste, dar nu mare lucru, iar tehnicile prin care autoarea alege sa comunice emotziile personajelor sunt lipsite de orice subtilitate. Uneori, proza lui Cacek apeleaza la retzeta Twilight Zone - povesti scurte de mood cu o poanta disturbanta la final (dar nu foarte disturbanta si uneori nici macar poanta).

As impartzi cuprinsul in 2 categorii majore:

Povestile de tip tear-jerker, Oprah Winfrey style, avand in rolul principal femei sau fetitze deprimate sau abuzate. Nu-s neaparat proaste (de fapt varfurile volumului sunt din categoria asta) dar atenteaza agresiv la compasiunea si empatia cititorului, adesea cu efect iritant:
  • Leavings (finalista Bram Stoker): O batranica e convinsa ca cei care se aduna in jurul patului de moarte al unui om mostenesc tot felu de ticuri, cutume si talente din partea mortului. Cum sotzul muribund al acesteia a fost cam alcoolic si afurisit, batranica incearca sa-si tzina nepotzii departe de patul de moarte al acestuia, insa naravurile mortului reusesc sa se imprastie prin toata casa in momentul mortzii;
  • Yrena: Pe vremea lui Tolstoi, un rusnac pedofil din Leningrad duce acasa la el o fetitza cersetoare inghetzata de frig si cam vampiroaica. Seamana cam tare cu Let the Right One In, cu zapada si atmosfera;
  • Heart of Stone: O gagica suparata ca i s-au dat papucii se razbuna pe ex- transformandu-l in piatra;
  • Mime Games: Un pantomim violeaza o femeie de la distantza, doar prin gesturi;
  • Under the Haystack: O gravida pierde sarcina, apoi o recupereaza dupa ce o fantoma se incarneaza in copilul din burta ei;
  • Just a Little Bug: O mama isi duce fetitza cu cancer la chimioterapie. Fetitza nu stie despre ce e vorba si toata lumea ii spune ca are in ea un gandacel care trebuie distrus;
  • Letting Go: Un tip sta la o cabana impreuna cu iubita care moare de cancer si se tot macina daca sa o scoata din priza; 
  • Princess: O fetitza se joaca intr-un hotel bantuit si la un momendat realizeaza ca ea e cea are bantuie hotelul si fantomele sunt de fapt oamenii vii.
Astea ultimele 4 sunt cele mai santajiste din tot volumului. A doua categorie sunt povestile care nu atenteaza la sentimente, ci sunt fantasy de o maniera mai clasica si impersonala (si, adesea, banala): 
  • Ancient One: O papusha e transmisa de-a lungul secolului din tata in fiu, pentru a proteja bebelushii de un blestem cazut asupra unei familii;
  • Gilgamesh Recidivus: Gilgamesh bantuie Pamantul si in zilele noastre, incercand sa gaseasca un unicorn care sa-l scape de blestemul imortalitatzii;
  • Here be the Dragons: Un psihiatru primeste o vizita lui Merlin care are nevoie de niste pacientzi de ospiciu sa-l ajute in cautarea Graalului;
  • Baby Dolls: Un tip vinde papusi din portzelan in interiorul carora se gasesc cadavre imbalsamate de bebelusi;
  • Tomb with a View: Debutul absolut al autoarei, despre un New York pustiit din pricina poluarii, in care cativa supravietuitori mai locuiesc in mansardele zgarie-norilor unde n-a ajuns inca smogul. Asta ar fi cool, daca nu s-ar simtzi debutul pe scriitura.
Leavings e volumul de debut al autoarei si denota o oarecare timiditate, naivitate si politetze din partea sa, ceea ce in proza horror e fatal; din pacate e si volumul cu care a capatat cea mai multa atentzie, sugerand ca asta e varful carierei autoarei, ceea ce ar fi nasol. Formatul editiei e mizerabil, un mass paperback de buzunar la o editura de apartament, se pare ca nimeni n-a avut chef sa mai bage bani in cartea asta si nu s-a mai reeditat de la princepsul din anii 90.

A nu se intelege ca e o carte cu desavarsire proasta, ci ca e un fel de Coelho al horrorului, un horror pentru gospodine cu elemente ostentative de manipulare emotzionala, cu idei putzine si fixe. Nu vreau sa fiu nici excesiv de acru - noi barbatzii cu greu empatizam cu concepte precum avortul, violentza domestica, violul, copiii cu cancer sau victime ale pedofiliei. Desi sunt notziuni cotidiene, au o doza insemnata de oroare pe care femeile o simt pe propria piele iar barbatzii cel mult o estimeaza de la distantza sau se prefac ca nu exista. Din pacate P.D. Cacek nu reuseste sa comunice oroarea acestor notziuni, bazandu-se cam prea mult pe aliantza implicita cu cititorul si disponibilitatea cititorului de a empatiza. Ori un scriitor (mai ales de horror) nu trebuie sa se bazeze pe atata bunavointza, tre sa incerce sa convinga. Ce-i drept, nici eu nu mai prea rezonez cu problemele omenesti.

P.S. Recent P.D.Cacek a revenit cu un volum mai aratos (si hardcover), Eros Interruptus, care aduna din toata cariera proza sa de factura erotic horror, care sper ca e un pic mai liberala, daca nu cumva e un fel de Sandra Brown. Poate totusi nu e - ce se gaseste in Leavings e un debut onorabil si e de asteptat ca spre batranetze autoarea sa se mai fi acrit. Probabil o sa-i incerc si noul volum.

- plusuri: cateva povesti cu poanta care trezesc nostalgii legate de Twilight Zone (a nu se confunda cu Twilight!);
- minusuri: multe povesti simpliste, fara surprize, fara umor, cu momente soap opera si reflexii personale de gospodina; editzie nasoala de buzunar
- recomandare: amatoarelor de filme fantastice de nivel Hallmark (gen serialul Medium), amatoarelor de Coelho, fanilor prozelor emo ale lui Stephen King (gen Hearts of Atlantis)

Wednesday, November 27, 2013

Doua seriale inchise: Dexter si Fringe

S-au terminat doua seriale despre care am scris pe blogu asta inca de la debutul lor, dupa care le-am intrerupt din cauza andropauzei spirituale prin care trec si pan la urma le-am recuperat in sincron cu sezoanele lor finale. Am ramas dupa ele cu concluzia ca ce e prea mult nu e sanatos, si nici un serial in afara de Doctor Who nu ar trebui sa se lungeasca mai mult de 6 sezoane. Ambele seriale s-au incheiat la limita suportabilului, desi au inceput foarte entertaining. La Dexter si finalul a fost ok (dupa un mijloc cam subtzire), la Fringe insa finalul a fost o agonie (dupa un mijloc destul de strong).

 

Dexter - sezoanele 5-8

Pt. cine inca habarn-are, asta e povestea unui psihopat care, pentru a se integra social, a decis sa lucreze la politzie si sa-si astampere pofta de sange omorand doar oameni rai sau cremenali scapatzi de aparatul bugetar politzienesc. Cunosc si eu un caz similar in Romania, dar e procuror. Inca nu l-au prins, asa ca nu pot spune mai multe.


Cineva sa-mi spuna daca serialul asta mai are vreo legatura cu romanele lui Jeff Lindsay, de la care a pornit. Ca si True Blood, ma astept sa fi deviat major la un momendat. 

Dupa un debut timid (sezoanele 1-2) si un mijloc excelent (sezoanele 3-4), Dexter a revenit la planul initzial de a se propune drept un serial politzist si nimic mai mult, renuntzand la conflictele psihologice destepte si incercand sa profite de moda lansata de seria Saw, cu torturi inimaginabile alimentate de delirurile mistice ale unor psihopatzi. Asta a banalizat serialul (in sezoanele 5-6), l-a readus in marea masa a genului respectiv, dar a continuat sa fie entertaining, cu twisturi de calitate (fara de care nu putea supravietzui).

Finalul serialului, in special ultimul sezon, a mai animat spiritele punand accentul pe drame personale ale eroului:
  1. ramas vaduv (in urma unui conflict tragic de la mijlocul serialului), se indragosteshte de o psihopata pasionata de otravit oameni (un personaj, din pacate, lipsit de umorul pe care te-ai astepta sa-l aiba); se ocazioneaza astfel singura scena de sex a serialului, cumva dezamorsata de shosetele pe care protagonistul refuza sa le dea jos (un simptom al psihopatismului?);
  2. incearca sa adopte un copil psihopat si sa-l invetze sa se integreze social la randul sau;
  3. are un conflict cu sora lui vitrega care ii descopera hobbyul si e pe cale sa il dea in vileag, treaba care degenereaza intr-o spirala emotzionala f. nasoala (principala miza a ultimelor doua sezoane);
  4. o cunoaste pe Charlotte Rampling (ultrabotoxata), o psihiatra specializata in integrarea sociala a psihopatzilor, de la care aflam teoria ca psihopatismul e un efect firesc al darwinismului, prin care ne dezbaram de emotzii pentru a putea trai intr-o societate capitalista.

Afirmatzia asta ultima e mesajul cheie al filmului, destul de cinic dar si realist. Studiile recente arata ca majoritatea managerilor si avocatzilor sunt, in fact, psihopatzi integratzi social. Pot sa confirm si eu, din propria experientza. Atat din postura de angajat cat si din cea de manager psihopat. It's part of the job skill profile. La urma urmei, planeta nu e populata de oameni, ci de resurse umane.




Fringe - sezoanele 3-5


J.J.Abrams si echipa lui de evrei au un feeling corect cu privire la  SFul clasic. Se cam exagereaza cu paradoxurile temporale, mai ales dupa ce Lost si Doctor Who au abuzat de ele in a-si justifica twisturile fortzate. Dar avem aici si universuri paralele, si mad scientists dispusi sa distruga universuri, deci aberatzia generalizata are oarece contur de basm tehnologist si in cele din urma, in ciuda actorilor insuportabili din rolurile principale (o blonda care vrea sa lase impresia ca nu merge niciodata la buda si un mucos care a mai jucat in Dawson's Creek), serialul a ramas un pulp SF cat se poate de autentic.

Abrams si echipa lui (de scenaristi de benzi desenate) plus regizorul Brad Anderson (Masinistul, Session 9 etc., responsabil cu majoritatea episoadelor Fringe) isi cunosc retzeta foarte bine. Au reusit cu Lost miracolul de a atrage publicul mainstream in zona SF, apeland la niste trucuri evreiesti (timp de vreo 3 sezoane Lost a fost vandut drept drama "realista"). Trecand in zona cinemaului, Abrams a revitalizat seria Star Trek si ne-a dat doua SFuri tribut corecte - Super 8 si Cloverfield, iar acum munceste la relansarea Star Wars, care e cel mai clar semn ca a reusit sa se infiltreze aproape de inimile marilor corporatisti ai SFului.

Cu Fringe reuseste sa aduca tot ce era mai bun in Dosarele X, tot ce era mai aberant in Lost si o doldora de idei din SFul umanist al anilor 50-60, un pic decrepit dar uneori emotzionant in idealismul sau naiv. Conteaza foarte mult felul in care il foloseste pe Spock, la a doua colaborare dupa revivalul Star Trek, o alta miscare de marketing de natura sa sensibilizeze fandomul SF old-school. Ce mai, fiecare pas facut de J.J.Abrams are in spate o mashinarie de marketing mare cat toata America, iar in fatza un fandom de geekshi usor de emotzionat.

Dupa un debut timid si un al doilea sezon ceva mai coerent, sezoanele 3-4 au dat un contur serios si o poveste cu fir rosu ce converge mult mai bine decat a facut-o Lost. Daca primul sezon a parut doar un shirag de investigatzii pe teme paranormale, in vana X-files, scenaristii au muncit intens in a planifica si lega shireturile serialului astfel incat sa nu ramai cu impresia din Lost, ca au inventat lucrurile din mers.

Incidentele din primele sezoane se releva ca fiind rezultatul unui Razboi Rece intre doua universuri aproape identice populate de persoane aproape identice. Eroii serialului se confrunta cu propriile lor sosii, fiecare parte fiind interesata in a-si proteja propriul Univers, asadar functziile de bine si rau sunt lasate ambigue. Dar unde doi se bat al treilea castiga, iar acest al treilea e jucat de un mad scientist smecher (Spock din Star Trek) care sufera de complexul lui Dumnezeu si are de gand sa distruga ambele universuri pentru a-si crea un altul, pe gustul propriu, al carui Dumnezeu sa devina.

Un alt fir epic, oarecum deconectat de tot ce am descris pana acum, e dat de o specie de nazisti venitzi din viitor sa reglementeze drumul pe care apuca umanitatea. Asta e de fapt miza ultimului sezon, ce culmineaza intr-o distopie SF clasica, un alt ingredient de traditzie amestecat in retzeta lui Abrams care insa se potriveste aici ca nuca in perete. Sezonul a fost fatal serialului, fiind amputat pe la jumatate, ceea ce a fortzat povestea sa se termine precipitat. Eroii calatoresc in viitor, unde Pamantul e ocupat de o specie de nazisti venitzi de si mai din viitor, unde le picase la totzi paru din cap si erau obligatzi sa umble mereu la costum, ca la mine la serviciu. Povestea se transforma rapid intr-o distopie de duzina, cu eroii formand o miscare de rezistentza impotriva invadatorilor si a loialistilor (imbracatzi ca armata nord-coreeana). Cea mai mare parte a serialului s-a chinuit sa compenseze actorii oribili si dialogurile stupide cu idei ingenioase si referintze la SFul clasic. Probabil referintze au ramas si in ultimul sezon, dar ideile au cam disparut si serialul a cazut mai rapid ca avionu de la Baloteshti. Un final kkcios al unui serial SF old-school onorabil.

Sunday, November 17, 2013

Adrian Tomine: New York Drawings + Daniel Clowes: The Death Ray





Adrian Tomine e un mare nesimtzit. Dupa ce i-am devenit fan pentru seria BD pe teme psihosociale Optic Nerve, publicata intr-o serie de volumashe cool, s-a insurat si s-a transformat intr-un escroc oribil, probabil la presiunea nevestei care l-a pus sa faca bani.

In primul rand, de 6 ani incoace n-a fost in stare sa scoata decat Scenes from an Impending Marriage (detalii aici), o foarte subtzirica broshura BD despre cum si-a pregatit nunta. Am tolerat gestul si i-am urat casa de piatra, insa iata ca cu New York Drawings imi mai trage o tzeapa. Asta nici macar nu mai e un volum de benzi desenate, ci unul de... ilustratzii pe care le-a facut pentru diverse copertzi de albume si postere de filme hipstereshti (e.g. Wes Anderson, Solondz), caricaturi sau vignete BD de 1 pagina aparute prin diverse ziare (nu chiar diverse, creca toate-s din The New Yorker, unde Tomine lucreaza ca ilustrator regulat).

Desi cartea e cea mai groasa a lui (spre 200 de pagini) e plina de balast - fiecare pagina contzine exact o ilustratzie si o gramada de spatziu alb. Sigur, scria pe coperta cu litere mici ca e un volum de ilustratzii, insa ma cam grabeam cand am comandat cartea si n-am fost atent. Cand m-am trezit ca am si comandat 2 exemplare din greseala, am crezut ca o arunc pe geam.

Din pacate profetzia pe care o faceam in articolul trecut despre impactul casniciei asupra sarcasmului autorului s-a adeverit. Intr-un fel e normal, nici un barbat insurat nu ar putea sa mai scrie lucrurile pe care le scria Tomine si sa nu aiba probleme cu nevasta. Totusi, castrarea atat de brutala a unuia din cei mai promitzatori artisti BD ai undergroundului american e un eveniment trist.



Dupa cum ziceam mai an (in acelasi articol mai sus-referit), succesul de la inceputul deceniului trecut nu i-a priit lui Daniel Clowes. Dupa o scurta aventura la Hollywood incununata cu nominalizarea la Oscar pentru scenariul Ghostworld, acritura mea favorita din lumea benzilor desenate si-a vazut de viatza si s-a insurat, aspect ce i-a fost fatal carierei - cativa ani la rand n-a mai produs nimic, sistand inclusiv revista Eightball (in care isi autopublicase in original benzile desenate).

In 2011 au fost semne ca luna de miere i s-a terminat, aspect care a facut ca anul sa fie unul destul de productiv.
  • excelentul roman grafic Wilson (l-am recenzat aici)
  • weekly stripul publicat in  New York Times cu titlul Mr. Wonderful, despre cum a ajuns sa se insoare (recenzat aici)
  • a mai scos un volum cu toate interviurile pe care le-a dat in viatza asta
  • si Death Ray care de fapt e ultimul numar al revistei Eightball, publicat initial acu vreo 7 ani.
Din pacate e o falsa consistentza, caci cu exceptzia lui Wilson toate sunt materiale vechi reeditate in formate mai accesibile. Semnele pt viitor nu-s deloc incurajatoare - la preorderele de pe amazon, Clowes mai apare doar cu integrala Eightball publicata de Fantagraphics la 85 USD (o achizitzie obligatorie pt cei care nu au adunat deja poveshtile in timpul publicarii separate). Ca si in cazul lui Tomine, povestea Mr. Wonderful a dat semne alarmante legate de disparitia cinismului din opera sa si o dimensiune romantica comparabila cu efectele pe care le-a avut insuratoarea asupra lui Marilyn Manson. Din fericire Manson a divortzat, ocazie cu care a revenit cu un album excelent. Clowes ma tem insa ca e cam batran sa o ia de la capat. Asa ca sa ne bucuram de ultima publicatzie din perioada sa de aur, acest Death Ray.

Am impresia ca e singura poveste cu supereroi din cariera lui Clowes (sau a doua, era una short-short si in volumul Caricature). Din pacate, vine cam tarziu. Ideea si stilul sunt exact cele care au facut furori in ultimii ani la Hollywood - KickAss, Super, Green Hornet - un fel de parodii realiste despre lumea supereroilor. Sigur, Death Ray a fost publicat in original mult inaintea trendului.

Eroul povestii e un licean care se apuca de fumat si realizeaza ca nicotina ii da puteri supranaturale. Gaseste o cutie secreta ingropata de taica-sau inainte sa moara de cancer pulmonar, care contzine un pistol magic cu care potzi face lucrurile sa dispara, impreuna cu un jurnal cu avertismente legate de coruptzia puterii si cancerul fatal produs de nicotina.

Eroul mai are un amic, un bully gras care incearca sa devina sidekickul eroului fara prea mult succes. Cei doi incearca sa se lanseze intr-o cariera de vigilantism, dar diverse incidente le stau in cale. Pana la urma povestea devine o drama mizantropa/nihilista, cu eroul punandu-si serios problema sa stearga toata umanitatea de pe fatza Pamantului cu ajutorul pistolului magic.

- plusuri: cartea lui Clowes e misto ca toata opera din perioada sa de aur, a lui Tomine e o mizerie artsy fartsy pentru hipsteri
- minusuri: avem doi autori BD fundamentali care tind sa dispara din zeitgeist
- recomandare: legat de Clowes asteptatzi integrala Eightball care apare la anul, iar de Tomine putetzi sa uitatzi, va anuntz eu cand divortzeaza

Friday, November 08, 2013

Filmele vorbite pe la spate: Septembrie/Octombrie 2013

Filmele musai 




High Tension (aka Haute Tension)

Senzatzional! Oana Pellea a fost decapitata! Nu de piticugratis, imaginea de mai sus e o scena din lesbian horrorul frantzuzesc Haute Tension, un film de acu 10 ani care a cam fost kickstartul noii scoli frantzuzesti de horror, sub bagheta lui Alexandre Aja, transferat intre timp la Hollywood (remake-urile Piranha 3D, The hills have eyes). Pregatisem un articol mai pe larg despre Aja (neterminat inca de la inceputurile acestui blog), dar cand am vazut scandalu asta cu Oana Pellea am zis ca e momentu potrivit sa scot la lumina acest highlight al carierei sale, doar-doar o sa-mi mai creasca si mie traficu.

Haute Tension e filmu cu cel mai mare plothole pe care l-am vazut in viatza mea, dar nu vi-l explic ca e spoiler. Si oricum nu conteaza. Pe langa beregata Oanei Pellea, in film mai sunt spintecatzi o gramada de actori romani, filmu fiind facut la noi, pe Autostrada Soarelui si prin coclaurile de langa Videle, cu doua lesbiene frantzuzoaice in rolurile principale, una buna-buna, una mai nashputza. Merg lesbienele astea la iarba verde in Romania si tam-nesam nimeresc peste un benzinar caruia ii place sa faca sex cu capuri de femei decapitate. Oribilul o captureaza pe una din lesbiene, insa a doua rupe un par dintr-un gard si se duce sa-si salveze gagica. Filmu lu Keșiș la care saliveaza toata lumea zilele astea e kkmk pe langa asta. Epopee mai sangeroasa, mai sexy si mai gratuit violenta ca Haute Tension n-am prea vazut nici la standardele actuale, desi filmu e deja vechiutz. Se-ntampla in filmu asta lucruri pe care nu le suporta hartia/tastatura si contzine cea mai bunoaca frantzuzoaica care a umblat pe aceasta planeta.

Placerea sta in lucrurile simple!


Prisoners

Hugh Jackman e un patriot american suburban, survivalist si cu apucaturi de vigilante, al carui fetitza a fost rapita. Jake Gyllenhaal e politzistu care se ocupa de caz. Suspectul principal e un retardat jucat de Paul Dano (There will be blood) care insa nu prea se descurca cu detectoru de minciuni pt. ca nu intzelege intrebarile care i se pun. Politzia decide sa-i dea drumu, asa ca Hugh Jackman ia interogatoriul pe cont propriu, torturandu-l pe retardat dincolo de limitele bunului simtz si fara stirea politziei, care isi vede de alte piste. Patriotismul si vigilantismul lui Hugh Jackman degenereaza tot mai nasol, investigatzia se ramifica si ea in directzii nebanuite, iar afara e frig si nasol si fleshcaraie creand o senzatzie generala de nasol excelent indusa de regizor.

E un thriller whodunit din ala cum numai americanii stiu sa faca, cu personaje americane 100% si ceva mesaj social, care incepe foarte cool si se cam dezintegreaza spre final, dar reuseste sa mentzina o tensiune constanta datorita unui scenariu solid si a unei pleiade de actori oscaritzatzi (creca am numarat 6 insi care au fost pe la Oscaruri in ultimii ani, plus regizorul canadian Denis Villeneuve, al carui Incendies a fost si el un recent finalist). Nu m-as mira sa vedem si filmu asta la Oscarurile de anul viitor. Cum ziceam, e cam american, dar americanii au inventat stilu asta de thriller, iar acesta e un exponent reusit al suspansului de Hollywood.


Paradise: Hope

E al treilea film austriac cu pedofili pe care il vad de un an incoace si zau ca nu le-am cautat dinadins. Ma rog, pe asta l-am cautat nu pt ca era cu pedofili ci pt ca e partea a treia din trilogia Paradies a lui Ulrich Seidl, urmas spiritual al scriitorului Thomas Bernhard, cu o opera definitorie pentru spiritul austriac modern.

Pentru oameni ca Seidl, in Austria exista un termen special - Nestbeschmutzer, in traducere libera "cel care se kk in propriul cuib", folosit cu precadere pentru cei care nu doar ca sunt nerecunoscatori pentru onoarea de a trai in Imperiu, dar isi mai si permit sa emita critici la adresa sa. Am invatzat termenu pe pielea mea, nu vretzi sa stitzi detalii, o sa ma rezum la a spune ca tolerantza si reactzia la critica a cetatzeanului austriac de rand este cam la nivelul d-lui Goe (oricum creca Goe era de pe-aici, probabil il chema Goetzinger).

Revenind, trilogia Paradise e alcatuita dintr-o poveste despre o vieneza mai trecuta care face turism sexual in Kenya (detalii aici), partea a doua e despre o catolica fundamentalista care imparte credintza la auslanderi (detalii aici), iar partea asta ultima e despre fetitza supraponderala a eroinei primului film care, cat era ma-sa dusa in Kenya, s-a inrolat la o tabara de slabit. Impreuna cu inca vreo 20 de copii grasutzi stau toata ziua atarnatzi ca dovlecii de niste barne, se mai dau de-a rostogolu, dau ture de teren si cand ii mai apuca disperarea se strecoara noaptea la bucatarie sa fure o bucata de pita. Ma rog, asta nu e chiar comentariu social la adresa austriecilor, ca astia in general is destul de fit si au grija de ei, eu am shanse mai mari sa sfarsesc cu o criza de diabet zaharat.

Comentariul social apare cand medicul care le ia glicemia dimineatza se indragosteste de fetitza asta si incepe sa-i dea o tarcoale nabokoviana subtila, fara scene de sex, doar aruncaturi de priviri si umpic de pipait. Nu se intampla mare lucru in film (primele doua partzi sunt mult mai dinamice) si creca singuru motiv pt care l-am pus in categoria musai e ca se leaga de primele doua si trebe vazute neaparat toate trei la pachet ca sa intzelegi toate fatzetele acestui popor. In rest e prea lent, prea simplu, prea diluat si o data ce ai citit o recenzie ca asta pe care o scriu eu aici, filmul nu prea mai ofera nimic in plus.

Primele doua filme sunt mult mai crancene dar, cum ziceam, asta e un final natural al trilogiei asa ca trebe vazut.


Hurt Locker

Sunt domenii in care pur si simplu femeile nu se baga. Nu vorbesc aici de minerit sau haltere sau chestii pt care natura ne-a facut pe unii mai propici decat pe altzii, ci despre domeniile alea in care, teoretic, ar trebui sa se manifeste egalitatea intre sexe absolut fara nici o restrictzie. De exemplu cinematografia. Numarul regizoarelor pe care mi le amintesc from the top of my brain se pot numara pe o mana, iar daca stau juma de ora pe imdb probabil mai scot maxim inca pe atatea. Treaba e cu atat mai grava cu cat efectiv cunosc mai multe femei care au lucrat in minerit (iar la un moment dat am avut si o prietena halterofila). Chiar si dintre regizoarele cat de cat cunoscute, o parte au apucat pe calea asta ca defect congenital mostenit de la tatal lor (ex: Jennifer Lynch, Sofia Coppola).

O sa zicetzi iar ca sa ma ia dracu de misogin, dar oricum ma uit la problema asta nu intzeleg ce ratziune s-ar ascunde in spatele acestui dezastru demografico-cultural. Noroc cu Kathryn Bigelow, cunoscuta de unii ca fosta nevasta a lui James Cameron (aspect cam irelevant, Bigelow facea filme bune de dinainte sa se marite). Ma tem ca Bigelow e regizoarea mea preferata, are un ochi fantastic pt filme de actziune. Am cunoscut-o prima data prin 90, prin unul din primele filme care au rulat in regim normal dupa Revolutzie, si anume Point Break. Apoi m-am intalnit cu Bigelow la Strange Days, un SF underrated uitat de lume si Near Dark, un excelent film cu vampiri de pe vremuri.

Si in sfarsit, sa ajung de unde am pornit, asta e un film de razboi foarte misto si atipic. Pt ca in sfarsit eroul filmului nu e nici lunetist, nici mitralist, nici capitan, nici caprar, nici supererou deprimat, e un dezamorsator de bombe dependent de adrenalina provocata de procedura de dezamorsare. Filmul are un ritm lent dar superb, cu faze de actziune anticlimactice, niste explozii dubioase (prafoase mai degraba decat pirotehnice) si un scenariu cu twisturi destepte (nu spectaculoase, dar destepte, unul dintre ele fiind felul in care Bigelow intzelege sa-si foloseasca actorii faimosi - aici Guy Pearce si Ralph Fiennes). Un mare plus si pt actorul principal, Jeremy Renner pe care il tot vad de catziva ani (Avengers, 28 Weeks Later, Dahmer, Little Trip to Heaven, Assassination of Jesse James plus ca apare prin toate serialele la care ma uit). Deci: eu zic sa luatzi discografia, pardon filmografia lui Bigelow de la un capat la altul si suntetzi in for a big surprise.

Mare femee. Dar problema e alta: unde-s restu?

P.S. Asta e filmu care i-a suflat Oscaru Avatarului.

Filmele contra plictiselii



Quartet

Debutul regizoral al lui Dustin Hoffman are loc, iata, la varsta pensionarii si e chiar un film despre varsta pensionarii si sentimentul mortalitatzii. Filmu pare ca e un episod din Derek fara Ricky Gervais si Karl Pilkington. Doi moshi si doua babe de la un azil de batrani se lupta cu Alzheimeru si prostata incercand sa puna la cale un ultim recital din Rigoletto, asa cum o faceau cand erau tineri cantaretzi de opera si se credeau nemuritori. Am uitat sa zic, casa de batrani e locuita numai de fosti muzicieni si mai totzi actorii secundari din film sunt muzicieni pensionari de-adevarat, adunatzi de Dustin Hoffman de pe la cele mai inalte foruri muzicale britanice.

Filmul arata superb si elegant, cu personaje calde si joviale in ciuda faptului ca moartea le da tuturor tarcoale iar eroinei principale (multioscarizata Maggie Smith) pare ca o sa-i pice un ochi din cap dintr-o clipa in alta. It gets slow spre final si povestea se banalizeaza (e totusi ecranizarea unei piese de teatru sappy) dar te lasa cu un sentiment de feelgood si cu nostalgii cinefilice (pe Tom Courtenay  creca nu l-am mai vazut intr-un film de pe vremea lu Ceausescu).


Me Too

Ultimul film al raposatului Alexei Balabanov, poreclit si Tarantino al Rusiei, ar fi genial daca n-ar fi atat de scurt si diluat incat lasa impresia ca e un scurt metraj sau un fragment dintr-un lung metraj ramas neterminat si needitat la moartea regizorului. Filmele lui au cam schimbat felul in care se face film in Rusia, iar asta vara am fost incantat sa ma opresc in St. Petersburg la casa lui memoriala si sa recunosc cateva din locatziile pe care le-a folosit prin filme, inclusiv in asta.

Filmul e un fel de remake cinic la Calauza lui Tarkovsky, despre niste golani si o prostituata absolventa de filozofie (I rather find a job for my asshole than for my philosophy degree) care cauta fericirea. Cica fericirea asta se gaseste la locatzia unui recent dezastru nuclear gen Cernobal care a produs o iarna nucleara in mijlocul careia se gaseste Turnul de Control al Fericirii, care te teleporteaza instantaneu in Rai, cu conditzia sa meritzi. Nimeni nu stie pe ce criterii se face selectzia si asta se intreaba si Balabanov, care apare la finalul filmului frustrat ca nu a fost selectat sa ajunga in Rai, dupa care si moare, simulare cinematica pe care a transpus-o de-a binelea in realitate la cateva luni dupa incheierea filmarilor.

Pentru care nu stiu cine e Balabanov, facetzi bine si cautatzi toate filmele lui. Creca pe blogul asta am mai scris doar despre Stoker si Cargo 200.

Filme de kkt


 Shock Labyrinth

In articolul dedicat festivalului horror Slashfest, am vorbit si despre cel mai recent film japonez al lui Takashi Shimizu (autorul seriei Grudge), si anume Tormented. La un momendat in filmu ala, protagonistii se duceau la cinema sa se uite la un alt film al aceluiasi Takashi Shimizu, intitulat Shock Labyrinth, din care iesea un iepuroi creepy care incepea sa hartzuiasca personajele.

Asa ca m-am uitat si eu la Shock Labyrinth si intr-adevar sunt numeroase comonalitatzi. Pe langa susnumitul iepuroi, cele doua filme mai au in comun si locatzia in care se petrece a doua jumatate, sh-anume un spital abandonat transformat in labirint de distractzii horror si apoi abandonat din nou din pricina ca era bantuit de iepuroiul ala. Temporal vorbind, Tormented ar trebui sa fie un prequel insa cum personajele sale se duc la cinema sa se uite la Shock Labyrinth, creca vorbim mai mult de universuri paralele care au in comun aceasta locatzie, unde se aduna frustrarea copiilor mortzi care cer razbunare.

Povestea de aici e despre un grup de adolescentzi care-s dusi in spitalul/labirintul amintit si omoratzi unu cate unu de fantoma unei amice care a murit din cauza lor in copilarie. Cea mai mare parte din film se petrece cu astia alergand pe coridoare si fantoma alergand dupa ei, plus cateva momente in care iepuroiul ala pluteste amenintzator prin aer sau trecand prin peretzi (traversand intre filmele lui Shimizu?). Am impresia ca regizorul vrea sa faca macar o trilogie cu acest iepuroi care traverseaza universuri paralele intre filmele sale. In ambele filme iepurele pare sa personifice ideea de "grudge" pricinuit de moartea timpurie si stupida a unui copil (prelungita din filmele anterioare ale regizorului). Ma rog, in Tormented iepurele are un rol mai "principal", acolo aparand ca o entitate de sine statatoare.

Desi experimentul lui Shimizu de a-si lega conceptual filmele prin astfel de trucuri e interesant, iar stilul sau devine tot mai abstract (mai aproape de Lynch decat de The Ring), Shock Labyrinth ramane totusi un film prost facut, dificil de urmarit, cu actori mizerabili. Diferentza fatza de Tormented (la care a contribuit si designerul/cinematographerul lui Wong Kar Wai) e enorma in termeni de calitatea productziei, iar cele doua filme nu se conditzioneaza reciproc (nu ca n-ar avea legatura, dar ca intzelegi la fel de putzin daca le vezi pe amandoua). S-ar putea ca Shock Labyrinth sa fie cea mai proasta mostra de J-horror pe care am vazut-o. Continui sa recomand insa Tormented ca pe un film interesant.

Tuesday, October 29, 2013

Slash Film Festival 2013

Cum bani de Sitges nu mai am, mi-am cam incheiat periplul festivalier pe anul asta cu Slash Film Festival de la Viena. Despre editzia de anul trecut, am dat detalii aci. Editzia de anul asta am ratat-o iar pe jumatate (inclusiv traditzionalul zombie walk) din ratziuni de serviciu, dar in ultimul weekend am recuperat cat am putut, atingand un nou record personal de 6 filme horror vazute unu dupa altu, in aceeasi zi, plus un party cu prezentza fizica a regizorului Joe Dante (Piranha, Gremlins) si o gramada de cheflii imbracatzi in Gremlins. Dante a lansat ceva carte si a avut o gramada de filme in programul festivalului, inclusiv Movie Orgy, unul din cele mai lungi filme ever (vreo 7 ore in versiunea originala, nu m-am riscat).


Slashfest e un festival horror, o varianta urbana a Biertanului nostru. Ca sa-i mai creasca atractivitatea, de anul asta pe afisul festivalului nu mai scrie horror, ci fantastischen, motiv pt. care publicul a fost semnificativ mai mare decat anul trecut si cateva filme au fost chiar sold-out. Selectzia festivalului e excelenta, au fost cateva din titlurile de la Biertan, cateva de la Frightfest si probabil cateva care se vor da anul viitor la Biertan.

Festul e punctat cu cateva evenimente misto, din care n-am reusit sa particip decat la petrecerea de inchidere, unde am luat contact cu secta Vienna Ghosthunters, niste paranormal investigators care se iau atat de in serios incat m-au bagat si pe mine in sperietzi. Ce-i drept nu cred ca am intalnit inca vienezi intregi la cap, dar din cand in cand nimeresc peste cate unii care ma fac sa ma indoiesc ca omenirea mai are un viitor. Poate reusesc sa ma infiltrez in comunitate sa ma duc la monitorizat de morminte si case parasite, va mai tzin la curent.

Pana una alta sa vedem ce filme am prins:


Filmele musai

Wrong Cops 

Spre osebire de precedentul film alu Quentin Dupieux, (Rubber, detalii aici) Wrong Cops e consistently funny de la un capat la altul si poate cea mai buna comedie vazuta anu asta. Dupieux pare sa fii renuntzat la absurdul ionescian abstract pentru un absurd mai lumesc si mai hazliu. Tonul filmului se apropie periculos de Police Academy dar se salveaza cu cateva mutari de geniu si cu contributzii semnificative din partea unor personaje secundare jucate de Marilyn Manson (in rolul unui golan teenager care asculta muzica electronica nemtzeasca), de bloggerul Jon LaJoie, Ray Wise (Twin Peaks), Eric Roberts.

Povestea e un grupaj de mici aventuri ale unor politzishti dezaxatzi; unul dintre ei vinde marijuana impachetata in cadavre de shobolani evisceratzi, altul e disperat sa scape de shantajul colegilor care au descoperit ca in tineretze a pozat pentru reviste gay porn, unu vrea sa devina muzician dar e impiedicat de industria corupta care nu intzelege muzica electronica. Iar unu are o nevasta care se uita toata ziua la Rubber, precedentu film al lui Dupieux, si zice ca e genial.

Dupieux e un muzician francez (pe numele de scena Mr. Oizo) apreciat de hipsteri pentru absurdul cool al filmelor sale, motiv pt. care a si fost folosit drept principal termen de comparatzie pentru Ramblerul castigator la Biertan. Relativ la asta, Wrong Cops ar putea fi considerat compromisul sau comercial, avand in vedere ca de data asta chiar e funny de la un capat la altul, nu doar absurd.


Antiviral

Filmul e despre un herpes, si e un fel de coshmar ipohondriac care m-a facut sa ma imbolnavesc subit si sa nu ma pot duce la munca doua zile. Intr-o societate a viitorului, celebritatea pop a degenerat pana acolo incat pe piatza neagra se vand fripturi facute din celulele clonate de pe fundu lui Kim Kardashian si lumea isi injecteaza herpesu lui Catalin Botezatu la coltzu gurii ca sa pretinda ca s-au pupat cu el.

Protagosnitu e un agent de vanzari specializat in vanzarea herpeshilor de celebritatzi, iar in secret isi injecteaza sieshi un fel de mancarime foarte scumpa, luata de la putza unei gagici supermishto. Din pacate de la o vreme isi da seama ca mancarimea nu mai trece si incep sa umble zvonuri ca gagica de la care a luat-o a si murit din pricina asta. Incercand sa scape cumva, apeleaza la piatza neagra a traficantzilor de sange infectat si se trezeste prins intr-un razboi corporatist cu inalta miza.

Filmul e debutul binevenit al lui Brandon Cronenberg, fiul unui clasic al horrorului optzescist, David Cronenberg (The Fly, Scanners). Debutul fiului ocupa cu succes gaura lasata de tac-su, care de la o vreme se chinuie umpic prea tare sa fie bagat in seama la Oscaruri, cu filme tot mai artsy fartsy si mai seci. Influentza batranului Cronenberg e, oricum, foarte puternica aici (in special a filmelor Spider si Videodrome).

The Battery

Mostra excelenta de film mumblegore (varianta horror a genului indie mumblecore=filme cu bugete reduse si personaje hipsteri cu atitudine meh, care isi mormaie replicile). Filmul e excelent pentru bugetul de 4000 EUR, cheltuitzi totzi pe mancare si bere, din cate sustzine regizorul/producatorul/scenaristul/muzicianul si actorul principal James Gardner, de care n-a auzit nimeni, fiind la un debut absolut si cu atat mai impresionant.

El joaca rolul unui hipster care, alaturi de amicul sau jucator de baseball, se plimba toata ziua prin paduri intr-un bromance cu o coloana sonora superba, bruiatzi din cand in cand de o apocalipsa zombie care se petrece undeva pe fundal, dar le pune la incercare relatzia si indemanarea in ale baseballului. Filmul are multe in comun cu alt bromance recent, Prince Avalanche, doar ca e cu zombie si cu muzica buna, nu cu postrock de kkt. Iar protagosnitul, asa hipster barbos cum e, e foarte simpatic. O sa mai auzim de el.

Sharknado

Il mai tzinetzi minte pe Steve din Beverly Hills? Astazi are cam 50 de ani si incepe sa semene cu David Hasselhoff, iar cariera sa cam in aceeasi directzie se indreapta. Sharknado e cel mai de succes film de serie D al verii, un disaster movie (si la propriu, si la figurat) in care populatzia Beverly Hillsului se confrunta cu o sharknada (=tornada plina de rechini). Steve joaca rolul unui surfer/salvamar care pune mana pe o drujba si incepe sa salveze situatzia taind in bucatzele rechinii care se pravalesc din ceruri asupra oamenilor.

Filmul face parte din lunga serie de mockbustere produse de compania Asylum (creatorii lui Titanic 2, Atlantic Rim, Transmorphers) si e de departe cel mai reusit dintre ele. Cel mai meta- moment al filmului e cand tornada ia pe sus literele alea de pe deal care formeaza cuvantul Hollywood si le arunca in capul personajelor, iar acestia incep sa urle ca Hollywood is gonna kill us! Filmul e plin de punchlineuri funny, efecte speciale colate din stock footage si cel mai misto editing pe care l-am vazut in viatza mea (you gotta see it to believe cum se schimba luminile, frezele si hainele personajelor in functie de unghiul din care-s filmatzi).

De notat ca filmul e incununarea unui trend recent de filme aberante cu rechini, din care mai fac parte titluri ca Sharktopus (despre o corcitura intre un rechin si o caracatitza), Ghost Shark (despre fantoma unui rechin care bantuie un loc de pescuit) si filmele unui anume Christopher Ray (Mega Shark vs. Crocosaurus, Two-headed Shark Attack si Shark Week). Titlurile vorbesc de la sine si nici unul nu trece de nota 3.5 pe IMDB. In semn de apreciere, la film (sold-out la ambele proiectzii!) a venit o gagica imbracata intr-un sharknado = un fel de tunica din vată, cu figurine de rechini lipite pe ea.

Filmele contra plictiselii

Tormented (aka Rabbit Horror)


Tormented e noul film al lui Takashi Shimizu, principalul vinovat pentru importul ghost-storyului japonez in lumea occidentala (cu seria Grudge). Dupa aventura sa la Hollywood nu i-am mai urmarit cariera, insa acest Tormented (Rabbit Horror in original) arata destul de bine si e 3D intr-un sens pozitiv. Pacat ca nu prea face sens, e un fel de Donnie Darko meets The Grudge  care pana la un punct e mind bending, dupa care isi cam musca singur coada. Filmul e despre un baietzel bantuit de fantoma unui iepuroi mare pe care l-a omorat cand era mic, cam ca aia din serialul Rabbits al lui Lynch. Are meritul de a face un iepuroi ridicol sa fie perceput drept foarte creepy.

Prezentarea 3D a filmului e folosita in scopuri destul de meta. De exemplu, la un momendat, baietzelu merge la un cinema 3D sa vada precedentul film al lui Takashi Shimizu, Shock Labyrinth. Se pare ca iepuroiul a aparut prima data in filmul respectiv, de unde iese prin ecranul 3D in lumea filmului de care vorbesc aici, si apoi chiar mai departe, aparand foarte proeminent in sala de cinema in care ma aflam eu. Apoi a fugit inapoi si l-a rapit pe baietzel tragandu-l in filmul la care se uita acesta (si pe care io nu l-am vazut). E posibil sa se intample in Shock Labyrinth ceva chestii care complementeaza evenimentele din Tormented, insa unii recenzentzi spun ca nu contribuie la o mai buna intzelegere a acestui film. Creca trebuie totusi sa ma uit si la Shock Labyrinth, am impresia ca Shimizu vrea sa faca mai multe filme cu iepuroiul asta.

 

 

You're Next 


You're next e cel mai recent produs al unui grup de tineri horroristi americani care isi unesc in mod regulat puterile pentru a isi sustine reciproc proiectele, unele comune. Lor li se datoreaza, de exemplu, antologiile VHS, VHS2, ABCs of Death si cateva din bijuteriile indie horror din ultimii ani.

Acu ceva ani Haneke facea misto de horrorul de tip home invasion cu al sau Funny Games. Efectul a fost insa fix pe dos, ducand la o relansare majora a genului (vezi recentele The Strangers, Mother's Day) ce include si filmul de fatza. Autorii filmului sustzin ca au dorit sa-i dea o replica lui Haneke si, in unele privintze, reusesc sa inoveze semnificativ genul. Adica in loc sa avem un grup de golani care terorizeaza si macelaresc membrii unei familii in propria casa, avem un grup de golani terorizatzi si macelaritzi de una din membrele familiei pe care au incercat sa o atace in propria casa. Deci e un horror de ala feminist si cu woman empowerment, foarte entertaining si cu numeroase inner jokes in dialogurile dintre actorii-regizori.

Filmul il are la carma pe unul dintre ei, Adam Wingard (singurul care a regizat segmente in ambele antologii VHS), in timp ce ceilaltzi apar in acest film pe post de actori. "Ceilaltzi" sunt Ti West (regizorul lui House of the Devil si Innkeepers), Calvin Reeder (autorul Ramblerului premiat la Biertan), Larry Fessenden (Last Winter), AJ Bowen si Joe Swanberg (ambii din A Horrible Way to Die), Simon Barrett (scenaristul principal al seriei VHS). Asta e si principala problema a filmului, ca majoritatea sunt regizori/scenaristi care fac pe actorii, treaba care uneori le iese mai stangaci. Se simte prea des ca personajele nu iau in serios povestea, si asta submineaza tensiunea  filmului.

Actorii ceva mai profi sunt Barbara Crampton (scream queen a anilor 80, din Reanimator) si protagonista filmului, o dansatoare venita din musicalurile alea cu dansatori (Step Up).

Hatchet I-III 

Daca vrei sa-tzi cumperi tricouri cu personaje iconice din cinema-ul horror (eu mi le iau de la rottencotton.com), vei remarca ca nu gasesti mare lucru de dincoace de anii 80. O sa gasesti tricouri cu Leatherface (sau chiar cu personaje secundare din Texas CM), cu Pinhead, cu Jason, cu Freddy, cu Michael din Halloween, cu Ilsa, cu Bruce Campbell, cu fetitza din Exorcistu sau clasicii Dracula/Frankenstein/Wolfman etc. Horrorul modern nu mai produce protagonisti si antieroi ca pe vremuri. Nu mai ai cu ce sa faci jucarii, figurine, masti, tricouri. Nu mai ai de unde sa itzi alegi modele in viatza.

S-a incercat ceva cu Jigsaw din seria Saw, dar individul apare atat de rar (si mai mult in flashbackuri) incat cu greu poate fi considerat un protagonist in sens clasic. Se mai incearca ceva cu Hannibal Lecter, acu ca vad ca i-au facut si un serial. Ambii vin insa din zona torture porn, incarcatzi de o gravitate postmoderna care le reduce functzia de entertaineri.

Trilogia Hatchet, coordonata de tanarul Adam Green (excelentul Frozen), incearca sa astupe acest gol propunand personajul Victor Crowley, o bruta diforma ce bantuie mlastinile Louisianei, nascut din iubirea interzisa dintre o servitoare negresa si un vaduv redneck. Avand toporishca drept instrument-simbol, Victor e croit dupa modelul Jason din Friday 13 si jucat chiar de Kane Hodder (care l-a jucat si pe Jason). O alegere putzin neinspirata, avand in vedere ca Friday e probabil cea mai tembela si fara rost serie horror ever. Regizorul/scenarist/producator Adam Green incearca sa injecteze umor si un stil meta similar celui din seria Scream a lui Wes Craven insa pe masura ce trilogia avanseaza se concentreaza tot mai mult pe crime si mutilari creative, convergand spre acelasi flatline ca toate slasherele de duzina.

Asta face ca, luate separat, fiecare parte a trilogiei Hatchet sa para destul de tembela, insa luate impreuna dau totusi un rezultat misto, cu multe elemente meta si o foarte mare densitate de referintze pentru connoisseuri. In primul rand, actorii si cameo-urile curg de-a valma: Sid Haig din filmele lui Rob Zombie, cioclul negru din seria Final Destination, unu din Blairwitch Project, Robert Englund (Freddy din Nightmare on Elm Street), catziva regizori old school (autorul lui Chucky), o gramada de actori din serialul Buffy.

Regizorul Adam Green se joaca cu inconsistentzele, plasand la un momendat doua actritze diferite in acelasi rol (si nu e vorba de acelasi personaj la varste diferite!) iar mai apoi pe acelasi actor in trei roluri diferite (un chinez care, cand e recunoscut de celelalte personaje, zice "Yea, you think that all chinese look alike!"). Regizorul se joaca si cu stilul, filmand in studio scene ce ar trebui sa se petreaca in natura, folosind efecte speciale aberante si foarte brute, fara adaosuri digitale. Genericul fiecarui film e punctat de o piesa rock cool (Marilyn Manson, Ministry, respectiv Gwar) iar in rolul principal avem o adevarata "scream queen" (protagonista ultimelor 4 filme Halloween). Scenaristul apare adesea in cameo-uri, exprimandu-si oftica atunci cand cate un personaj afirma ca evenimentele par scrise de un scenarist retardat. Punchline-uri ca I bury the hatchet in your face sunt foarte frecvente, multe cu referintze la filme clasice.

Fiecare din cele trei filme se incheie cu un cliffhanger stupid, in mijlocul unei scene de bataie, lasand povestea mereu nerezolvata, iar urmatorul film incepe exact de la aceeasi secunda, motiv pt. care e foarte important sa vezi toata trilogia dintr-o lovitura.

In concluzie, Hatchet e un festin trivia pentru fanii horrorului american optzecist, care insa ma tem ca nu ofera multe unui spectator de ocazie.

Bad Milo

Al doilea mumblegore al festivalului a fost chiar un film produs de fratzii Duplass (parintzii genului si autorii lui Safety Not Guaranteed de la Biertan). Bad Milo e despre un tip cu colon iritabil (Ken Marino din Party Down) care se duce la doctor (Peter Stormare) si afla ca in colonul sau traieste demonul kktului (la propriu!), nascut din stresul cotidian, care mai iese noaptea sa omoare oameni, dupa care se tarashte inapoi in fundul eroului traumatizat de problemele la serviciu.

Adica e o combinatzie Gremlins + Troma trash cinema + indie mumblecore, un film-gluma al carui mesaj e Bad shit happens, literalmente.

TikTik: Aswang Chronicles

Iata ca filmul horror a aparut si in Filipine (dar la noi tot intarzie). TikTik e o productzie heavy-CGI bazata pe o banda desenata de-a lor, despre Aswang, un fel de tzigani-vampiri din mitologia filipineza. Am remarcat, uitandu-ma la actorii din film, ca filipinezii astia is un amestec de chinezi si portughezi, iar din corceala acestor popoare ies femei foarte frumoase si barbatzi foarte uratzi. Majoritatea au un prenume asiatic si un nume de familie latin, precum protagonistul acestui film, pe care in viatza reala il cheama Ding Dong Dante.

Povestea incepe cand Ding Dong o lasa pe una gravida si mama fetii nu vrea sa-l mai lase in casa pana nu vine sa o ceara in casatorie, ritual care presupune sa-i faca mamei soacre cadou un porc. Ding Dong Dante se duce intr-un sat tziganesc de unde cumpara un porc mai ieftin, insa peste noapte porcul se transforma intr-un aswang, care vrea sa ii manance copilul nenascut. Noroc ca Ding Dong reactzioneaza prompt si il omoara pe porc, insa intre timp casa ii este asediata de tribul de tzigani de la care a luat porcu. Familia lui Ding Dong trebuie sa reziste pana la rasaritul soarelui cu ajutorul unor bombe de mujdei si altor improvizatzii, dar nu e usor.

Am aflat pe aceasta cale care e faza cu vampirii si cu usturoiul. Functzia de antibiotic a usturoiului a fost folosita de-a lungul vremii sa stopeze infectzii, adesea transmise prin schimburi de fluide (muscatura, sarut, sex etc.). Prin extrapolare, cineva a crezut ca antibioticul nu e doar o arma impotriva infectziei, ci si impotriva celui care a provocat infectzia.

In varianta europeana, vampirismul e un fel de infectzie a sangelui de origine nobila, vina fiind pusa pe seama domnitorilor bolnavi care isi luau gagici din popor in scopuri sexuale si le infectau cu temirice. Exista si o legatura cu hemofilia (stimulata de usturoi) cauzata de incrucisarile genetice intre rude de vitza nobila. In varianta filipineza, nu se pune problema bautului de sange, ci doar a profilerarii infectziilor in urma contactului cu paturi sociale de jos, banuite de igiena precara (tzigani, triburi nomade, unii colonisti portughezi). Usturoiul a ramas insa, in ambele cazuri, o masura de protectzie homeopata popularizata prin folclor si mitologie pana a ajuns un simbol horror.

Real

Kiyoshi Kurosawa (coincidentza de nume cu Akira) e unul din pionierii horrorului japonez si autorul unuia din putzinele filmele meritorii cu fantome japoneze, Kairo (a primit ulterior si un remake american tembel intitulat Pulse). In Real, acesta ecranizeaza romanul A Perfect Day for Plesiosaur, al altui japonez de-al lor caruia nu-i retzin numele.

Povestea e despre un tip care se conecteaza neuronal la creierul iubitei sale ramasa in coma, care nu e constienta de cat de in coma e. Cea mai mare parte din film se petrece in realitatea virtuala produsa de comuniunea celor doua creiere, comuniune amenintzata de o a treia prezentza, a unui baietzel-fantoma care pare ca vrea sa-i desparta pe cei doi, ori chiar sa-i omoare din motive ce se lamuresc spre final.

Atzi ghicit, e cam aceeasi poveste ca in recentul Vanishing Waves prezentat la Biertan. Asemanarea se destrama pe la jumatatea filmului, dar cam tarziu, iar senzatia de deja-vu dupa vizionarea recenta a filmului lituanian e suparatoare. Finalul e destul de misto, insa vine prea tarziu ca sa mai salveze cazul. Ca mai toate filmele lui Kurosawa, accentul cade pe speculatzii metafizice si tristetzuri vehemente, ceea ce face filmul sa para si extrem de lent.

Pare a fi condamnat unanim de presa, insa sunt convins ca asemanarea plotului cu Vanishing Waves a fost o nefericita coincidentza. Asteptam totusi mai mult de la Kurosawa.

**************

P.S. In ultimul articol despre Biertan anuntzam shushoteli legate de inventarea unui nou festival de film horror in Romania, Dracula Film Festival, de data asta in mediu urban (Brasov) in plin inceput de iarna (weekendu urmator). Cum festivalul nu avea nici un site, era mai mult agitatzie de facebook, am banuit ca ar putea fi vorba de un hipster care vrea sa puna filme altora. Pana la urma a aparut si un site (cam tardiv si fara versiune in engleza) si se pare ca proiectul e ceva mai ambitzios, insa la faza cu hipsterul am avut dreptate - unul din capii festivalului e Anca Gradinaru, implicata si in TIFF, despre care stiam ca are un dispretz destul de conturat la adresa trivialitatzii genului horror dar na, omu se mai schimba.

Sper din suflet ca acest festival sa nu canibalizeze Biertanul, desi ma tem ca exact asta se va intampla. Din punct de vedere comercial are unele avantaje: a) asocierea cu locatzia (castelul Bran) si momentul (perioada Halloweenului), e urban, deci accesibil; b) pare mai festival, cu o buna accentuare a evenimentelor conexe (desi ma tem ca conceptul de goth party la noi inca nu s-a inventat, tot dubsteperi de Control Club o sa fie) si o selectzie mai diversa de filme, cu multe categorii pentru toata lumea.

Din pacate selectzia pare facuta cu lopata - filme vechi, desene animate, o larga majoritate care au rulat deja la cinema (e totusi si un laudabil maraton Alien). Prezentarea lui Lars von Trier in sectiunea maestrii horrorului european e culmea improvizatziei, probabil dorintza puternica a unui fan von Trier de a da cu orice pretz filme de-ale lui. Titlurile noi din circuitul actual de festivaluri horror se pot numara pe degetele de la o mana, iar sectziunea zombie contzine cateva din cele mai huiduite filme ale genului.

Dracula pare un festival comercial pana in maduva oaselor, care vrea sa adune lume la distractzie. Sa vedem care dintre cele doua variante va ramane pe anul viitor. Io as prefera Biertanul, un festival cu alura punk si un program aliniat la ce se intampla cu adevarat prin festivalurile de gen, insa in Romania cei care voteaza cu berea si cu PSDul sunt intotdeauna mai multzi.

Oricum, avem doua festivaluri de gen, e motiv de bucurie pan la urma.