Filmele vorbite pe la spate - Mar/Apr 2013

Filmele musai

Prometheus

Am fost recent pe la Muzeul Istoriei Naturale. Muzeele de genul asta sunt facute sa intareasca credintza in darwinism si evolutzionism, sa dea o imagine mai putzin mistica si sentimentalista (decat creatzionismul) asupra vietzii si a omului in particular. Dar la mine a avut fix efectul invers.

De cate ori ma uit la un dinozaur am impresia ca am de a face cu un draft de design prost, despre care designerul a decis la un momendat ca e o risipa de spatziu si energie, si a zis fukkit!, a botzit foaia, a aruncat-o la coshu de gunoi si a luat alta foaie sa mai incerce o data. Si uite asa au disparut dinozaurii.

De exemplu, o gramada din animalele alea au dintzi atat de ostentativ de mari si atat de inutili (unele nici nu-si puteau inchide gura) incat par proiectate de un copil care a fost pus sa deseneze un leu/elefant/rinocer etc. si a incercat, din exces de zel, sa-l deseneze cat mai fioros. Am vazut si o broasca tzestoasa imensa, cu urechi clapauge, care avea in varful cozii un buzdugan ce pare ca i-a fost lipit de coada la mishto, n-avea cum sa fie un organ evoluat natural.

Ridley Scott marsheaza si el pe teoria designului inteligent (fie el si prost/imperfect) in Prometheus, promovat initzial ca un prequel al seriei Alien. Am vazut multe prequeluri la viatza mea si majoritatea se multzumesc sa inventeze o povestioara simpla care sa convearga la finalul pe care il stie toata lumea. Cu Prometheus insa, Ridley Scott are strategie mult mai intzeleapta. Filmul asta nu duce direct la actziunea din Alien, ci creeaza context pentru evenimentele din Alien. Un context bogat, ce amesteca speculatzia paleoastronautica cu mitologia.

Legatura cu Alien e data de o nava in forma covrig (similara celei in care au fost gasite ouale in primul film Alien) si de shoferul acesteia (similar shoferului mort gasit la bordul navei cu ouale, in Alien). Se pare ca shoferii astia faceau parte dintr-o specie de ingineri geneticieni care se ocupa cu rasaditu de ADN pe diverse planete. Cateodata designul le iese prost si atunci folosesc alte specii, tot inginerate genetic, sa starpeasca drafturile ratate. Supozitzia cu care ramai de pe urma filmului e ca omenirea (si dinozaurii inaintea noastra) au fost un draft din ala imperfect, iar Alienii au fost arma biologica proiectata pentru a starpi astfel de drafturi. Doar ca Alienii nu apar deloc in filmul asta, sunt la randul lor prezentatzi in niste drafturi intermediare, pastrate la murat in niste incubatoare menite sa conserve si sa izoleze acest gen de arme biologice intr-un mediu controlabil.

Scott face unele parelele cu seria Alien, bunaoara:

• eroina femeie puternica (jucata aici de suedeza din trilogia Millennium, capturata, pare-se de Hollywood) care trece prin felurite chinuri sa scape de agresori si sa obtzina raspunsuri,
• ajutata de robotul alunecos si cu double agenda (jucat de Michael Fassbender din Shame).
• amandoi fac parte dintr-o misiune trimisa pe alta planeta sa identifice originile vietzii pe Pamant si in felul asta intra in contact cu specia de ingineri geneticieni,
• mai e si paralela prin care omenirea insasi urmareste ambitzii de inginerie genetica (prin crearea robotului), sugerand un fel de ciclu in designul vietzii din univers: fiecare specie e dotata cu instinctul de a crea o specie dupa chipul si asemanarea proprie, care e insa imperfecta si scapa de sub control,
• si mai e stilul parazitar prin care se reproduc speciile descoperite in incubatorul sus pomenit, sugerand ca parazitismul e un mecanism fundamental al acestui tip de evolutzionism controlat inginereste.

Filmul e musai de vazut pt. ca a) e primul film bun al lui Ridley Scott intr-o gramada de ani (ultimul care mi-a placut a fost Black Hawk Down si e mult de atunci), b) relanseaza seria Alien intr-un mod inteligent, lasand spatziu de manevra pentru o intreaga trilogie Prometheus (adica finalul e foarte deschis) si c) pt. ca are efecte vizuale extrem de cool (nominalizate si la Oscar). Nu stiu cum arata in 3D, dar in High Definition pe televizorul mare al lui caprikorn a aratat super.

Flight

Erou personal al adolescentzei mele (trilogia Back to the Future in anii 80, mai apoi Forrest Gump si Contact), Zemeckis s-a dat la fund acu 10 ani cand s-a dedicat desenelor animate (Polar Express, Beowulf, Christmas Carol). Anul asta a revenit cu un film facut parca de Spielberg (de fapt astia doi tot timpu au furat stilistic unul de la altul), adica incepe ca un thriller fioros, se termina ca o dramoleta preachy si pe parcurs are momente de comedie relaxanta, sort of.

Thrillerul e mai la inceput, in care avem de a face cu un accident aviatic filmat din interior, in care Denzel Washington e un pilot care se chinuie sa-si aterizeze avionu defect pe o campie, in timp ce pasagerii si stewardesele se dau cu capu de peretzi. Excelenta partea asta.

Dramoleta incepe cand iese la iveala ca Denzel bause o votca si o cocaina sa-si mai dreaga mahmureala de la seara dinainte. Apar o gramada de motive politice ca vina accidentului sa fie mutata din spinarea companiei aviatice asupra pilotului, si de aici incepe un film de ala juridic, cu cercetari birocratice si susoteli.

Comedia e reprezentata de John Goodman care e distribuitorul drogurilor cu care Denzel se mai drege din cand in cand. Spre final filmul devine extrem de preachy impotriva alcoolismului, incat la sfarsit ramai cu impresia ca ai vazut un film de propaganda AA. Paradoxal, nimeni nu ridica probleme cheie (pe care filmul o sugereaza discret), si anume ca Denzel a reusit sa salveze avionu si pe majoritatea pasagerilor tocmai pt. ca era pe cocaina, si cam desprins de realitate, ceea ce i-a permis sa-si pastreze focusul in isteria generala de dinainte de prabusire.

Au fost doua nominalizari la Oscar pt. filmu asta - una pt. Denzel insusi, una pt. scenariu, ambele meritate.

Silver Linings Playbook 

In filmul precedent al lui David Russell (The Fighter, ala cu familia de boxeri irlandezi), aproape toata lumea care a lucrat la film a ajuns la Oscaruri (scenariu, regie, best film, 3 dintre actori). Cu Silver Linings Playbook performantza e depasita, caci toate categoriile de Oscar pentru actori au avut cate un finalist din filmul asta: Jennifer Lawrence (a si castigat rol principal feminin), De Niro, Brad Cooper si inca o batranica pe care am uitat cum o cheama. Plus best movie, regie si scenariu.

Batranica si De Niro sunt doi pensionari care traiesc din pariuri si o obsesie fanatica (si superstitzioasa) pentru echipa de fotbal (sau baseball?) locala. Fiul lor, Bradley Cooper e un bipolar cu acte care vorbeste tare, si tot timpu, si si-a batut la un momendat nevasta de i-a sunat apa in cap, ca a prins-o cu altu. Din cauza ca mergea o piesa pe CD player in timp ce i-a prins, de atunci devine isteric de cate ori aude piesa aia. A si stat la casa de nebuni o vreme. Jennifer Lawrence e o tipa din vecini care se mai da la el. Au in comun faptul ca si ea e pe pilule, dupa ce a ramas vaduva la 20 de ani. Tzin sa avertizez ca ultima data cand am vazut-o pe Jennifer (in Winter's Bone) era o fetitza dolofana, iar acum e o femeie superbunoaca. Transformarea e majora, si probabil de aia i-au dat astia Oscaru. Pana la urma filmu e un fel de love story intre doi oameni cu axa deviata, ceea ce face filmu sa iasa din standardele comediei romantice.

Cumva, Russell repeta retzeta din The Fighter. Si acolo, ca si aici, am ramas cu senzatzia ca toata lumea din film e sarita de pe fix, la modu patologic. Aici chiar ceva mai mult, eu insusi m-am simtzit foarte agitat in prima jumatate a filmului, gata sa sar la cearta. Mi se parea ca toata lumea vorbeste prea repede, sau prea mult. Creca e si gagica-mea de vina, she can drive a man crazy.

Filmele contra plictiselii

The Hunt

Thomas Vinterberg a fost principalul complice al lui Von Trier cand au pus pe picioare oribilitatea numita Dogma95, un fel de manifest antihollywood in care au vrut sa demonstreze ca se pot face filme si fara actori, fara efecte speciale, fara postproductzie etc., doar cu camera de mana (si mai nou cu telefonul mobil). A pus destul de multa lume botul la farsa, in timp ce inventatorii ecscrocheriei au ajuns astazi sa faca chiar ei genul de filme impotriva carora militau pe vremea aia.

Noul film al lui Vinterberg nu e chiar la nivelul recentelor proiecte megalomane (si cu efecte speciale!) ale lui Von Trier, dar e tot un film care reia teme de care Hollywoodul s-a plictisit acu 10 ani si le trateaza intr-o cheie ceva mai minimala. In cazul de fatza, tema e pedofilia (Woodsman, One hour photo), subiect spectaculos pe vremea lui Michael, fie iertat. Filmul e o poveste de hartzuire si executare silita sociala fara baze concrete, in pe retzeta lui Dogville/Dancer in the Dark, avandu-l ca victima pe Mikkelsen din Valhalla Rising. El joaca rolul unui educator de gradinitza acuzat de o fetitza ca i-ar fi aratat putza, ceea ce duce la o avalansha de abuzuri si la marginalizarea sa sociala, desi dovezi concrete intarzie sa apara. Insa raul e ca si facut, barfa e suficienta. Ca sa citez din Biblie, la inceput a fost Cuvantul, iar Creatzia a aparut cand toata lumea a luat Cuvantul in serios.

Apropo de asta, mi-am amintit o faza din viatza mea proprie, petrecuta dupa acelasi tipic: gagica-mea avea pe desktop o poza cu mine. O prietena care o tot vizita, dar nu ma intalnise niciodata, a tot vazut poza si i s-a intiparit cumva pe creier. Dupa o vreme a inceput sa ma vada si prin cartier, si a inceput sa se planga gagicii mele ca nu o salut cand o vad. Evident, ea ma stia din poza, eu nici macar in poze nu o vazusem vreodata, si nimeni nu ne-a facut cunostintza. Insa ea a gasit de cuviintza sa imprastie vorba la toate celelalte prietene ca-s un tip nasol care nu saluta prietenii cand trece pe langa ei. Cam asa patzeste si Mikkelsen in filmu asta, iar la sfarsit aproape isi pierde viatza pe un motiv similar.

Expandables 2

Mul-mul-mul-mai cool decat primul Expandables, acest sequel da dovada de ceea ce a lipsit (in mod neasteptat, pentru mine) din primul film - umorul. Adica chiar nu mi-am inkipuit ca Stallone s-ar lua in serios cu proiectul asta (de a aduna laolalta totzi actorii cult ai filmelor de actziune optzeciste), iar faptul ca s-a luat in serios a facut din primul film o chestie seaca si obositoare, in care am putut numara pe 5 degete glumele (majoritatea datorate lui Jet Li).

Aici insa se ocupa altcineva si de regie (tipu care a facut Con Air) si de scenariu, si se munceste foarte mult la a da o dimensiune meta filmului. Preferata mea e bataia de la final, in care Stallone il cafteste pe Van Damme cu strategii din Rocky, iar Van Damme replica cu lovituri si dialoguri din Sport Sangeros. Unde mai pui ca pe personajul lui Van Damme il cheama Vilain. Alte exemple: Chuck Norris are un cameo cool, Bruce Willis si Arnold au de data asta mai mult decat cameouri, mai e un personaj pe nume Hale Caesar, iar despre personajul lui Lundgren se face mishto ca ar avea nush ce diploma in inginerie chimica (ceea ce Lundgren si are in realitate). Si mai sunt multe altele, densitatea de poante selfreferentziale e destul de mare si delicioasa, pt. cine e familiarizat cu backgroundul actorilor. Povestea am uitat despre ce e - Van Damme face ceva rau si restu merg sa-l omoare, or something like that.

The Bucket List

Feel-good movie despre cancer, care incearca sa lase impresia ca cancerul e asa o smecherie cu efecte neplacute, cum ar fi ca potzi muri de la el, mai ales daca esti batran, dar in rest nu e mare scofala.

Scenariul e destul de tampit, adica e destul de sobru sa il iei in serios, dar prea comic incat sa itzi pese. In schimb filmul se face placut prin prestatziile titanilor Jack Nicholson si Morgan Freeman, care se imprietenesc pe paturile de moarte, intr-un spital oncologic, si decid sa-si petreaca ultimele luni din viatza facand tot felu de traznai, plus putzin turism. Cheltuielile sunt suportate de Nicholson, care e un mogul ce incearca sa-si isi rascumpere niste pacate facand o fapta buna. Morgan Freeman e familistul modest si cu constiintza impacata, asa ca pe ici pe colo cele doua caractere se mai ciondanesc. Filmul e regizat de oscarizatul Rob Reiner (autorul ecranizarilor bune dupa Stephen King - Misery, Stand by me).

Senzatzia oarecum nasoala lasata de film se datoreaza si recenziei negative a lui Roger Ebert, care a vazut filmu cam cand se lupta cu canceru lui si a fost profund iritat de viziunea acestei povesti asupra situatziei.

  

Barney's Version

Unul din filmele alea cu evrei, despre evrei, pentru evrei, ecranizata dupa cartea pe care o suspectez cel putzin biografica, daca nu autobiografica, a unui membru de vaza al comunitatzii evreiesti din Montreal, Mordecai Richler (preten bun cu Leonard Cohen, care tot canta pe soundtrack).

Filmul i-a adus lui Paul Giamatti un Glob de Aur, acesta jucandu-si din nou rolul standard de individ mic, grasutz, dar simpatic si cu anumite ambitzii legate de viatza, dar nu prea spectaculoase. Filmul e de fapt povestea eroului de-a lungul a trei casnicii ratate, asa ca e o epopee din aia gen "destinul unui om", insa destul de seaca, fara evenimente remarcabile si fara drame majore. Adica este totusi o drama, la un momendat Giamatti isi pierde un prieten si nu isi mai aminteste daca l-a omorat el sau nu, dar asta devine pana la urma un side plot foarte minor, fara impact in povestea principala. Interesant e rolul lui Dustin Hoffman, un politzist pensionat, vaduv si cam nimfoman, mai exact tatal eroului jucat de Giamatti, care ii da unele sfaturi despre cum sa treci printr-o viatza precum cea prezentata de acest film, adica seaca, lipsita de umor si drame. Si pana la urma cu senzatzia asta ramai si de pe urma filmului.


Ma asteptam mai mult de la umorul evreiesc.