Thursday, March 31, 2011

Proza non-steampunk a unui autor de steampunk





In for a Penny 
de James Blaylock
Pedigree: 
- nominalizare Locus (pt. culegere de autor) 
- nominalizari World Fantasy, Locus (pt. povestirea His own backyard) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea In for a penny) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea War of the worlds) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea The other side) 
- nominalizare Locus (pt. povestirea Small houses)

Blaylock e creditat ca fiind inventatorul genului steampunk de catre amicul sau, Tim Powers. La schimb, Powers e creditat ca fiind inventatorul genului de catre amicul sau Blaylock. Altzii zic ca astea-s nepotisme si ca genul isi are radacinile in SFul tehno-babble umoristic din serialul Doctor Who, ori in westernurile planetare/postapocaliptice gen Howard Waldrop, Michael Moorcock si altii. Altzii ii crediteaza pe Jules Verne sau HG Wells, dar ei uita ca o conditzie esentziala e ca steampunkul sa se petreaca in trecut, relativ la momentul contemporan scrierii.

Or fi radacinile pe-acolo, dar e clar ca termenul a fost fixat de K.W.Jeter (discipol al lui Philip Dick) cu referire la primele carti ale lui Blaylock, Powers si ale lui insusi, desemnand prin acest termen o parodie la adresa cyberpunkului.

E interesant ca steampunkul, cu originile in farsa si parodie, a reusit sa depaseasca cu mult genurile pe care le parodia (chiar si cyberpunkul), iesind din granitzele SFului si constituindu-se chiar intr-un curent estetic subordonat postmodernismului (cel putzin in film, design, pictura, moda etc). Seriale ca Doctor Who au asigurat o larga popularizare. Anul trecut a iesit si antologia de capatai a genului, Steampunk, editata de sotzii Vandermeer, cu o selectzie excelenta de autori fundamentali ai genului: James Blaylock insushi, Michael Moorcock, Joe Lansdale, Ted Chiang, Neal Stephenson samd (din pacate cu reprinturi pe care le cam citisem din alte partzi). Anul asta se continua cu al 2-lea volum - Steampunk Reloaded - cele doua ofera o acoperire excelenta a genului de la origini pana in prezent. Mai nou au aparut si gagici care scriu steampunk (la fel de rare ca cele care scriu cyberpunk), in special Cherie Priest care pare pe val.

Si, bineintzeles, primul volum romanesc de steampunk, lansat saptamanile trecute, de care s-a tot vorbit pe Interweb si in care ma gasitzi si pe mine cu o tentativa de usoara pervertire a genului. Din pacate nimic din aceasta introducere n-are vreo legatura cu volumul de fatza, e doar reclama mascata la volumul romanesc, antologat de Adi Craciun.

In timp ce in culegerea In for a Penny, am impresia ca editorii chiar si-au propus sa adune proza lui Blaylock care n-are nici o treaba cu steampunkul. Asa ca am avut ocazia sa descopar ce scrie Blaylock atunci cand e serios, pe picioarele lui si nu tributar/omagial (cumva, asa mi se pare ca e intreg genul steampunk, n-ar putea exista daca n-ar fi existat lucrurile pe care le refera). Volumul e destul de subtzirel, alcatuit din 7 nuvelete (15-30 pagini bucata).

Din cuprins, incepand cu favoritele mele:
  • War of the Worlds: Poveste de geniu si incredibil de funny. Un sotz e macinat de ideea ca a facut cam multe compromisuri pentru casnicie. Spre exemplu colectzia sa de benzi desenate, bata de baseball de la taica-sau si alte obiecte afective i-au fost surghiunite in pivnitza, sa nu ocupe loc in casa si sa nu stea mereu in calea nevestei care nu da 2 bani pe ele. La un moment dat omu nostru se imbata si isi cumpara o bila de popice cam scumpa care provoaca o scena de isterie majora in familie. In fine, toate astea le aflam din flashbackuri. Povestea in sine se petrece intr-o noapte in care vin extraterestrii si tot cartieru e evacuat de pompieri. Cei doi au la dispozitzie un sfert de ora sa-si adune strictu necesar si lucrurile esentziale, sa le bage in portbagaj si sa o rupa la fuga. Nevasta isi ia argintaria, sertaru cu fotografii si cusca cu papagalii, sotzu isi haine, portofel, ceva mancare, paturi, niste benzi desenate si, ca tot era prin beci, bila de popice. Evident ca nu incap toate in masina, de aici un mare scandal si o foarte haioasa reinterpretare a titlului war of the worlds. Finalul e si el de mare clasa, nu o sa-l spoileresc;
  • The Other Side: un tip incepe sa aiba premonitzii cu intrebarile care se pun la emisiunea Vrei sa fii miliardar? si, ca sa-si lamureasca problema, incepe sa frecventeze un grup de suport pentru victimele experientzelor paranormale. Autorul zice ca povestea e autobiografica, deci realista, asa ca nu se merge prea departe cu senzationalul si fantasticul, pastrand povestea pe niste coordonate amuzante;
  • In for a Penny: Un individ sufera de vedenii cu bijuterii si tot pleaca de-acasa sa caute prin gunoaie, convins ca divinitatea ii va scoate in cale bogatzii fara numar, cu conditzia sa caute suficient de atent;
  • The Trimesgistus Club: O biblioteca este bantuita de fantomele librarilor si anticarilor care au lucrat de-a lungul timpului pe-acolo. Fantomele astea fac tot felu de farse bibliotecarului actual, ii schimba ordinea cartzilor in rafturi, lasa semne in iarba din curte s.a.m.d. iar bibliotecaru isi propune sa construiasca o capcana de prins fantome;
  • His Own Backyard (finalista World Fantasy): Un gagiu viziteaza casa in care a copilarit, acum abandonata. Cand se duce in gradina sa-si dezgroape niste jucarii pe care le ascunsese acolo intr-o capsula a timpului, sufera o transportare brusca in trecut, chiar in ziua in care si-a ingropat jucariile, iar casa era inca locuita de parintzii lui (si de el insusi, mic copil). Povestea e despre cum se ascunde omu prin dulapuri si shoproane ca sa nu-l prinda parintzii si sa-l dea pe mana politziei. Are si un moment emotzionant care mi-a adus aminte de Nevasta Calatorului in Timp. O poveste oarecum old-school dar foarte bine scrisa;
  • Small Houses: Poveste descriptiva si emo, despre un batran care se culca in trusa cu scule din shopron, care, dupa ce l-a slujit o viatza, capata rol de sicriu;
  • Home Before Dark: Cam in acelasi ton, descriptiv si fara dialoguri, despre un proaspat mort care isi mai viziteaza o data casa in care a trait inainte sa se duca... unde tre sa se duca.
Pana la urma ce am gasit in volumul asta? In primul rand, un umor extrem de fin (primele 3-4 povesti). In sensu ca n-am ras deloc in timp ce citeam povestile, dar ma umfla rasul cand imi amintesc despre ele. Cred ca asta inseamna umor fin. Nu e nici o poanta hazlie in povestile astea, chiar si povestea cu cei doi sotzi care se lupta asupra portbagajului are gravitatea unei povesti de supravietzuire. In al doilea rand, am gasit proza fantastica umanista, adica mai mult realista decat fantastica (gen Nevasta Calatorului in Timp). Adica realism de ala magic, cum ii zic academicienii.

Asa cum umorul e fin, si tragedia e fina - nu se intampla nimic dramatic, sunt cateva personaje care au murit sau se pregatesc sa moara si, prin unele flashbackuri, rememoreaza amintiri placute de pe lumea asta in asteptarea evenimentelor care ii asteapta pe lumea cealalta. Asadar volumul e cam dezechilibrat tematic - cateva povesti funny, alternate cu cateva triste plus una, finalista World Fantasy, care e si funny si trista. Evident, preferatele mele au fost cele funny, in primul rand pt ca se si intampla ceva in ele (in timp ce alea triste sunt mai lirico-descriptive, aproape de stilul lui Jack Cady), in al doilea rand pt ca nu imi prea convin cugetarile realiste pe tema mortzii.

- plusuri: 3 nuvelete foarte tari (din 7), conditii grafice deosebite
- minusuri: volumul ignora complet rolul autorului in geneza genului steampunk (asta e totodata si un plus, caci ofera o perspectiva noua asupra operei sale), povestirile despre moarte sunt triste, simple, lente, sentimentaliste si destabilizeaza buna dispozitie creata prin povestirile mai hazlii;
- recomandare: amatorilor de realism magic, fanilor Neil Gaiman (dar ceva mai realist)

Spaţiere de la stânga la dreapta

Thursday, March 24, 2011

Luna muzicala 10

Ok, sa incheiem odata cu anu muzical 2010, aici am mai facut o selectie de ramashitze, albume pe care le-am ascultat ori prea tarziu, ori prea putzin, dar oricum nu prea afectau topu anului. Ba unele ar intra chiar la dezamagiri, dar vin din partea unor trupe importante a caror activitate nu trebuie trecuta cu vederea, ori despre care am una alta de recomandat.

Agalloch - The Marrow Spirit

Asta e o trupa foarte obscura dar apreciata prin undergroundu de pretutindeni ca un secret pt connoisseurii metalisti. Desi sunt din SUA, canta un gen de metal pe care nu-l mai asculta nici dracu pe la ei pe-acolo, un fel de doom melancolic la jumatea drumului intre Katatonia si Opeth. Isi mai scot parleala prin Europa si la un momendat se anuntase ca vin si pe la noi, n-am verificat daca au si ajuns.

Am fost surprins sa vad albumu prin mai toate topurile metal ale anului, chiar si cele americane, semn ca inceput sa fie bagatzi in seama si recuperati cultural si la ei acasa. Mie mi s-a parut mai slab decat precedentele discuri, creca din pricina unui iz de black metal viking care e presarat pe ici pe colo prin muzica si nu-si prea are locu in estetica trupei Agalloch, care erau destul de atemporali si aspatziali, adica pana nu citeai ca sunt americani n-aveai cum sa te prinzi de unde sunt, iar cand citeai nu-tzi venea sa crezi. Pe albumu asta insa, esti gata sa pariezi ca-s norvegieni sau finlandezi si poate intr-un fel e bine, dar in alt fel nu e, adica imi da senzatzia ca trupa vrea sa apartzina de ceva, ori tocmai faptu ca nu apartzineau de nimic ii facea deosebitzi pana acum. Si, evident, imprumuta si toate neajunsurile scenei la care incearca sa se alinieze, in special momentele ambientale lipsite de orice ambiantza si vocalizele black metal uscate, fara pic de saliva.

O sa pun doar o piesa mai veche, de pe vremea cand melodia, atmosfera si momentele de metal extrem erau mai bine dozate:


Hank Williams 3 - Rebel Within

Hank Williams 3 e fiul lui Hank Williams 2 si nepotul lui Hank Williams 1, care a fost un fel de James Dean al muzicii country, rebel alcoolic fara cauza care a murit in anii 50 cand, june fiind, i s-a suit la cap si succesul si alcoolul. Mostenirea spirituala a lui Hank a fost preluata de fiu-su (no.2), la randul sau cu o cariera fructuoasa si plina de scandaluri, apoi misiunea a fost preluata de cel mai tanar membru al dinastiei, Hank 3, care s-a aliniat un pic la vremurile moderne in sensu ca din cantaretz country s-a transformat intr-un betzivan punker si s-a inhaitat cu drogatzii din lumea muzicii metal sudiste.
Printre altele, a avut colaborari importante cu un alt mare drogat al istoriei metal, Phil Anselmo (Pantera, Down) - impreuna au facut 2 trupe, ambele cu nume sugestive: Superjoint Ritual acu vreo 10 ani si Arson Anthem mai anu trecut. Mai are si niste trupe de punk si in general s-a consacrat ca muzician scandalagiu.

Noul album, Rebel Within, e un disc country cu atitudine punk, despre cum e sa te imbetzi si sa vomitzi prin ganguri si trotuare. Mixul e destul de interesant intr-o lume in care genul country a devenit tot mai sobru si cu prestantza, incercand sa se dezbare de radacinile hillbillie. Creca titlurile vorbesc de la sine: Drinkin' Ain't Hard To Do, Moonshiner's Life, Gettin' Drunk and Fallin' Down, Drinkin over Mama. Pe alocuri e funny, dar cam monoton. Oricum Hank 3 e un artist de urmarit, nihilismu in muzica country nefiind tocmai o chestie fireasca.

O piesa de referintza pentru cariera auteurului:



Si o piesa de pe vremuri, despre lacrima din bere, cu tataia Hank si babacu Hank 2:


Kekal - 8
Creca asta e singuru album din curenta lista care ar atenta un pic la o pozitzie in topurile mele din 2010. Sunt o bizarerie de corcitura progressive-industrial cu origini in black metal venita din Indonezia. De parca astea n-ar fi destul de aiurea, mai sunt si crestini fanatici ceea ce pt o trupa ce vine din black metal poate parea bizar dar daca te gandesti ca la ei in Indonezia crestinii sunt vazutzi cam ca satanistii la noi, e ok.

Pentru black metalul asiatic astia au cam acelasi efect de avangarda pe care l-au avut Arcturus in Norvegia in anii 90, adica cam bulverseaza cliseele si trag dupa ei cam toata scena de gen a locului, si nu doar o trag, dar o mai si scutura. Asemanarea cu Arcturus insa e mai mult principiala. Soundu e destul de diferit si mai diversificat, in sensu ca de-a lungu carierei gasesti la  Kekal toate influentzele posibile de la Voivod la Dream Theater, de la Celtic Frost la Mahavishnu Orchestra.

Iar albumu asta nou e undeva intre Nine Inch Nails si Ulver (albumu William Blake), creca e cel mai putzin rock si cel mai electrificat al trupei, si rockul care-l contzine are mai mult rol de galagie mixata pe fundal decat functzie de muzica rock. Nu reusesc sa gasesc asemanari cu trupe suficient de cunoscute si chiar comparatziile pe care le-am facut cu Nine Inch Nails si Arcturus sunt nitzel deplasate.

Hitul noului album:


Si inca una din perioada mai prog rock a trupei, de pe la fel de excelentul album Habit of Fire:




Voltaire - Hate Lives in a Small Town

Voltaire e un folkist cubanez care si-a facut un numele pe scena gotica cu numerele sale de cabaret horror si capacitatea de a da buna dispozitzie pana si celui mai deprimat gother. Si-a dedicat cariera facand misto de nise, de la societatzile de SF de pretutindeni la cele de nihilisti romanticii. Uneori mai face si parodii pe teme preluate de prin Star Trek, Star Wars si altele de gen.
Noul disc e primul sau album country adevarat. Teoretic e o schimbare majora in cariera lui, practic e cam plictis ce se aude aici. In sensu ca country facut la misto e ceva destul de obisnuit, nu avea nevoie Voltaire sa calce in directzia asta ca sa fie cool. Ii shedea lui bine acolo unde era in nishele horror si SF. Deci e una din dezamagirile anului. Insa ascultatzi neaparat albumu Ooky Spooky.




Si una de pe Ooky Spooky pentru fanii Grim Fandango:





Combichrist - Making Monsters

Astia sunt niste norvegieni care se zice ca practica genul aggrotech. Cu tech am inteles, e muzica de provenientza techno, dar cu aggro nu m-am prins. Canta ca niste tzarani? Nu prea, e muzica destul de urbana si industriala. E drept ca-s cam nespalatzi si cu hainele rupte pe ei, dar nu cred totusi ca asta e definitzia omului aggro. Mult mai potrivita mi se pare cealalta eticheta indicata de wikipedia - hellectro. Adica o muzica de dans electro (inspirata din raveul infernal al anilor 90) cu un plus de agresiune si nihilism exprimat atat prin versuri cat si prin imagine si voci gajaite sau horcaite.

Combichrist se numara printre liderii scenei aggro la ora actuala si e o trupa inovatoare, dupa bunul obicei al norvegienilor. Se trag din alta trupa care isi facuse un nume acu 10 ani, Icon of Coil, interesanta si aia. Din pacate eu nu m-am omorat niciodata dupa raveri si technoizi, asa ca sunt relativ paralel cu genu asta de muzica. Din cand in cand iau pulsul cu albume care au recenzii calduroase  si era inevitabil sa ajung si la Combichrist mai ales ca au avut un concert recent la noi in compania lui Mortiis, un eveniment destul de cool la care-mi pare rau ca n-am ajuns caci mi se pare ca muzica asta are un impact mult mai puternic live. Spre deosebire de alte trupe din zona electrotechno Combichrist sunt mai putin gay si mai putin dansanti - chestia aia cu aggro exprima faptul ca-s destul de brutali si cu sigurantza nepotrivitzi pentru amatorii de Scooter si raveu ala pe care-l stim totzi de la televizor. 

Trupa a crescut foarte rapid, de la statutul semianonim pana la cel din ziua de azi, cu ajutorul unor turnee in deschidere la Rammstein si a unui succes semnificativ in State. Iar de la o vreme l-au adoptat pe Wes Borland de la Limp Bizkit care a pus umarul si la piesele si la promovarea lor din ultima perioada.

N-as putea sa zic care e diferenta intre albumu asta si alea vechi, pt ca alea nu mi-au atras cu nimic atentzia, iar pe asta l-am ascultat mai mult in sperantza ca voi ajunge la concert. Pana la urma s-au prins cateva piese de mine asa ca merita pomenit.

P.S. Am impresia ca eticheta aggro vine de la numele unui club californian care a promovat genul asta de muzica la inceputurile sale.



Mortiis - Perfectly Defect

Alt norvegian cu o istorie foarte sucita si o muzica plina de explorari. Are legaturi destul de stranse cu mai sus pomenitzii, prin faptul ca a cantat luna asta la Bucuresti in deschiderea lor si ca practica acelasi gen de muzica techno tzaraneasca si brutala. Doar ca ceva mai catchy si mai dansanta (desi nu e nici pe departe la fel de popular ca Combichrist).

Probabil o vina pt faptu ca n-a iesit din underground e faptul ca Mortiis e condamnat sa fie asociat cu scena black metal in ciuda faptului ca 90% din ce a facut in viata asta n-are nici o legatura cu genul. Dar ce sa faci, e ca si colaborarea cu seuritatea a lui Ducu Bertzi. Blestemul i se trage ca pe la inceputurile blackului a facut parte din grupul Emperor, de referintza pt gen, dar destul de repede a apucat-o pe calea solo, cu albume ambientale gen Vangelis. I-a daunat si faptul ca multa vreme a ramas fidel machiajului black metal, de fapt chiar ceva mai nasol de atat, si-a pus niste urechi oribile, un nas de cotoroantza si un craniu la putza, cu care n-aveai cum sa-l iei in serios. De la o vreme a renuntzat insa la machiaj si muzica a deviat-o dinspre ambientalele melancolice spre un rock industrial dansant cu puternice influente Nine Inch Nails si Ministry. O optiune dealtfel laudabila, dar nu si pe albumu asta pe care l-am asteptat cu sufletu la gura vreo 5 ani si cand a iesit m-a dezumflat complet. E prea scurt si pare alcatuit doar din demouri si interludii, majoritatea fara voce.

Din fericire am aflat ca e un album de umplutura care are mai degraba rol de teaser pentru un alt album mai consistent care sta sa apara anul asta. In sensu ca toate piesele au fost puse gratis pe siteul Mortiis, inca un motiv sa cred ca piesele astea au fost facute cam cu jumatate de gura.


Un hit de pe albumu meu preferat


Si hitul noului album, din pacate una din putinele piese mai consistente:




Black Label Society- Order of the Black

In urma cu multi ani, Zakk Wylde facea chitara la bustu gol pentru Ozzy Osbourne si in publicul se vedeau pancarte pe care scria Fukk me Zakk! In zilele noastre, Zakk Wylde e un redneck barbos si ruginit, cu o voce de cazan de tzuica si arunca cu doze de bere in public. Tot raul spre bine, caci Zakk Wylde a devenit un muzicant cu identitate maxima, motiv pt care a si fost dat afara de Ozzy, ca-i facea un pic de umbra. Asa ca Zakk merge inainte cu proiectul sau propriu, Black Label Society (nume cu rezonantze alcoolice majore), proiect care nu e chiar de ieri-alaltaieri, ci chiar de prin anii 90.

Cu Black Label Society, Zakk a scos unul din cele mai tari albume ale decadei 2000, Hangover Music, un titlu care nu lasa loc la interpretari si comentarii. Si inca cateva albume tari. Si cateva mai naspa. Din pacate de la o vreme can toate-s naspa. Anul trecut, Zakk Wylde a sarbatorit divortzul de Ozzy cu un nou album, Order of the Black, care e un pic de reviriment fata de precedentele eforturi, dar parca tot naspa e. Ma folosesc de ocazie doar pt a recomanda inca o data Hangover Music, albumul sau de capatai.

Hitul noului album are cel mai de kkt clip din istoria heavy metal



Si de compensatzie, una din cele mai tari piese ale trupei si ale istoriei metal in general:





Blind Guardian - At the Edge of Time

Blind Guardian sunt o trupa nemtzeasca de heavy metal bombastic care in prima jumatate de cariera au tot cantat despre Lord of the Rings, pana li s-a respins ideea de a contribui la coloana sonora  a filmului lui Peter Jackson si si-au bagat picioarele. Ocazie cu care au mai diversificat temele, indreptandu-si atentzia spre Moorcock, Dark Tower si, pe acest proaspat album Robert Jordan si  George RR Martin, ultimu fiind vizat si de singleul albumului (vezi clipul de mai jos) inspirat de saga ASOIAF.

Oricum, e una din trupele de referintza in heavy metalul high fantasy, sword and sorcery, dungeons and demons, chicks and horses. Au unul din albumele de top ale decadei 90 si ale istoriei heavy metal in general (Nightfall in Middle Earth) dar de la o vreme i-a apucat ambitzia progresiva si s-au diluat foarte tare, renuntzand la o gramada din ideile care i-au consacrat si incercand altele pe care nu le-au putut duce in spate. Se zice ca problemele au aparut la plecarea tobosharului care fusese piesa fundamentala a trupei, cu niste percutzii superfurtunoase si medievale. Omu s-a dus si si-a facut trupa Savage Circus care canta EXACT ca Blind Guardian doar ca are piese mai shterse, semn ca cu un toboshar nu faci primavara, oricat de tare ar fi.

In 2010, Blind Guardian a incercat sa-si acopere gaurile cu un nou album, At the Edge of Time, care contine piese din ambele categorii, atat bombastice ca in vremurile bune ale trupei (vezi piesa cu lolipopu magic de mai jos), dar si unele mai ametzite (in general vocalu nu e destul de versatil sa umble cu finetzuri si are nevoie sa se ascunda pe dupa coruri bombastice ca sa se valorifice).  Competitorii de la Savage Circus au scos si ei un album anu trecut, trecut cam neobservat, dar nu vad de ce l-as recomanda. Ma folosesc insa de ocazie pentru a recomanda inca o data discul din anii 90, Nightfall in Middle Earth, pe care daca nu l-ai ascultat, nu stii ce e aia Lord of the Rings.

Singleul inspirat de saga lui GRR Martin:

Si una din piesele mai favorite din cariera trupei:



Dimmu Borgir - Abrahadabra

Dimmu Borgir aduce cateva chestii proaspete pe plan cosmetic in black metal. In primul rand ca nu mai e black, ci white, cel putzin la capitolu imagine, vezi videoclipul mai jos. In al doilea rand e prima data cand vad o trupa black metal cu ciucuri. In al treilea rand, are unele din cele mai cool titluri de piese black metal (poate si versuri, n-am studiat atent). Ia vezi aici: A Jew Traced Through Coal. The Demiurge Molecule. Chess with the Abyss. Si, eveniment major, o piesa intitulata chiar Dimmu Borgir! Apoi, albumu musteshte de invitatzi de renume mare sau mic: Garm de la Ulver, Snowy Shaw de la Mercyful Fate, gagica din videoclipu de mai jos (care cica e designer vestimentar, poate de-acolo li se trage preferintza pt ciucuri), tobosharu de la Vader si nu stiu cate coruri si orchestre. In reclama scrie ca 100 de inshi canta pe albumu asta.

Ce-i drept, albumu suna extrem de plin de sine, cu tot felu de gaselnitze prin el. Dar are in continuare problema majora a trupei asteia: vocalu, unu din cei mai seci si monotoni chiar si la standardele black metal (care-s nasoale si ele, standardele). Treaba mai e mascata cu ajutoru invitatzilor si a tot felu de efecte trase peste voce, dar tot bate la ochi intr-un mod destul de nasol. Cel mai nasol e ca tipu asta e dintotdeauna vocalu trupei, a ajuns si un fel de vedeta a genului asa ca probabil nu vor scapa degraba de el. Dpdvul fanilor nici nu ar trebui, Dimmu Borgir fiind principalii responsabili (cot la cot cu Cradle of Filth) cu scoaterea din scorburi a black metalului (spre ciuda multora dintre fanii genului care preferau scorburile).

Oricum, singleul si clipul noului album sunt cu totul deosebite:

Si una veche, la fel de incarcata de semnificatzii:



Cradle of Filth - Darkly, Darkly Venus Aversa

In zilele noastre daca intrebi pe strada care e trupa fundamentala a rockului gotic, aia care stiu cat de cat despre ce e vorba o sa raspunda ca Paradise Lost sau Sisters of Mercy (depinde din ce tabara vin), aia care nu prea stiu nimic o sa zica Nightwish sau HIM sau in cel mai bun caz Therion, iar restu o sa intrebe ce-i aia? Sunt mirat de faptu ca foarte putina lume s-ar gandi la Cradle of Filth, desi astia exprima in cel mai autentic fel spiritul gotic, asa cum se regaseste el in literatura horror englezeasca (care, banuiesc ca e clar pt toata lumea, e miezul ideii de rock gotic).

Oricat ma chinui sa-mi amintesc, nu gasesc o trupa mai reprezentativa pentru estetica gotica decat Cradle of Filth. Ar mai fi King Diamond, Rob Zombie... pana si Marilyn Manson e mai gotic decat 3 sferturi din trupele catalogate drept gotice. Insa la astia goticul e o chestiune de imagine si versuri mai degraba decat de muzica. Plus ca e mai mult horror american, care e un pic altceva decat horrorul gotic britanic. Cradle of Filth mai au si avantajul de a fi englezi, deci sunt ambasadori ai unei culturi care le apartzine, pe care o exploateaza intr-un mod foarte corect si fidel reprezentat. In sensu ca distantza de la literatura (fie clasici ca Machen, fie contemporani ca Clive Barker) pana la muzica lui Cradle of Filth e mult mai mica decat distantza de la aceeasi literatura la nume ca Paradise Lost, Sisters of Mercy ori goticii nemtzi. Pana si Nick Cave e mai gotic ca astia. Dintre trupele metal, Moonspell ar mai putea emite pretentzia de a fi catalogatzi in felu asta.

E drept ca Cradle of Filth sunt bombastici, arata ca niste mascarici si abuzeaza de clape siropoase si vocalize feminine sado-maso dar... asta inseamna gotic. Nici sobrietatea punk a gotherilor optzecisti, nici gravitatzile trupelor venite dinspre doom metal (Paradise Lost, My Dying Bride etc.) si cu atat mai putzin romantismele gen Nightwish/Within Temptation nu reflecta goticul literar cu vampiri libidinoshi, fantome necajite si castele englezesti mucegaite. Toate astea sunt insa coloana vertebrala a muzicii (plus versuri, plus imagine) celor de la Cradle of Filth de la inceputuri si pana azi, in ciuda huiduielilor pe care fostii fani le tot arunca asupra trupei, desi aceasta n-a facut decat sa-si respecte blazonul estetic. E drept ca au scos albume tot mai proaste, dar asta tzine de inspiratzie si calitatea muzicienilor care s-au tot perindat prin trupa. Spiritul si autenticitatea au ramas neintinate.

Probabil unul din motivele pt care Cradle of Filth nu va capata niciodata aprecierile pe care le-ar merita ca trupa de pionierat si inovatzie e asocierea lor cu genul black metal. Dpdv etimologic, nici asta nu e o asociere fortzata - black metalul are tot origini englezesti si e o forma mai oculta a punkului britanic, deci o forma mai extrema de gotic. Din pacate asa au decurs politicile in culturile underground ca in ziua de azi tinerii au impresia ca black metalul e un produs prin excelentza norvegian, cu radacini in cultura vikingilor, teorie care e o aberatzie totala. Vikingii erau un popor vesel bautor de bere si iubitor de femei (ale lor sau ale altora, nu conteaza), un popor mai degraba manelist decat metalist in spirit. Am mai zis-o si mai demult - daca Odin s-ar incarna in zilele noastre (sau Thor, ma rog, ca tot iese filmu) sunt convins ca ar asculta Gutza cu mai mare placere decat Immortal sau Gorgoroth.

Asa se face ca in zilele noastre epigonii norvegieni au ajuns sa isi asume genul black metal, in timp ce pionierii veritabili ai genului, Cradle of Filth, au ajuns sa fie marginalizatzi si consideratzi tradatori ai genului. Am mai zis ca traim intr-o lume de tampitzi? Asta e problema pana la urma. De exemplu, norvegienii Dimmu Borgir aia cu ciucurii de care vorbeam mai sus nu sunt decat o imitatzie (nu chiar palida, dar e totusi o imitatzie) a ceea ce Cradle of Filth au inovat.

Revenind la muzica, e drept ca si calitatea albumelor s-a ramolit pe masura ce trupa a devenit un proiect de vanitate personal al vocalului Dani Filth (poreclit "pigmeul" sau "oracaitorul" de blackerii care se cred mai catolici decat Papa). In sensu ca lumea tot vine si se duce din trupa, nu mai apuca sa se lege ideile. Mai sunt si concertele destul de nasoale (toate in care i-am vazut s-au auzit prost). Asa se face ca si eu i-am cam ocolit de vreo 10 ani incoace. Dar cum tocmai trec printr-o perioada de citit in disperare horror gotic (si erotic) englezesc, am realizat lucrurile de care am scris aici si m-am reintors asupra grupului cu ocazia noului album pe care l-au scos de Halloween, Darkly, Darkly Venus Aversa. Nu stiu daca au fost de vina lecturile recente, dar am gasit albumul ca un semn bun de revenire la gloria de alta data. Well, nu chiar la glorie, dar e cel mai bun album pe care l-au scos de multzi ani incoace. In plus, am realizat ca e o trupa la care foarte importante sunt versurile si lumea nu prea mai citeste versuri in zilele noastre, de cand cu mp3urile. De fapt incep sa am impresia ca lumea nu mai prea stie sa citeasca in general.

Oricum gasesc ca Cradle of Filth au un loc foarte clar rezervat in istoria muzicii si nici un cititor de proza horror (englezeasca) n-are vreo scuza daca ii trece cu vederea.

Cateva mostre care sa demonstreze ce am vorbit aici:

Hitul noului album:



Un hit mai vechiut, cu gagica de la Theater of Tragedy invitata:



Si unul si mai vechi, care a facut furori in tineretzile mele:

Thursday, March 17, 2011

Eviscerarea disciplinara a lui Aron Biro si alte peripetzii

I.
Fratilor,

Traiesc vremuri cumplite, sunt atacat din toate partile, de cate ori ma uit pe geam printre perdele vad o masina neagra parcata vizavi.

Ieri sau alaltaieri patronul miscarii SF timisorene, Cornel Secu, mi-a dedicat un fel de editorial gen "troaca de porci" in cel mai recent numar al revistei online de traditzie intermitenta Helion. Probabil un sacrificiu adus pe altarul satanic al aniversarii de 30 de ani a grupului pe care il coordoneaza.

Puteti citi materialul acilea:

Articolul asta ni se da drept exemplu de argumentare, in replica la presupusa mea flegma ordinara (altfel un umil comentariu) adusa unui articol precedent venit din partea aceleiasi miscari (dar prin gura lui Cornel Robu) care, sub pretentzia emisa de "polemica de idei inteligente", se reducea la o tentativa de demonstratzie a faptului ca blondele-s proaste si brunetele destepte, articol macinat mai in amanunt de Adi Craciun, celalalt miel belit pe altar alaturi de mine. Articolul lui Robu, delicios, de pus in vitrina si care mai avea si pretentia de a fi dezbatut cu argumente, se poate citi acilea:
http://www.helionsf.ro/component/content/article/184-alternative/377-pilaf-de-carne-fara-carne.html

SRSFF (Societatea Romana de SF si Fantasy) forwardeaza si ea o parte din elocventele citate, probabil fara sa-si dea seama ca articolul lui Robu tocmai ii rebotezase in SRPC/FC (Societatea Romana de Pilaf cu sau fara Carne).

II.
In alta ordine de idei, weekendu asta e prima lansare a antologiei Steampunk, la Timisoara. Eu n-am cum ajunge, mergeti voi si ziceti-mi cum a fost. Peste o saptamana va fi si la Bucuresti, la targul de carte Final Frontier organizat de Bookblog.

III.
In a treia ordine de idei, recent s-a lansat un proiect literar interesant, Povestiri fara filtru. Astea sunt povestiri scurte de o foaie fata-verso, bagate intr-un fel de pachet de tigari fara filtru, care se pot servi deocamdata la unele cafenele din Bucuresti: Cafeneaua Ramayana, Ceainaria Tabiet, Verde Cafe, Libraria Triptic. Am inteles ca s-au vandut cu succes si pe post de martisoare.


Ei, smecheria e ca aia din stanga din poza contine o povestire de-a mea - Moartea unui comis voiajor (care da si titlul pachetului, Bine ati venit in Augustin!). Proiectul e unul independent si simpatic, iar autorii publicati sunt de toate felurile si soiurile, de toate genurile si stilurile, de toate notorietatile. Povestea mea e un fel de horror psihedelic, dar restu-s mai normale, adica nu e un proiect orientat pe un anumit gen. In pachet cu mine ii mai gasiti impaturitzi pe Alex Tocilescu, Jean Lorin Sterian, Delia Oniga si Ana Maria Sandu.

Cica o sa apara lunar cate un pachetzel din asta. Luatzi si voi una sa vedetzi cum e. Mai multe detalii pe Facebooku proiectului.

IV. In rest, ne vedem maine seara la concertul Egocentrics din Zorky, de lansare a noului album. Recenzia debutului (albumul romanesc al anului 2010) e pe vine in Dilema Veche. Am fost tot saptamana asta si la thrasherii filipinezi optzecisti Death Angel, in Gambrinus, a fost un dezmatz heavy metal ca in vremurile bune. Mi-au dat lacrimile de nostalgia vremurilor de altadata, am fost numa moshnegi grasi si caruntzi acolo, aproape nimeni sub 30 de ani si aproape nici o fata. S-au dezbracat unii si au facut un mosh pit homoerotic de m-am emotzionat pana la inima. Nu stiu daca am fost 100 de inshi, dar totzi unu si unu.

V. Si tot legat de Dilema, sa ascultati neaparat Norzeatic si Khidja, astia de i-am recenzat ultima data in Dilema. E un fel de audiobook recitat de hip hoperu Vexxatu pe muzica disco si jazz cantata de saxofonistu de la Sarmalele Reci si inca niste mesteri veniti din genuri foarte diferite. Suna iritant la primu contact da de la a 3-a ascultare iti dai seama ca e una din cele mai originale chestii muzicale produse pe pamant romanesc (si nu numai). Detalii in recenzie.

VI. Si inca una cu Dilema, de fapt Dilemateca ce iese luna asta - veti gasiti un articol de-al meu despre muzica pop basarabeana, de la Anastasia Lazariuc la Anna Lesko.

Tuesday, March 08, 2011

Filmele vorbite pe la spate - februarie 2011

Filme musai




Black Swan

Dupa filmu asta n-o sa mai aud niciodata cu aceleasi urechi expresia "Ce pana mea!"

Black Swan e un triumf al filmului horror, ba chiar primul film giallo care a fost vreodata la Oscaruri. Mi-a facut pofta de un maraton Dario Argento. Se pare ca Aronofsky nu face filme la nimereala. Sper ca nu va intrebatzi acuma cine e Aronofsky. E un evreu care a dat peste cap istoria cinemaului. Nu neaparat cu filmu asta, dar cate un pic cu fiecare din filmele pe care le-a facut. Favoritu meu e Pi, dar creca Black Swan vine pe locu 2. E unu din putzinii regizori care au reusit sa convinga si pe alzii decat fanii horror ca exista arta in horror.


Singurul neajuns al filmului e ca pare filmat in cinema. Am avut impresia ca Aronofsky si-a piratat propriul film, s-o fi strecurat cu un Iphone sa-l filmeze din sala si apoi a inceput sa-l distribuie. Ori au proiectat astia de la mall o varianta piratata. Imaginea se scutura uneori atat de tare ca nici n-am recunoscut-o pe Winona Ryder, in rolul unei balerine cu picioarele rupte. Creca e mult mai cool daca vezi filmu acasa decat in cinema. Are foarte multe primplanuri in care apare cate o moaca imensa pe tot ecranu, cu 10 metri distantza de la un ochi la altu si trebe mereu sa dai din cap ca la tenis ca sa vezi toata mecla.

Black Swan e al doilea film despre balet al lui Aronofsky. Primul a fost The Wrestler, filmu care l-a relansat pe Mickey Rourke. Asta o relanseaza pe Natalie Portman, nu ca ar fi fost ea iesita din schema, dar nu mi-a picat niciodata cu tronc, nici macar in filme care mi-au placut (Closer, V for Vendetta). Poate doar in Leon, unde era underage. Creca unu din motive e ca sufera de sindromul Keira Knightley. Nu ma intrebatzi ce inseamna asta. Aici insa feminitatea ii e hiperpotentzata de regia foarte perversa si anatomica a lui Aronofsky, de rolul libidinos al lui Vincent Cassel (in rolul tziganului care vrea sa manance lebada) si de o scena lesbo care m-a marcat pe viatza, cu rusoaica Mila Kunis (Book of Eli, Forgetting Sarah Marshall si mai cunoscuta drept fosta gagica a odiosului Macaulay Culkin).

Si inca o chestie, esentziala: urmatoru film al lui Aronofsky va fi... Wolverine.

Si inca una: apare si aici Uncle Hank, moshu pervers din mai toate filmele lui Aronofsky (ala care agita un dildo in ultima scena din Requiem for a Dream; si canta un cantecel in metrou, in Pi).



Never Let Me Go

Un amic mi-a spus ca Uniunea Europeana a inceput sa investeasca bani in ferme pentru crescut pui de gaina bio. Ce sunt astia? Spre deosebire de puii cu care suntem noi obisnuitzi, cu gust de carton, puii bio sunt crescutzi pe un teren de fotbal, au la dispozitzie minim 1 metru patrat pe cap de pui ca sa alerge, se hranesc cu râme vanate cu propria mana (sau cioc, ma rog) deci in principiu au o viatza sanatoasa si energica, incat devin niste pui muschiulosi si foarte fit. Daca vreunu da semne ca schioapata sau nu tzine pasu cu amicii sai, e epurat si eugenizat ca sa nu strice sentimentul de bunastare al celorlaltzi pui.

In ecranizarea cartzii lui Kazuo Ishiguro e vorba de o ferma din asta pentru copii bio, care sunt crescutzi pentru organele lor. Scoala pe care o fac e menita sa-i spele pe creiere astfel incat ei sa accepte ca unicul rost din viatza e sa-si doneze organele in 3-4 sedintze, dupa care sa-si dea duhu. Umbla insa vorba ca unii au supravietzuit la mai mult de 4 donatzii, insa tzinutzi in viatza de aparate, treaba pe care nu si-o doreste nimeni. Daca mori de la prima donatzie, esti chiar un lamer, dar de regula nu se intampla caci exemplarele slabe sunt eliminate din tineretze.

Filmu e facut de un regizor de videoclipuri care a mai facut un singur film inainte, ala cu Robin Williams in rol de pedofil (One Hour Photo, destul de cool). Toata fortza lui Never Let Me Go e data insa de trioul de actori principali, Carrey Mulligan (noua Audrey Hepburn, din An Education), Keira Knightley si Andrew Garfield (noul Spiderman, The Social Network). M-a tulburat putzin faptul ca fetitza care joaca personajul Keirei la 12 ani are sani mai mari decat acelasi personaj jucat la 20-30 (de Keira Knightley). Dar in rest cei 3 actori reusesc sa te deprime cumplit.

Am inceput sa sesizez o noua tendintza, pe langa aia in care suntem pregatitzi pentru invazia extraterestrilor, si anume asta care ne pregateste pentru capitalismul visceral. Repo!, Repo Men, intr-o anumita masura Moon (daca mutam un pic discutzia spre clone), iar acum Never Let Me Go sunt semnale clare care ne avertizeaza asupra noilor directzii pe care le ia antreprenoriatul noului mileniu.  Nu stiu daca ati observat, dar distopiile astea de obicei nu avertizeaza, ci anuntza. Orwell nu ne-a avertizat ca urmeaza totalitarisme crancene, ci ne-a anuntzat. Faptul ca el a scris carti alea n-a schimbat nimic cu nimic. Intr-o lume tot mai dezinteresata de descoperirea si regenerarea de resurse (ori macar mutarea pe alta planeta), ne-a ramas ca prioritate principala exploatarea RESURSEI UMANE, pana in panzele albe, in toate aspectele sale. Romanii isi vand deja rarunchii si matzele si copiii pe o scara deloc neglijabila, mai ramane sa se legifereze, sa se puna niste accize si sa vina PDLul sa ne convinga ca asa o sa ne platim datoriile la FMI.

La vremea aparitziei, romanul lui Ishiguro a starnit multiple scandaluri - ba ca e SF, ba ca nu e SF. Exclusivistii mainstream au acuzat ca n-are nave spatziale, Sefeistii au acuzat ca are clone, deci e SF. Traim intr-o lume cretina. Din mai multe motive, dar o sa pomenesc unul singur, acela ca filmu asta nu e nominalizat la Oscar pt nimic, desi ar fi meritat macar la actori (cel putzin Mulligan si Garfield), scenariu si regie. Cam o jumate din nominalizari au fost sub ce se vede in Never Let Me Go. In compensatzie, e primu meu film de top 10 al acestui an.


True Grit

In principiu de la fratii Coen ma astept ca tot al doilea film sa fie de geniu si restu sa fie asa mai de relaxare si nespectaculoase. Cum filmul de geniu a fost anu trecut (A Serious Man), a fost randul unuia usurel, care ma mir ca a fost bagat in seama la Oscaruri atat de tare (in conditiile in care A Serious Man nu prea).

Asta e un remake dupa un film cu John Wayne, inlocuit aici cu Jeff Bridges. Deci un western cam banal, ridicat in sus de dialogurile shugubetze, fetzele strambe si shtirbe ale personajelor si rolurile lui Jeff Bridges si Matt Damon, primu un sherif alcoolic, al doilea un vanator de recompense mustacios, amandoi angajatzi de o fetitza sa razbune moartea tatalui ei. Celalalt actor de pe afis, Josh Brolin, are un rol chiar mai sec decat a avut in No Country for Old Men, adica apare tarziu si dispare repede, nu stiu de ce l-au mai pus pe afish. In principiu se tot preumbla astia si impusca pe unii si pe altzii, si mai iau pauze in care discuta tampenii fascinante. E mai de actziune si mai putzin de ras decat ma asteptam.



Drive Angry 3D

Nicolas Cage se intoarce din Iad cu un shotgun sa-si salveze nepoata din mainile unei secte sataniste cu o usoara tenta de MISA, care vor sa o sacrifice in numele dOMNULUI. Nimica nu-l opreste pe Nic Cage, nici macar un glonte in ochi. La dreapta lui sta minunata Amber Heard (sper ca va amintitzi de All the Boys Love Mandy Lane), in rolul unei chelneritze texane fugita de-acasa de cand a fost batuta de iubitul ei cam curvar (care se intampla sa fie si scenaristul filmului). Pe urmele lor se afla, pe langa satanisti si autoritatzi, un Contabil venit din Iad sa-l duca pe Nicolas Cage inapoi in butoiu cu pucioasa din care a scapat.


Evident, toate cele aici discutate ofera premisele unui film de geniu pentru putzinii amatori de pulp fiction obscen de violent si plin de umor grosolan (in fine, poate nu suntem asa putzini, creca a avut un box office mai mare decat clasice ale genului precum Machete). Din pacate filmu nu prea e desavarsit, adica nu e vorba aici nici de Tarantino, nici de Rodriguez, dar nu e nici departe, adica reuseste sa compenseze lipsa de subtilitate si wit cu un exces de zel impresionant. E undeva la nivelul Crank/Shootemup care n-au fost nici alea de lepadat. Ori chiar la nivelul lui Rodriguez cand era mai tanar si mai timid (Desperado, de exemplu). In fine, n-ar fi astea chiar motive sa-l consider un film musai, dar pana la urma l-am lasat in categoria asta datorita unei unice scene care nu mi-a venit sa cred ca exista in timp ce ma uitam la ea, cu Nicolas Cage facand sex cu un trabuc in gura, ochelari de soare si impushcand vreo 10 insi fara sa se opreasca din facut sex. A stroke of genius, mai ales ca e 3D.

Drive Angry e facut de francezu Patrick Lussier, ucenic al lui Wes Craven si autor al lui My Bloody Valentine, unul din putinele filme 3D pe care le-am vazut si care avea rost sa fie facute 3D (alelalte sunt Avatar si de neuitatul Piranha). Urmatoarele proiecte sunt preluarea francizei Halloween de unde a lasat-o Rob Zombie si resetarea seriei Hellraiser.


Filme contra plictiselii




Get Low

Film al unui debutant (dar debutant cu Oscar pentru scurt metraj acu ceva ani), si pe asta il consider un mare absent de la Oscaruri. Nu neaparat pt film sau poveste (care e simplutza si complet lipsita de subtilitati) cat pentru cei doi actori principali care mesteca fiecare scena cu un nesatz incredibil.

De o parte e Robert Duvall, in rolul unui pustnic octogenar interbelic care se hotaraste sa-si pregateasca inmormantarea si sa organizeze un mare chef inainte sa moara, la care sa vina totzi satenii care l-au barfit in viatza asta. De cealalta parte e Bill Murray, un antreprenor de pompe funebre falit, care se ocupa de organizarea chefului si vede o ocazie de a-si salva afacerea in dorintzele extravagante ale lui Duvall. Si secundarii sunt destul de cool - Sissy Spacek (Carrie) foarte imbatranita, in rolul unei foste gagici a eroului, si Lucas Black (copilu din Slingblade si American Gothic acum crescut mare) in rolul ucenicului de la pompele funebre ale lui Bill Murray. Nu e chiar o comedie, de fapt aproape deloc, desi te cam umfla rasul uitandu-te la Murray, iar spre sfarsit e cam tearjerker si manipulator emotzional dar, cum ziceam, actorii fac filmu musai de vazut.




Unstoppable

E impresionant cum Tony Scott (fratele lu Ridley) a reusit sa faca un film atat de prost sa para atat de bun. Tre sa te cheme Scott ca sa-ti iasa smecheria asta. Asta-vara cand am fost la o discutie la TIFF intre regizorii si scriitorii romani, se tot batea apa in piua pe tema audientzei tzinta. Ca producatorii de film vor sa vada un plan de afaceri cand le propui un scenariu si ei iti vor raspunde daca ideea filmului e vandabila sau nu. Ca te potzi trezi cu argumente de genu "nu se poarta filmele cu circ in perioada asta". Sau mai rau, "filmele despre moarte nu prea mai au cautare".

Nu pot decat sa mi-l inchipui pe Tony Scott punand in fatza unui producator ideea de a face un film despre... un tren (si catziva CFRisti cu salariile proaspat taiate). Bine, cand te cheama Scott si il pui pe Denzel in (aproape) toate filmele tale, creca potzi face si un film despre o bashina si cineva o sa sara sa ti-l finantzeze. Si daca chiar nu se intampla, faci cum a facut Tony Scott cu Unstoppable: ti-l finantezi singur. Aha, deci credetzi ca nu au cautare filmele cu trenuri? Statzi ca va arat eu voua.

Creca e a doua tentativa a lui Scott de a face filme cu trenuri, dupa Pelham 123 (sau ala era metrou?), tot cu Denzel. Aici Denzel joaca un pensionar ceferist care se da cu locomotiva de colo colo, sa-l invetze pe noul angajat (Chris Pine) cum e treaba cu trenurile. Ucenicul insa e cam prostovan si la un momendat leaga mai multe vagoane decat trebuiau. In alta gara, alt personaj cretin, de fapt cel mai cretin din tot filmu, se da jos din locomotiva aflata in mers si vrea sa fuga un pic mai repede sa schimbe macazu si pe urma sa sara inapoi in locomotiva, tot din mers. Numa ca era cam gras si fugea mai greu decat locomotiva din care se daduse jos asa ca nu mai apuca sa se suie inapoi si trenu o ia singur inainte. Deci genu asta de probleme au personajele lui Tony Scott.

Rosario Dawson, una din cele mai hot gagici din cinematografia moderna, e sefa de gara si incepe sa dea telefoane in stanga si-n dreapta sperand ca lamureste pe cineva sa interecepteze trenul, ori macar sa-l deraieze. Treaba care nu iese. Lucrurile se imput nasol pe masura ce trenu incepe sa treaca prin zone populate si amenintza sa deraieze in curbele periculoase din cauza ca nu e nimeni sa puna frana.

Ma simt prost doar descriind scenariul acestui film, daramite daca as fi fost implicat in scrierea lui. Si totusi, nu stiu cum face dar Tony Scott reuseste sa faca un film mai palpitant decat 2012, Transformers si inca 100 de blockbustere din astea la un loc. Si nici macar efecte speciale nu prea foloseste. Adica pune la un momendat o carutza in calea trenului sa se faca pulbere si la un momendat sunt niste efecte CGI cu rotzile scrashninde ale maleficului tren. In rest merge pe cascadorii de nota 10.

Sunt foarte cool tentativele de a opri trenul lipind tot felu de locomotive de el, ba in fatza, ba in spate, conduse de ceferisti zbarcitzi de viatza, si sentimentu de agravare pe care tzi-l dau reportajele TV intercalate prin film care descriu pe unde a mai ajuns trenu.

Astept in continuare de la Tony Scott un film palpitant despre desfundatorii de WCuri, tot cu Denzel Washington in rolu principal, eventual 3D.

Tuesday, March 01, 2011

E pă vine!

Nu stiu daca zvonurile care se imprastie de cateva luni au ajuns la voi, dar anu asta prin librariile noastre ar trebui sa iasa 3 volume de proza scurta (antologii) extrem de importante pt istoria romanilor:

Prima si cea mai importanta e Steampunk: A Doua Revolutie, primul volum de steampunk romanesc de la descalecarea primilor voievozi si pana in zilele noastre. In sensu ca se pot numara pe degetele de la o mana lucrarile de gen care s-au scris in Romania (desi genul are o istorie de 20 de ani cu vizibilitate, si inca pe atatia de underground). Iar cartea asta deja contine mai mult decat s-a scris pana acum in steampunku romanesc. Zic ca e cea mai importanta din doua motive:
  • unu: ca e 100% sigura (cica e in tipar si in cam o luna ar trebui sa iasa la lumina si se pot deja face precomenzi la editura);
  • doi: pt ca ...uitati-va la coperta, cum il cheama pe primu autor; colegii de cuprins sunt Oliviu Craznic,  Stefana Czeller, Costi Gurgu, Michael Haulica, George Lazar, Mircea Oprita, Florin Pitea, Marian Truta si Ioana Visan. Fiecare dintre noi in cursul ultimei luni am scris cate un articol de "making of" pe blogul editurii iar dupa noi vor urma impresiile antologatorului despre durerile facerii.
Volumul e alcatuit de Adrian Craciun zis si Aspoiu (patronul CititorSF) si publicat de Millennium Books.


2. Al doilea proiect, tot de la Millennium Books, dar de data asta editat de Mircea Pricajan, va fi prima antologie zombie romaneasca (tot asa, din istoria romanilor de la Scorillo pana azi). Ca si cu steampunku, si despre zombie a trebuit sa urlu in pustie 20 de ani pana sa ma ia cineva in seama dar iaca intr-un tarziu s-au luat masuri. Asta ar trebui sa iasa mai la capatul anului, abia s-a anuntzat chemarea la arme pentru autori. Ar fi o nesimtzire din partea sa nu particip. Probabil va fi o povestire autobiografica.

3. Al treilea proiect, de la Societatea de SF si nu mai stiu ce, va fi o antologie de SF despre iubire si eros. Eu sper sa particip cu un porneci sinistru care peste 100 de ani sa fie comparat cu opera lui De Sade, dar nu stiu daca ma tzine, si daca ma tzine probabil va fi respinsa de editori. Om vedea, incercarea moarte n-are, mai ales ca antologatorul volumului s-a anuntat a fi Dan Silviu Boerescu, shef la Playboy, om de literatura si un rafinat cunoscator al porneciului artistic.


Pazea!