Monday, May 27, 2013

Horrorul e pe val: The Walking Dead vs. True Blood

The Walking Dead - sezoanele 1-3


M-am uitat in sfarsit la serialul The Walking Dead.

Probabil ca sunt ultimu om din Romania care s-a uitat la el, toata lumea pe care o cunosc il urmareste de la aparitzie, din cauza producatorului Frank Darabont, autorul celor mai bune ecranizari dupa Stephen King (Shawshank Redemption, Green Mile, The Mist). Din pacate Darabont s-a ocupat doar de primul sezon, fiind apoi debarcat din conflicte creative, dupa ce povestea serialului incepuse sa deraieze complete de la materialul original.

Probabil ca sunt totusi primu din Romania care a scris despre despre banda desenata originala a lui Robert Kirkman, care sta la baza serialului. Asta se intampla in articolul asta, cu cativa ani inainte de aparitia serialului. Intitulasem atunci articolul Zombie Soap Opera. Intentzionam sa transmit un mesaj cu titlul ala. Din pacate cam acelasi mesaj il am de transmis si despre serial.

Ce-i drept, la data scrierii articolului ala, banda desenata avansase cu povestea cam pana la momentul la care a ajuns serialul in momentul de fatza, dupa 3 sezoane. De atunci, banda desenata a avansat cam inca o data pe atata. Deci e posibil ca lucrurile sa se mai schimbe.

Sa recapitulam umpic problemele pe care le acuzasem atunci si felul in care le trateaza serialul:
  1. Ca povestile cu zombie sunt eminamente cinematice, iar impactul lor e mult mai scazut in literatura, si chiar mai scazut in banda desenata. Teoretic problema e rezolvata - acum avem un serial TV, iar efectele speciale produse de un guru in domeniu, Greg Nicotero, sunt la nivel de Hollywood, nu de televiziune, ceea ce e principalul plus al serialului;
  2. Ca grafica era alb negru si toate personajele semanau intre ele, abia fiind diferentziate de rasa si sex. Si aici serialul rezolva necazul. Frank Darabont e un bun manager de personaje, le-a mai rarit, le-a dat personalitate. Probabil de aia l-au dat si pe Darabont afara, ca sa poata baga la loc surplusul de personaje inutile.
  3. Ca povestea e carpita din mers, in functie de cerintzele cititorilor din posta redactziei. Asta a fost cea mai mare buba a benzii desenate, dar serialul a avut shansa sa rafineze plotul, sa mai elimine din carpitura si sa pastreze doar climaxurile care conteaza;
  4. Ca povestea e o telenovela. Din pacate aici serialul nu prea imbunatatzeste situatzia. In primele 2 sezoane am avut impresia ca ma uit la relansarea serialului Dallas. Toata lumea din Dallas e prezenta aici - Pamela, Sue Ellen, Bobby, Jock, mucosul de John Ross, varu Cliff... plus niste zombie in loc de vite.
Cand un serial cu vampiri (True Blood) devine mai entertaining decat unul cu zombie (cel de fatza) ceva nu e in regula. Asexualitatea personajelor (si actorilor), lipsa desavarshita a umorului si a referintzelor, atitudinea generalmente iehovista a personajelor, dialogurile tampe (nici cele din banda desenata nu erau mai breze), catziva actori extrem de antipatici samd, produc o stare de constanta iritare a telespectatorului. Comentariul social e cel standard, pe care ti-l da orice film cu zombie din 1968 (anul Romero) incoace.

Poate am vazut eu prea multe filme cu zombie. Pe vremuri, sa fii fan zombie era o dovada de gust elevat, prin care te puteai distantza de fanii vampirilor si varcolacilor (care erau, pana la True Blood, filme pentru copii, cu 2-3 exceptzii). In lumea horror, sa te uitzi la filme cu zombie era ca si cum ai fi ascultat jazz intr-o lume de manelisti. Cu serialul Walking Dead, diferentza s-a nivelat.

Lucrurile nu se opresc insa aici. Ca sa-mi invarta cutzitu in rana, Brad Pitt va fi eroul urmatoarei superproductzii zombie - World War Z (probabil primul blockbuster al genului). Urmatorul pas e un film zombie cu Justin Bieber. Ba nu, statzi ca au facut deja un film cu zombie hipsteri - Warm Bodies.

Asta e, eu mi-am facut datoria, de data viitoare trec la recenzii de filme cu lesbiene si transsexuali. Daca mai vine totusi apocalipsa zombie, pe mine sa nu contatzi, mi-am vandut survival kit-ul.

P.S. Mare parte din articolul asta a fost scris cam cand incepea sezonul 3 din serial. A doua jumatate a sezonului trei recupereaza destul de serios din demnitatea genului, mai ales ca majoritatea personajelor enervante mor si isi face aparitzia englezul David Morrissey intr-un rol foarte carnos, al unui guvernator care incearca sa reorganizeze societatea postapocaliptica dar e corupt de gustul puterii. Sigur, nu e o idee grozava, dar conflictele ce se ramifica de aici nuantzeaza personajele mult si ocazioneaza un ritm mult mai sanatos al povestii. Se intampla ca asta e si partea la care m-am oprit cu cititul benzii desenate, pentru ca devenise iritanta si necredibila (cu multa violentza gratuita fara sa fie funny), insa serialul o gestioneaza mult mai intzelept, pe principiul less is more, cu oarecare tensiune psihologica ce recupereaza tonul disperat care s-a pierdut dupa ce Darabont a fost debarcat din echipa de productzie. Asa ca probabil voi urmari in continuare serialul, mai ales ca de aici chiar nu stiu ce se mai intampla.

 True Blood - sezoanele 4 si 5


Motto: To me, vampires are sex... I don't get a vampire story about abstinence. I'm 53. I don't care about high school students. I find them irritating and uninformed. (Alan Ball, producatorul serialului)


Cineva sa-mi spuna va rog daca serialul asta mai are vreo legatura cu cartzile lui Charlaine Harris. Cand a aparut prima data, l-am perceput drept un alt fel de Twilight, exploatand obsesia recenta a tineretului pentru necrofilie.

Apropo de asta, am avut un soc cultural major intrand recent intr-o librarie. La sectiunea horror, cu exceptia a doua volume de Stephen King, ABSOLUT TOT ce era pe rafturi consta in soap opera din astea cu vampiri si vampiritze lesbiene care au probleme in preajma bacalaureatului. Nimic altceva nu era in sectiunea horror a librariei. NIMIC! Pe vremuri lumea si-a facut impresia generala despre ce e SFul uitandu-se la Star Trek si Star Wars, treaba care a pecetluit caracterizarea genului in ochii oamenilor prea ocupatzi sa priveasca dincolo de aparentze. Daca acum se intampla aceeasi treaba cu horrorul suntem damnatzi pe veci, n-o sa mai scapam de imaginea asta, cum nu scapa hipsterii de a lor. Mai ales de cand cu prestatzia de la Eurovision.

Revenind la ce ziceam, True Blood m-a surprins cu fiecare nou sezon si in timp s-a conturat mai degraba ca o parodie la Twilight. Cel putin de prin sezonul 4 parodia, comentariul social si referintzele umoristice devin dominante, punand in plan secund romantza dezgustatoare a lui Sookie, spiridusha cu strungareatza indragostita de 2 vampiri, 1 varcolac si nu mai stiu de cine. Din pacate si elementele horror trec in plan secund, iar din sezonul 5 treaba se degradeaza pe masura ce povestea se aliniaza la stilul filmelor de actziune cu conspiratzii antice conduse de vampiri-politicieni care lucreaza din umbra si urmaresc dominatzia totala a planetei (gen Blade, Underworld).

Avem din fericire tot mai mult sex, dar si mai multa politica si actziune de spionaj. Vampiru Bill se transforma in personaj negativ, un fel de politician fara scrupule cam ca astia ai nostri, posedat de spiritul lui Lilith (zeitza vampirilor care vrea sa-i starpeasca pe oameni), in timp ce vampiru Eric devine intruchiparea idealismului socialist, inversand practic schema cu care a inceput serialul. Se intorc si vampirii gay anarhisti, varcolacii comunisti, niste vrajitoare lesbiene si este introdus un element nou - un fel de Djinn hotarat sa razbune victimele abuzurilor soldatzilor americani din Irak. Deci nivelul alegoric al serialului ramane unul puternic, dar mult mai putzin subtil decat pana acum.

La momentul asta serialul nu mai contzine oameni normali. Toata lumea e ori fiintza supranaturala, ori gay (e vreo diferentza?). Asta mai inseamna ca povestea incepe sa semene cu cele ale supeeroilor Marvel (ori a serialului Heroes, caruia din asta i-a stat moartea), in care stii ca, chiar daca personajele mor, pot oricand sa invie si sa revina in joc intr-o forma sau alta, cee ce anuleaza orice miza dramatica. Nu domle, cand cineva moare, tre sa ma faci sa plang dupa el.

Pariurile pe care le-am facut acu 5 ani par sa se implineasca si va rog sa-mi trimitetzi un borcan de zacusca totzi care atzi zis ca delirez cand am profetzit ca urmeaza sa fim invadatzi de vampiri gay, threesomeuri cu vampiri si soap opera cu varcolaci. Alaturi de Torchwood, True Blood devine unul din cele mai puternice canale de promovare a culturii gay in mediile de geeksi asa cam, mame, avetzi grija la ce se uita copiii vostri.

P.S. Pentru sezonul 6 s-a anuntzat implicarea lui Rutger Hauer intr-un rol cheie.

Friday, May 17, 2013

Filmele vorbite pe la spate - Mar/Apr 2013


Filmele musai


Prometheus

Am fost recent pe la Muzeul Istoriei Naturale. Muzeele de genul asta sunt facute sa intareasca credintza in darwinism si evolutzionism, sa dea o imagine mai putzin mistica si sentimentalista (decat creatzionismul) asupra vietzii si a omului in particular. Dar la mine a avut fix efectul invers.

De cate ori ma uit la un dinozaur am impresia ca am de a face cu un draft de design prost, despre care designerul a decis la un momendat ca e o risipa de spatziu si energie, si a zis fukkit!, a botzit foaia, a aruncat-o la coshu de gunoi si a luat alta foaie sa mai incerce o data. Si uite asa au disparut dinozaurii.

De exemplu, o gramada din animalele alea au dintzi atat de ostentativ de mari si atat de inutili (unele nici nu-si puteau inchide gura) incat par proiectate de un copil care a fost pus sa deseneze un leu/elefant/rinocer etc. si a incercat, din exces de zel, sa-l deseneze cat mai fioros. Am vazut si o broasca tzestoasa imensa, cu urechi clapauge, care avea in varful cozii un buzdugan ce pare ca i-a fost lipit de coada la mishto, n-avea cum sa fie un organ evoluat natural.

Ridley Scott marsheaza si el pe teoria designului inteligent (fie el si prost/imperfect) in Prometheus, promovat initzial ca un prequel al seriei Alien. Am vazut multe prequeluri la viatza mea si majoritatea se multzumesc sa inventeze o povestioara simpla care sa convearga la finalul pe care il stie toata lumea. Cu Prometheus insa, Ridley Scott are strategie mult mai intzeleapta. Filmul asta nu duce direct la actziunea din Alien, ci creeaza context pentru evenimentele din Alien. Un context bogat, ce amesteca speculatzia paleoastronautica cu mitologia.

Legatura cu Alien e data de o nava in forma covrig (similara celei in care au fost gasite ouale in primul film Alien) si de shoferul acesteia (similar shoferului mort gasit la bordul navei cu ouale, in Alien). Se pare ca shoferii astia faceau parte dintr-o specie de ingineri geneticieni care se ocupa cu rasaditu de ADN pe diverse planete. Cateodata designul le iese prost si atunci folosesc alte specii, tot inginerate genetic, sa starpeasca drafturile ratate. Supozitzia cu care ramai de pe urma filmului e ca omenirea (si dinozaurii inaintea noastra) au fost un draft din ala imperfect, iar Alienii au fost arma biologica proiectata pentru a starpi astfel de drafturi. Doar ca Alienii nu apar deloc in filmul asta, sunt la randul lor prezentatzi in niste drafturi intermediare, pastrate la murat in niste incubatoare menite sa conserve si sa izoleze acest gen de arme biologice intr-un mediu controlabil.

Scott face unele parelele cu seria Alien, bunaoara:
  • eroina femeie puternica (jucata aici de suedeza din trilogia Millennium, capturata, pare-se de Hollywood) care trece prin felurite chinuri sa scape de agresori si sa obtzina raspunsuri,
  • ajutata de robotul alunecos si cu double agenda (jucat de Michael Fassbender din Shame).
  • amandoi fac parte dintr-o misiune trimisa pe alta planeta sa identifice originile vietzii pe Pamant si in felul asta intra in contact cu specia de ingineri geneticieni,
  • mai e si paralela prin care omenirea insasi urmareste ambitzii de inginerie genetica (prin crearea robotului), sugerand un fel de ciclu in designul vietzii din univers: fiecare specie e dotata cu instinctul de a crea o specie dupa chipul si asemanarea proprie, care e insa imperfecta si scapa de sub control,
  • si mai e stilul parazitar prin care se reproduc speciile descoperite in incubatorul sus pomenit, sugerand ca parazitismul e un mecanism fundamental al acestui tip de evolutzionism controlat inginereste.
Filmul e musai de vazut pt. ca a) e primul film bun al lui Ridley Scott intr-o gramada de ani (ultimul care mi-a placut a fost Black Hawk Down si e mult de atunci), b) relanseaza seria Alien intr-un mod inteligent, lasand spatziu de manevra pentru o intreaga trilogie Prometheus (adica finalul e foarte deschis) si c) pt. ca are efecte vizuale extrem de cool (nominalizate si la Oscar). Nu stiu cum arata in 3D, dar in High Definition pe televizorul mare al lui caprikorn a aratat super.





Flight

Erou personal al adolescentzei mele (trilogia Back to the Future in anii 80, mai apoi Forrest Gump si Contact), Zemeckis s-a dat la fund acu 10 ani cand s-a dedicat desenelor animate (Polar Express, Beowulf, Christmas Carol). Anul asta a revenit cu un film facut parca de Spielberg (de fapt astia doi tot timpu au furat stilistic unul de la altul), adica incepe ca un thriller fioros, se termina ca o dramoleta preachy si pe parcurs are momente de comedie relaxanta, sort of.

Thrillerul e mai la inceput, in care avem de a face cu un accident aviatic filmat din interior, in care Denzel Washington e un pilot care se chinuie sa-si aterizeze avionu defect pe o campie, in timp ce pasagerii si stewardesele se dau cu capu de peretzi. Excelenta partea asta.

Dramoleta incepe cand iese la iveala ca Denzel bause o votca si o cocaina sa-si mai dreaga mahmureala de la seara dinainte. Apar o gramada de motive politice ca vina accidentului sa fie mutata din spinarea companiei aviatice asupra pilotului, si de aici incepe un film de ala juridic, cu cercetari birocratice si susoteli.

Comedia e reprezentata de John Goodman care e distribuitorul drogurilor cu care Denzel se mai drege din cand in cand. Spre final filmul devine extrem de preachy impotriva alcoolismului, incat la sfarsit ramai cu impresia ca ai vazut un film de propaganda AA. Paradoxal, nimeni nu ridica probleme cheie (pe care filmul o sugereaza discret), si anume ca Denzel a reusit sa salveze avionu si pe majoritatea pasagerilor tocmai pt. ca era pe cocaina, si cam desprins de realitate, ceea ce i-a permis sa-si pastreze focusul in isteria generala de dinainte de prabusire.

Au fost doua nominalizari la Oscar pt. filmu asta - una pt. Denzel insusi, una pt. scenariu, ambele meritate.


Silver Linings Playbook 

In filmul precedent al lui David Russell (The Fighter, ala cu familia de boxeri irlandezi), aproape toata lumea care a lucrat la film a ajuns la Oscaruri (scenariu, regie, best film, 3 dintre actori). Cu Silver Linings Playbook performantza e depasita, caci toate categoriile de Oscar pentru actori au avut cate un finalist din filmul asta: Jennifer Lawrence (a si castigat rol principal feminin), De Niro, Brad Cooper si inca o batranica pe care am uitat cum o cheama. Plus best movie, regie si scenariu.

Batranica si De Niro sunt doi pensionari care traiesc din pariuri si o obsesie fanatica (si superstitzioasa) pentru echipa de fotbal (sau baseball?) locala. Fiul lor, Bradley Cooper e un bipolar cu acte care vorbeste tare, si tot timpu, si si-a batut la un momendat nevasta de i-a sunat apa in cap, ca a prins-o cu altu. Din cauza ca mergea o piesa pe CD player in timp ce i-a prins, de atunci devine isteric de cate ori aude piesa aia. A si stat la casa de nebuni o vreme. Jennifer Lawrence e o tipa din vecini care se mai da la el. Au in comun faptul ca si ea e pe pilule, dupa ce a ramas vaduva la 20 de ani. Tzin sa avertizez ca ultima data cand am vazut-o pe Jennifer (in Winter's Bone) era o fetitza dolofana, iar acum e o femeie superbunoaca. Transformarea e majora, si probabil de aia i-au dat astia Oscaru. Pana la urma filmu e un fel de love story intre doi oameni cu axa deviata, ceea ce face filmu sa iasa din standardele comediei romantice.

Cumva, Russell repeta retzeta din The Fighter. Si acolo, ca si aici, am ramas cu senzatzia ca toata lumea din film e sarita de pe fix, la modu patologic. Aici chiar ceva mai mult, eu insusi m-am simtzit foarte agitat in prima jumatate a filmului, gata sa sar la cearta. Mi se parea ca toata lumea vorbeste prea repede, sau prea mult. Creca e si gagica-mea de vina, she can drive a man crazy.

Filmele contra plictiselii




The Hunt

Thomas Vinterberg a fost principalul complice al lui Von Trier cand au pus pe picioare oribilitatea numita Dogma95, un fel de manifest antihollywood in care au vrut sa demonstreze ca se pot face filme si fara actori, fara efecte speciale, fara postproductzie etc., doar cu camera de mana (si mai nou cu telefonul mobil). A pus destul de multa lume botul la farsa, in timp ce inventatorii ecscrocheriei au ajuns astazi sa faca chiar ei genul de filme impotriva carora militau pe vremea aia.

Noul film al lui Vinterberg nu e chiar la nivelul recentelor proiecte megalomane (si cu efecte speciale!) ale lui Von Trier, dar e tot un film care reia teme de care Hollywoodul s-a plictisit acu 10 ani si le trateaza intr-o cheie ceva mai minimala. In cazul de fatza, tema e pedofilia (Woodsman, One hour photo), subiect spectaculos pe vremea lui Michael, fie iertat. Filmul e o poveste de hartzuire si executare silita sociala fara baze concrete, in pe retzeta lui Dogville/Dancer in the Dark, avandu-l ca victima pe Mikkelsen din Valhalla Rising. El joaca rolul unui educator de gradinitza acuzat de o fetitza ca i-ar fi aratat putza, ceea ce duce la o avalansha de abuzuri si la marginalizarea sa sociala, desi dovezi concrete intarzie sa apara. Insa raul e ca si facut, barfa e suficienta. Ca sa citez din Biblie, la inceput a fost Cuvantul, iar Creatzia a aparut cand toata lumea a luat Cuvantul in serios.

Apropo de asta, mi-am amintit o faza din viatza mea proprie, petrecuta dupa acelasi tipic: gagica-mea avea pe desktop o poza cu mine. O prietena care o tot vizita, dar nu ma intalnise niciodata, a tot vazut poza si i s-a intiparit cumva pe creier. Dupa o vreme a inceput sa ma vada si prin cartier, si a inceput sa se planga gagicii mele ca nu o salut cand o vad. Evident, ea ma stia din poza, eu nici macar in poze nu o vazusem vreodata, si nimeni nu ne-a facut cunostintza. Insa ea a gasit de cuviintza sa imprastie vorba la toate celelalte prietene ca-s un tip nasol care nu saluta prietenii cand trece pe langa ei. Cam asa patzeste si Mikkelsen in filmu asta, iar la sfarsit aproape isi pierde viatza pe un motiv similar.




Expandables 2

Mul-mul-mul-mai cool decat primul Expandables, acest sequel da dovada de ceea ce a lipsit (in mod neasteptat, pentru mine) din primul film - umorul. Adica chiar nu mi-am inkipuit ca Stallone s-ar lua in serios cu proiectul asta (de a aduna laolalta totzi actorii cult ai filmelor de actziune optzeciste), iar faptul ca s-a luat in serios a facut din primul film o chestie seaca si obositoare, in care am putut numara pe 5 degete glumele (majoritatea datorate lui Jet Li).

Aici insa se ocupa altcineva si de regie (tipu care a facut Con Air) si de scenariu, si se munceste foarte mult la a da o dimensiune meta filmului. Preferata mea e bataia de la final, in care Stallone il cafteste pe Van Damme cu strategii din Rocky, iar Van Damme replica cu lovituri si dialoguri din Sport Sangeros. Unde mai pui ca pe personajul lui Van Damme il cheama Vilain. Alte exemple: Chuck Norris are un cameo cool, Bruce Willis si Arnold au de data asta mai mult decat cameouri, mai e un personaj pe nume Hale Caesar, iar despre personajul lui Lundgren se face mishto ca ar avea nush ce diploma in inginerie chimica (ceea ce Lundgren si are in realitate). Si mai sunt multe altele, densitatea de poante selfreferentziale e destul de mare si delicioasa, pt. cine e familiarizat cu backgroundul actorilor. Povestea am uitat despre ce e - Van Damme face ceva rau si restu merg sa-l omoare, or something like that.

The Bucket List


Feel-good movie despre cancer, care incearca sa lase impresia ca cancerul e asa o smecherie cu efecte neplacute, cum ar fi ca potzi muri de la el, mai ales daca esti batran, dar in rest nu e mare scofala.

Scenariul e destul de tampit, adica e destul de sobru sa il iei in serios, dar prea comic incat sa itzi pese. In schimb filmul se face placut prin prestatziile titanilor Jack Nicholson si Morgan Freeman, care se imprietenesc pe paturile de moarte, intr-un spital oncologic, si decid sa-si petreaca ultimele luni din viatza facand tot felu de traznai, plus putzin turism. Cheltuielile sunt suportate de Nicholson, care e un mogul ce incearca sa-si isi rascumpere niste pacate facand o fapta buna. Morgan Freeman e familistul modest si cu constiintza impacata, asa ca pe ici pe colo cele doua caractere se mai ciondanesc. Filmul e regizat de oscarizatul Rob Reiner (autorul ecranizarilor bune dupa Stephen King - Misery, Stand by me).

Senzatzia oarecum nasoala lasata de film se datoreaza si recenziei negative a lui Roger Ebert, care a vazut filmu cam cand se lupta cu canceru lui si a fost profund iritat de viziunea acestei povesti asupra situatziei.

  

Barney's Version


Unul din filmele alea cu evrei, despre evrei, pentru evrei, ecranizata dupa cartea pe care o suspectez cel putzin biografica, daca nu autobiografica, a unui membru de vaza al comunitatzii evreiesti din Montreal, Mordecai Richler (preten bun cu Leonard Cohen, care tot canta pe soundtrack).

Filmul i-a adus lui Paul Giamatti un Glob de Aur, acesta jucandu-si din nou rolul standard de individ mic, grasutz, dar simpatic si cu anumite ambitzii legate de viatza, dar nu prea spectaculoase. Filmul e de fapt povestea eroului de-a lungul a trei casnicii ratate, asa ca e o epopee din aia gen "destinul unui om", insa destul de seaca, fara evenimente remarcabile si fara drame majore. Adica este totusi o drama, la un momendat Giamatti isi pierde un prieten si nu isi mai aminteste daca l-a omorat el sau nu, dar asta devine pana la urma un side plot foarte minor, fara impact in povestea principala. Interesant e rolul lui Dustin Hoffman, un politzist pensionat, vaduv si cam nimfoman, mai exact tatal eroului jucat de Giamatti, care ii da unele sfaturi despre cum sa treci printr-o viatza precum cea prezentata de acest film, adica seaca, lipsita de umor si drame. Si pana la urma cu senzatzia asta ramai si de pe urma filmului.


Ma asteptam mai mult de la umorul evreiesc.

Tuesday, May 07, 2013

Roadburn 2013: Part 2


Nu cred ca e o coincidentza faptul ca aceeasi tzara (Olanda) gazduieste festivalul Roadburn, organizeaza prima plecare pe Marte si are una din populatziile cele mai fericite de pe planeta (conform World Happiness Report).

Pt. cei care nu au fost pe faza cand am facut anuntzul pe Facebook, s-a lansat oficial selectzia celor ce vor pleca pe Marte, cu o taxa de inscriere de 34 de dolari (o excelenta idee daca vretzi sa facetzi un cadou persoanei iubite). Dintre astia vor fi alesi 8, in urma unui training de 10 ani finantzat de corporatziile media printr-un reality show. Problema  pe care n-am prevazut-o cand mi-am exprimat entuziasmul legat de aceasta oportunitate, este numarul mic de femei inscrise, si acelea umpic dubioase, daca stai sa le ascultzi declaratziile de intentzie. Nici barbatzii de pe lista nu sunt tocmai cu toate acasa, dar macar ai din ce alege. Totusi, spectrul unei comunitatzi de martzieni gay mi se pare unul tulburator si un pas in spate pentru omenire. In fine, cei care au citit ceva SF la viatza lor probabil mai au dat pe ici pe colo de aceasta predictzie. Coloniile intotdeauna au fost puse pe picioare de puscariasi sau oameni disperatzi, iar femeile au gasit adesea ceva mai bun de facut decat sa se suie cu ei pe vapoare in cautarea cailor verzi de pe peretzi.

Recomand totusi calduros sa parcurgetzi declaratziile de intentzie (video) ale celor inscrisi pe site - avem deja pe lista:
  •  primul rom├ón (chelner fugit in Italia, pe care amicii il considera "a crazy romanian boy"),
  • primul moldovean (fugit in Honolulu deocamdata, unde si-o fi dat seama ca Pamantu e rotund si risca se apropie de casa daca mai merge oleaca, dar iata ca Marte ii ofera o shansa noua),
  • primul cocalar, tot roman, evident (creca e mai ok totusi o colonie gay decat una de cocalari)
  • primul transsexual (obviously, mersul pe Marte e singurul lucru care i se mai pare ca merita incercat)
  • un alt roman, pensionar de data asta, care seamana suspect de tare cu Lorin Fortuna
  • un satanist care vrea sa duca cuvantu dOMNULUI si pe alte planete
  • un tip care e convins ca e de pe Marte si vrea sa se intoarca acasa;
  •  si un numar suspect de mare de lesbiene pe care va las placerea sa le descoperitzi singuri (majoritatea bulgaroaice, lituanience, belarusoaice si rusoaice care probabil vor sa scape de soarta celor de la Pussy Riot).
Inchid aceasta paranteza si revin la Roadburn. De fapt am deschis-o pt ca mi-am amintit ca am stat la o tzigare acolo cu catziva tipi din Twente, una din universitatzile care gazduieste programul Mars One. Unu mi-a zis ca aia din Twente sunt pentru olandezi cam ca basarabenii pentru romani, si ca nimeni nu se mira ca de-acolo porneste prima calatorie pe Marte. Tipu era destul de sigur ca prima planta care se va rasadi pe solul martzian o sa fie marijuana. E o planta, puternica, adaptabila.
 
Asa, unde ramasesem cu concertele de la Roadburn? Am scris data trecuta cateva impresii generale si despre highlightsurile personale. In continuare, despre concertele ok si naspa:

Concertele ok


Spiritual Beggars e trupa cu care am deprins gustul pentru stoner rock, deci una din cele mai dragi mie, de care ma leaga numeroase nostalgii, lacrimi si bucurii. M-a dezamagit in ultimii ani prin inlocuirea unui vocal misto (cel de la Grand Magus) cu un grec care suna ca Minculescu de la Iris. Din motivul asta nici nu le-am mai ascultat noul album, insa in concert vocalul asta nou a sunat competent si cu pofta, nu ca pe disc unde se simte ca e platit cu ora si parca nici nu e mixat cum trebuie. M-a convins totusi sa dau o shansa si noului lor album, si ma bucur ca e clar mai bun decat precedentul, iar vocalul depune eforturi mari sa isi creeze propria personalitate. Mai are de lucrat, dar progresul e vizibil.



Royal Thunder sunt o trupa supernoua cu o gagica misto la voce, pe care am descoperit-o in timp ce imi faceam topurile pe 2012 acu cateva luni si am scris cu ocazia aia mai multe despre ei. Suna ca o trupa metal cu Janis Joplin la voce si promit ca in 5 ani o sa se auda de ei si pe la noi:



Sigh au smuls multe zambete prin ridicolul spectacolului lor, insa cine-i stia de dinainte stia la ce sa se astepte. Astia-s japonezii aia cu o gagica pe care toarna ceara fierbinte si sange de porc in timpul concertului, iar cand nu toarna, gagica mai canta la saxofon. Lumea in general a cam ras de ei si sala s-a golit incet incet pe parcursul concertului, dar mie mi s-au parut superdragutzi in penibilul pe care l-au prezentat. De fapt asta e conceptul lor cam dintotdeauna si pana la urma ramane una din trupele inovatoare ale metalului japonez. Faza cu japonezii e ca ei tot timpu sunt penibili cand copiaza mode europene sau americane, asa ca nu vad de ce Sigh ar fi judecatzi mai aspru.



Fiecare editzie Roadburn are o trupa-curator ce se ocupa de selectarea unei mari partzi din trupele invitate si de organizarea unor evenimente auxiliare. Electric Wizard s-au achitat cu succes de obligatzie (ei i-au adus pe Psychic TV de exemplu si au amenajat cinemaul horror erotic cu acompaniament live de care pomeneam in articolul precedent), dar muzica lor mi se pare in continuare pasabila. Doom corect si nimic mai mult, m-a lasat intotdeauna rece si oricat s-au chinuit, n-am simtzit nimic psihedelic in muzica lor (in ciuda faptului ca au un album intitulat Dopethrone). Au avut insa cele mai misto proiectzii video pe fundal, cu threesome-uri cu lesbiene vampiroaice.



Pallbearer, revelatzia doom metal a anului trecut, s-au prezentat supermisto, au avut chiar doua concerte, mai psihedelice decat ce se aude pe album si potentzate cu superbe lumini si proiectzii video. Cam toate topurile metal de anul trecut i-au prezentat ca revelatzia anului, ceea ce e poate cam mult, dar in orice caz raman o trupa de urmarit, care in concert bate destul de puternic spre post rock.


Evident ca a fost si o gramada de post rock si post metal (Roadburn fiind poate cele mai vechi eveniment dedicat acestor genuri). Eu unul sunt cam satul de chestiile astea si mai nou le putetzi asculta si prin Cluj, unde ne tot viziteaza trupe de gen, dar am participat totusi la showurile celor de la Cult of Luna si Les Discrets. Primii sunt niste suedezi destul de standard, cu vocea putzin mai racnita si momente mai dure. Les Discrets sunt varianta romantica a francezilor Alcest (adica aceeasi trupa in alta configuratzie si fara elemente black metal, doar post rock melancolic). Astia au fost suficient de emo incat sa convinga lumea sa se clatine si gagicile sa se inghesuie la autografe. In ambele concerte muzica a fost cam monotona dar luminile au contribuit semnificativ la o atmosfera de efect si pana la urma am iesit satisfacut de la ele.

Cult of Luna:


Les Discrets:



Concertele naspa

Godflesh, trupa legendara, dar cam ramasa in urma, cu doi chitaristi acompaniatzi de foarte mult playback servit pe post de industrial metal. Au cantat cap-coada albumul Pure, de capatai pentru originile post-metal, dar cam depasit de vremurile moderne. De fapt Godflesh e una din trupele alea foarte influente candva, care azi au ajuns irelevante din cauza perisabilitatzii tehnologice. Anul asta ar trebui sa revina cu un nou album dupa 12 ani de absentza, is tare curios daca se va simtzi vreun update tehnologic.



Gravetemple, un proiect nou al celor de la Sunn O))), inclusiv Attila Csihar (la sacou si cravata). Nu intzeleg de ce e un proiect nou, ca suna cam la fel, doar ca mult mai monoton. Deci nu e chiar la fel, acuma imi dau seama. 



Jess and the Ancient Ones sunt una din trupele de rock ocult cu voce feminina care au explodat in ultimii ani (alaturi de Devil's Blood, Jex Thoth etc.). Sunt ceva mai melodiosi dar si mai siroposi, cu unele momente ce tradeaza originea finlandeza si tentatzia de a imprumuta de la Nightwish. Albumul lor mi-a placut, insa in concert au parut foarte modesti si timizi, iar gagica cam nasoala.




A mai fost si un concert country in memoriam Townes Van Zandt, avandu-l pe vocalu de la Baroness in prim plan, dar coverurile ce ni s-au prezentat au sunat destul de simplutz si neconvingator (mai ales ca dupa albumul lui Von Till/Kelly/Wino cu coveruri Van Zandt s-a cam facut tot ce se putea face).

Cam asta a fost la Roadburn. Cum am decis sa-mi cumpar apartament, probabil e ultimul festival la care mai particip pana la urmatoarea reincarnare, ca n-o sa mai am bani nici de traversat strada. Sa mai trecetzi sa imi lasatzi o punga de mancare la usha, cu ce va ramane de la masa, ca e pacat sa aruncatzi. Si o bucata de pasca daca tot e Pastele, aviz ortodocsilor.

Xtos a-nviat.