TIFF 2019 - filmele musai (part 3): Non-Fiction, CoinCoin and the ExtraHumans, Lil QuinQuin, The Spy Gone North, Face Off

Gata cu TIFFul, asta e ultimul calup cu filme recomandate calduros, alaturi de cele de care am scris aici si aici.

Despre filmele asa si-asa am scris aici, aici, aici, aici.

Despre cele naspa aici si aici.

Non-Fiction

(regizat de Olivier Assayas, autorul lui Clouds of Sils Maria)

Film francez hiperintelectualist, dens in dialoguri destepte, conceput ca o comedie de Woody Allen pe un subiect de actualitate: disparitzia cartzilor, a librariilor, a interesului pentru citit intr-o lume care se intoarce la cele primordiale - mancare, politica si fitness/wellness, eventual condimentate cu narcisism chic urban si sapiosexualitate.

Un scriitor care seamana cu Dan Ciupureanu are o aventura amoroasa cu Juliette Binoche care e nevasta editorului sau, care are la randul lui o aventura cu o internshiperitza mai tanara de la editura, care de fapt e lesbiana si are o aventura cu etc.etc.etc. deci totu e un human centipede amoros pe stil frantzuzesc in care fiecare personaj e cu nasul in fundul cuiva din alt cuplu.

Totzi cei implicatzi in poveste sufera cate o criza intelectuala - scriitorul are un roman nou in care se recunoaste cam multa lume, cu evenimente pe care amanta le-ar dori ascunse (un blowjob la cinema in timpul unui film despre Auschwitz); editorul nu agreeaza subiectul romanului si ii descurajeaza publicarea, posibil datorita suspiciunilor asupra nevestei sale; amanta editorului incearca sa-l convinga ca lumea nu mai citeste text mai lung decat un SMS si a venit momentul ca lumea literara sa fie revolutzionata de noi forme de contzinut adaptate la deficitul de atentzie al populatziei (aproape ca l-am auzit pe recentul Ministru al Culturii); nevasta editorului e o actritza frustrata ca nu mai prinde decat roluri de rahat, dupa ce in tineretze fusese o vedeta arthouse ce concura de la egal la egal cu Juliette Binoche (ea fiind jucata aici chiar de Juliette Binoche facand misto de propria persoana).

Dincolo de increngaturile amoroase si glumitzele hipsteresti, filmul abunda in dialoguri despre rostul literaturii si canalele care o fac consumabila, despre artistii care fac arta mai mult in interes sexual, despre digitizarea care converteste intelectualii in cersetori de atentzie digitala.

*************************************

The Spy Gone North

(regizat de Yong-bin Yoon, din Coreea)

Foarte ciudat ca exista filmul asta. Mie nu mi-e clar ce e in sufletul coreenilor - Coreea de Nord si de Sud sunt practic aceeasi tzara in mijlocul careia s-a trasat o granitza artificiala, cand jumatate din populatzie a optat pentru liberalism iar cealalta jumatate pentru socialism, ca o familie in care se decide intr-o buna zi ca o parte din membri sa-si foloseasca doar mana stanga iar ceilaltzi doar mana dreapta. Practic la asta se reduce toata tevatura despre filozofiile de "stanga" si de "dreapta", dupa cum ne-a lamurit si politica romaneasca. Cand o faptura cu doua maini decide sa-si foloseasca doar una dintre ele si sa dea foc celeilalte in virtutea unor "principii", e o problema ce tzine de psihiatria popoarelor - se intampla si la noi, iar coreenii au pus botul nasol de tot la asta (desi istoric vorbind, la ei a fost optziune proprie in mai mica masura decat la noi).

Ambele optziuni au degenerat in Coreea - jumatatea sudica a avut multa vreme foamete, dictaturi nasoale si proteste reprimate sangeros (vezi filmul A Taxi Driver de la TIFFul de anul trecut) dar a avut si mecanisme de autoreglare cu sfatuire internatzionala (vandute azi drept "beneficiile liberalismului"). Jumatatea de nord a inceput mai bine dar a degenerat sistemic si mai asumat, in iluzii de autosuficientza belicoasa.

Filmul e bazat pe evenimente reale din anii 90, cand un spion din Sud s-a infiltrat in anturajul lui Kim Jung-il. Scopul oficial era sa faca rost de informatzii privind programul nuclear din Coreea de Nord, insa infiltrarea l-a ajutat sa afle mai mult lucruri murdare despre relatziile la nivel inalt dintre cele doua Corei, despre modul in care guvernul Sudului mentzinea o dushmanie artificiala intre cele doua popoare in interes pur electoral.

Filmul are personaje pozitive si negative in ambele tabere - facut nu atat pentru a ridiculiza Coreea de Nord cat pentru a impaciui sentimentele celor doua popoare. Persoanele reale din spatele personajelor au avut destine dubioase - de exemplu spionul protagonist al filmului a fost considerat in Sud cand erou, cand terorist, in functzie de cine era la guvernare. Filmul a aparut recent sub o guvernare care ii recunoaste niste merite insa e posibil ca intr-o guvernare viitoare filmul sa fie interzis. Caci desi marii liberali de la noi incearca sa ne spuna altceva, marile economii capitaliste (Singapore, Coreea de Sud) tot din niste dictaturi parshive s-au ridicat.

P.S. Sa nu uitam ca labelul oficial al Coreei de Nord este "Republica Democrata Populara". Vointza poporului si democratzie, cum ar veni.

***************************************

CoinCoin and the Extra-Humans

(regizat de Bruno Dumont)

Protagonistii sunt un cuplu de jandarmi absurzi, ceva intre Militzianu Garcea, Inspectoru Clouseau si Jandarmu Louis de Funes. Se investigheaza niste rapiri, de fapt extraterestri posedand trupurile unor cetatzeni. Totul se petrece intr-un sat francez de pe malul Atlanticului (vezi poza de mai jos) ingrijorat de imigrantzii care si-au gasit refugiu pe campiile din imprejurimi, iar un partid local eurosceptic da vina pe imigrantzi pentru problemele cu extraterestrii. Care probleme se agraveaza cand incep sa apara prin sat zombie si lesbiene. Atmosfera generala e un fel de Ion Creanga fucked up.

Candva pe vremea lui Ceausescu avea mare succes la noi o comedie frantzuzeasca cu Louis de Funes intitulata Jandarmul si Extraterestrii. Filmul asta pare un fel de omagiu-parodie a acelui film trecut prin filtrul post-modern (ceva din Quentin Dupieux) si teme de actualitate (refugiatzi/imigrantzi banuitzi a fi in cardashie cu extraterestri ca sa ne fure pamanturile stramosesti).

De la bun inceput filmul se prezinta drept extrem de silly, cu grimase, schimonoseli si gaguri care au doze serioase de Buster Keaton si de Funes, un absurd de situatzie a la Dupieux, personaje ce aduc aminte de comediile lui Kusturica si chiar trimiteri la noul Twin Peaks. E foarte lung (spre 4 ore, disponibil si sub forma de 4 episoade TV) asa ca vizionarea sa e o provocare serioasa ce polarizeaza spectatorii intre cei care vor abandona dupa jumatate de ora, iritatzi de grimase si sentimentul ca regizorul isi bate joc de spectatori, si cei care vor ramane captivatzi de dadaismul hilar al povestii. Eu zic ca cine reuseste sa treaca de prima ora va ramane captivat, in numele unui principiu expus chiar de unul din personaje - daca faci o tampenie suficient de insistent incepe sa tzi se para funny. Dupa ce in prima ora m-a enervat cumplit, ultimele doua ore le-am petrecut razand in hohote.

*****************************************

Li'l QuinQuin

(regizat de Bruno Dumont)

Asta n-a fost acum la TIFF 2019, ci la o editzie precedenta si e prima parte a filmului de care ziceam mai sus (doar ca numele protagonistului e scris QuinQuin in loc de CoinCoin). Cand am vazut CoinCoin and the Extra-Humans am fost suficient de intrigat incat sa caut si aceasta prima parte - aceiasi actori cu catziva ani mai tineri (unii chiar copii), tot o durata de 4 ore, acelashi stil si acelasi schelet de investigatzie politzista, de data asta fara aspecte supranaturale.

E cam musai de vazut asta inaintea primului si nu cum am facut eu, caci multe poante din sequel sunt dezvoltari elaborate ale unor poante de aici - vazute laolalta evenimentele din a doua parte nu mai par la fel de inexplicabile, ori unele evenimente inexplicabile devin mult mai funny cunoscandu-le originea (de exemplu ni se releva aici de unde provin zombie si lesbienele din partea a doua, aspecte care nu au o introducere adecvata acolo).

Sunt filme care nu seamana cu nimic din ce se face in zilele noastre, dar au o gramada de ancore in istoria comediei. Un recenzent le caracteriza drept "comedies with no jokes", un mod experimental de a genera umor prin gaselnitze vizuale si ticuri fizice/verbale, aproape ca pe timpurile comediei mute. Nu stiu ce alte filme mai face Bruno Dumont - intre francofili pare sa fie un regizor arthouse apreciat, cu filme mai sobre decat mistocareala pe care o face aici. Asta e un proiect cu totul special al sau pe care il recomand calduros, cu avertismentul ca laolalta cele doua filme aduna vreo 8 ore si trebuie feliate pentru o digestie cat mai buna.

*************************************************

Face Off

(regizat de John Woo, superstar al filmelor cu batai din Hong Kong)

Banuiesc ca toata lumea a vazut filmul asta in afara de mine (aparuse in vremea cand nevasta-mea nu ma prea lasa sa ma uit la filme). Stiam ca e unul din titlurile in care Nicolas Cage lasa impresia ca joaca la mishto, dar nu stiam ca e chiar in halu asta. E oarecum firesc ca in timpul vizitei sale la Cluj a venit cu acest film si cu Mandy, sugerandu-ne astfel ca a innebunit candva ori a decis sa se specializeze pe roluri over-the-top - filmul asta e o sursa inepuizabila de meme cinematografice si o avalansha de absurditatzi.

Contribuie la asta si faptul ca e realizat de John Woo - legenda a filmelor kung fu care a avut la finele anilor 90 o scurta delegare la Hollywood (a apucat sa faca si un Mission Impossible). Combinatzia de explozii si cafteli marca John Woo cu grimasele lui Nicolas Cage si aberatziile scenariului fac din Face Off un film obligatoriu de vazut, din epoca in care Hollywoodul a stat poate cel mai prost cu simtzul penibilului, ori pur si simplu producatorii se bazau ca intr-o buna zi se vor inventa memele virale iar filme ca asta aveau sa devina astfel de neuitat.

Povestea e despre cum lui Nicolas Cage i se transplanteaza mecla lui John Travolta si viceversa, astfel incat cei doi actori fac mishto incercand sa se joace unul pe celalalt. Travolta e un agent FBI care preluase fatzaul lui Nicolas Cage ca sa se infiltreze intr-o organizatzie terorista, iar Nicolas Cage face la fel ca sa se infiltreze in FBI. Fiecare dezvolta o relatzie deosebita cu familia celuilalt angajandu-se intr-un duel al oportunitatzilor imposibile. Finalul e din pacate cam standard, se mai putea abera mult si bine aici insa daca strangi niste preteni si niste beri e o experientza memorabila.

TIFF 2019 - filmele musai (part 2): Never Look Away, In Fabric, Freaks, Golden Glove, Cutterhead

In continuare despre filmele musai de vazut de la TIFFul recent. Despre primul calup de filme musai de vazut am scris aici.

Despre filmele asa si-asa am scris aici, aici, aici, aici.

Despre cele naspa aici si aici.

Never Look Away

(regizat de Florian Henckel von Donnersmarck, autorul lui The Lives of Others)

Fiecare editzie TIFF include cateva blockbustere alese dintre filmele europene care au reusit sa izbandeasca pe la Oscaruri. Never Look Away a fost finalist la doua Oscaruri, unul dintre ele pentru imagine - pt ca filmul arata superb. Regizorul neamtz are doar trei titluri in CV insa toate trei au fost finaliste la Oscaruri sau Globuri (The Lives of Others si The Tourist).

Povestea e un bildungsroman intins peste vreo 30 de ani, impletind doua povesti mishto ce converg - prima e povestea unui ginecolog nazist responsabil cu condamnarea la moarte a pacientelor considerate inadecvate pentru perpetuarea rasei ariene; a doua e povestea unui tanar pictor care da tarcoale fiicei ginecologului, spre nemultzumirea acestuia care sesizeaza unele insuficientze ereditare pe mecla tanarului si face tot ce poate sa ii impiedice pe tineri sa faca copii. Defect profesional, cum ar veni. 

Personajul tanarului pictor e inspirat de viatza pictorului german Gerhard Richter si viatza acestuia in Germania comunista, care mai adapostea fosti nazisti deghizatzi in cetatzeni model ai comunismului, cam ca pe la noi. Modul in care Germania de Est a fost spalata pe creier de comunisti e finutz analizat - pictorul urmeaza o scoala ce formeaza graficieni ideologi responsabili cu proliferarea simbolurilor proletare si li se interzice sa se aventureze artistic dincolo de aceasta misiune. Povestea te prinde repede, actorii sunt supercool (in special ginecologul nazist jucat de Sebastian Koch, unul din exporturtile nemtzesti la Hollywood), iar decorurile istorice sunt fermecatoare (am stat o vreme prin Dresda, orasul germano-comunist prin excelentza si modul in care l-au prelucrat digital sa recupereze patina timpului m-a impresionat). 

In fine, e unul din filmele alea IMPORTANTE pentru lume, nu doar pentru mine.

*****************************************

The Golden Glove

(de Fatih Akin, superstar eurocinema)

Tot film nemtzesc insa de o cu totul alta factura - o scarboshenie incredibila a turco-germanului Fatih Akin altfel cunoscut pentru filme arthouse cu subiect social(ist). Intr-un fel si asta e film cu subiect social, despre un cremenal dement care viola si manca proletare betzive prin Hamburgul anilor 70, pana cand nu i-au mai incaput cadavrele in casa si au inceput viermii sa treaca prin peretzi in apartamentele vecinilor.

Filmul e insuportabil de scarbos, comparabil (desi nu e foarte explicit) cu Human Centipede in modul in care amesteca sexul, alcoolul, fecalele si comentariul social, comparabil si cu The House that Jack Built in modul in care-si dispretzuieste spectatorul.

Nu recomand filmul doar pentru ca e scarbos (un hobby mai vechi de-al meu) ci pentru ca e extrem de rafinat in ce face. Elementul cheie nu e atat personajul negativ si ce face el cu victimele, ci locanta indicata de titlu - The Golden Glove era carciuma din Hamburg in care individul isi agatza victimele. Scenele filmate acolo sunt geniale, cu mushterii asemenea celor din carciumile comuniste din cartierele Romaniei de alta data (sau poate si de azi), muncitori care isi beau ceremonial zilele si paharu de rachie - in cazul filmului incluzand fosti nazisti pensionatzi depanand amintiri din razboi sau prostituate fara dintzi incercand sa agatze tinerii nemtzi care incepusera sa cocheteze cu cultura hippie americana.

Filmul emana soiosheala si fecale din fiecare cadru, insa trebuie vazut pe ecran mare pentru a aprecia finetzea cromatica si vizuala cu care s-a atins acest deziderat. Nu cred ca am vazut atatzia alcoolici in acelasi film niciodata.

*****************************************

Freaks

(regizat de Zach Lipovsky si Adam Stein, tinere sperantze)

Debut ingenios din partea a doi regizori care au primit fonduri pentru acest film in urma unui concurs pentru tinere sperantze organizat de Spielberg. E ieftinel insa are efecte speciale simpatice si niste actori nu tocmai adunatzi de pe strada (batranul Bruce Dern, Emile Hirsch). Utilizare excelenta a unui buget minimalist, cu multa ingeniozitate in editare si structura povestii.

Daca nu citesti nimic despre el o sa-l percepi drept un film care se dezvaluie gradual, incat o vreme nu tzi-e foarte clar la ce te uitzi. Incepe cu un copil sechestrat de tatal sau vaduv, iar mai apoi povestea infloreste in multe directzii, cu unele elemente de Stephen King clasic si ceva distopie SF, pe masura ce noi personaje completeaza informatzii ascunse initzial spectatorului. E un film-ghicitoare cu numeroase twisturi, un scenariu croit sa tzina legat de scaun chiar si pe spectatorii carora in mod normal nu le pasa de filme SF ori horror.

Filmul a facut valuri la toate festivalurile de film SF sau horror de anul asta. Nu e tocmai un debut, autorii au mai facut parodii SF de buget redus insa cu filmul asta se iau pentru prima data in serios - daca as fi acum adolescent l-as tzine minte drept memorabil, asa cum tzin minte acum filmele din anii 80 ale lui Carpenter.

*****************************************

In Fabric

(regizat de Peter Strickland, autorul lui Duke of Burgundy)

Regizorul a venit la TIFF cu toate filmele lui, a si facut pe aici cate ceva iar una dintre actritzele sale favorite e clujeanca Fatma Mohamed, care joaca si aici un interesant rol de vampir care vorbeste engleza ca Slavoj Zizek.

Filmul e extrem de amuzant in detalii, cu conditzia sa sesizezi acele detalii - au roluri secundare Barry Adamson (claparul lui Nick Cave), grupul umoristic The Mighty Boosh, Brianne din Game of Thrones si alte figuri exotice care vor amuza teribil pe cei care se mai uita la BBC. Cine nu are habar de persoanele care se perinda pe ecran probabil se va plictisi, insa pentru pop-cultureul british e un festin de poante si trucuri audio-vizuale. Strickland e si un maestru al sinesteziei asa ca filmul e extrem de trippy (e musai de vazut si Duke of Burgundy de la el, apare si acolo clujeanca asta de care zic).

Povestea e un horror rudimentar despre o rochie blestemata care-si omoara cumparatorii, vanduta la un mall unde totzi vanzatorii sunt un fel de vampiri (de fapt manechine de plastic trezite la viatza de sperma unui fel de Dracula). Rochia e cumparata de protagonista la 50 de ani care spera sa-si gaseasca pereche cu ajutorul rochiei, insa rochia ii cam omoara pretendentzii. Pare o parodie la Phantom Thread-ul de la Oscarurile de anul trecut cu ceva referintze la Dario Argento, ori pur si simplu e defularea traumei regizorului care ca era tarat de maica-sa prin magazine de haine cand era mic.

Excelent si soundtrackul, ca la toate filmele lui Strickland.

*******************************************

Cutterhead

(regizat de Rasmus Kloster Bro, debutant danez)

Un debut interesant despre care s-a tot barfit la festivalurile horror din ultimul an, filmat intr-o maniera cu totul aparte care reuseste ingenios sa transmita claustrofobia in care se chinuie personajele.

In timpul sapaturilor la o linie noua de metrou (in Copenhaga), o gagica si doi barbatzi raman blocatzi in capul mashinariei de forare - un fel de bormashina gigantica al carei varf e o camarutza unde incap cam 2 oameni ce trebuie sa monitorizeze forajul, sa mai inlocuiasca cate o lama si alte chestiuni tehnice. Tot tehnice sunt si complicatziile care apar - probleme de presurizare si de oxigenare a spatziului, claustrofobie si atacuri de panica. Gagica e cam in plus, ea venise sa le ia un interviu muncitorilor si in consecintza e responsabila pentru consumarea mai rapida a oxigenului.

Toate evolueaza cu mare maiestrie, mai mishto decat tot ce am vazut in genul asta (mai fusese la TIFF un film din Coreea cu un tunel colapsat). In Cutterhead disperarea e mai oribila si mai convingatoare, cu trucuri regizorale maiastre, iar in toata disperarea se gaseste timp si pentru psihologia personajelor si relatziile tensionate dintre ele: muncitorii sunt imigrantzi, unul venit legal din Croatzia, celalt ilegal din Etiopia, iar gagica venita sa le ia interviul dezvolta o relatzie dubioasa cu ei mai ales ca fiecare vorba pe care o spun personajele isi rapesc unii altora gurile de aer care tre sa tzina pana la sfarsitului filmului. De fapt filmul se termina cam deodata cu aerul din poveste.

TIFF 2019 - filmele musai (part 1): The Candidate, Shadow, His Master's Voice, All the Gods in the Sky

In sfarsit, si cateva dintre filmele pe care le consider musai de vazut de la TIFF 2019.

Despre filmele asa si-asa am scris aici, aici, aici, aici.

Despre cele naspa aici si aici.

The Candidate

(regizat de Rodrigo Sorogoyen, autorul lui May God Save Us)

Un film despre Dragnea pe vremea cand era liberal ori Ponta pe vremea cand era PSDist, un film despre inocentza coruptziei pe care tinerii politicieni o asimileaza ca pe o forma de normalitate si o cerintza elementara pentru a putea practica politica - anumite forme de "trafic de influentza" si "abuz in serviciu" sunt basic skills fara care nu intri in breasla respectiva si sunt puse in lumina negativa doar selectiv si la ocazii importante, cand e nevoie de "rearanjarea pieselor pe esichierul politic".

Similaritatzile povestii cu ce se intampla la noi sunt foarte puternice si scot la lumina patternuri universale ale coruptziei la nivel inalt. Actorul principal, Antonio del Torre joaca aici un PSDist (sau PNList, whatever, tot aia) pozitzionat in miezul unei retzele de interese pe care s-a cladit un important partid spaniol (nu i se indica numele). O smecherie marunta se scurge la DNA si, ce sa vezi, Partidul decide sa livreze pe tava capul protagonistului sperand sa-si spele imaginea (si promitzand fraierului un job  in strainatate daca inghite galushka de cacat fara sa scape firimituri la coltzurile gurii).

Omul insa nu pune botul si incepe pe cont propriu o investigatzie prin care sa se asigure ca si colegii sai sunt santajabili. Se folosesc toate tertipurile PSDiste si Basiste - inregistrari cu pixu, caietzele cu notitze secrete, tras de sfori cu scripetele, trafic de influentza cu manta, amnezie politica, transparentza selectiva, declamatzii demagogice la televiziune - povestea e un adevarat retzetar al politicianului de cacat. Cumva filmul il pozitzioneaza pe protagonist drept victima, desi nu e chiar personaj pozitiv ci o victima a justitziei selective - omul isi doreste foarte mult ca galushka de kkt pe care o are in gura sa fie degustata si de altzii. Filmul e foarte discret in ce priveste identitatzile (nu se spune nici numele partidului, nici orientarea sa politica, nici macar al televiziunii implicate) concentrandu-se pe intrebarea esentziala - cat la suta din politica este by default coruptzie?

*****************************************

Shadow

(regizat de Zhang Yimou, regizorul festivitatzilor Jocurilor Olimpice de la Beijing)

Fiecare film al lui Zhang Yimou e un miracol vizual. Individul e o legenda a cinemaului chinezesc, insarcinat candva cu regizarea festivitatzilor jocurilor olimpice de la Beijing. A avut recent si o tentativa la Hollywood, acel Great Wall in care i s-a bagat pe gat Matt Damon ca sa faca filmul mai frecventabil - un film injurat de multzi dar pe care l-am gasit simpatic si cuceritor vizual.

Am fost intrigat de zvonurile conform carora noul sau film urma sa fie alb-negru, regizorul fiind celebru pentru excesele sale cromatice. Pana la urma Shadow nu e chiar alb-negru, sangele si pielea personajelor sunt colorate insa decorul si vestimentatzia sunt intentzionat alese pe nuantze de gri pentru a rezona cu titlul filmului si cu simbolistica folosita (legata de jocul Go, de dualitatea Yin Yang).

Povestea e medievala, cu acel sharm de intriga shakesperiana predilecta la autor - un general de armata bolnav angajeaza o sosie a sa sa-l inlocuiasca in activitatzile de serviciu, dar si in cele domestice, cu complicitatea sotziei. Nici macar regele care-i este shef nu e informat, desi suspecteaza ceva, la fel nici inamicii care ar fi tentatzi sa profite de pensionarea prematura a generalului. Protagonistul filmului e sosia - sfasiat intre loialitatea pentru rege, dorintza de a-si relua identitatea reala, datoria fatza de generalul pe care il substituie si amenintzarile inamicilor.

E obligatorie vizionarea in conditzii tehnice ireprosabile, dpdv vizual filmul te lasa cu gura cascata de la un capat la altul, memorabil chiar si pentru cei familiarizatzi cu megalomania regizorului.

*****************************************

His Master's Voice

(regizat de Gyorgy Palfi, autorul lui Taxidermia)

Ungurul Palfi e supermisto, cine i-a vazut Taxidermia nu l-a mai uitat de atunci. In plus am impresia ca vine in persoana sa-si prezinte fiecare nou film la TIFF, mereu ma ciocnesc de el la seratele dansante ale festivalului. Aici individul isi extinde ambitziile peste ocean incercand primul sau film vorbit preponderent in engleza, cu actori de pe-acolo (canadieni, plus niste unguri). Povestea are la baza un roman SF al clasicului Stanislaw Lem, rastalmacit insa intr-o cheie ceva mai abstracta si usor de digerat de cei dezinteresatzi de aspectul stiintzific - care de fapt e mai mult filozofic iar pe alocuri folosit aici in cheie comica. De fapt ca poveste e mai mult un sequel al romanului lui Lem.

Protagonistul e un ungur care incearca sa dea de urma tatalui sau - cercetator fugit in America pe vremea comunismului in circumstantze dubioase. Informatziile pe care le are despre el sunt marunte si incerte, mai mult de la maica-sa care si-l aminteste drept un individ care punea shtiintza inaintea familiei insa a mai trimis din cand in cand ciocolata si adidashi dupa ce a fugit in SUA. Mai e si un frate in scaun cu rotile, implicat in diverse comunitatzi conspiratoare de pe Facebook de unde afla ca tatal lor ar fi putut sa fie implicat intr-un experiment secret din timpul Razboiului Rece, iar consecintzele experimentului se resimt pana in zilele noastre.

E ceva senzatzie de ieftineala aici (efectele speciale arata mai mult a Michel Gondry decat a thriller SF clasic), insa regizorul e unul dintre putzinii est-europeni care indraznesc sa faca asa ceva, iar modul in care a rastalmacit romanul lui Lem spre o dramedie intima e destul de ingenios.

*****************************************

All the Gods in the Sky

(regizat de Quarxx, hipster misterios)

Stigma diformitatzii fizice nu beneficiaza de aceeasi atentzia ca stigmele asociate homosexualitatzii, abuzurilor metoo, minoritatzilor etnice ori gusturilor muzicale (raman la ideea ca cea mai stigmatizata minoritate in Romania au fost metalistii). Remarc sexo-marxisti razboinici ai diverse ideologii ridiculizand problemele fiziologice ale altora - diformitatzi sau boli mai mult sau mai putzin discrete, incluzand aici si banala inaintare in varsta. Termeni ca "ageism" sau "ableism" sunt inca mult in urma feminismului, poliamoriei si agendei LGBT in ce priveste chestionarea "traditziei" si suportul institutzional, ori pur si simplu propaganda.

Insa cum suferintza fizica si-o cara fiecare singur, activismul aferent ei nu aduna suficienta masa critica incat sa se faca auzit si, cel putzin deocamdata, intalnim aceste cazuri mai mult in emisiuni TV de exploitation sau in filme de nisha. Totusi anul asta am prins doua filme importante pe aceasta tema - unul e Chained for Life (cu popularul speaker in numele diformitatzii Alan Pearson); iar al doilea e filmul asta de la TIFF. Ambele au actori diformi care se expun mediatic in sprijinul acestei agende  - in acest horror frantzuzesc joaca Melanie Gaydos, anti-top modelitza (poza de mai sus) promotoare a drepturilor "uratzilor" de a capata acces la businessurile "frumoshilor" - fashion, actorie, muzica etc. A aparut si in videoclipuri de la Behemoth, Rammstein si altele.

Pana una alta oamenii astia joaca in filme horror, asumandu-si roluri de monstri sau victime ale unor accidente. Melanie Gaydos a aparut si prin filmele Insidious, aici joaca rolul unei fete condamnate sa traiasca legata de pat in urma unui accident din copilarie cauzat de fratele ei. Personajul principal e fratele asta care si-a dedicat viatza ingrijirii ei, insa de la o vreme individul isi pierde mintzile si incepe sa se simta hartzuit de extraterestri care vor sa-i rapeasca sora.

E un horror bizar cu dialoguri putzine si scene delirante al caror sens ramane ambiguu, insa lasa o impresie puternica. E extensia unui scurt-metraj care a luat recent o gramada de premii, asa ca pare umpic lungit inutil, insa e un debut care promite multe din partea misteriosului regizor care se semneaza Quarxx.

TIFF 2019 - filmele asa si-asa (part 4): Gloria Bell, Baikonur, The Science of Sleep, Elephant Sitting Still, Dave Chapelle's Block Party, Microbe and Gasoline

Ultimul calup de filme asa si-asa pe care le-am vazut la TIFF 2019. Despre celelalte am scris aici, aici si aici, iar despre filmele naspa aici si aici.

Baikonur

(regizat de Veit Helmer, neamtz rusofil)

Era sa ma bag recent la o delegatzie in Kazahstan, insa dupa filmul asta mi-a pierit cheful. Povestea se invarte in preajma cosmodromului de la Baikonur, in stepele pustii ale Kazahstanului populate de tzarani care traiesc si azi de pe urma fierului vechi cazut din navele si rachetele rusesti lansate de acolo. Protagonistul e un tinerel pe nume Gagarin (marele eroul rus de la Baikonur) care se ocupa cu spionatul comunicatziilor de la cosmodrom ca sa afle data lansarilor si locatziile cele mai probabile in care ar putea sa cada niste fier vechi din ceruri. Intr-o buna zi, in loc de fier vechi cade din cer o cosmonauta frantzuoaica amnezica. Baiatu o duce acasa sa le arate consatenilor ce bunaciune i-a trimis Domnu din Ceruri. Era aici material pentru un film genial, insa stangaciile actorilor si improvizatziile deranjeaza la tot pasul.

Regizorul neamtz Veit Helmer e cunoscut pentru filme realizate in locatzii exotice din fosta URSS, pe jumatate romantice, pe jumatate comedice. A fost unul din musafirii speciali ai TIFF 2019, cu mai multe filme in program (printre care si filmul mut The Bra, filmat in Azerbaidjan cu Maia Morgenstern). Regizorul se foloseste de localnici pe post de actori, inspirat de ce facea Kusturica cu tziganii din Balcani in anii 90 (de altfel si filmul asta are muzica de Bregovic). Necazu e ca tziganii lui Kusturica erau mult mai cool si naturali decat tzaranii din filmul asta, si nici actorii profesionisti nu-s prea grozavi aici (frantzuzoaica picata din ceruri joaca ca o cizma).

********************************************

Gloria Bell

(regizat de Sebastian Lelio, feminist din Chile)

Chileanul Lelio e unul dintre acei regizori care si-a trimis aproape fiecare film la TIFF, incepand cu debutul din 2005. Intre timp a castigat un Oscar pentru film strain si a inceput sa faca filme pe la Hollywood. Are ceva din Almodovar, a facut si propaganda LGTB si feminista si in general face filme despre oameni, cum ar veni.

Asta e un remake american al propriului sau film, Gloria, facut cu 5 ani inainte. E cam fix acelasi film dar cu altzi actori: Julianne Moore in rolul femeii de cariera divortzata care se trezeste trecuta de 50 de ani in pericolul de a ramane pe veci singura; John Turturro e in rolul antreprenorului divortzat condamnat pentru restu vietzii sa-si intretzina fosta familie, desi ar vrea sa inceapa una noua. Cei doi isi tot dau tarcoale, mai mint prin omisiune, se tot evalueaza, se invita pe ici pe colo iscodindu-si reciproc potentzialul de a se face unul pe celalalt fericit.

E un film despre spectrele menopauzei si andropauzei, puse intr-un cadru de comedie romantica amara, cu insecuritatzi de liceeni macinand sufletele a doi oameni care se pregatesc sa-si aranjeze drumul spre batranetze. Pentru cine e suficient de masochist si se recunoaste in personaje probabil e un film musai de vazut, insa raportat la versiunea originala de acu 5 ani e complet redundant si ii lipsesc ingrediente esentziale: acolo povestea se petrecea in timpul dictaturii lui Pinochet; aici personajele sunt antreprenori californieni.

*********************************************

An Elephant Sitting Still

(regizat de Bo Hu, scriitor sinucis)

Realism chinezesc exasperant, film de 4 ore dupa lansarea caruia regizorul si-a pus capat zilelor, si nici io nu eram departe. O data pe ora (deci de 4 ori pe parcursul filmului) avem cate un dialog-cheie in care un personaje zice raspicat ca viatza e de kkt. Cine a vazut Aurora lui Cristi Puiu sa isi inchipuie o varianta cu o ora mai lunga, dar cu actori chinezi, garsoniere mai inghesuite si o gramada de scene filmate de la nivelul cefei personajelor.

Protagonistii sunt colocatari intr-un bloc comunist superinghesuit, in care familiile isi reamenajeaza balcoanele pe post de odai. Unul din personaje e un pensionar caruia familia ii pregateste debarcarea intr-un azil de batrani. Altu e un pushti hartzuit de colegii de clasa. Altu e un cocalar al carui cel mai bun prieten s-a aruncat de pe bloc cand a aflat ca iubita il insheala (cu cocalarul). Alta e o fetitza de liceu care are o relatzie amoroasa cu directorul adjunct al liceului la care merge. Cei 4 au in comun faptul ca traiesc in acelashi bloc si ca totzi au auzit de o gradina zoologica unde un elefant sta resemnat sa arunce lumea cu chestii in el si nu reactzioneaza in niciun fel (alegoria ce da titlul filmului).

E un film extrem de GRI si extrem de LENT - un personaj mananca supa vreo 5 minute, altu fumeaza o tzigara cap-coada in timp real, altu e filmat cum urca sau coboara scarile blocului de 4 etaje. Ai impresia ca nu s-a editat absolut nimic si probabil asa si e - versiunea oficiala cu privire la moartea regizorului e ca acesta s-ar fi sinucis cand a aflat ca producatorii vor sa-i editeze filmul. Ma intreb daca producatorii nu erau cumva Partidul si poate l-au editat si pe el putzin.

Totusi cumva filmul reuseste sa te prinda, sa te dezarmeze, e o forma de tortura careia i te supui daca nu cedezi nervos in prima ora. Dupa aia deznadejdea personajelor si atmosfera coclita de suburbie comunista reuseste sa te impresoare, ramai captiv iar la final nu prea mai ai chef sa vorbesti cu nimeni.

**************************************

The Science of Sleep

(regizat de Michel Gondry, autorul lui Eternal Sunshine...)

Asta e aceeasi comedie romantica absurd-suprarealista pe care Gondry o tot face si o reface de o gramada de ani. Eternal Sunshine of the Spotless Mind si Mood Indigo au fost versiuni mult mai reusite ale acestui film, care pare un punct de tranzitzie intre cele doua, intre momentul in care regizorul devenise efemer o vedeta la Hollywood si momentul in care a revenit in Frantza. E realizat intr-o maniera improvizatzionala lasand impresia ca aici i-a venit regizorului prima data ideea de a construi acea "uzina de facut film" - un ministudio cu cateva decoruri rudimentare pe care il tot cara dupa el prin lume, l-a adus si la acest TIFF lasandu-l la dispozitzia studentzilor clujeni cateva luni.

Filmul arata de parca ar fi fost facut in acel studio rudimentar, cu recuzita de stransura si efecte speciale stop-motion (gen Gilliam sau Jeunet cand n-aveau bani) justificate de faptul ca o parte din poveste se petrece in lumea viselor, pe care protagonistul (Garcia Bernal) are dificultatzi sa o separe de lumea reala - caci are un job de cacat si o potentziala gagica care nu-l baga in seama (Charlotta Gainsbourg pe cand era dragutza, inainte sa puna von Trier laba pe ea).

Filmul e ocazional amuzant, insa scenele fara noima cu personaje strigand nonsensuri unele la altele devin repede obositoare si dupa o vreme te simtzi ca la un team building cu hipsteri creativi drogatzi care vorbesc aiureli si exprima sentimente. E prima data cand Gondry si-a scris singur scenariul si asta e cea mai mare hiba. Pentru cine ii cunoaste cariera de regizor de videoclipuri, sunt o gramada de referintze la muzicile/clipurile respective.

Creca am spus deja, Gondry a fost unul din musafirii importantzi ai acestui TIFF si a adus cu el toate filmele pe care le-a facut pana acum (inclusiv documentare). Debutul sau Human Nature e probabil primul film pe care l-am vazut la primul TIFF asa ca am gasit participarea sa drept o chestie foarte dragutza asa ca am incercat sa-i vad toate filmele pe care nu le vazusem, printre care cele din articolul asta.

**************************************

Dave Chapelle's Block Party

(regizat de Michel Gondry, autorul lui Eternal Sunshine...)

Inainte sa faca filme Michel Gondry a lucrat multa vreme ca regizor de videoclipuri si are o gramada de relatzii in industria muzicala. In consecintza a fost solicitat aici sa documenteze organizarea unui eveniment de tip "block party" - un festival de stransura cu artisti de culoare convocatzi de comediantul Dave Chapelle sa faca galagie la un coltz de strada din New York.

Chapelle mai baga aici dume, se plimba de colo colo sa imparta bilete la oameni cat mai pestritzi - in special oameni saraci si studentzi din comunitatzi de culoare, asigurandu-se ca are un public cat mai pasional si energic. Efortul lui e intercalat cu mostre din concerte si interviuri cu artistii (care au participat pro bono) - Kanye West, Mos Def, The Fugees, Erykah Badu si multzi altzii, fiecare amestecand printre cantece povesti si discursuri motivatzionale. Emerge de aici un anume spirit al comunitatzii, o punte intre marele business muzical si omul mic.

Daca nu esti familiarizat cu numele perindate aici probabil e un plictis cumplit, dar multzi dintre cei care apar in documentar sunt de la MTVul "de pe vremea mea" (anii 90) asa ca am gasit amuzant sa-i vad surprinsi de montajul simpatic al lui Gondry in momente de umor involuntar sau voluntar - regizorul si-a propus sa ne prezinte niste vedete in momente in care nu se cred neaparat vedete si ramai la final cu impresia ca toata lumea care apare aici e foarte simpatica.

P. S. Un block party de tipul asta s-a organizat si in timpul TIFFului pe strada Universitatzii, desi acolo vedetele s-au zbenguit mai mult in public decat pe scena (unde nici nu mai tzin minte cine a cantat - o tipa cu o palarie?)

**************************************

Microbe and Gasoline

(regizat de Michel Gondry, autorul lui Eternal Sunshine...)

Am incercat sa bifez tot ce nu vazusem de Gondry, iar din ce nu vazusem asta ar fi cel mai reusit. E filmul sau cel mai recent insa e superieftin, vorbit in franceza, sugerand o oarecare resemnare, o "intoarcere acasa", un film facut cu prietenii.

E o poveste cu copii care discuta despre sex, masturbare si alte probleme ale copilariei, cu protagonisti la vreo 14-15 ani. E despre copii si pentru copii insa multzi parintzi vor refuza sa-si lase copiii sa-l vada de teama ca filmul o sa-i invetze cu tot felu de prostii. In realitate e aici exact ce discuta copiii de 14-15 ani iar parintzii care-si inchipuie altceva traiesc in denial.

Microbe si Gasoline sunt poreclele a doi pushti care intra intr-o camaraderie deosebita, in perioada in care incep sa cocheteze cu ideea de a avea o gagica. Microbe e poreclit asa pentru ca e cam mititel pentru varsta lui, Gasoline pentru ca pute a benzina. Cei doi isi pun in minte sa fuga in lume cu ajutorul unui autovehicul construit chiar de ei din motorul unui aparat de tuns iarba. Gasoline are o indemanare inginereasca nativa si reuseste sa puna shandramaua pe picioare - un fel de minirulota care din afara arata ca o cabana pe rotzi, deghizaj cu ajutorul caruia mai reusesc sa scape de politzie si de adultzii care ii dau in urmarire generala. Aveam si eu un coleg de clasa in copilarie care tot fugea de acasa si il tot strangea militzia de pe marginea drumului, insa n-a avut niciodata ingeniozitatea sa isi construiasca un vehicul din asta, cu care ar fi ajuns departe. Astazi e insurat in satul natal, iar visele i s-au curmat.

Aproape toate filmele lui Gondry includ niste personaje care se apuca de construit si improvizat chestii. Microbe and Gasoline ne sugereaza ca e o obsesie din copilarie a autorului - un soi de inginerie creativa care poate fi remarcata si in videoclipurile sale, si in efectele speciale folosite in mai toate filmele sale, mai putzin aici, unde shandramaua construita nu e doar un efect vizual, ci chestia in jurul careia graviteaza povestea.