Saturday, October 28, 2017

Brambura 2017: Dark Bombastic Evening


A fost o vara satanica, meteorologii au recunoscut ca s-a abatut valul de caldura Lucifer peste România. Scutu de la Deveselu nu ajuta in situatzii din astea, nici rachetele pe care ni le tot baga pe grumaz americanii. Catedrala Mantuirii Neamului e departe de a fi gata asa ca pilonii ei magici nu ne pot inca proteja - banii românilor s-au risipit pe spitale, pe reparatzii inutile la autostrazi si pe salariile SRIstilor infiltratzi in organizarea de festivaluri oculte. La Cluj continua sa aiba loc cel mai mare festival satanic, Untold, despre ale carui implicatzii oculte localnicii au avertizat deja (a avertizat si vigilenta presa). Era chiar in preajma Untoldului cand, stand io intr-o cafenea de hipsteri, mi s-a aratat Satana in spuma cafelei, acolo unde de obicei chelneritzele imi desenau o inimioara.

De mic copil am fost persecutat sau avertizat pe seama faptului ca muzica rock ar avea legatura cu Satana. Degeaba am tot aratat eu ca muzica electronica e de fapt ascunzishul Necuratului, fiind singurul gen de muzica care nu are suflet - facuta de calculatoare, nu de oameni. A trebuit sa vina Untoldul sa ne releve acest adevar insa acu e prea tarziu sa mai facem ceva - primarul e bagat pana in gat in afacere, evenimentul e de nestavilit, umpland in fiecare vara stadionul ala care oricum era bantuit de duhurile rele ale meciurilor proaste jucate pe el, de spiritele scuipatzilor pe care si i-au aruncat galeriile si fotbalistii de-a lungul vremurilor. Nu m-ar mira sa aflam ca sub stadion traieste un clown malefic care se hraneste cu ură fotbalistica si extaz ocult, cu sange de  student si microbist. Anul asta chiar am avut la Untold o campanie prin care tinerii nostri au fost fraieritzi sa faca sacrificiul suprem - donarea propriului sange din care sa se adape Satana (si compania americana de publicitate McCann care-a lansat nefericita campanie de marketing, nestiind cat de personal iau românii chestiile astea).


Cuprins de un fior de panica, mi-am sunat amicii si am decis sa plecam din Cluj pentru o vreme, pana trecea duhul negru al Untoldului. Ne-am aprovizionat cu beri pentru drum lung - in caz ca suntem totusi prinshi si desanguinizatzi, sa nu le fie de mare folos sangele nostru.

Am ales drept destinatzie festivalul Dark Bombastic Evening caci avea loc in aceeasi perioada intr-o locatzie atipica care, ma gandeam eu, nu avea cum sa se lase cu manifestari oculte. Ce se poate intampla rau in shtrandul satului Dorobanzi, suburbie a Curticiului (Kürtös pentru cunoscatori, locul in care s-a inventat kurtoskalacsu!)? Ceea ce nu ne-a spus nimeni e ca shtrandul era situat fix vizavi de cimitirul satului, iar valul de canicula Lucifer avea sa vina pe urmele noastre. Dracu a suflat caldura de 40 de grade peste tot judetzul Arad, mi se topeau talpicile in Convershi si era o fierbintzeala in aer de ardea paru in nas, nici macar locurile cu umbra nu prea ajutau. Chiar si cei mai satanishti dintre noi au considerat ca era prea mult ce se intampla si doar bisericile si cavourile din imprejurimi mai erau cat de cat primitoare si racoroase. Dumnezeu apeleaza adesea la meteorologie pentru a ne intoarce spre credintza.

In anii precedentzi DBE s-a tzinut la Alba Iulia insa acu l-au mutat in satul asta de la marginea patriei. Locatzia greu accesibila a avut un efect de segregare - nu doar in a filtra pe cei care chiar vroiau sa fie acolo (fatza de cei care se mai nimerisera din greseala la editzii precedente) ci si intre cei care au nevoie dimineatza de o buda pe care sa se poata juca in tihna Candy Crush fara sa le dea nimeni bocanci in usha, si cei care n-au probleme din astea ci vor continua sa se joace nestingheritzi chiar daca le-ai dat un bocanc in usha. Eu facand totusi parte din prima categorie am luat cazare in Arad de unde trebuia sa ma trambalez vreme de un ceas pana la locatzia festului - juma de ceas pe jos cu Soarele Satanic batand in ceafa si juma de ceas sub efectul de lupa al geamului unui autobuz. La sosire chiar aratam ca un kurtoskalacs fara zahar.

Din orasul Arad n-am apucat sa vad multe - oameni pe strada nu prea erau din pricina caldurii oribile. Am remarcat doar ca au o universitate acolo care si-a deschis sedii in fiecare gang sau parcare a orasului si ca arădenii au o viziune foarte avangardista asupra artei contemporane (tot cu tushe subtil satanice - vezi poza).


A trebuit sa stau in Arad caci satenii erau sceptici si au refuzat sa ne cazeze - se uitau la DBE cum ne uitam noi la Untold, pastrand proportziile. Ca si la Untold, erau semne clare ca ceva intunecat se pogoara asupra comunitatzii, iar autoritatzile au fost de la bun inceput cumparate - militzienii locali s-au ghiftuit alaturi de noi cu ceafa de porc iar un jandarm creca isi nota impresii sau facea recenzii la concertele la care asista. Totusi, in ciuda numelui Dark Bombastic Evening atmosfera festivalului a fost mai aproape de cea a unei colonii de nudisti decat a unei congregatzii satanice - activitatea principala era bautul de bere in piscine iar shtrandul era inconjurat de garduri acoperite de verdeatza prin care copiii satului se chinuiau sa vada ce facem inauntru (iar metalistii zgarcitzi mai bagau cate o sticla de vin ilegalista). E un festival pentru cupluri mai degraba decat acele sausage party barbatesti in care se transforma multe din evenimentele metal romanesti.

Pana la urma locatzia a fost dragutza, cu multa verdeatza si locuri in care puteai sa dormi intre concerte fara sa calce lumea pe tine. Un mare avantaj a fost posibilitatea de a incepe concertele tarziu, cu mai multe trupe pe intuneric - nu-mi plac deloc concertele atmosferice cu soarele batand in ceafa, sunt ca si sexul pe lumina. Nu stiu cat de bine au dormit satenii, mai ales ca concertele tarzii au fost si cele mai tulburatoare pentru somn. Totusi in afara de cateva pauze solemne in timpul unei inmormantari din vecini nu am sesizat interferentze. Din pacate maratonul intens de concerte nu ne-a permis plimbari prin imprejurimi ori interactziuni cu localnicii, asa ca nu m-am putut edifica asupra pulsului zonei.

Nu mai povestesc detaliat despre toate trupele de pe-acolo dar clar DBE a oferit imbunatatziri de la an la an atat in ce priveste selectzia si conditziile tehnice (sunet-lumini, absolut esentziale pentru unele concerte ce mizeaza pe o experientza sinestezica). Asa ca programul de anul asta a fost cel mai bine pliat pe gusturile mele. Ok, s-ar putea sa auzitzi barfe de la cate un metalist cu ceara in urechi cum ca concerte precum Oranssi Pazuzu ori Wolves in the Throne Room au avut sonorizare de kkt, dar relatarea asta vine intotdeauna de la oameni care nu pricep ce li se intampla (sunt aceiasi oameni care intreaba unde-s solourile de chitara la Swans si Sunn O)))).

Desi locatzia greu accesibila a mai filtrat cat de cat publicul, tot s-a mai infiltrat cate un conservator sa se planga ca de ce nu e Trooper ori Bucovina in program. Ei, asta e, si mie mi-ar place sa vad un Body Count, dar am simtzu asortarii, astept sa-i vad la Summer Well unde s-ar potrivi mai bine. A fost totusi in programul acestei editzii si o trupa pentru cei care asteapta de la rock o anume vibratzie eroica. E vorba de trupa Kampfar - daca nu erau norvegieni as fi suspectat ca e trupa Ministerului Identitatzii Natzionale. Aveau ticurile verbale ale lui Dragnea ("vointza poporului", "buzunarele românilor" etc.) si ne tot zgandareau fiorul natzionalist, doar-doar o sa smulgem parii din gard si o sa luam cu asalt primaria din Kürtös. Românii trebuie sa aiba in propria patrie dreptul de a cere kurtoskalacs in româneste!

Eticheta oficiala prin comunitatea rock e ca DBE e festivalul rockerilor arogantzi din Romania, care au mereu ceva de comentat despre celelalte festivaluri de gen (dupa cum voi proceda si eu in articolul urmator cu privire la Rockstadt). Asa ca lista trupelor recomandate mai jos nu e tocmai dintre cele care se pot auzi prin barurile si rockotecile noastre. Ma voi rezuma totusi la concertele mele preferate din aceasta editzie (o dare de seama cu mai multe detalii gasiti si in Dilema Veche).

Oranssi Pazuzu a fost concertul editziei - cica finlandezii au mai fost la o editzie mai veche a DBE (sunt curios cum au fost atunci). Nu-i mai vazusem (ii ratasem si la Roadburn in primavara) insa concertul lor se numara printre experientzele alea sonore care itzi reseteaza aparatul senzorial si ulterior nu mai auzi lucrurile la fel cum le auzeai inainte. Rockerii mai au obiceiul sa rada de cocalari punandu-le cate o piesa metal doar ca sa-i vada cum se panicheaza si parasesc incinta, insa de data asta a fost randul rockerilor sa se tzina de urechi intrebandu-se ce li se intampla. Cine a participat la concerte Sunn O))), Haxan Cloak sau Swans (in formatul dat tare) isi poate face o idee despre ce a fost acolo. Mostra de mai jos nu e deloc elocventa, dar alta n-am gasit (e mai degraba relevanta pentru partea conceptuala a trupei).



Der Blutharsch and the Infinite Church of the Leading Hand sunt un proiect post-modern cu o vocalista care seamana suspect de tare cu Clothilde Armand. Trupa amesteca simbolistica nazista cu reptilieni, extraterestri si diverse ezoterisme funny, ceea ce a dat uneori de furca liderului grupului, austriacul Albin Julius - pentru partea nazista desigur, nu pentru reptilieni, desi tot el s-a asociat uneori si cu comunitatzi punk anarhiste sau neo-comuniste. Exista insa o anume ipocrizie si discriminare intre modul in care poate fi folosita, in scopuri artistice, simbolistica nazista comparativ cu cea comunista - a doua a fost dintotdeauna tolerata mai usor in Europa (doar americanii au mai avut perioade de persecutare si cenzurare explicita a comunistilor). Albin Julius e un gagiu caruia ii place sa provoace si sa starneasca, iar lumea sensibila din ziua de azi pune ushor botul la cea mai marunta zgandareala ideologica. De propaganda nu poate fi vorba, decat in masura in care consideram ca Terminator e propaganda nazista iar filmele cu zombie sunt propaganda comunista. Dar, ma rog, traim vremuri de dementza colectiva in care toata lumea se irita la fund din orice ironie si lumea se da in vant dupa a gasi nedreptatzi, fie ele cat de abstracte. Cei care l-au recunoscut pe Satana in afishul de la Untold ar putea considera si trupa asta ca fiind nazista.



Wrekmeister Harmonies e un proiect pe care il stiam ca fiind solo insa in ultima vreme a luat forma unui grup coerent cu o desfashurare de fortze serioasa. Cand i-am vazut ultima data era doar barbosu asta de la voce zgandarind o chitara si mormaind poezii in microfon, asa ca aveam de gand sa sar peste concertul asta considerand ca e ceva de umplutura. Am avut surpriza sa vad o trupa inchegata si intensa, ceva intre Swans si Neurosis, cu momente intense si hipnotice. Trupa pare sa fi prins o trambulina de cand i-au recomandat Pitchfork si creste in heirupuri cu fiecare album.



Whispering Sons au fost o alta surpriza majora - un grup de studentzi belgieni care canta un post-punk post-Joy Division. Intre hipsteri genu asta de trupe au aparut ca ciupercile la un momendat, toate derivative, imitandu-se in disperare, insa belgienii astia (foarte tinerei) au un simtz deosebit al productziei sonore si o prezentza scenica puternica, cu o superba vocalista androgina de o urâțenie frumoasa.



Esben and the Witch sunt britanici si fac parte din valul post-metal cu voci feminine (Chelsea Wolfe, Myrkur etc.) insa sunt mai simpatici decat fufele mentzionate. Gagica de la voce e clar liderul trupei, nu lasa impresia ca ar fi o prestatoare de servicii in spatele careia s-a amenajat un startup de muzicieni ce se folosesc de ea drept interfatza cu publicul. Trupa a mai fost la DBE insa au cantat putzin si devreme, abia acum am avut ocazia sa-i vad intr-o forma adecvata muzicii pe care o practica.



Hamferð s-au intors si ei la DBE, venind hat din Insulele Feroe, foarte hotaratzi sa ofere ceva de neuitat fanilor romani care i-au primit cu multa caldura la editzia trecuta. Un doom bombastic melodios cu un spectacol de lumini excelent si o prezentare eleganta, cu priza la metalistii emotivi si la fanii My Dying Bride.


Danezii Of the Wand and the Moon sunt alta trupa pe care o consideram un plictis solo dar care acum are forma unei trupe serioase, cu un sunet mai plin decat baladele pe care le mai auzisem cu diverse ocazii fara sa ma prinda cu nimic. Acum totul a sunat bogat si convingator, rearanjat pentru mai multe instrumente si pentru o prezentza scenica puternica. Cu ocazia asta mi s-a infiltrat suspiciunea ca grupul ar putea avea legaturi cu trupa incognito Death in Rome (aia cu coveruri sumbre dupa piese pop) - ceva a sunat foarte-foarte similar cu trupa respectiva, de la dictzia vocii la cadentza pieselor.


Wolves in the Throne Room e un grup american de black metal mistic intens, dragutz prezentat in toiul noptzii, cu lumini subtile, texturi atmosferice si titluri care proiecteaza imagini psihedelice ori epice. Multa vreme m-a iritat faptul ca americanii au descoperit black metalul (tardiv) si o vreme n-au facut decat sa-l maimutzareasca pretinzand ca ei l-au inventat (cum le e obiceiul). Au trecut anii si avem deja multe trupe americane care umbla cu concepte si experimente tot mai sofisticate, reinventand genul pentru metalistii post-Pitchfork, cu naratziuni diferite de cele (destul de tocite) din black metalul scandinav. Alaturi de Deafheaven, Liturgy si acesti Wolves in the Throne Room sunt una din trupele de viitor ale acestui val american (diferentza fatza de celelalte mentzionate e ca nu se imbraca in hipsteri, preferand sa evite controversele aferente pentru o priza mai buna la consumatorii traditzionalisti ai genului).



Cam astea ar fi preferintzele mele din ce a fost la DBE, insa in program au fost pe acolo si alte grupuri interesante si mai multe trupe romanesti decat de obicei - toate banatzene, alese pe spranceana sa demonstreze ca in muzica de avangarda româneasca mereu Banatul a fost fruncea. Au fost corporatistii post-punk Arc Gotic, un Dordeduh post-mortem-Negura Bunget, post-rockerii Methadone Skies si trupa de post-teatru muzical-experimental Auăleu (un fel de Dirty Granny Tales in care sunt amestecatzi pe partea de coloana sonora live si cei din Dordeduh).

Ar fi mers si un Egocentrics si alte trupe de prin partzile alea, insa am impresia ca comunitatea stoner si post-rock incepe sa se regrupeze in jurul unui alt festival interesant, Haywire, primul eveniment de la noi dedicat stoner rockului - subgenul cel mai neglijat si cel mai tardiv acceptat de catre rockerul roman. Editzia de anul acesta a avut deja cateva nume mari (Monkey 3, Mars Red Sky) insa n-am apucat sa ajung pe-acolo, poate data viitoare (nu gasesc recenzii la ce s-a intamplat acolo, s-a tzinut pana la urma?).

Wednesday, October 18, 2017

TIFF 2017 (part 6) - filmele misto: Neruda, The Orphan, Baahubali 2, A Distinguished Citizen

Gata, cu articolul asta inchei darea de seama despre filmele de la TIFF 2017. E al doilea calup de filme din categoria "musai de  vazut". Despre restul filmelor am povestit aici, aici, aici, aici, aici.

Neruda

(regizat de Pablo Larrain, chilean, autorul lui Jackie)

Poetul chilean (laureat al Nobelului) Pablo Neruda a fost comunist pana in maduva oaselor, o vreme ocupand chiar pozitzii politice importante (aproape candidat la prezidentziale din partea Partidului Comunist). Chile are o istorie tumultuoasa din care romanii ar avea (MULTE) de invatzat. A fost o spirala a abuzurilor entuziaste justificate cu cele mai inaltzatoare lozinci, tzara fiind guvernata cu schimbul cand de idealisti poetzi comunisti pozand drept "vointza poporului", cand de fascisti pragmatici afisandu-se drept importatori ai democratziei americane, fiecare parte fiind pornita sa o extermine pe cealalta - mai intai ideologic, apoi si fizic. Pinochet si Allende au fost deja subiectul unor filme (inclusiv dintre filmele lui Larrain) si apar chiar in filmul asta undeva prin decor. Cei care au urmarit si recentele filme autobiografice ale lui Jodorowsky au vazut si acolo franturi din istoria respectiva insa nu stiu cat au priceput din ea, caci Jodo pune totul intr-o lumina glumeatza suprarealista. Filmele chileene raman insa printre putzinele filme moderne in care comunistii apar drept personaje pozitive (n-am vazut inca filme nord-coreene).

Ceea ce mi se pare interesant la comunismul chilean e masura in care i-a antrenat pe artisti. La noi Pablo Neruda ar fi la ora asta interzis datorita activismului si rolului avut in sustzinerea lui Allende (tatal scriitoarei Isabel Allende), nu mai vorbesc de odele sforaitor-vadimiste pe care le-a scris la adresa lui Stalin (care nu i-au stat, totusi, in calea Nobelului!). Filmul Neruda releva lirismul si pasiunea cu care chileenii au imbratzisat comunismul si nostalgia care ii leaga de el. Nu a apucat sa capete dimensiuni monstruoase si e inca bine reprezentat in Parlamentul lor (ca si in al nostru, haha). Dimpotriva, dictatura de dreapta finantzata de americani a fost la ei istoria monstruoasa, in timp ce tinerii, hipsterii si artistii promotori ai libertatzilor elementare s-au pozitzionat la ei mereu in stanga politica, chiar si la extrema sa. E o istorie aproape inversata (la nivel de slogan) fatza de cea in care ne scaldam noi, care insa poate da o perspectiva mai larga asupra geopoliticii ultimilor 50 de ani si a modului in care americanii si rusii isi tot impart planeta - unii exportand "democratzie si stat de drept", ceilaltzi "patriotism si valori traditzionale".

Regizorul Pablo Larrain, fiind de-al locului, reuseste sa faca lucrurile si mai interesante, prezentand totul ca pe o poveste politzista in care Garcia Bernal e un detectiv al statului de drept incercand sa dea de urma lui Neruda - terorist al cuvintelor si subversiv politic cu reputatzia terfelita de pasiunea pentru orgii si boemie. Neruda se ascunde prin bordeluri, cafenele si incearca sa fuga din tzara care il declarase persona non grata si un corupt moral absolut. Intr-un interesant twist meta, sticletele jucat de Bernal e macinat de intuitzia ca nu el e personajul principal si pozitiv al povestii, iar dintre el si Neruda nu el e cel care va ramane in istorie. Poetul se joaca cu el de-a soarecele si pisica, lasand in urma sa cartzi de beletristica, recomandandu-i militzianului sa mai citeasca si el o carte.

Chileanul Pablo Larrain a intrat in atentzia Hollywoodului dupa cateva filme despre istoria recenta din Chile iar anul trecut s-a ocupat chiar de biografia lui Jackie Kennedy cu care a si ajuns la Oscaruri. Dupa succesul cu Jackie, si-a reintors iata atentzia spre un erou natzional - poetul Pablo Neruda - tot cu un film biografic insa unul neobishnuit ca structura si stilistica. Nu ma pricep defel la poezie, iar numele lui Neruda mi-era doar vag cunoscut, insa filmul asta reuseste sa faca ce trebuie sa faca o biografie mishto: sa trezeasca curiozitatea celor nefamiliarizatzi cu subiectul si in acelasi timp sa ofere o doza de imprevizibil celor familiarizatzi.

P.S. In echipa de filmare e listat un cascador pe nume Salvador Allende :)

******************************************************* 

Baahubali 2

(regizat de S. S. Rajamouli, un obisnuit al TIFFului)

Am recomandat deja prima parte a acestui film - e probabil cel mai spectaculos produs care a iesit vreodata de la Bollywood (tehnic vorbind e de la Tollywood - segmentul de cinema indian care se face la studiourile din Hyderabad si care le rivalizeaza pe cele de la Bombay, prin care s-a lansat termenul "Bollywood").

Comparatziile cu Lord of the Rings sunt exagerate, ceea ce avem aici e pe jumatate parodie, pe jumatate film cu batai in spiritul blockbusterelor chinezesti cu razboaie medievale, pe jumatate thriller politic cu elefantzi. E un film superentertaining, extrem de amuzant, FOARTE colorat, cu muzica catchy si numeroase momente memorabile. Umorul nu e chiar involuntar, caci nici indienii nu-s chiar idiotzi, au incercat si ei ceva din pulp fictionul autoreferentzial si ironic post-tarantino, dar aplicat pe retzetele lor clasice. Nu e prima lor incercare de gen (si filmele precedente ale regizorului Rajamouli tot intr-acolo tzintesc) dar asta e de departe cel mai memorabil.

Povestea e despre doi fratzi rivali la un tron, ambii vanjoshi si mustacioshi insa unul modest si cu suflet bun, celalalt o acritura cu sete de putere. Indienii au o obsesie cu rivalitatzile dintre fratzi. In familiile lor numeroase mai devreme sau mai tarziu fratzii ajung sa se bata pe mancare, gagici sau alte resurse, iar obsesia asta a luat in cinematografia lor proportzii epice. La ei familia e primul context in care se exerseaza puterea si competitzia. Cine isi aminteste filmele indiene care rulau la noi pe vremea lu Ceaushescu stie despre ce vorbesc - mereu era vorba de rivalitatzi intre fratzi, intre shogori, chiar si intre parintzi.

Cam asa e si aici, insa rivalitatea dintre cele doi fratzi capata proportzii apocaliptice, cu batalii masive, inglodate in CGI pe alocuri cam sloppy, insa nu va agatzatzi de maruntzisuri - o vizionare a filmelor Baahubali alaturi de prieteni tipsitzatzi dupa 2 beri va fi o experientza de neuitat. 

  *******************************************************

The Orphan (aka Orpheline)

(regizat de Arnaud des Pallieres, francez)

Ziceam in articolele precedente ca unul dintre regizorii prezentatzi in sectziunea 3x3 de la TIFFul din acest an a fost Arnaud des Pallieres, autor de filme intense insa dificil de urmarit datorita fragmentarii puternice a scenariului. Acest The Orphan e chiar extrem de fragmentat, prezentand evenimentele in ordine inversa - nu chiar ca Irreversible, caci aici totul se petrece pe parcursul a vreo 30 de ani si tre sa depui un oarecare efort sa te prinzi cum intineresc personajele (caci sunt jucate de actori diferitzi si rareori se pronuntza numele personajelor).

Protagonista filmului e o interlopa a carei viatza e recapitulata de-a lungul hartzuirilor sexuale care au facut-o sa devina interlopa, de la orfana  dezorientata care fusese in copilarie si sfarsind cu momentul in care decide sa inceapa o viatza noua in Romania! (sau sa traverseze Romania spre Rusia, nu mai tzin minte exact, insa unele scene au fost clar filmat pe aici si la un momendat se aude Petre Magdin vorbind dintr-un radio din background). Cum ziceam, eroina e jucata de actritze diferite in etape diferite ale vietzii si itzi ia o vreme sa te prinzi care cine e, pe masura ce povestea avanseaza (una din actritze e aia din La Vie l'Adele, pusa aici sa o joace pe eroina in perioada ei bi-curious). Mesajul general e ca totzi barbatzii-s porci, mai putzin unul pe care trebuie sa tzi-l cautzi de-a lungul vietzii, deci filmul e foarte conectat la paradigma post-Weinstein in care va functziona heteronormativitatea de aici incolo.

Am intrat din greseala la filmul asta, caci bausem o bere in plus si n-am mai nimerit sala de cinema corecta, insa e unul din putzinele filme de la TIFFul asta care lasa scene si replici intiparite pe cortex multa vreme dupa ce l-ai vazut.


*******************************************************

The Distinguished Citizen

(regizat de Gaston Duprat si Mariano Cohn, argentinieni)

Cea mai amuzanta comedie de la TIFFul asta a fost propunerea argentinienilor pentru Oscaruri (fara sa ajunga pe lista finala, filmul e totusi modest vizual insa minunat jucat si scris, mi-a adus aminte de umorul lui Nae Caranfil).

Protagonistul e un scriitor argentinian care, in urma castigarii Premiului Nobel, e invitat sa participe la zilele festive ale satului in care s-a nascut. Omul prefera sa dea curs acestei invitatzii naive in detrimentul numeroaselor solicitari de la politicieni si edituri de pe toata planeta. Isi inchipuie el ca astfel face un serviciu comunitatzii din care a iesit, insa cine e familiarizat cu exorcismul de la Tanacu stie cum sunt primitzi oamenii care se intorc acasa dupa ce au muncit o vreme in strainatate.

Cum-necum, protagonistul reuseste sa calatoreasca pana in satul natal insa primirea nu e atat de prietenoasa precum spera, interesul din spatele sau fiind strict mediatic si politic. Lumea se shterge la cur cu cartzile sale (la propriu) iar reputatzia de scriitor apreciat de toata planeta e rapid terfelita de mici invidii si rivalitatzi - gagici pe care le avusese in tineretze, fosti colegi de liceu purtandu-i pica pentru evenimente demult uitate, maruntzi politicieni locali care s-au ofticat recunoscandu-se prin prozele scriitorului. Cine a stat o vreme in strainatate si la intoarcere, in loc sa gaseasca prietenie si familiaritate, a fost primit cu scuipatzi va intzelege despre ce e vorba aici.

E in mod deosebit amuzant momentul in care satenii, incercand sa-l pupe in cur pe scriitor, il compara cu altzi marii fii ai natziei: Maradona, Messi si papa Francisc.