Friday, January 24, 2014

Top muzical 2013: semestrul 2

Am publicat mai devreme luna asta topurile de final de an. Printre albumele muzicale se numarau si cateva pe care n-apucasem sa le prezint, asa ca articolu asta umple acest gol, cu un fel de top 10 al celui de-al doilea semestru din 2013.

Haxan Cloak - Excavation

Tre sa faci sex pe muzica Haxan Cloak ca sa intzelegi de ce albumu asta trebuia sa apara in topul anului. Ajuta si participarea la un concert, care are de regula loc in conditzii de deprivare senzoriala. Pe mine m-au bagat intr-un buncar plin de fum, in bezna totala, alaturi de inca catziva insi, si au dat doua ore pe noi cu stroboscoape si muzica asta data la maxim. A fost cea mai traumatizanta experientza de cand mi-am facut colonoscopia, si aici n-a fost nimeni sa ma tzina de mana.

Haxan Cloak e versiunea electro a celor de la Sunn O))), mostenitor spiritual al perioadelor mai constipate de la Ulver sau Coil, cu accentul pus pe bass digestiv, momente de dubstep satanic si peisaje sonore sinistre create din contraste extreme de la limitele audibilului. Poate ajuta si la reglarea digestiei.

Din zona drone am avut anu asta de facut o alegere dificila in care au mai fost consideratzi Ensemble Pearl (proiectul celor de la Sunn O)))+Boris+Kurihara) si Jesu. M-am oprit pana la urma la englezoiu asta care se prezinta sub numele Haxan Cloak caci de ailaltzi am tot scris de-a lungul anilor. In plus omu a primit si shtampila de aprobare Pitchfork, deci s-ar putea sa-l ia in serios si hipsterii.


Ulver - Messe I.X-VI.X

De-a lungul timpului, mai ales in cronicile din Dilema, m-am tot exprimat in directzia ca filarmonicile sunt un fel de cover bands, cu muzicieni care canta toata viatza lor aceleasi piese compuse acu sute de ani. Muzica de inspiratzie clasica (inclusiv opera) se adapa tocmai din ideea ca e clasica si vede in asta o calitate in sine, din ratziuni strict politice ramase din vremurile aristocratziei care vroia sa puna o distantza suplimentara fatza de clasa sociala pe care licentzios o numim astazi pulime. Boala asta a fost preluata intre timp si in jazz sau blues (paradoxal, genuri venite chiar "din popor"), unde exista o obsesie cultivata pentru "standarde" care, in termeni pop-rock, nu sunt altceva decat cover versions ale unor piese celebre.

Nu stau sa mai repet acum argumentatzia privind diferentzele dintre industria muzicala de pe vremea lui Mozart (care a ajuns totusi o marca de bomboane) si cea din ziua de azi. Am iscat acu catziva ani pe tema asta si un scandalutz cu Filarmonica din Cluj, oarecum magareshte dar cu intentzii constructive (cam ca scandalul piticulgratis vs. Oana Pellea, dar mai putzin belicos). Mesajul care trebuia sa razbata e ca show-bizz-ul muzicii clasice a descurajat sistematic compozitzia si diseminarea de material nou si ca din asta o sa-i stea moartea.

Daca de Mozart si Bach dai pe toate gardurile, inclusiv la tarabele cu CDuri la kilogram, de unii ca Philip Glass sau Steve Reich spre exemplu auzi dupa ce ai trecut prin cateva cercuri ale Iadului. Si oricum cu cateva flori nu se face primavara, nici eu nu isi prea vad compozitziile prezentate live in formate orchestrale.

Iaca in 2013 Ulver au apucat pe calea sus-numitzilor, propunand o simfonie in 6 partzi compusa pentru filarmonica Arctica din Tromso. Materialul e interesant pt. ca urmeaza o cale mai putzin obisnuita: daca in general se practica prelucrarea de material pop-rock in cheie simfonica, aici s-a intamplat invers - materialul compus pentru filarmonica a fost adus inapoi in studio si stropit cu putzina post productzie care face soundul sa se apropie de al pomenitzilor Glass/Reich, inca o cotitura surprinzatoare a grupului norvegian, care a surprins cu fiecare album scos in ultimii 20 de ani.


 New Model Army - Between Dog and Wolf

La Cluj avem o forma de hipsterism mai aparte decat in restul tzarii, cu catziva DJ foarte pornitzi pe readucerea in atentzie a post-punkului britanic din anii 80, ala din filmu 24 Hours Party People (Joy Division, The Smiths, The Cure etc.). Ceea ce e totusi dubios e ca preocuparea respectivilor e legata strict de trupe care au murit sau nu mai exista, in timp ce cele inca active (e.g. Killing Joke, New Model Army) nu merita atentzia, poate pt ca nu li se poate aplica eticheta revival (la mare cautare in gandirea hipstereasca in general). E acceptabil si ca trupa sa aiba o reuniune-surpriza dupa pauze de 10-20 de ani, dar e descalificant sa aiba o cariera constanta de 30 de ani.

New Model Army sunt interesantzi ca veriga genetica intre pomenita generatzie optzecista si generatzia progresiva nouazecista (Anathema, Porcupine Tree). Nu stiu de ce lumea ii tot compara pe Anathema cu Pink Floyd, mie tot timpu mi s-au parut mai asemanatori cu New Model Army. Englezii astia stirbi sunt niste punkeri romantici proletari care n-au fost nici suficient de punk, nici suficient de romantici ca sa aiba succes. Din randurile lor a plecat Ricky Warwick (barbatu Vanessei, pt cine isi mai aminteste de Headbanger's Ball), dar nu ca sa se sinucida, ci ca sa-si faca trupa Almighty. Daca s-ar fi sinucis, poate auzeam si o piesa New Model Army la partyu de Craciun din clubul clujean Shelter.

Albumele lor de batranetze sunt excelente, iar asta parca e cel mai misto dintre ele. Cu varsta, trupa a alunecat tot mai mult spre rockul melancolic pe seama caruia pun comparatzia cu Anathema, treaba care se reflecta si pe albumu din fatza (nu si pe piesa pe care am ales-o, mai orientata spre nostalgia optzecista):


Corrections House - Last City Zero

Anu trecut Scott Kelly a aparut in topu meu anual cu doua albume, cel cu coveruri dupa Van Zandt si cel scos cu trupa-mama Neurosis. In 2013 apare iaca din nou, cu proiectul Corrections House lansat, n-o sa va vina sa credetzi, prin intermediul PitchforkTV. Proiectul e un fel de supergrup de metalisti sinucigasi ai anilor 90 din care mai fac parte unii de la Eyehategod, Yakuza si Nachtmystium insa albumu suna totusi ca un Neurosis mai sacadat (=cu drum machine) si mai nihilist. Titluri de genu Dirt Poor and Mentally Ill ar trebui sa fie sugestive.

I-am vazut si live, arata vai de capu lor si cam ruptzi in cur, iar gagica-mea m-a intrebat N-a facut si Scott Kelly destui bani sa-i ia o pereche de teneshi ca lumea aluia de la voce? Sa speram ca o sa faca cu albumu de fatza.





Ihsahn - Das Seelenbrechen

Ihsahn se chinuie de multa vreme sa isi prezinte fatza progresiva si sa se debaraseze de originile sale black metal (cu Emperor) insa dupa mine abia cu albumul asta reuseste cu adevarat sa o faca. Celelalte tentative ale carierei sale solo au fost mereu viciate de chiraitul de sobolan castrat sau de productzia proasta, insa se pare ca a luat niste idei bune din colaborarea cu proggerii de la Leprous (care l-au acompaniat in concerte in ultimul an). La urma urmei tipu e norvegian si trebuia sa-si respecte blazonul de muzician imprevizibil.

Chiar daca noul sau album seamana destul de tare cu Opeth, e destul de sofisticat, iar vocea lui Ihsahn s-a rafinat semnificativ, acesta riscand chiar niste bucatzi cu voce curata. Piesa de mai jos e preferata mea si nu numai.


Hank Williams 3 - Brothers of the 4x4 + A Fiendish Threat


Nepotul legendarului Hank Williams e, teoretic, inca in underground, din cauza ca ocupa o nisha unde nu vrea nimeni sa se cufunde, cea a cocaine cowboy-lor retrograzi, ramasi la marginea societatzii moderne (de la care au preluat doar chitara electrica si cocaina ca inlocuitor pt whiskey). Muzica country e in general asociata cu patriotismul american si o oarecare politetze traditzionalista (cam ca folkul nostru de pe vremuri). In schimb Hank Williams 3 e cel care ne explica ca muzica country nu vine de la Dumnezeu si patriotzi, ci de la rednecksi betzivi care incearca sa-si descopere latura sensibila a fiintzei.

Hank 3 isi continua marshul nihilist prin viatza cu doua albume scoase anul asta. Primul e in stilul sau standard, un country alert cu tobe punk agresive. Al doilea e un experiment mai bizar, un fel de punk unplugged cu portavoce care suna foarte din topor, dar si original.

Pt cine nu-l stie inca, Hank Williams 3 are si niste colaborari cu Phil Anselmo de la Pantera (Superjoint Ritual, Assjack) dar in general cariera lui se imparte intre doua genuri aparent incompatibile, punk si country.


Carcass - Surgical Steel

Fratzilor, sa fie clar, nu Black Sabbath a fost revival-ul anului in metal. Aia e o facatura pt pensia lui Ozzy, cu doua piese misto si cele mai de kkt versuri din istoria muzicii. Comebackul anului a fost Carcass, trupa cu un impact asupra muzicii metal comparabil cu cel al lui Sabbath, care revine dupa 17 ani de absentza cu un album incarcat de nostalgii death metal si cu cele mai misto versuri din istoria genului. 17 ani in care membrii grupului au cantat blues (Firebird), stoner (Spiritual Beggars), death metal feminist (Arch Enemy) si hard rock (Blackstar).

Ca si in cazul Sabbath, revenirea e doar partziala, o absentza notabila fiind chitaristul Michael Amott, ocupat cu nevasta-sa (Arch Enemy) si cu albumul Spiritual Beggars aparut ceva mai devreme anu asta. Sper totusi sa se completeze formula si sa nu fie asta un one-time shot (in 2011 i-am vazut in formatzie completa, inclusiv cu bateristul original semi-paralizat).

In metal a fost anul revivalurilor, cu reveniri spectaculoase dupa absentze foarte lungi (minim 10 ani) - pe langa Sabbath si Carcass am mai avut albume misto de la Fates Warning, Tad Morose, Gorguts, Warlord. Dar Carcass e perla anului. Va las cu piesa cea mai misto de pe album, care se intampla sa aiba si cel mai misto titlu. The Granulating Satanic Mills!

Arctic Monkeys - AM

Rockul mainstream al ultimilor 10 ani a cunoscut un proces pe care unii il numesc peiorativ pizdificare (efeminare, voci mieunate, blugi stramtzi, punk derivativ cu chitara redusa la rol decorativ). Uitatzi-va la clipurile vechi cu Arctic Monkeys ca sa intzelegetzi la ce ma refer. Caracterul mesianic al rockerului alternativ din generatziile lui Jim Morrison, Cobain sau Marilyn Manson, sa zicem, a fost eliminat cu desavarshire. Pur si simplu nu pot sa-mi inchipui un hipster crucificat sau cu capatul shotgunului in gura. Ce-i drept, nici pe Marilyn Manson nu-l vad protestand pentru Rosia Montana, asa ca undeva exista un echilibru cosmic.

Sunt incantat sa observ o usoara schimbare de atitudine la Arctic Monkeys, in directzia antipizdificarii. Nu stiu daca le-a crescut testosteronu, ori pur si simplu au depasit o varsta critica. Noul lor album e un succes pe toate planurile, cu puternice influentze Queens of the Stone Age - la randul lor afectatzi de colaborarea cu Arctic Monkeys de pe noul lor album, relatzie din care ambele trupe au avut de castigat. Pana la urma veteranii QOTSA au trecut printr-un proces de hipsterizare, iar mucosii de la Arctic Monkeys au asimilat ceva din spiritul cock rock american, insa ce conteaza e ca ambele trupe au scos albume de top anu asta.

Mai sunt totusi niste piese mieunate pe-aici, dar pe ansamblu albumu e foarte snappy (e si ceva din The Black Keys aici) si aud ca concertele de anu asta au fost de mare clasa. Piesa de mai jos reflecta spiritul cocky si noua orientare a grupului - ma rog, versurile inca pot fi acuzate pe ici pe colo, dar trupa e pe drumul bun.


Warlord - Holy Empire 

Genul macho-metal e marginalizat in zilele noastre pana dincolo de crepuscul si nici macar hipsterii nu-s interesatzi de vreun revival al sau. Doar baptistii si penticostalii mai apeleaza la sabloanele genului in recentul new wave al imnurilor religioase bombastice (vezi Glorie Mielului, Dumnezeu e Taria Mea etc.) Ultima data cand am fost in Hard rock (singurul loc in care mai potzi asculta Manowar in Cluj) localul era pustiu, cel mult 5 rockeri alcoolici pe care ii stiam de acu 15 ani si gagicile lor cascand la nostalgiile baietzilor a caror glorie a apus. Pe vremuri erau vajnici ca leii si plini de energie, acu sufera de somnolentza de la ficatul obosit, calvitzie accelerata si se uita cum revolutziile si idealurile le-au fost deturnate de #unitisalvam si de hipsteri.

Recunosc, ma numar printre cei care au sugrumat cultul macho-metal al generatziei Manowar cu masuri active de subminare a simbolurilor si idealurilor comunitatzii. Poate pt ca nu eram la fel de macho ca ei, nu stiu, ei asa zic. Ca m-au crescut ca pe un sharpe, pe vremea cand ma infiltram in comunitatea metal si dupa aia i-am muscat sanul de la care am baut bere (cam cum ma acuza comunitatea jazz acuma).

Continui sa cred ca macho-metalul si trupe ca Manowar trebuiau puse la locul lor inainte sa se transforme in partide si religii organizate. Opiniile pe care le scoteau pe gura la finele anilor 90 erau de un sexism scarbos mixat cu un fel de legionarism animat de refrene cvasi-penticostale (despre Odin/Thor in loc de Dumnezeu/Jesus). Si totusi, ca orice miscare culturala, trebuie consemnata istoric si comemorata, nu starpita si ingropata in uitare.

In numele acestui deziderat am decis ca in topul de anu asta tre sa apara si albumul Warlord, un material interesant din mai multe perspective.
  • Cel mai important e ca e trupa lui Mark Zonder, mai cunoscut in prog rock ca baterist al celor de la Fates Warning (de aici sa intzelegetzi ca materialul e semnificativ mai softisticat decat Manowar/Hammerfall etc.).
  • Apoi, trupa are un renume de legenda obscura - sunt contemporani cu Manowar, au scos doar 4 albume in 30 de ani (asta nou vine dupa o absentza de 11 ani, iar pe precedentul album vocea a fost facuta de tipu de la Hammerfall);
  • Trupa nu are basist! Asta e o bizarerie in heavy metal, si face albumul sa sune destul de light, mai putzin bombastic decat standardele genului, lasand mai mult loc sensibilitatzilor prog rock care sunt punctul forte al albumului.
In concluzie, albumul asta e pentru heavy metal ce a fost albumul Carcass pentru death metal sau My Bloody Valentine pentru hipsteri.

Avatarium - Avatarium

In mod clar, in 2013 undergroundul rock a fost dominat de ocultismul retro, un fel de revival hipsteresc aplicat in sectorul metal pe retzete din anii 70, uitate sau impinse in ridicol la data respectiva, dar reasamblate acum cu o doza de post-ironie, un sound superior, putzina psihedelie care lipsea din versiunea originala a genului si o impresionanta prezentza feminina / feminista de tip bitch witch (gen American Horror Story sezonul 3). Genul e reprezentat de trupe cu 2-3 albume la activ, majoritatea din zona feminista: Jex Thoth, Devil's Blood, Purson, Blood Ceremony, Jesse and the Ancient Ones etc.

In 2013 au iesit si cele mai bune albume ale acestui val, urmand ca de anul viitor sa inceapa faza de sufocare clisheistica si penibilizare generala. Ma rog, creca a inceput deja, dar nu a devenit inca iritanta. Recomandat cu precadere fanilor Jex Thoth, Avatarium e un supergrup alcatuit din membri secundari ai unor trupe sudeze celebre - unu de la Candlemass, unu de la Tiamat, unu de la Evergrey plus o supergagica la voce care nu vine de nicaieri.

Versuri psihedelice, riffane doom supervibrante si o concurentza puternica pentru Jex Thoth.



Tuesday, January 14, 2014

Topuri 2013


I've... seen things, you people wouldn't believe...

Am vazut doamnele din St. Petersburg plimbandu-si dihorii in lesa pe malurile Nevei, la miezul noptzii, cand la ei soarele era sus pe cer.

Am vazut maiestuoasele biserici ortodoxe cu cluburi de strip-tease, papagali care ghicesc viitorul si batai in ciocolata la subsol.

Am vazut casa memoriala Alexei Balabanov. Am si batut la ea, dar nu mi-a deschis, l-au primit pana la urma in Turnu de Control al Fericirii.

Am vazut festivalul berii in China, cu chinezoaice pitice imbracate in rochii bavareze, carand halbe de bere de 1 litru cu manutzele lor mici, pentru militzieni ce faceau karaoke pe David Hasselhoff.

Revelionul comunitatzii evreiesti gay din Viena m-a prins dansand pe Dana International, in timp ce 25% din Parlamentul lor era luat de nazisti, in urma alegerilor din toamna trecuta.

Am vazut salbatici din Tahiti oripiland pensionare americance cu haka si traditzionalele gesturi obscene cu limba. It's not sexual, it literally means I'm gonna eat you! ne-a explicat ghidul.

Am vazut circ erotic cu clowni.

Am vazut primul om de zapada gay.



Creca am murit. Cel putzin asta am invatzat din Lost ca inseamna, daca te trezesti baut in junglele din Hawaii, inconjurat de un fum negru. Mai sunt si alte argumente in sprijinul teoriei: am ajuns subiect de Olimpiada. Sunt pomenit intr-o teza de doctorat. Si lumea a inceput sa-mi downloadeze ilegal nuvelele de pe torrente, desi sunt disponibile gratis in diverse publicatii on-line (de exemplu asta, asta si asta).

Nu stiu ce se mai intampla in Romania. Intzeleg ca nu mai e de trait, ca s-a napustit Cthulhu asupra ei, or something de nivelu asta. Nici aici nu e mai bine, da e altfel. It's a choice between two kinds of hell. An acquired taste, vorba lui Gregorian Bivolaru.

Intzeleg ca Ponta l-a platit pe unu Radu Alexandru sa se ia de Oana Pellea, ca arma de distragere in masa de la cataclismele legislative recente.

Intzeleg ca la noi s-a inventat conceptul de "lege ilegala".

Intzeleg ca Remus Cernea a fost pus in genunchi pe coji de nuci in coltzu Parlamentului, pentru ca merge la serviciu in tricou ala de la Metallica, cu Iulia Motzoc de la Curtea Constitutzionala pe coperta. Cam astea-s prioritatzile Parlamentului.

Intzeleg ca statisticile arata ca poporul roman crede in Dracu si in invierea mortzilor intr-o proportzie mai mare decat s-a prezentat la referendumul lui Dragnea. Care si acela s-a soldat cu dovezi ca, totusi, zombie există, mai ramane de lamurit daca au si drept de vot.

Intzeleg ca avem scuturi impotriva rachetelor ruseshti - in sfarshit, bunica rasufla usurata de dincolo de mormant, mereu a avut o ciuda ca i-au luat toate gainile din cotetz, in timp ce nazistii, cat au stat prin sat, au salutat-o politicos pe strada.

Intzeleg ca avem un Parlament care e un fel de antecamera la pushcarie. Ca in orice zi te potzi astepta sa gasesti acasa yala sparta si pe vreun membru al guvernului incercand sa iasa pe geam cu televizoru in bratze. Si, daca nu te misti rapid sa-l prinzi de turu pantalonilor, daca apuca sa dea coltzu blocului si sa puna mana pe un pix, te trezesti cu o ordonantza de urgentza ca e televizoru lui.

Intzeleg ca fotbalistii sunt cel mai bine platitzi angajatzi din Romania, deci cei mai utili societatzii.

Intzeleg ca CNAul a decis ca Isus a fost antisemit, ca i-a vorbit de rau pe evrei. Intzeleg ca vreun legionar imputzit a calatorit in timp 50 de ani si a compus colindu ala kkcios cu corlanu si jidoveanu. Ma amuza teribil cum se taie capete random si de ochii lumii in Romania, in conditziile in care lumea evita a se uita la elefantzii care se balega in camera, in cazul de fatza filonul spiritual xenofob din traditzia ortodoxa (rurala) romaneasca (chiar nimeni nu face conexiunea cu corul de maicutze cantandu-i cantece legionare staretzului?).

Intzeleg ca românii au invatzat sa urasca, sa se dea unii pe altzi in gâtzi si sa protesteze ca sa nu mearga la lucru. Au gasit o fortza nebanuita inlauntrii lor, o nevroza care nu le era naturala, ei fiind mai creduli prin traditzie si dispusi sa lase de la ei chiar si câte 50 de ani la rând. Cata vreme cei care isi bat joc de noi sunt tot romani, inghitzim patriotic. Iese in schimb cu scandal cand vin americanii sa ne ia in sclavia capitalista in care oricum ne scaldam (dar la mâna a doua, cu un intermediar care sa ne conserve iluzia patriotarda).

Puse asa, una după, alta, parca sunt semne de Apocalips. Unul apatic și insidios, ca sindromul de colon iritabil care nu te rapune, doar te indispune pe viatza, sa nu mai potzi avea o viatza sexuala normala.


Dar sa tragem linia de final de an si sa vedem unde suntem: S-au implinit 7 ani de blog. Am scris la fel de putzin si rar ca in anul precedent, fara modificari semnificative in audientza, in ciuda faptului ca am intrat pe Facebook, care credeam ca o sa-mi umfle popularitatea. Da de unde, deficitu de atentzie a poporului e prea mare. Topul refererilor pe 2013 e dupa cum urmeaza, deci o schimbare la ultimul loc fatza de anii precedentzi in care acolo era site-ul Dilema (de unde nu mai vin la fel de multzi cititori, ca li s-a acrit de mine):

http://uglybadbear.wordpress.com
http://cititorsf.ro
http://cinesseur.blogspot.ro

Topul muzical al anului e, ca de obicei, o lista de 10 albume esentziale (+ inca 10 notabile) dintre care jumatate le-am prezentat pe la mijlocul anului (aici) iar cealalta jumatate (ce am ascultat in al doilea semestru) urmeaza sa fie prezentate in articolul urmator. Tot ca de obicei, e vorba de albume pe care le-am ascultat in 2013, nu neaparat au si iesit in 2013 (asta inseamna ca uneori se strecoara si titluri din anul precedent). Ordinea e random.


Todd Snider - Agnostic Hymns and Stoner Fables
... country/americana cu snoave stoner...


Nick Cave and the Bad Seeds - Push the Sky Away
... Nick getting old and lonely ...

 

Kadavar - Abra Kadavar
... hippie rock adevarat (adica nu hipster rock) ...

 

Queens of the Stone Age - Like Clockwork
... stoner hipsterizat...


Kekal - Autonomy
... avangarda muzicala din Indonezia...

 

New Model Army - Between Dog and Wolf
...postpunk britanic de la clasicii genului...

 

The Haxan Cloak - Excavation 
... sex music for freaks...

 

Ulver - Messe I.X-VI.X
... minimalism simfonic ...


Ihsahn - Das Seelenbrechen 
... prog rock norvegian...


Arctic Monkeys - AM
... rock alternative cocky...


Si ca de obicei, inca 10 albume notabile, prezentate in aceleasi articole ca si topu principal:

Shooter Jennings - Family Man + The Other Life
... redneck country ...

Ghost B.C. - Infestissumam
... ocultissim ...

Shining - One One One
... jazz metal ...

The Knife - Shaking the Habitual
... queer pop ...

Bruce Soord and Jonas Renske - Wisdom of Crowds
... vocalu de la Katatonia hipsterificat...

Carcass - Surgical Steel
... comebackul anului in metal ...

Hank Williams 3 - Brothers of the 4x4 + A Fiendish Threat
... cocaine country...

Corrections House - Last City Zero 
... proiect creepy al unor membri Neurosis, Eyehategod, Nachtmystium...

Avatarium - Avatarium
 ... proiect ocult feminist al unor membri Candlemass, Tiamat si Evergrey...

Warlord - Holy Empire
 ... muscle metal razboinic old school...

Un top de 10 filme preferate vazute anul asta (cu link la articolele in care am scris de ele, unde e cazul):

... adevarul despre societatea austriaca ...

... Quentin Dupieux, Marilyn Manson si comedia anului ...

 ... miracolul tehnic al anului ...

... filmul mumblegore al anului ...

... frilleru hollywoodian al anului...

... parodia anului ...

... remakeul anului ...

... filmul mut al anului ...

... SF-ul anului (trecut) ...

... westernul anului ...

Si inca 10 filme notabile daca pe astea le-atzi vazut: 

... filmul cu dezaxatzi al anului ...

... filmul politically correct al anului ...

... filmul cu supereroi al anului ...

... horrorul anului (trecut) ...

... trofeul Biertan ...

... documentarul anului ...

... filmul coreean al anului ...

... filmul feminist al anului ...

... filmul de comentariu social al anului ...

... drama anului ...


Cele 10 carti pe care trebuia sa vi le cumparatzi anu asta (si nu vi le-atzi cumparat):

Bleeding Shadows - de Joe Lansdale
... best of-ul lui Lansdale pe ultimii 10 ani...



Everything You Need - de Michael Marshall Smith
... revenirea lui Meme Smith la proza scurta dupa o lunga absentza ...



The Best of Joe Haldeman - de Joe Haldeman
... best of-ul unui clasic in viatza ...


Unutterable Horror - de S. T. Joshi
... cartea nonfiction a anului ...


Johnny Alucard - de Kim Newman
... comebackul trilogiei Anno Dracula, dupa nshpe ani ...


Exotic Gothic 4-5 - antologie editata de Danel Olson
... antologia anului ...


The Beautiful Thing that Awaits us all - de Laird Barron 
... horrorul anului ...



The Very Best of Barry Malzberg - de Barry Malzberg
... best of al unuia din cei mai cool autori SF necunoscutzi la noi ...
Best of Connie Willis - de Connie Willis
... best of-ul campioanei premiilor SF ...


Horse of a Different Color - de Howard Waldrop 
... comeback neasteptat dupa o lunga absentza ...



Cele 5 BDuri pe care trebuia sa vi le cumparatzi anu asta:

Codex Seraphinianus - de Luigi Serafini  
... editzie noua in 2013 ...


The Manara Library - de Milo Manara
... colectzia Manara a continuat pana la 8 volume si se incheie in 2014 ...
Animal Man Omnibus - de Grant Morrison
... un clasic asteptat in editzie omnibus ...


Absolute Top 10 - de Alan Moore
... alt clasic la fel de asteptat in omnibus ...


Nausicaa of the Valley of the Wind - de Hayao Miyazaki 
... lucrarea de capatai a lui Miyazaki, inainte sa se apuce de animatzii ...
Si topul celor mai bune proze scurte citite anul asta:

Brian Lumley - Fruiting Bodies
(in culegerea de autor No Sharks in the Med, recenzie pe vine)

Brian Lumley - The Picknickers
(in culegerea de autor No Sharks in the Med, recenzie pe vine)

Sarah Langan - Beasts of Burden
(in antologia Gutshot, recenzie pe vine)

Stephen Volk - White Butterflies
(in antologia Gutshot, recenzie pe vine)

Peter Crowther and Rio Youers - Splinters
(in antologia Gutshot, recenzie pe vine)

Gene O'Neill - Balance
(in culegerea de autor Taste of Tenderloin, recenzie pe vine)

Henry Whitehead - Cassius
(in antologia The Century's Best Horror Fiction, recenzie pe vine)

C. L. Moore - Shambleau
(in antologia The Century's Best Horror Fiction, recenzie pe vine)

H. P. Lovecraft - The Outsider
(in antologia The Century's Best Horror Fiction, recenzie pe vine)

Edward Bryant - Particle Theory
(in culegerea de autor Particle Theory, recenzie pe vine)

Asteptari pt 2014:
  • cartzi: integrala Eightball, finalizarea colectziei Milo Manara, primul volum de nuvele Aron Biro
  • filme: Biertanul sa continue, festivalu Dracula sa se desfiintzeze, noul format Dr. Who
  • muzica: concertele Slim Cessna, Transsiberian Orchestra, Miley Cyrus, Kraftwerk, Melt Banana, Ulver, Die Krupps
  • femei: nu mai am asteptari, ma duc la Tel Aviv si invatz chestii noi
  • sperantza de viatza: pe Marte nu ma mai duc, au ales o farmacista din Arad in locu meu
  • iesirea Romaniei din Uniunea Eoropeana
 Cele mai nasoale chestii din 2013:
  • presa romaneasca
  • Parlamentu Romaniei
  • stewardesele grase de pe United Airlines, protejate de sindicat
  • gettin old and fat
Premiul dobitochles: poporul roman
Premiul omul anului: gagica-mea, ca mi-a luat casa pe banii mei

Thursday, January 02, 2014

Filmele vorbite pe la spate: Noiembrie/Decembrie 2013

Filme musai

Gravity

Care mi-atzi zis ca filmu asta e SF? Intzeleg sa o aud de la un manelist pentru care e SF ca Pamantu-i prezentat drept rotund, dar nu intzeleg ce cauta filmu in ochiul critic al site-urilor SF de pretutindeni, totzi chinuindu-se sa il demoleze prin tot felu de sesizari tehnice: ba ca nu e normal ca Sandra Bullock sa nu se cace atata timp in spatziu, ba ca lacrima ei n-a fost destul de groasa, ba ca freza ii statea nustiucum in imponderabilitate. N-am auzit in schimb pe nimeni sa se planga de fantoma lu George Clooney umbland prin spatziu dupa votca (oricum asta ar face filmu gothic, nu SF).

Saracu Alfonso Cuaron (Children of Men, Great Expectations) si-a ridicat in cap totzi kibitzii sefeului cand a pus-o pe Sandra Bullock sa umble in kilotzi prin spatziu. Filmu asta putea sa se intample oriunde. Putea fi prezentat drept sequel la Speed, ala cu Sandra si Keanu Reeves. Difera altitudinea la care se intampla actziunea. De cand a devenit spatziul cosmic un concept SF?

Ultima data cand suflarea SF s-a isterizat sa arunce cu kkt intr-un film de care ar fi trebuit sa se bucure a fost cand cu Avatar. Cam acelasi fenomen se intampla si acuma cu saracu Gravity, in ciuda faptului ca, daca la Avatar mai era cumva, aici chiar n-au ce cauta parerile formulate intr-un frame SF.

Povestea o stie toata lumea, mai exact faptul ca filmu nu are poveste - Sandra Bullock e lovita de niste gunoaie aruncate de rushi in spatziu si se tot chinuie sa tzopaie pe cai nongravitatzionale spre o statzie chinezeasca, cu care sa poata cobori pe Pamant sa-si vada de viatza de zi cu zi, in conditzii gravitatzionale. Dracu a pus-o sa se suie in ceruri, da acuma trebe sa se descurce. Si se descurca, insa filmu tot lasa o puternica impresie de nimicnicie a umanitatzii. In fine nu conteaza asta, filmu e foarte frumos, foarte senzorial, musai de vazut la cinema, 3Dul fiind utilizat la tot ce poate da aceasta tehnologie de kkt.
 

 American Mary

Tzinetzi minte acu cateva luni cand gagica aia din Ucraina incerca sa se transforme intr-o papusha Barbie (reminder aici)? Cam despre asta e vorba si aici, mai exact despre comunitatea body mod (= practicantzi ai unor modificari trupeshti care incep de la piercing, silicoane si se termina cu coaste scoase, amputari voluntare samd). A fost si un documentar la TIFF despre asta, nu imi mai amintesc titlul.

Eroina din American Mary e frumushica protagonista a trilogiei Ginger Snaps, acum crescuta mare in rolul unei studente la medicina care n-are bani sa-si plateasca restantzele si decide sa se apuce de striptease. Patronul strip-barului remarca in CV-ul ei ca e studenta la medicina si o introduce in lumea body mod, unde o pune sa performeze operatzii ilegale pentru o clientela fidela: lesbiene care vor sa aiba doua limbi, gotheri care vor sa aiba coarne, gemene care vor sa isi faca transplant reciproc de organe ca sa se simta mai apropiate. Teoretic filmu e destul de scarbos, dar e facut cu grija si nu arata mare lucru. Imi amintesc doar un clitoris scapat pe jos, de la o gagica care si-a cusut putza ca sa nu mai fie obiectificata sexual de barbatzi.

Am ratat premiera filmului la Frighfest din cauza nenorocitului de carnaval londonez care blocase toate statziile de metrou, dar la afterparty am reusit sa ma pup (pe obraz) cu protagonista filmului. Se pare ca am fost singurul din afterpartyul ala care nu vazuse filmu, considerat hit-ul editziei (2012). E facut de gemenele Soska, doua unguroance focoase care au debutat regizoral cu sugestiv intitulatul horror feminist Dead Hooker in a Trunk. American Mary e net superior, e o mostra de body-horror in vâna prozei lui Edward Lee, pe care in general nu o inghit, dar filmul asta reuseste sa faca treaba cum trebuie, sa fie sexy si ancorat intr-o realitate marginala si interesanta care chiar exista, si nu e foarte departe de noi.

La o adica cu ce e mai breaza o pitzipoanca care isi pune pungi de plastic pe post de tzatze, fatza de unu care vrea sa-si puna coarne?

Black Rock


De la oribilitatea aia de Safety Not Guaranteed (premiul publicului bezmetic de la festivalul de la Biertan), am inceput sa ma impiedic foarte des de fratzii Duplass, pionierii genului mumblecore (=filme indie in care se vorbeste extrem de mult si se intampla extrem de putzin). Nu le caut neaparat filmele, dar au inceput sa faca atat de multe si intr-un ritm atat de intens incat dau peste ele fara sa vreau. Cam cum era Judd Apatow in urma cu vreo 5 ani. Ramasesem si cu impresia ca toate filmele lor sunt comedii hipsteresti cu umor sec, dar am fost surprins sa remarc o recenta cotitura inspre horror (Bad Milo, despre un demon care traieste in rectul unui corporatist, detalii aici) si spre o noua moda de care am mai pomenit, genul mumblegore (=filme horror in care se vorbeste extrem de mult si se intampla putzin).

Cu Black Rock, cotitura e confirmata cu varf si indesat si, din punctual meu de vedere, asta ar fi filmul definitoriu al genului mumblegore. E regizat+jucat de nevasta lui Mark Duplass, el figurand ca scenarist si producator. Asta inseamna ca scenariul e 90% dialog, ceea ce da personajelor destul de multa carne pe oase dar explica si nota 4 de pe imdb, fanii horror nefiind tocmai incantatzi. Eu in schimb am fost, mixul de umor sec, personaje tembele si horror situatzionist e foarte bine dozat de scenariu, iar regizoarea/actritza face o treaba excelenta in a delimita filmul de aria tematica din care pare sa provina.

Povestea e cam asa: trei gagici bete stau la foc de tabara cu trei braconieri betzi peste care au dat din intamplare intr-o padure si cu care au oarecare conexiuni din copilarie (de genu ca una dintre tipe i-a facut un blowjob unuia din tipi cand erau la acelasi liceu). Problema e ca anii au trecut si copiii de alta data au acum probleme de oameni mari: flacaii tocmai s-au intors din Irak, datzi afara din armata pentru ca erau cam trigger-happy, gagicile nu se suporta intre ele de cand au combinat acelasi barbat. Alcoolu ii impinge pe totzi in directzii nedorite si de la un momendat gagicile si flacaii se fugaresc si se omoara unii pe altzii in padure ca descreieratzii.

Avem si woman empowerment, si feminism de cea mai joasa spetza, dar amuzant (filmu e facut, totusi, de o femeie, care mai si joaca rolul principal).


World's End

Intr-o viatza anterioara, inainte sa ma reincarnez ca un ungur imputzit, am fost englez. Nu chiar lord, dar nici huligan, ci un fel de pub crawler consumator de Dr. Who, Alan Moore, literatura gotica, rock ocult observatzional si in general dezinteresat de mersul (spre Iad) al societatzii. Filmul World's End mi-a racait chakrele vietzii anterioare si m-a facut sa ies imediat din casa si sa-mi petrec restu serii in cel mai apropiat irish pub, singur la o masa, holbandu-ma la o sesiune de speed dating care se petrecea la mesele alaturate.

Povestea e despre 5 amici care in tineretze au eshuat in finalizarea unui pub crawl epic de 11 baruri (cu o bere bauta in fiecare). Douazeci de ani mai tarziu, alcoolicul grupului (fan Sisters of Mercy) da de urma amicilor si ii aduna la un loc intr-o incercare de a depasi performantza tineretzii. Problema e ca amicii sai au acum familii si lucreaza in corporatzii, iar unul dintre ei chiar s-a lasat de baut. Pretenii reusesc totusi sa isi depaseasca divergentzele.

Pub crawlul incepe devreme si dureaza pana dimineatza, timp in care eroii analizeaza transformarile societatzii, asa cum se vad ele prin fundul halbei de bere: pub-urile sunt tot mai starbuckizate, cu putzine feluri de bere, si aia corporatista, punkerii sunt pe cale de disparitzie (inlocuitzi in mare parte de microbisti cretini), fetele de gashca au crescut in femei de cariera. Pana si vanzatorul de marijuana a ajuns distribuitor de farmaceutice. Singura constanta e nebunul satului, care a ramas neschimbat si detzine informatzii despre o corporatzie extraterestra care incearca sa controleze umanitatea cu ajutorul modelului de cariera corporatist/capitalist.

Filmul e ultima parte a trilogiei Cornetto, care i-a pus pe harta pe Edgar Wright si Simon Pegg si a lansat la apa comedia horror britanica. Primele doua partzi au fost comedia zombie Shaun of the Dead si policierul ocult Hot Fuzz. Singura legatura intre cele trei filme (in afara de autori) e inghetzata Cornetto care apare in fiecare film, cu alta aroma si alta culoare (rosu, albastru, verde - referintza la trilogia culorilor a lui Kieslowski).

Filmul musteshte de englezism, cu o coloana sonora brit rock (Suede, Pulp, Sisters of Mercy, The Charlatans) si simboluri ale culturii britanice la tot pasul. Ma intreb cum ar arata ceva similar pentru cultura romaneasca - manelisti, moldoveni alergandu-si rudele cu drujba, politicieni spanzuratzi, biserici bantuite si... da, iata ca avem ceva in comun cu ei: fotbalisti supraplatitzi si microbisti spalatzi pe kreer.


Filme contra plictiselii



Upstream Color

Shane Carruth e un programator cu ambitzii de regizor si, ca totzi programatorii, isi inkipuie ca e mai destept decat restul planetei. Debutul sau, Primer, a facut ceva furori in urma cu aproape 10 ani, dar nu l-am vazut. Upstream Color e primul meu contact cu individul.

Pe gagica-mea a enervat-o la culme, ei ii plac placerile simple. Pe motivu asta nu-l prea are la suflet nici pe Terrence Mallick. Mie Mallick imi place in doze mici si la mare distantza una de alta. Nu stiu daca Carruth isi inchipuie ca a inventat roata sau daca e constient ca Mallick a facut inaintea lui genu asta de filme larger than life, pe teme de o metafizica incomprehensibila cetatzeanului care crede ca Ponta e cea mai mare problema a cosmosului.

Daca Tree of Life a fost un film-divinatzie cu momente annoying, Upstream Color e un film annoying cu momente divine. Schema generala e misto si e despre ciclul de viatza al unui vierme intestinal care trece de la oameni la porci, de la porci la plante si inapoi la oameni. Deci merge upstream, adica fix invers decat suntem obishnuitzi (cei care au suferit vreodata de trichineloza o sa intzeleaga la ce ma refer).

Cand parazitu e la oameni, acestia intra intr-o stare hipnotica in care fac orice li se spune. Cand e la porci, acestia intra intr-o relatzie metafizica cu omul de la care au luat viermele si ii influentzeaza starea de spirit, dragostea, pofta de viatza. Cand e la plante, acestea se coloreaza albastru si dau nastere unor viermisori care trebuie inghitzitzi de om pentru ca ciclul sa reinceapa. Eroii filmului sunt un cuplu care la un momendat in viatza au fost gazde ale viermelui respectiv iar acum destinele le sunt influentzate de purceii cu care au ramas conectatzi spiritual.

Toate trebile astea sunt lamurite in cam juma de ora de film, restul fiind alocat recitatului de poezii din Thoreau, imaginilor cu oameni uitandu-se pe geam, comuniunii cu natura de care tindem sa ne instrainam si a altor chestii care probabil v-au enervat in Tree of Life. Pentru genu asta de filme s-a inventat eticheta artsy-fartsy, dar avem aici totusi un film competent si un regizor de urmarit in viitor. Probabil o sa ma uit si la Primer.


Frances Ha


O sa auziti la Oscarurile de anu asta de Frances Ha, dar filmu e un fel de Woody Allen fara umor, sau un Ghostworld fara creer.

Eroina e o hipsteritza cu atitudine schizofrenica despre viatza: se crede hetero desi e lesbiana toata ziua, se crede saraca si boema desi e de bani gata, se crede artista desi e naturally born kelneritza, se crede autosuficienta pentru ca e singura cuc + fukkin miserable, se crede la liceu desi face mintenash 30 de ani si viatza trece pe langa ea, se crede frantzuzoaica desi e tzaranca americanca care paraziteaza pe la New York, iar cand ajunge totusi la Paris doarme toata ziua in hotel si vorbeste la telefon cu pretenii de-acasa.

Mai ingrijorator e ca e genu de eroina care poate deveni model in viatza, filmu fiind prezentat intr-o nota de optimism irezistibil (sper sa urmeze totusi si un sequel in care sa ni se arate ca Frances Ha sfarseste kelneritza la Hooters si e batuta toata ziua de barbatu shofer de camion). Calitatzile filmului sunt stilistice, datorate regizorului Noah Baumbach (oscarizat in anii recentzi si apropiat colaborator al hipster-god-ului Wes Anderson). Scenariul e in mare parte scris si improvizat de actritza principal, Greta Gerwig, o diva mumblecore pentru care Baumbach a si divortzat. Tipa e dragutza, sper sa apucam sa o mai vedem in vreun film inainte ca Baumbach sa-i dea si ei papucii.

Suspectez nominalizari pentru regie si actritza principala.


Savages

Povestea e despre un focos threesome BFB în care cei doi B se ocupă cu cultivatu de marijuana și fata o freacă pe lângă casă, până într-o zi cand un cartel mexican condus de Salma Hayek și Benicio del Toro pune ochii pe biznisul tinerilor și o răpește pe gagică în scopuri șantajiste. Băieții au de partea lor niste veterani de razboi intorsi din Irak cu scule cu tot si un agent FBI corupt (John Travolta botoxat sau cancer survivor, nu-mi dau seama, dar oricum cel mai simpatic personaj din film). Între cele două tabere începe un război șantajist care se lasă cu unele vărsări de sânge și multe împușcături ce devin booooooring de la o vreme. Filmul e excesiv de lung pentru ce oferă, și personajul lui Travolta e singurul pe care il ții minte. Nici Salma Hayek nu mai e ce era, însă susține că nu e botoxată, ci are doar botox of the heart. 

Oliver Stone a fost cândva un vizionar al cinematografiei americane, după care un fel de acces de megalomanie l-a împins să facă un șirag nepermis de lung de filme despre președinți/domnitori (JFK, Nixon, Alexander, W., documentare despre Fidel Castro si Hugo Chavez) care l-au cam împins pe un drum înfundat și plin de mize politice care nu interesează pe nimeni. Cu Savages, Stone se întoarce la violența veselă pe care o practica la mijlocul anilor 90 (Natural Born Killers, U-Turn) însă filmul asta nu se ridică la dimensiunile respective, din cauza actorilor de mâna a doua din rolurile principale.

E, totuși, entertaining și până la un punct sexy.



Jackpot (aka Arme Riddere)


Jo Nesbo e un crime novelist norvegian aflat pe val, dupa care s-a ecranizat si excelentul Headhunters (detalii aici). Jackpot e a doua sa ecranizare, e tot film norvegian si are acelasi ton de comedie neagra, pe alocuri brutala. Dar prospetzimea lui Headhunters lipseste si lasa deja impresia ca Nesbo e un autor de retzeta.

Un muncitor la o fabrica de brazi artificiali castiga la Pronosport pe un egal facut acasa de Rosenborg, insa tre sa imparta banii cu amicii ex-pushcariasi care i-au dictat cateva dintre scoruri. Amicii se omoara intre ei unu cate unu, sperand sa aiba de impartzit banii la cat mai putzin, mai ales ca unu dintre ei datoreaza o gramada de bani strip-club-ului in care a lucrat ma-sa ca stripperitza cand era tanara.

Filmu are foarte multe in comun cu trilogia Brenner (dupa romanele austriacului Wolf Haas) sau cu romanele lui Rejto Jeno (aviz connoisseurilor unguri) sau cu ce facea Guy Ritchie in tineretze. Mult haz, mult sange si in general mult entertainment, dar nimic care sa te puna pe ganduri.




Only God Forgives


Dupa relativ dinamicul si elogiatul Drive, danezul Refn revine la ambitzia de a-l concura pe Von Trier pentru titlul de cel mai pretentzios regizor iesit din Danemarca cea putreda. Avem din nou stilul din Valhalla Rising, cu dialog minimal, violentza excesiva si personaje taciturne ce rezoneaza la vibratzii cosmice. Sexosul Ryan Gosling reia stilul somnambulist din Drive, in rolul unui expat traind in Tailanda, care incearca sa-si razbune fratele macelarit de un peshte pe cand mergea la curve (si le mai omora, deci si-o cam cauta).

Problema nu e peshtele, ci un militzian local care taie tot ce-i iese in cale cu o maceta si a fost amestecat si el in problema, dar la un nivel mai meta. Cum insa tot filmu se petrece la un nivel meta, implicarea acestuia a fost mirosita de nasul metafizic al lui Ryan Gosling si de presiunile oedipiene ale mamei sale, care nu suporta sa stie ca i-a murit fiul cu putza cea mai mare. Ryan Gosling ar mai da-o la pace dar ma-sa (Kristin Scott-Thomas) nu si nu, ceea ce impinge lucrurile pe o spirala violenta cu cateva popasuri meditative in care militzianul meta e prezentat cantand karaoke.

Bizareria filmului e explicata pe genericul final ca un tribut adus lui Jodorowsky, insa asta n-a fost suficient sa impiedice huiduirea generala a unui film, pe cat de pretentzios pe atat de saracacios, chiar si la standardele lui Refn, care mereu a cochetat cu zona asta, dar niciodata n-a mai facut cinema atat de lenesh. Daca n-ar fi fost imaginea si muzica superbe, putea trece drept un film de Cristi Puiu.

The Call


Regizorul Brad Anderson a crescut in industria thrillerelor indie (Session 9, Masinistu, Vanishing on 7th street) pe o traiectorie oarecum asemanatoare cu a lui Christopher Nolan. Serialul Fringe l-a propulsat in lumea maharilor, iar consecintza directa e ca The Call e primul sau blockbuster. Creca mai slab ca filmele sale precedente, dar orishicum un friller antrenant, scurt si la obiect.

It feels umpic ca frillerele urgente ale lui Joel Schumacher, alea care se petrec intr-un interval de timp scurt si aproape in real time. Mare parte din film e cu Abigail Breslin (Little Miss Sunshine) inghesuita intr-un portbagaj si vorbind la telefon cu telefonista de la serviciul de urgentze, jucata de Halle Berry, care vrea sa o ajute sa scape din portbagaj. In ultima parte a filmului fata e scoasa afara de soferul psihopat si dusa in barlogul psihopatic al acestuia, in timp ce politzia si Halle Berry incearca sa ii trianguleze telefonu.

In corelatzie cu recentul success al lui Prisoners avem iata un nou val de povesti cu psihopatzi americani cu ceva apucaturi pedo si sexualitate torturata. Deci nu e doar un trend austriac, m-am mai linistit. E doar un semnal cu privire la drumul pe care se indreapta mentalul individului-resursa umana in societatzile avansat-capitaliste.

Filme kkcioase




Revolver

Asta e filmu facut de Guy Ritchie pe cand Madonna ii facea circumcizie si il introducea in secta sa cabalista, in sperantza desharta ca astfel isi va salva casnicia (istoria ne invatza ca omu s-a circumcis degeaba). E si unicul film in care Jason Statham are par pe cap (plus mustatza), iar scenariul e scris de Luc Besson, aflat si el intr-o cumplita criza spirituala la data respectiva.

Filmu lasa impresia ca toata echipa care a lucrat la el era beata sau drogata. E plin de monologuri si scene psihedelice pe un topic care n-are nimic psihedelic in el: Statham e un gainar care iese din pushcarie si incearca sa se reconecteze la cercurile interlope din care a plecat, dar e umpic skizofrenic si vede lucruri care nu sunt sau nu le vede pe cele care sunt. Genericul de final al filmului ne explica ca morala povestii ar fi ca ego-ul sta in calea fericirii, ceea ce e cam far-fetched avand in vedere ce si cat de putzin se intampla de fapt in film: avem niste impuscaturi si gangsteri urland unu la altu si un montaj incoerent de MTV si pe Statham imbarligand niste biznisuri interlope cu Ray Liotta si Mark Strong (o clona Andy Garcia care avea sa devina ulterior actorul preferat al lui Guy Ritchie).