Saturday, September 21, 2013

Filmele vorbite pe la spate: Iulie/August 2013

Filmele musai



Paradise: Faith (aka Paradies: Glaube)


Despre prima parte a acestei trilogii inchinate patologiilor emotzionale ale contemporaneitatzii germanice, am vorbit aici. A doua parte din geniala trilogie Paradies a lui Ulrich Seidl e dedicata unor aspecte dominante in patologia asta: fundamentalismul religios si compulsia pentru puritate. Probabil stiti deja ca a treia parte din trilogie (n-am vazut-o yet) e despre pedofili (subiect tabu in Austria, care-s un fel de campionii Europei la capitolul asta, probabil in directa corelatzie cu frustrarea sexuala produsa de fundamentalismul religios si de o varianta exacerbata a notziunii de intimitate).

Daca Seidl va mai trai sa faca inca un film (sincer, creca se pune la cale asasinarea sa), probabil va avea drept subiect factziunile naziste din Parlamentul austriac, o alta rusine despre care astia prefera sa creada ca nu exista in pofida evidentzelor (pentru alegerile care se apropie, pe strada sunt postere cu un fel de VC Tudor a lor, cu un slogan de genul  "Iubeste-ti aproapele. Cu conditia sa fie austriac!"). Iar dupa ce va face asta, sigur n-o sa mai apuce Seidl sa mai faca vreun film. Si eu scriu randurile astea cu un ochi pe geam, de unde simt ca ma fileaza un vecin.

Filmul e practic ecranizarea piesei Christian Woman a lui Type O Negative. E despre o gospodina indragostita de Jesus, care umbla prin cartierele turcesti din Viena cu o statuie a Maicii Preciste, incercand sa converteasca la credintza dreapta pe vanzatorii de kebab, pe curvele rusoaice si pe romani din astia ca mine, venitzi la cershit. Mi s-a intamplat si mie sa dau peste ea in scara blocului. Personajele lui Seidl sunt cat se poate de realiste, in ciuda faptului ca par aduse de pe alta planeta.

Acasa la ea, eroina sta singura intr-un apartament stralucind de curatzenie (e obsesiv-compulsiva legat de curatzenia trupeasca, nu doar de cea sufleteasca). Asta pana intr-o zi, cand in viatza ii intra Satana, sub chipul fostului sotz paraplegic care mai e si musulman pe deasupra, si care din cand in cand ii solicita o afectziune de care austriecii duc lipsa desavarsita. Ritualurile zilnice ale femeii  sunt disturbate de acest factor impredictibil si relatzia dintre ei escaladeaza intr-un conflict crestin-musulman ce reflecta alte doua aspecte bolnave in societatea vieneza - xenofobia tacuta si neputincioasa (din partea femeii) vs. misoginismul vazut ca valoare traditzionala (din partea barbatului musulman).



The Player



Un film de acu 20 de ani pe care nu inteleg de ce l-am vazut abia acum si unul din cele mai bune filme despre cum se fac filmele (undeva intr-un top 3, alaturi de Boogie Nights, Ed Wood si... stai, mai e si What Just Happened, de care scriu umpic mai jos!)

Tim Robbins joaca rolul unui Hollywood exec care gandeste cam ca Lucian Mandrutza in recentul sau articol in care facea apologia capitalismului artistic. Eroul are o idee inovatoare ca ar putea elimina scenaristul din ciclul de productzie si sta toata ziua la birou ascultand diversi dobitoci care ii povestesc idei de filme, cam 50000 pe an, din care el trebuie sa aleaga 12 pt finantzare, in baza unei retzete similare cu cea a lui Mandrutza. La un momendat incepe sa primeasca scrisori de amenintzare de la un scenarist pe care l-a refuzat (Vincent d'Onofrio). Tim Robbins il omoara si restul filmului e un amestec de investigatzie politzista (condusa de Whoopi Goldberg) si cleveteli de Hollywood cu unii care vor sa faca un film de arta.

Filmul e un clasic al unui clasic, Robert Altman (MASH, Gosford Park), care si-a distribuit aici cam totzi prietenii (am numarat vreo 50 de cameouri, de la Harry Belafonte la Bruce Willis). Atat regia cat si scenariul au fost finaliste Oscar acu 20 de ani (in anul lui Clint Eastwood).

What Just Happened



Cand am vazut The Player am zis sa revad si filmul asta, care e cam la fel de genial si cam despre acelasi lucru si se foloseste tot de Bruce Willis ca simbol al decadentzei de la Hollywood (sa apreciem totusi ca Bruce Willis are simtzul autoironiei).

De fapt vazusem filmu asta acu catziva ani, dar mi-am uitat impresiile despre el ratacite intr-un articol dedicat carierei lui Barry Levinson, proiect pe care l-am cam abandonat intre timp. Levinson a regizat Wag the Dog (una din comediile mele all-time favourites, cu De Niro si Dustin Hoffman), Rain Man (ala cu Dustin Hoffman autist), Sfera (ecranizarea dupa Crichton, tot cu Hoffman), Disclosure (ala cu Demi Moore violandu-l pe Michael Douglas), Bugsy si Good morning Vietnam. Trei sferturi din filmele lui Levinson au fost nominalizate la Oscar, de regula pt regie, pt. scenariu sau pt. Dustin Hoffman. Tot el a facut si horrorul ecologist The Bay, de care am scris in articolul dedicat festivalului de la Biertan. A produs serialele Oz si Borgia. Asadar, o cariera extrem de diversa si cu foarte multe titluri mari, care ar trebui sa-l faca pe Levinson sa fie pomenit in aceleasi liste cu Oliver Stone, Scorsese sau Spielberg si totusi am impresia ca numele sau nu s-a prea impregnat in memoria publicului de pe strada. Poate tocmai datorita diversitatzii, care sugereaza o oarecare inconsistentza stilistica (desi filme ca Bugsy numai de lipsa de stil nu pot fi acuzate).

What Just Happened reia unele teme din Wag the Dog, cele legate de drama si stresul de a fi producator la Hollywood, si pare un fel de tribut adus filmului lui Altman de care ziceam deasupra. De Niro joaca un producator divortzat de doua ori, care traieste singur si se culca cu pitzipoance in cautare de cariera la Hollywood. Pe parcursul filmului, el are doua probleme de rezolvat:
  • sa-l lamureasca pe Bruce Willis, care s-a ingrasat nasol si si-a lasat o barba ca Moise, sa isi revina la forma lui originala si apreciata de public, in vederea inceperii filmarilor la o superproductzie de care depinde cariera multora. Willis insa sustine ca barba si burta fac parte din integritatea lui artistica si filmul tre sa se alinieze la asta;
  • sa lamureasca un regizor englez junkie (Michael Wincott) sa faca un compromis artistic si sa nu isi incheie filmul cu impuscarea unui maidanez, caci nu se poate prezenta la Cannes cu un astfel de final.
Prin film mai apar Turturro si Catherine Keener si cred ca am dat suficiente argumente pt. care filmu asta trebuie vazut, nu va luatzi dupa nota 5 de pe IMDB si faptul ca e unul din marile esecuri de box-office (ceea ce l-a facut probabil pe Levinson sa se retraga in vagauna in care a facut The Bay). Ca si The Player, e un inner-joke hollywoodian care nu e facut pt. toata lumea.

Filmele contra plictiselii

Elysium


Sudafricanul Neill Blomkamp isi continua seria de SFuri sociale inceputa cu District 9. Pastreaza acelasi ton, acelasi stil techno-punk, aceeasi cromatica gri, chiar si acelasi mesaj, poate putzin impins spre marxism-leninism de data asta. Unii zic ca filmu e despre drama mexicanilor care fug in America, dar pt. aia filmul esentzial e Machete. Elysium e despre drama romanilor care se duc la Viena sa se opereze.

Elysium e o statzie orbitala inelara in genul celei propuse de Ringworldul lui Larry Niven. Bogatasii lumii sunt retrasi acolo sa traiasca in huzur si au niste cabine medicale care le regenereaza tzesuturile. Pulimea a ramas pe pamant sa se inmultzeasca ca iepurii, sa munceasca pentru bogatashi si sa fie mancatzi de maidanezi. Matt Damon mai are de trait 5 zile, deci trebe neaparat sa ajunga la Viena sa se opereze. Sharlto Copley (eroul din District 9) e un mercenar platit de guvern sa stea in Romania si sa taie cauciurile celor care incearca sa treaca granitza. Matt Damon are insa avantajul ca in capul lui a fost uploadat un software de fraudat referendumuri de care parlamentara Jodie Foster are mare nevoie pentru propriile ambitzii politice de a ajunge presedinte pe Elysium.

Filmul e sub District 9 la toate nivelele si seamana umpic cam tare cu remakeul Total Recall de anul trecut. Adica are un scenariu tembel, un mesaj prea-prea ostentativ dar si o gramada de gaselnitze cool, in special in zona efectelor speciale si a gadgeturilor. Asta face din el un SF onorabil, pt. cei care isi inchipuie ca Neill Blomkamp a inventat comentariul social in SF.






Pacific Rim

 

Dintr-o gaura cascata in mijlocu Pacificului incep sa iasa shoparlieni urieshi care se napustesc asupra metropolelor de pe coastele pacifice (Siberia, California, Hong Kong, Australia etc.). Omenirea pune mana de la mana sa construiasca niste robotzi la fel de urieshi condusi de pilotzi umani. In restu filmului robotzii se bat cu shoparlienii si incearca sa astupe gaura din care ies acestia.

Dupa un shir de filme (Cronos, Hellboy, Pan's Labyrinth) care l-au consacrat drept unul din vizionarii cinemaului modern, Guillermo del Toro goes a bit retard cu Pacific Rim si ofera propria sa versiune de Transformers meets GI Joe, justificata cultural ca omagiu adus filmelor ridicole japoneze din anii 50 (si desenelor animate aferente), cu monstrii gigantici atacand Japonia si omuletzi mici ripostand cu robotica de ultima ora. Nu stiu daca era nevoie de filmu asta, oricum se face un Godzilla nou in viitorul apropiat, in plus toata lumea asteapta Hellboy 3 de la Del Toro.

Desi pe ansamblu apreciez acest tip de omagiu (traim moda revivalurilor oricum), mi se pare proasta decizia de a ramane si la nivel intelectual tot la nivelul filmelor respective, si de a sacrifica orice potentzial meta- al acestui tip de tribute movie. Pana si Stallone a facut un efort in sensul asta cu (al doilea) Expandables. Filmul arata ca un otaku's wet dream, o animatzie 3D de 2 ore cu cateva randuri de dialog (maxim 2 pagini) inserate in prima parte. Probabil un scenariu scris pe genunchi, incercand sa lege cumva toate animatziile pe care le-au putut aduna cand s-a terminat bugetul. Ramai iar cu impresia ca te uitzi la cineva cum se joaca pe calculator si ramai frustrat ca nu te lasa si pe tine. Mai rau, jocurile video din ziua de azi au scenarii mai interesante decat majoritatea filmelor iesite vara asta.

Daca in cazul adaptarilor dupa BDuri cu supereroi am tolerat abuzul de cafteala si galagie (respecta spiritul materialului original), aici mi-am cam pierdut rabdarea. Ce-i drept, creca si Pacific Rim respecta spiritul materialului omagiat, doar ca mi-a scazut mie tolerantza la spiritul respectiv. De fapt, hai sa fiu sincer - in general ma scoate din sarite aproape tot ce vine din cultura pop japoneza, de cand am avut niste clientzi care au incercat sa ma convinga de creativitatea japoneza aratandu-mi 50 de autori de benzi desenate care deseneaza identic (dupa ceva shablon care se preda in scoala la ei), 50 de filme horror cu casete video/celulare/WCuri/lifturi bantuite si 50 de restaurante din diverse coltzuri ale planetei, care reusesc sa faca sushi-ul exact la fel fara sa se fi intzeles de dinainte!

P.S. A iesit recent si ceva mai interesantul Atlantic Rim (nota 1.7 pe IMDB!), versiunea low-budget facuta de casa de productzie Asylum, specializatzi pe shtifturi de tip mockbusters (filme ce profita de recente succese Hollywoodiene, schimbandu-le putzin titlurile - ei au facut Titanic 2, Transmorphers si Paranormal Entity).



Lovely Molly 


Ia sa-mi spunetzi fara sa va uitatzi pe IMDB cine e regizorul lui Blairwitch Project.

In general autorii filmelor de referintza ajung celebri, dar in cazul asta ceva n-a functzionat, sarmanu om a ramas pe dinafara propriului succes. Toata lumea stie cine a facut Nasul, Avatar, Exorcistu, Evil Dead sau Night of the Living Dead, dar nimeni nu mai stie cine a facut Blairwitch Project. Poate si din cauza marketingului pervers al filmului care a insistat pe ideea ca materialul e cules de pe casete video gasite intr-o padure, ceea ce a obscurat identitatea celor care au muncit efectiv la film. Iata ca regizorul Eduardo Rodriguez se zbate inca sa isi faca un nume la mai bine de 10 ani de la BWP, cel mai profitabil film din istorie (masurat in raportul buget/profit). Lovely Molly sufera de aceeasi ambiguitate morbida, care la BWP era o calitate, tinand cont de perspectiva first person din care era spusa povestea, dar aici da impresia de lacuna.

Ma rog, ceva ceva se poate inchega din indiciile lasate de autor: Molly e o tanara proaspat maritata care incepe sa fie bantuita de fantoma tatalui care o molestase in copilarie. Treaba asta e destul de oabla, insa sunt numeroase alte detalii care deraiaza de la acest subiect in directzii care nu prea se leaga. Filmul e extrem de low budget (in ciuda afisului care promite ca banii au venit de la producatorii Lord of the Rings) si, asemeni, lui Blairwitch Project, incearca sa creeze o atmosfera tenebroasa cu posibilitatzi minimale. Pe alocuri reuseste, insa nu ma astept ca regizorul sa devina cu nimic mai celebru dupa acest film.



The Conjuring


Un demonologist cu o superba garderoba de hipster sobru impreuna cu nevasta lui clarvazatoare (dragutza Vera Farmiga, cam incercanata in acest film, de la atata demonologie) sunt solicitatzi de propritarii unei case bantuite sa faca curatzenie in beciul populat de taraturi perfide.

Aflam ca in casa cu pricina au trait oameni nasoi, unii au murit, unii s-au spanzurat, iar acuma spiritele lor isi bat joc de locatarii care si asa au probleme cu platitu ratelor. Pe la mijloc filmu se transforma din ghost story in Exorcistu, ceea ce probabil se doreste a fi un twist. Ceea ce deosebeste acest film de celelalte facute dupa retzeta este ca
  1. e bazat pe fapte adevarate (valoarea derivata de aici nu consta in credibilitate, ci in faptul ca chiar exista oameni care au crezut niste chestii pe care li se pare ca le-au vazut)
  2. e facut de James Wan care, dupa ce a creat seria Saw, se chinuie sa isi faca un nume ca regizor de ghost stories (Dead Silence, Insidious).
Legat de primul punct ar fi cateva chestii interesante de citit despre cazul din acest film, in special despre cuplul de demonologisti Ed si Lorraine (vezi poza de mai jos), care se ocupa de investigarea cazului. Se pare ca cei doi sunt persoane adevarate, relativ celebre in SUA si luate oarecum in serios la ei, atat de biserica cat si de unele universitatzi americane gen Spiru Haret. Mai mult, lor li se datoreaza popularitatea genului in SUA, fiind autorii materialelor sursa pentru numeroase filme cu pretentzii de veridicitate, printre care chiar Amityville Horror (care a cam pus bazele variantei moderne a genului). Se pare ca cei doi s-au chinuit serios in ultimii 50 de ani sa-si popularizeze "cercetarile" si au gasit in Hollywood un canal perfect pentru asta. Au devenit celebri si pentru colectzia lor de obiecte blestemate tzinute sub supraveghere magica (prezentata si in filmul de fatza).

Legat de al doilea punct, James Wan face o treaba buna in a realiza un horror fara efecte digitale, bazat strict pe umbre, efecte de sunet naturale (scartzait, bocanituri) si ceva machiaj. Sa mai observam si ca cineva de la Hollywood continua sa aibe impresia ca dupa o perioada in care vampirii si zombie au fost pe val, ar fi logic sa urmeze o perioada de succes a povestilor cu fantome (vezi recentele Lady in Black, Innkeepers, Lovely Molly). I strongly doubt it, insa sa notam totusi ca acest The Conjuring are un succes de public si critica semnificativ si numeroase merite tehnice.


Wednesday, September 11, 2013

Festivalul Luna Plina - Biertan 2013: part 2


Unii se plang ca am scris articolul trecut despre festivalul horror de la Biertan (si altele inainte) ca si cum cultura horror si festivaluri precum Luna Plina ar fi ceva necesar, si nu sunt doar o forma de divertisment bolnav inventat de americani, la care tineretu influentzabil (ca mine) pune botu, in conditziile in care neglijam crimele comunismului, cianurile si maidanezii.

E adevarat, gasesc necesara cultura horror la noi, macar pt. ca: Conform sondajelor 61% din romani cred in Iad, 51% cred in invierea mortzilor si 54% cred in Dracu. Deci avem cvorum la capitolele astea, ceea ce inseamna ca un Partid de Paza impotriva Amenintzarilor Oculte (PPAO) ar fi mai legitim si reprezentativ decat tot balciul cu Basescu si Ponta. Noi n-avem nevoie de dreapta si de stanga in politica, avem nevoie de necromantzi si demonologi, iar DNA-ul sa faca bine sa angajeze niste vanatori de moroi ca sa-si justifice cheltuiala de ban public. Noi n-am facut niciodata un fenomen pop din Dracula si vampiri, nu pt. ca am fi mai intelectuali decat americanii, ci pt. ca la noi moroii si vampirii sunt o chestie cu care nu se glumeste, cum era Securitatea pe vremuri. Daca la noi nu e potrivit un festival de film horror, nu stiu unde altundeva ar fi mai potrivit.

In articolul precedent am facut o introducere la adresa festivalului horror de la Biertan, din care am pomenit doar filmele premiate de public si de juriu. Despre restul filmelor pe care le-am vazut din programul festivalului, gasiti detalii in articolul de fata.



Filmele musai

The Bay


Ce-i drept, filmu asta pare sa fi fost programat pentru FanFest dar s-a ratacit la Biertan: Intr-un golf american, exploatarea gazelor de shist si deversarea de gainatz duce la modificari genetice ale unor paduchi ce incep sa paraziteze corpurile umane cu care vin in contact, ducand la ceea ce initzial pare o apocalipsa zombie, si cand colo e doar un dezastru ecologic. Chestie de interpretare.

E un film surprinzator, venit de pe mana unui maestru al Hollywoodului, Barry Levinson (Rain Man, Wag the Dog, Sfera). Nimic din cariera lui Levinson nu sugera ca ar face vreodata un film ca asta, mai ales acum, apusul genului found footage.

Filmul e excelent colat din materiale culese de la hipsteri vigilante care se strecurau noaptea sa dea in vileag cu Iphoneu deversarile de gainatz din natura. Prin pretentzia de documentar, filmul se eschiveaza de la capcanele genului found footage, mai exact nu exista un personaj care sa aiba de alergat tot filmu cu camera de filmat in spinare.

In mod ciudat, filmu pare de-a dreptu realist, sau macar convingator la adresa violului ecologist pe care il traim in zilele noastre, in special prin cele cele cateva momente mai socante ce justifica eticheta horror (ceea ce face un deserviciu filmului, care ar trebui vizionat la orele de dirigentzie). Remus Cernea ar trebui sa-si faca clip electoral la alegerile de anu viitor cu fragmente din filmu asta.

VHS 2



Celalalt film scary al Biertanului a fost tot un found footage, deci se pare ca genu nu e chiar de atat de secatuit precum sugeram mai sus. VHS 2 e un fel de continuare a excelentului calup de scurtmetraje VHS (de care vorbeam in cronica de anul trecut la FrightFest). Se merge pe aceeasi idee - niste vandali intra intr-o casa parasita si gasesc un vraf de casete video cu inregistrari dubioase si o gramada de televizoare mergand in gol, sugerand ca posesoru colectziei a sfeclit-o sau s-a carat in graba.

Filmul e alcatuit din fragmente gasite pe aceste casete, gen Blairwitch Project, facute de diversi regizori din noul val de horror:
  • Ca punct de maxima atractzie il avem invitat chiar pe Eduardo Sanchez (regizoru lui Blairwitch, adica tata genului). Bucata sa e cu un zombie care are pe cap o camera de filmat si mananca oameni iesitzi la iarba verde intr-o padure. E bucata mea favorita, desi arata in mare parte ca un joc video.
  • Filipinezii Gareth Evans (The Raid) si Timo Tjahjanto (autorul concursului de masturbare din The ABC of Death) colaboreaza la un segment despre o secta sinistra din Filipine (poza de mai sus), insa sinistroshenia se dezamorseaza spre final datorita tentativei ratate de umor. Alta problema e ca-i filmat cu mai multe camere de o echipa de televiziune, pierzandu-se astfel feelingul first person;
  • Adam Wingard (recentul You're Next) e singurul regizor care a fost si in primul VHS. Povestea lui e cu un tip care isi implanteaza un ochi cibernetic cu care incepe sa vada fantome;
  • Jason Eisener (Hobo with a Shotgun) are o contributzie banala, cu niste copii fugaritzi si rapitzi de extraterestri.
Desi regizorii sunt mai high profile decat in prima parte, ii lipseste lui VHS 2 ceva din credibilitatea si ingeniozitatea primei partzi. Toate segmentele par facute la misto, uneori filmate din mai multe perspective, ceea ce face sa se piarda din intimitatea experientzei. Ca si prima parte, pentru o experientza completa trebuie vazut pe ecran mare, cu sonorul dat tare, o cerintza de baza pentru cinema-ul found footage.

The Body (aka El Cuerpo)




Thriller spaniol cu estetica gotica si 100 de twisturi, asa cum le place spaniolilor sa faca de cand cu succesul literar al lui Carlos Zafon. Regizorul e cam la debut, dar mai scrisese scenariul la Julia's Eyes (detalii aici), care lasa aceeasi impresie de aberatzie totala dupa ce te tzine 2 ceasuri in tensiune whodunit.

As fi rau sa va dau spoilere, desi e destul de evident de pe la inceput ca filmu va fi o avalansha de twisturi la fel de credibile ca ale Agathei Christie, doar ca ceva mai inghesuite. Eroul e un vaduv recent al carui nevasta a disparut din morga tocmai inainte sa fie ingropata. Politzia crede ca vaduvu si-a otravit nevasta si i-a furat corpu sa nu se vada pe autopsie. Vaduvu crede ca nevasta s-a prefacut moarta ca sa il streseze. Amanta vaduvului e bantuita de fantoma nevestei moarte. Si mai sunt si altzii amestecatzi. Careva dintre ei insa se preface ca crede ce zice ca crede.

Pentru amatorii de sherlockholmesuri condimentate cu pasiune latina si atmosfera gotica, filmu a fost premiat pe ici pe colo si a facut ceva valuri. Nimic iesit din comun, dar foarte entertaining.


Filmele contra plictiselii

Lords of Salem




O mare surpriza a fost filmul lui Rob Zombie, Lords of Salem. Cu un soundtrack ubersinistru compus de John 5 (chitaristul lui Zombie si, inainte, al lui Marilyn Manson) si amestecat cu classix gen Velvet Underground, filmul se abate de la stilul brutal cu care ne-a obisnuit auteurul. E o psihedelie oculta cu scenariu minimal, in stilul cinemaului satanic al lui Dante Tomaselli (regizor care n-a facut nici un film cu nota peste 3 pe IMDB).

Rob Zombie pare ca tzinteste spre publicul european: pe langa satanismul ostentativ, avem si referintze la black metalul norvegian si o gramada de simbolistica aferenta. In rolul principal e, logic, nevasta-sa, pe care iar o filmeaza mai mult dezbracata. De data asta ea e supusa unui viol spiritual canalizat de descendentele vrajitoarelor lesbiene din Salem, ceea ce are ca rezultat nasterea unui crevete satanic ce promite sfarsitul lumii pe piesa All Tomorrow's Parties. Actiunea filmului se consuma cam in juma de ora, iar ultima ora a filmului e un delir ocultist ce va enerva pe multzi, dar va lasa o oarecare impresie estetica care e meritorie avand in vedere de unde vine Rob Zombie. Astept replica lui Marilyn Manson.

Come Out and Play



Come Out and Play e un remake interesant facut de un regizor belarus anonim care umbla mereu cu o masca pe fatza si se prezinta cu numele Makinov. Gurile zvonesc ca in spatele mastii s-ar afla de fapt cineva cunoscut - se vehiculeaza numele lui Eli Roth si Paco Plaza (care si-au exprimat insistent admiratzia pentru versiunea originala a filmului, o productie spaniola cult din anii 70) sau al lui Garcia Bernal (producator al acestui film).

Producatorii insista ca Makinov e o persoana de sine statatoare care refuza sa-si exprime identitatea ca sa nu interfereze cu succesul filmului. Evident, e si un publicity stunt aici, mie imi pare destul de evident ca asta nu e filmul unui debutant. Designul de imagine si sunet sunt foarte profi, cu o usoara nota artsy fartsy pe alocuri si ridica mult nivelul filmului in conditziile in care povestea, preluata cica foarte fidel din filmul original, e oarecum simplista:

Doi tineri se duc in excursie pe o insula de langa Mexic. Insula e populata de copii canibali care i-au mancat pe totzi adultzii si tot filmu e despre cum cei doi sunt fugaritzi de copii. Efectele speciale sunt cam evitante, iar actorii-copii umpic tembeli, dar designul general al filmului si in special coloana sonora reusesc sa se infiltreze in sufletul spectatorului. Un regizor de urmarit, acest Makinov, indiferent cine o fi.

Passion



Passion e cel mai recent film Brian de Palma, prezentat in cadrul unui calup de trei filme DePalma, dupa modelul consacrat de TIFF. De Palma e un regizor cult al cinemaului pulp fiction (Scarface) avand si cateva contributzii horror pe la inceputul carierei (Carrie, The Fury). De prin anii 90 a inceput insistent sa se parodieze pe sine si face cam acelasi lucru si in acest film, remake al unui thriller corporatist semierotic frantzuzesc.

Desi De Palma e un specialist al tensiunii erotice si al mixului sex-violence, aici e destul de searbad. Eroinele sunt un triunghi erotic lesbian format din suedeza Noomi Rapace (Fata cu Dragon Tattoo), Rachel McAdams (Sherlock Holmes) si nemtzoaica Karoline Herfurth (din filmul cu vampiroaice lesbiene We are the night). Cele trei sunt niste corporatiste care isi dau la gioale reciproc in interes de serviciu, amestecand tensiunea erotica cu marshavia competitiva (it's not backstabbing, it's business!). Daca insa de marshavie filmul musteshte, erotismul cam lasa de dorit, poate si din cauza ca Noomi Rapace seamana suparator de tare cu Monica Macovei.


Vanishing Waves



Vanishing Waves a fost filmul pe care eu unul l-am asteptat cel mai mult, fiind multipremiat la festivalurile de gen si pt. ca regizoarea lituanianca Kristina Buozyte era prezenta la Biertan ca membra a juriului si toata lumea se dadea la ea. Poate din cauza asteptarilor prea inalte m-a cam desumflat, desi filmul e departe de a fi prost, e doar umpic prea sentimentalist si feminin. Ma rog, nu imi amintesc cand am decis ca asta e un lucru rau, dar in ziua de azi nu e sanatos sa te dezvelesti sufleteste in halul asta. Poate fi interpretat fie drept un film de dragoste, fie drept un film porno pentru oameni deprivatzi senzorial.

Un fecior se conecteaza tehnologic la creierul unei gagici aflate in coma. Gagica traieste din amintirea propriilor experientze senzoriale - lins, pipait, sex, pe care le impartaseste cu eroul. Impartashirea lor cerebrala e amenintzata de fantoma fostului iubit al fetei care inca ii bantuie neuro-sinapsele si se infiltreaza in fanteziile celor doi, stricandu-le din cand in cand bulaneala. E filmul pe care l-ar face o gagica care a dat recent papucii cuiva insa se simte vinovata si are dificultatzi in a incepe o noua relatzie. In multe privintze filmul seamana cu clasicul What dreams may come, cu multe momente lirice si expresive vizual ce mascheaza banalitatea subiectului.


We are what we are



We are what we are e remake-ul unui excelent horror mexican de care am scris acu catziva ani cand a fost dat la TIFF. Varianta americana e mai putzin excelenta, mai putzin subtila, mai explicita, dar cu un tempo lent destul de misto. In varianta originala personajele erau o mama si doi baietzi din suburbiile lui Mexico, care rapeau copii de tzigani si homosexuali din discoteci sa ii manance. Aici sexele sunt inversate: in loc de mama avem un tata, in loc de fratzi avem surori si in loc de suburbie avem un satuc uitat de lume, unde familia traieste dupa un rit crestin cu obiceiuri canibale ce fac trimiteri atat la originile crestinismului (mancatu din trupu lui Jesus) cat si la canibalismul pionierilor americani care au ramas blocatzi in Sierra Nevada pe la 1800.

Filmul e facut de Jim Mickle, un tanar pe val de care am mai scris si cu alte ocazii (Stake Land) si care va regiza urmatoarea ecranizare dupa Joe Lansdale, Cold in July, ceea ce ma face foarte curios.

Pe langa filmele astea, am fost incantat si de ideea organizatorilor de a oferi un maraton de trei comedii zombie:


Return of the Living Dead, desi depasit de vremuri si cam silly, ramane un clasic al genului si filmul care a pus pe harta conceptul de zombie comedy. A fost realizat in anii 80 ca parodie la trilogia (pe atunci) zombie a lui Romero si a dat nastere unei serii de 5 filme (ultimele doua facute in Romania, cu romani pe post de zombie). Sentimentul retro pe care il creeaza azi filmul proiectat intr-un open air midnight maraton e placut, dar nivelul umorului e undeva in zona Vacantza Mare. Niste muncitori dau drumul din greseala la niste gaz zombificator care se evapora in atmosfera si ii face pe locatarii cimitirului alaturat sa iasa din morminte si sa fugareasca niste punkeri care chefuiau pe-acolo.

Shaun of the Dead e si el un film de referintza, care acu 10 ani a initiat explozia comediei brit-horror si i-a dat lumii pe Edgar Wright si Simon Pegg, devenitzi intre timp super staruri la Hollywood. Cum consider ca toata lumea stie filmul, nu mai insist.

Cockneys vs. Zombies e un epigon direct al lui Shaun of the Dead, iesit cam tarziu, cu umor mai din topor si un comentariu social legat de drama pensionarului. Un grup de pensionari sunt abandonatzi in mijlocul unei invazii zombie si tre sa se apere cum pot.






Problema cu maratoanele e ca, daca filmele sunt prea asemanatoare, devin obositoare - mai ales pentru publicul dezinteresat, care trebuie zgaltzait si luat prin surprindere. Iar aici am avut trei mostre de zombie comedy, un gen in care nu e prea mult spatziu de manevra. Mi-ar fi placut mai mult un maraton cu filme zombie din tzari diferite, subgenuri diferite, epoci diferite - care sa includa de exemplu si celalalt film zombie prezent la festival, Cannon Fodder ("primul film israelian cu zombie") pe care nu m-am putut scula sa-l vad niciodata, fiind proiectat doar la pranz.


Despre restul filmelor am vorbit cu ocazia premierelor lor mondiale pe care le-am vazut in turneul de festivaluri de anul trecut. N-o sa ma repet, imi gasitzi impresiile despre Berberian Sound Studio, Stitches, Grabbers aici, iar despre Citadel aici.

Despre Rocky Horror Picture Show am tot scris de-a lungul vremii. A fost dat si anul trecut la Biertan si probabil organizatorii vor sa instituie o traditzie de difuzare anuala a filmului, insa asta nu are sens decat cu balciul de rigoare asociat proiectziei acestui film, balci care la Biertan nu exista, daca facem abstractzie de exclamatziile satenilor biertanezi oripilatzi de decadentza gay a filmului.

P.S. Cineva cu initziativa a decis ca Luna Plina nu trebuie sa ramana unicul festival de film horror din Romania si au inceput pe Facebook agitatzii legate de un presupus festival Dracula de la Brasov, la inceputul lui Noiembrie. Cum site Web nu are, e posibil sa fie doar un hipster care pune filme altora, mai ales ca in cadrul rubricii Maestrii europeni ai horrorului o sa se dea niste filme de Lars von Trier. Sper sa fie mai mult de atat.

Sunday, September 01, 2013

Festivalul de film Luna Plina 2013: part 1


Am plecut destul de trist de la festivalul horror din Biertan, pentru ca Genu se spanzurase in penultima zi.

Nu stitzi cine e Genu?
E pretenu lui Magneto, cel care aduna paharele de plastic de pe mese, botezat astfel datorita aflictziei de care sufera: e cleptomanul satului medieval Biertan. Mi-a marturisit in prima seara ca nu se poate abtzine, ca se lipesc lucrurile de el.
Era tarziu, sosisem recent in centrul Biertanului pustiu, mai era pe-acolo doar Vasile Shushca - autorul expozitziei de masti pagane prezentata cu ocazia festivalului, plus Magneto si catziva dintre copiii sai (de fiecare data cand l-am intrebat catzi are, mi-a dat alt raspuns), plus Genu asta de care va zic. Genu era imbracat intr-o rochie ramasa de la nevasta care il parasise si agita o ranga, sustzinand ca e Suleiman Magnificul si a venit sa-l omoare pe Anaconda.
Paznicii pietzei s-au ingrijorat ca o sa se ia de turisti si o sa-mi dea cu ranga in cap (mare paguba!), dar i-am luat o bere si am sezut totzi la o masa, ascultandu-l pe Shushca cum canta duios la solz si ne povestea cum l-a cunoscut pe Hrushca.

Dar sa nu uit cu ce incepusem.
Magneto mi-a soptit sa am grija cu Genu, ca are pe cineva langa el. N-am intzeles atunci ce vroia sa zica, am crezut ca se referea la unu din puradeii care stateau de partea ailalta.
Pana la urma i-am prins punctu sensibil lui Genu marturisindu-i ca si eu is divortzat si as vrea sa ne impartasim putzin experientzele. A devenit dintr-o data serios si mi-a povestit pe scurt jumate din viatza lui, nimic spectaculos, decat ca nevasta era o panarama si s-a dus cu altu, iar tipu asta de langa el i-a zis ca lasa, Genule, ca-i mai bine asa, itz raman bani de curve.
- Cine-o zis asta, Magnetu? l-am iscodit eu.
- Nu, domnu, asta de langa mine, e cu dracu, itz zic io. O data mi-o zis sa ma spanzur si m-am pornit sa ma sui in pod, da eram atata de baut ca am cazut si mi-am spart capu si pana m-am sculat am uitat de ce am vrut sa ma sui in pod. Las ca poate ne iese data viitoare, mi-o zis.
- Cine-o zis?
- Asta de langa mine.
- Ia mai taca-tz gura, Genule, a racnit Magneto de colo, cu o mana mangaind involuntar posheta lu gagica-mea. Nu mai tot da vina pe asta de langa tine! Di ce nu-l trimetz la coasa in locu tau, daca tot tzi-i lene sa meri tu?

Pushtiul de langa Genu plecase si era clar de acuma ca nu despre el vorbeau. Magneto mi-a confirmat banuiala:
- Nu-l lua in sama domnu, cand i baut crede ca are pe unu care umbla pe langa el si-i zice ce sa faca.
Am mai vrut sa-l intreb una alta pe Genu da astia cu care eram l-au trimis sa rupa flori din tufele dimprejur, sa le aduca la fete. O fugit Genu si s-o intors cu niste trandafiri in palma si o inceput sa cante Mamaliga Branzali, de nu m-am mai putut intzelege cu el. Pe Magneto l-am trimis la NonStop sa mai aduca beri.
Shushca incepuse sa-l imite pe Ceausescu si toata lumea de la masa radea, nimeni nu stia ca Genu mai avea de trait cam 48 de ore.

Al doilea motiv de intristare la plecarea din Biertan a fost realizarea faptului ca in Romania nu exista o comunitate horror. Festivalul asta ar trebui sa fie unul de nisha, de la care lipseste tocmai nisha careia i se adreseaza. Festivalurile de gen din Europa agrega comunitatzi, macar un grup de cateva zeci de indivizi care in mod garantat vor participa in fiecare an. Impresia mea e ca la Biertan vasta majoritate din spectatori de anu asta n-au fost anul trecut si nici nu vor mai veni anul viitor (desi au fost ceva mai multi decat data trecuta). Relatzia cu TIFFul si amplasarea in mediul rural ajuta la a atrage oarece public cu interes turistic, dar nu e suficient incat sa faca evenimentul sustenabil. Am auzit prea des la mesele din piatza exclamatzii de genu Am venit si io sa vad niste filme proaste, hihihi! sau Ce tot vorbitzi de regizori, chiar conteaza cine face filmele astea?

Dovada sta si in faptul ca Premiul Publicului a fost acordat singurului film care nu avea ce sa caute in programul unui astfel de festival, comedia romantica mumblecore Safety Not Guaranteed. Daca nu stitzi ce e mumblecore, aflatzi ca e o specie aparte de film indie in care toate personajele au atitudine de tip "meh", par ca sunt mereu drogate / mahmure si isi mormaie replicile partzial improvizate (pentru a pune distantza fatza de filmele comerciale mainstream in care actorii stiu replicile de dinainte, deci le pot rosti raspicat si cu claritate).

Povestea acestui film e despre o hipsteritza "meh" care impreuna cu colegii ei jurnalisti investigheaza cazul unui nebun care a dat anuntz in ziar ca are nevoie de un partener pentru o calatorie in timp. Nebunul e jucat de Mark Duplass, unul din pionierii cinemaului mumblecore (destul de misto in Humpday). Hipsteritza se indragosteste de geniul nebun, iar filmu se transforma rapid intr-o versiune mai sappy a lui Hot Tub Time Machine.


Chiar si cu prezentza fatidica a acestui film, selectzia a fost din nou la inaltzime, in ciuda problemelor de finantare. Nu in sensul ca s-au dat numai filme geniale, ci in sensul ca s-a reflectat starea actuala a horrorului mondial, prezentand productzii noi dintr-o gramada de tzari si diferite stiluri, plus un set bogat de classix pentru nostalgici si cei neinteresatzi de actualitate. Subtitrarile au fost delicioase (e.g. ghertzoi, otreapa) iar cinemaurile nocturne in aer liber sunt mediul ideal pentru aceste filme, daca ai cu ce sa compensezi frigul. Slava Domnului, am avut.

Spre deosebire de publicul confuz, juriul a avut competentza de a premia unul din filmele bune ale festivalului, The Rambler, o combinatzie intre Jarmusch si Cronenberg, cu un scenariu lynchian de tip dream logic. Eroul e un cowboy ratacitor care intalneste tot felu de ciudatzi in ratacirile sale, printre care si un moshneag ce pretinde ca poate inregistra visele oamenilor pe casete VHS. Pana la urma intreg filmul pare sa fie o astfel de inregistrare, cu o structura onirica, un mix de amintiri semicoerente+momente de cosmar+melancolie de aia care te cuprinde in unele vise+evenimente absurde (ceea ce e un fel de spoiler, insa nu cred ca strica placerea vizionarii, explicatzia stiintzifica fiind ultimul lucru de care itzi pasa la filmu asta).


Despre restul filmelor o sa scriu in articolul urmator, aici o sa rezum doar impresia de ansamblu asupra festivalului:
  1. Lipsa sentimentului de comunitate se datoreaza poate si reclamei cvasiinexistente, desi vorbim de un festival unic in Romania si aproape unic in partea asta de Europa. Pe niciunul din site-urile in jurul carora se mai invart membrii comunitatzii horror n-am vazut vreo mentziune legata de Biertan (cu exceptzia SRSFF, dar ala e site de ingineri care considera horrorul sub demnitatea lor) si nimeni din mediile respective nu pare sa aiba habar ca evenimentul exista. Problema e si din partea cealalta - in alte partzi fanii horror nu se lasa invitatzi, ci afla singuri de festivalurile astea, iar comunitatea se agrega de la sine, nu pe baza de convocare.
  2. Dauneaza relativa suprapunere cu Artmania si Dark Bombastic Evening, doua festivaluri muzicale ce aduna mare parte din publicul tzinta al Lunii Pline. Celalalt public, de ocazie, s-a obisnuit in perioada asta sa mearga la balciul de la FanFest sau sa-si caute suflete pereche la Vama Veche, la Vama Veche... I-am vazut de exemplu pe unii din cei care s-au ocupat asta iarna de miscarea Occupy UBB la Cluj, m-am temut ca o sa se lege cu lantzuri de videoproiectoare, sa boicoteze Biertanul, dar au plecat mai departe, nemultzumitzi de calitatea filmelor;
  3. Daca la TIFF mai raman macar suficienti clujeni pentru proiectiile din ultima zi, in Biertan nu cred ca are sens ca festivalul sa mai ofere ceva dupa pranzul de duminica. La filmul lui Rob Zombie, in afara de organizatori/parteneri si biertanezii bastinasi intratzi pe gratis, creca am fost doar eu cu gagica-mea.
  4. Puteau sa aduca si ei un ringhishpir, sa se bucure copiii! mi s-a plans un satean. La Zilele Biertanului au adus-o pe Andreea Balan (vezi aici) si a fost super! La festival au fost niste DJ de Club Control pt partyurile nocturne din camping, un concurs de sculptat in lebenitza, un concert Einuiea (trupa care acompaniaza si filmele mute), un show piromaniac si expozitzia de masti a lui Shushca intr-o popicarie premedievala, de la inceputurile crestinismului (poza de jos). Festurile de gen sunt asociate de regula cu un zombie walk, un goth party cu dresscode si muzica de profil, lansari de carte/banda desenata (au fost totusi unii de la libraria Jumatatea Plina cu niste tricouri misto), trivia (care sa nu se suprapuna cu cel mai asteptat film al festivalului), concursuri scream queen s.a.m.d. Ceva ceva se incearca la Biertan, dar pare ca nu e suficienta indrazneala. Daca nu cumva spanzurarea lui Genu a fost un publicity stunt premeditat.

P. S. Aveti cronica editziei de anul trecut din Dilema Veche aici, iar pe cea de anul asta, scrisa de Marius Chivu, aici. Sa speram ca prindem si o a treia editzie daca nu cumva se transforma toata Romania intr-un horror show pana atunci, facand redundante astfel de evenimente.