Saturday, August 30, 2008

Horror for dummies


Supernatural
sezon 1

Supernatural e un serial horror lite cu audientza mainstream, produs de Warner cu valori de productie decente, un soundtrack mishto cu melodii rock si doi actori frumushei ca doi boboci dar cam cocalari, cu priviri foarte profunde si ravashite care dau semne ca in orice clipa ar putea izbucni in plans, selectatzi atent dupa ambalaj din serialele Dawson's Creek si Smallville. Dincolo de detaliile astea, serialul e o tampenie care poate descrisa doar prin prisma operelor pe care le copiaza cu nesimtzire:
  • X-Files/Millennium: povestea e despre doi fratzi care investigheaza cazuri paranormale in lungul si latul Americii. Cei doi circula sub identitatzi false si se prezinta la diverse locatzii cu nume ca Mulder si Scully, Hetfield si Hammett, Page si Plant etc., singura dovada de umor a serialului. Daca X-files/Millennium reuseau sa incadreze toate episoadele intr-o schema logica mai mare care sa te faca curios despre evolutzia lucrurilor si incadrarea detaliilor in schema, Supernatural e departe de aceste intentzii: 90% din episoade pot fi vizionate in orice ordine; schema larga a povestii e vizibila doar in primul si ultimul episod si inca unul de pe la mijloc: calatoria celor doi fratzi e justificata de faptul ca cei doi isi cauta tatal, vanator de demoni profesionist si fugit de-acasa mai demult in cautarea demonului care a incinerat-o pe nevasta-sa, mama eroilor. Ca sa nu uitam ca asta e intriga serialului, pe ici colo eroii mai schimba o replica cu rol de crossreference, in rest episoadele se scurg incetishor, ignorand complet intriga pana la episodul penultim;
  • Hellblazer/Buffy: deci cum ziceam, nu avem investigatori FBI, avem vanatori de demoni care isi gasesc cazurile de investigat pe Google, cu ajutorul unui laptop cu un craniu pe el si in baza faptului ca Internetul wireless e disponibil peste tot in America, chiar si in pustietate. Lipsa suportului "shtiintzific" care fascina in X-files ar trebui sa fie compensata de o atitudine stil Hellblazer, axata pe dileme morale, si cam asta ar fi intentzia serialului care insa de cele mai multe ori eshueaza datorita episoadelor extrem de "economice" in care nu apuci sa te atasezi de nimeni: durata lor e de nici 40 de minute, cu o structura batuta in cuie, incat lasa impresia ca scenariile sunt generate cu ceva software - 10 minute in care eroii se plimba cu mashina si cauta cazuri in ziare sau laptop, 10 minute in care eroii investigheaza problema si cunosc personajele episodice, 10 minute de urmariri si bataie, 8 minute plans de mila si reflectat asupra rautatzii din lume, 2 minute generic. Doar 3-4 episoade (din totalul de 22) se abat de la regula asta, adica cele care il introduc pe tatal eroilor si pe o gagica blonda satanista care le baga betze in roate;
  • Wikipedia: n-am crezut ca voi vedea vreodata un serial care sa copieze wikipedia. In majoritatea episoadelor plotul cel mare e complet ignorat, serialul fiind un fel de wikipedia pt cultura generala horror; cum ar veni, cine n-a vazut in viatza lui un film horror, poate sa parcurga serialul ca sa priceapa repede si fara efort intelectual ce e aia shapeshifter, vampir, golem, canibal, psihopat, zombie, poltergeist, casa bantuita, tablou bantuit, mashina bantuita, totemuri indiene s.a.m.d.;
  • Neil Gaiman: despre Gaiman nu pot sa zic decat ca producatorul Kripke emite pretentzia ca serialul sau ar fi fost inspirat de American Gods si de Sandman, chestie care m-a fraierit din capul locului dar care are baze foarte slabe. Afirmatzia e valabila in sensul in care orice road movie ar fi bazat pe American Gods si orice film in care personajele au coshmaruri ar fi bazat pe Sandman, deci trimiterile la Gaiman din marketingul serialului sunt cam la deruta.
Cel mai misto lucru legat de sezonul asta e ca la finalul sau eroii mor, calcatzi cu mashina de un sofer de tir posedat de demoni. Asta e de regula semn ca cineva de la scenariu si-a bagat picioarele si si-a dat demisia, deci ar fi cateva chestii de care sunt curios legate de sezonul 2. Mi se pare imposibil sa poata continua in stilul asta si sa fi adunat suficienta audientza incat sa supravietzuiasca pana la sezonul 4, asa ca ceva tre sa se fi schimbat undeva pe drum, preferabil totul, poate chiar aici la momentul crucial de care pomeneam. Oricum, e cel mai slab serial pe care l-am recenzat pe blogul asta, pana si Torchwood e mult mai solid in comparatzie cu asta.

P.S. Partea cea mai de kkt e ca a aparut deja primul site romanesc exclusiv dedicat serialului, Intra in lumea Supernatural

- plusuri: mashina eroilor, soundtrack rock misto, valori de productzie decente (oricum mult sub Masters of Horror);
- minusuri: actori de carton, scenarii ridicole (am vazut prezentari Powerpoint mai antrenante), lipsa totala de coeziune si faptul ca are vro 4 sezoane a peste 20 de episoade fiecare;
- recomandare: celor care n-au vazut un film horror in viatza lor si vor sa se puna la punct cu arhetipurile genului in doze demonstrative minimale (desi nu vad de ce cineva pe care nu-l intereseaza horrorul ar face asta).

Tuesday, August 26, 2008

Judd Apatow si echipa


Judd Apatow e un regizor pe val de comedii pseudoromantice care amesteca romantza old-school (de dinainte de Tom Hanks-Meg Ryan) cu situatii moderne, o vulgaritate onesta si dialoguri scaldate in referintze culturale, in special cinematografice, si cu coloane sonore memorabile. Probabil il tineti minte cu 40 Years Old Virgin, primul dintr-o serie de filme care par sa nu se mai termine, caci Apatow a batut fieru cat a fost cald si a iesit in ultimii 3 ani cu o sarja de comedii una si una, gustate de critica si popor deopotriva, majoritatea despre relatzii, barbatzi si femei. Considerat inventatorul unei kestii care se numeste "sophisticated obscenity", e singuru regizor pe care il tin minte si ale carui comedii sa aiba versiuni DVD UNRATED, chestie intalnita de obicei la filmele de groaza. In anul 2007, Apatow a aruncat si prima declaratzie de razboi la adresa sistemului de rating american: I'm gonna get a penis in every movie I do from now on.

Una din smecheriile lui Apatow a fost sa foloseasca actori anonimi, amici si vecini de bloc, uratzi, grashi, cretzi, pistruiatzi care n-ar fi avut nici o shansa sa avanseze pe traiectoria unor Keanu Reeves sau Brad Pitt, astfel ca s-au agregat intr-un soi de fratzie care in nici 5 ani s-au infipt la Hollywood, desi n-ai da doi bani pe ei la prima vedere. Baietzii astia schimba intre ei functziile de regizor, scenarist, producator sau actor ca pe chilotzi si produc 2-3 filme pe an incadrate sub eticheta deja consacrata "the Apatow crew movies". Ceva in genul echipei Coen-Goodman-Turturro-McDormand sau Burton-Depp-Bonham Carter. Printre cei mai vizibili dintre trepadushii lui Apatow se numara multifunctzionalul Seth Rogen (cretzul barbos din 40 year...), actorul-scenarist Jason Segel si actorii Jonah Hill, Paul Rudd, Bill Hader. In plus, Apatow figureaza si ca producator pentru comediile recente cu Ben Stiller si Will Ferrell. Dintre filmele echipei Apatow, recomand:

Knocked Up a fost deja, in viziunea criticilor de aiurea dar si de pe la noi (=Gorzo), comedia anului 2007. E cu o tipa ambitioasa (Heigl din Grey's Anatomy) care face rost de un job nou la televiziune si, ca sa sarbatoreasca, isi face cadou o betzie urmata de sex cu un necunoscut agatzat la discoteca. Apoi ramane gravida. Apoi il cauta pe masculul necunoscut care se dovedeste a fi Seth Rogen, un evreu cretz, shomer, gras, dependent de marijuana care traieste din daunele platite de unu care l-a calcat cu mashina cand era mic. Ambitzia lui e sa faca un site cu scene nude din filme mainstream. Pentru asta se uita toata ziua la filme, impreuna cu un grup de preteni stoneri distrushi si fara ambitzii (care-s tocmai the Apatow crew). Restu filmului e despre cum incearca tipa bine si evreul cretz sa pastreze copilu, sa se puna pe o lungime de unda comuna care nu exista si sa isi tolereze faptul ca par veniti de pe planete diferite. Fata mai are si o sora maritata pe care a frustrat-o casnicia si care nu e cel mai fericit exemplu de urmat. Filmu musteshte de un realism pe care nu-l gasesti nici in comediile cu blonda de la drept, nici in ale lui Ben Stiller si nici macar in alea cu Tom Hanks si Meg Ryan. Dialogurile sunt brici cu un limbajul vulgar-natural, problemele ridicate si conflictele intre personaje foarte naturaliste, adica ca-n viatza, inclusiv doza de absurd pe care o gasesti la tot pasu-n viatza. Genial urmatorul schimb de replici:
El: I wanna fukk you doggy style!
Ea: No, i dont want you to fukk me like a dog!
El: It's not like that. It's ...a style! It's not like we're doing it outside!

Superbad e produs de Apatow si scris de Seth Rogen, cu aprox. aceiasi actori, acelasi stil, aceeasi savoare. Filmul asta e cu 3 distrushi (din nou, the Apatow crew) care vor sa-si piarda virginitatea pana se termina liceul dar ca sa aiba acces la gagici tre sa faca rost de un buletin falsificat cu care sa poata cumpara alcool pentru un chef inainte ca prietenele lor sa se imbete muci si sa si-o traga cu altzii. Seamana cu American Pie, aparent. Practic e cu totul altceva, extrem de realist si cu cele mai vulgare dialoguri din memoria recenta. Recomand versiunea UNRATED.

Walk Hard: The Dewey Cox Story. Scris de Apatow, asta e o parodie curata la filmele biografice despre muzicieni, tzintele principale fiind Walk the Line, ala despre Johnny Cash, si biografia lui Ray Charles. Dewey Cox e un tanar redneck (marele John C. Reilly care-si joaca personajul pe toata plaja de la 14 ani la 80) care si-a omorat din gresheala fratele cu o maceta cand era mic. Cu limba de moarte, fratele ii cere sa-i promita ca n-o sa-l faca de rushine si o sa ajunga un supermuzician de succes, ceea ce se si intampla caci Cox parcurge de-a lungul filmului ultimii 50 de ani de istorie muzicala americana, fiind pe rand cantaretz de country, gospel, rock, militant hippie si sfarshind intr-o colaborare cu un hip-hoper afacerist gen Puff Daddy. Toate astea sub atenta supraveghere a unei case de productzii evreiesti. Muzica e beton (nominalizata si la Oscar).

40 year old virgin e cel mai mainstream dintre toate si primul succes al echipei Apatow, despre un individ care la 40 de ani e ajutat de amici (the Apatow crew) sa isi piarda virginitatea cu o Catherine Keener divortzata cu copii adolescentzi, care invinge in competitzia cu o parashuta pasionata de sex anal si cu shefa eroului hartzuitoare sexuala. Sunt infricoshatoare momentele in care eroul, pentru a-si pierde virginitatea, tre sa isi vanda benzile desenate pe e-bay si sa se epileze pe piept.

Forgetting Sarah Marshall e favoritul meu, despre un tip caruia ii da gagica papucii, o veritabila lectzie de viatza din care avem totzi de invatzat. Tipul e muzician de sountrackuri si lucreaza la un musical cu papushile Muppets bazat pe Dracula. Tipa care ii da papucii (intr-o scena absolut monumentala) e o actritza de 2 lei care parvine ca vedeta a unui serial politzist de kkt cu William Baldwin. Tipul pentru care tipa ii da papucii e un personaj incredibil de mishto, un cantaretz englez hippie si plin de kkt, voce a trupei de succes meteoric Infant Sorrow, ultimate cheese rock god si un individ cu un accent ingrozitor care m-a facut sa ma tavalesc de ras la absolut fiecare replica pe care o scotea pe gura. In cartzile mele e comedia anului 2008 iar piesa de pe soundtrack, care are si clip oficial aici (in care apare si cacanarul hippie din film) e virala de-a dreptul, cred ca de la piesa aia din Oh brother where art thou n-am mai auzit una care sa fie propulsata in halul asta de filmul in care apare. De fapt, dupa buna traditzie a productziilor Apatow, intreg soundtrackul exceleaza: alte 2 superbitatzi sunt un cover Nothing Compares 2 U in dialect hawaian si Lamentatzia lui Dracula din musicalul la care lucreaza eroul.

Urmatoarele filme ale echipei Apatow care stau sa ne sara in carca si care cred ca definesc fara jena o noua epoca in comedia de la Hollywood (ceva ce nu s-a mai intamplat de la aparitzia lui Jim Carrey), sunt:
  • Get Him to the Greek, un fel de continuare la Forgetting Sarah Marshall, despre rockerul ala tembel de care pomeneam;
  • Pineapple Express, film stoner scris de Apatow, jucat de Seth Rogen,
  • Zack and Miri make a porno, regizat de Kevin Smith, cu Seth Rogen,
  • Year One, parodie la filme istorice si preistorice, cu Jack Black si junele din Juno
  • Funny People, colaborare intre echipa Apatow si Adam Sandler
  • Recent echipa s-a implicat si in animatzie: Monsters vs. Aliens, Horton hears a Who la care se adauga un nou film cu papusile Muppets.

Friday, August 22, 2008

Povesti la gura sobei
























Shadows, Kith and Kin

de Joe Lansdale

Pedigree:
- nominalizare International Horror Guild (pt. culegere de autor)
- Premiul Bram Stoker (pt. nuvela The Events Concerning a Nude Fold-out Found in a Harlequin Romance)


Asta e cea mai recenta colectie de proza scurta a lui Lansdale hisownself. Aparuta la Subterranean Press, arata si miroase super misto si contine proza destul de proaspata si un autograf cu dedicatie speciala pt Aron Biro. N-am aparat foto, asa ca you better believe and die of envy.

Recapitulez scurt si in viteza o scurta prezentare a autorului pe care am repetat-o de aproximativ 100 de ori pe acest blog, pana va intra in cap: Lansdale e unul din cei mai relevantzi autori americani de pulp fiction ai momentului, pentru literatura e cam ce e Tarantino pt film, are carti de toate soiurile de la mainstream la porneciuri, trecand prin western, crime and suspense, horror, fantasy si SF. Are premii din toate directiile, succes comercial si de critica, din opera lui s-a ecranizat Bubba Ho-Tep si un episod Masters of Horror dar statzi pe vine ca in 2-3 ani va urma un boom, fiind in pregatire vro 5 scenarii dupa cartile lui cele mai misto. Quelquechose-ul sau este faptul ca scrie despre America rurala, scrie in "dialect" texan, in stil naturalist si amesteca fara nici o retzinere comicul cu tragicul, seninul cu brutalul, chestii care il apropie de autori ca Mark Twain, Faulkner sau Cormac McCarthy. Daca s-ar fi nascut pe taramul nostru, probabil ar fi o corcitura intre Ion Creanga, Marin Preda si Caragiale in perioada sa horror (think O faclie de Paste). A, si pe deasupra e karatist iar multe din personajele sale sunt rednecksi boxeri sau karatisti din Texas care asculta Hank Williams si sunt cinefili, indiferent ca actiunea se petrece in zilele noastre sau acu 100 de ani.

Problema cu culegerile lui Lansdale e ca sunt prea multe, aproape 20 de volume de proza scurta sau medie partzial suprapuse intre ele, motiv pt care e necesara oarecare munca de documentare sa te asiguri ca nu cumperi doua cartzi cu aproape acelasi cuprins (nu chiar "aproape" dar Bizarre Hands si High Cotton au continut care coincide cam 50%). Am facut eu munca asta de documentare si lista volumelor se reduce la
  • High Cotton (un fel de best of short stories, am prezentat volumul aici);
  • Bumper Crop, volum pereche la High Cotton dar mai important pe criterii cantitative decat calitative (titlurile celor doua volume sugereaza relatzia dintre ele: High Cotton e spuma, Bumper Crop e zeama);
  • Mad Summer and other stories, cea mai premiata culegere a autorului, mai orientata spre proza de lungime medie (nuvele);
  • volumul de fatza, Shadows, Kith and Kin cu cele mai recente povestiri si o nuvela reeditata.
Teoretic ar fi de pomenit si volumul The Long Ones: Nuthin but Novellas, cu cele mai premiate 4 nuvele ale autorului, o idee proasta dpdv comercial - daca aduni tot ce e mai bun intr-un volum, cine le mai cumpara pe restu? Din motivele astea volumul a aparut intr-un tiraj cu distributie extrem de limitata care azi poate fi procurat doar la preturi exorbitante, plus ca a fost o editie cam naspa dpdv al productiei, un gest pripit al autorului.

Dar sa revenim: chestiile pt care merita cumparat Shadows, Kith and Kin sunt urmatoarele:
  • arata bine, ca toate hardcoverele limitate de la Subterranean Press;
  • contine proza destul de noua, neinclusa in alte colectii ale autorului, cu o exceptzie;
  • exceptzia e The Events Concerning a Nude Fold-Out Found in a Harlequin Romance, o nuvela lunguiatza, una din cele mai tari ale autorului, a carei republicare e bine-venita, fiind anterior disponibila doar in volumul ala obscur de care pomeneam mai sus; e vorba de un loser distrus care lucreaza intr-un anticariat si incepe pe cont propriu sa investigheze sursa unei poze porno uitate intr-o carte, cu o gagica a carei putza e inconjurata de un cerc trasat cu markerul; nuvela nu duce misterul prea departe dar e superb scrisa;
  • contzine incredibil de spumoasa poveste White Mule, Spotted Pig, despre un flacau pe la 1900 care are ambitzia de a castiga o cursa de catari dar, pentru ca propriul sau catar este lovit de traznet, e nevoit sa porneasca in cautarea Catarului Alb si a Porcului Pestritz (un fel de Last Unicorn), o legenda rurala; povestea e geniala, un fel de Seabiscuit meets Ion Creanga pe structura de basm;
  • contzine la fel de incredibil de geniala poveste Billy the Little Steam Shovel, despre un excavator indragostit de o colega de garaj si care pe chestia asta sufera de scurgeri de ulei nocturne, eshapament balonat si conflicte cu rivalii; e geniala psihologia excavatorului: In the steam shovel paradise, everything will be flat and made of concrete! Fuck Earth! Fuck their kids and let them breath through a gas mask all their lives! N-am vazut inca filmul Cars, dar banuiesc ca povestea asta e o varianta mai brutala a sa;
  • contzine doua povesti noi-noutze despre unul din eroii cei mai cool creatzi de autor, Reverendul Jebediah (vezi coperta), creat in romanul zombie western Dead in the West; Jebediah e un preot in Vestul Salbatic care si-a pierdut credintza in Dumnezeu dupa ce a facut sex cu sora-sa; aici, reverendul apare in povestea Deadman's Road, unde se razboieste cu un zombie, victima unui blestem indian; si mai apare in Gentleman's Hotel, unde e sechestrat de varcolaci intr-un hotel plin de cowboy mortzi, impreuna cu o curvishtina venita la work and travel intr-un moment nepotrivit sub aspect astral;
Aspectele negative ale volumului sunt povestirea ce da titlul volumului (ciudat), care e despre unul din sniperii aia care impusca oameni in campusurile universitare americane, poveste cam nelalocul ei in traditzia Lansdale si a carei gravitate e subminata de imaginea de ansamblu pe care si-a creat-o autorul. Si mai sunt cateva de umplutura.

Ca sa o scurtez, volumul asta mi se pare mult mai tare ca best of-ul High Cotton, avand o proportie good vs. crap mult mai buna, probabil din cauza ca majoritatea continutului sau sunt nuvele solide, completate cu cateva povestiri scurte de umplutura. In ciuda acestui fapt, probabil ca High Cotton va ramane in continuare best-oful autorului avand in vedere acoperirea si viziunea larga pe care o ofera asupra operei si evolutiei sale, in timp ce volumul de fatza e o selectzie restransa de finetzuri recente, unele scrise special pt acest volum. Merita pomenit si ca Shadows, Kith and Kin e una din nominalizarile IHG de anul asta.

- plusuri: volumul arata foarte misto si are un contzinut cu multe merite, in spetza nuvelele pomenite;
- minusuri: povestea care da titlul volumului e stupida, cateva erori de redactare nepermise intr-o editie Subterranean;
- recomandare: fanilor Ion Creanga, Marin Preda, Quentin Tarantino, celor care au mai citit Lansdale dar si celor pentru care asta e primul contact cu autorul; oricui vrea sa se simta bine citind povesti vii ca la gura sobei.

Tuesday, August 19, 2008

Retrofuturistic SF si pozele lui Quaglia


The Butterflies of Memory
de Ian Watson

Pedigree:
- nominalizare Locus (pt. culegere de autor)
- nominalizare Locus (pt. nuvela A Speaker for the Wooden Sea)


Ian Watson e englez, deci are de la mine cateva puncte din oficiu. E si unul din cei mai umanisti intelectuali ai industriei SF, scolit la Oxford in literatura, cercetator literar avid, poet, profesor de literatura in Japonia si calator neobosit in lungul si latul globului, s-a profilat pe SF acu vro 30 de ani fara sa scoata cu adevarat capul prea sus din pricina ca scriitura lui e un pic cam lirica pentru marele public subordonat SF-ului pragmatic american, iar pentru publicul mainstream pur si simplu scrie despre "lucruri care nu se pot intampla in realitate". Cartile sale sunt adanc infipte in istorie, mitologie si antropologie din diverse contexte culturale pe care Watson le mananca pe paine - azi scrie o carte despre budism, maine una despre vikingi, poimaine una despre daci si romani.

Printre realizarile sale comerciale e mentionat scenariul original al filmului A.I. pe vremea cand acesta trebuia sa fie regizat de Kubrick. Diverse motive printre care si moartea lui Kubrick au facut ca filmul sa fie finalizat de Spielberg intr-o cheie mai asimoviana si mai simplista. Tot Watson este responsabil si pentru novelizarea seriei de jocuri PC Warhammer. Astea asa, ca detalii pentru popor. SFistii de la noi l-au cunoscut prin doua excelente romane traduse la defuncta editura Pygmalion: Ambasada extraterestra (pe cat de banal e titlul pe atat de fascinant e romanul, despre tainele sexului tantric) si primul volum din Books of Mana (o epopee fantasy bizara inspirata din Kalevala si Kanteletar - aviz fanilor Amorphis si Tolkien).

Stilul sau e destul de dubios - foarte (post)modernist in continut, alambicat cultural si totusi destul de retro in forma, chiar voluntar-naiv pe alocuri. De fapt nu autorul e naiv, cat personajele sale care relateaza situatii bizare din perspective naive. Abordarea e legata si de faptul ca Watson este un un promotor al SFului secolului 19, in special Jules Verne si H.G.Wells (de fapt Watson e cunoscut ca un H.G.Wells impersonator). Watson e in stare sa scrie ceva gen Matrix, cu acuratetzea tehnologica de rigoare, dar in care personajele sunt gentlemeni, poetzi sau turisti de teapa lui Calistrat Hogash. De aici iese o combinatzie destul de dubioasa, cu aura de steampunk doar ca fara punk.

The Buttertflies of Memory e cea mai recenta colectie de povestiri, sub egida PS Publishing, si una destul de consistenta, aproape 500 de pagini de povesti publicate in ultimii 10 ani. Pomenesc doar cateva din povestile preferate:
  • An Appeal to Adolf - e prima poveste si cel mai bun exemplu pentru postmodernismul naiv al lui Watson: e o istorie alternativa twisted despre doi ofitzeri nazisti gay care solicita lui Hitler legalizarea relatziilor "uraniene" (=homosexuale) ...si reactia lui Hitler la solicitare; povestea e o specula pe baza controversatului volum Evreul din Linz de acu 10 ani, care ipoteza o posibila relatie homosexuala intre Hitler si evreul Wittgenstein, pe cand cei doi studiau filozofia la liceu. In povestea lui Watson, Wittgenstein e deja la Cambridge si e responsabil cu propaganda de demoralizare a armatei germane, iar Hitler e hotarat sa puna mana pe el si sa se razbune pentru o kestie din trecutul lor care ramane neexplicita (din nou o speculatie pe marginea unuia din discursurile celebre lui Hitler care contzinea ceva de genul "Wittgenstein, las ca pun eu mana pe tine!"); un element tributar lui Jules Verne e faptul ca arma secreta a lui Hitler e un vapor mamut similar cu "Insula cu Elice", care poate acoperi latzimea Canalului Manecii pentru a permite invazia Britaniei dinspre Frantza. Vaporul a fost construit de sclavii evrei deportatzi in Congo dupa ce Hitler a cucerit Franta si coloniile sale;
  • Speaker for the Wooden Sea parca e un delir space opera a la Huxley: un traficant interplanetar de droguri gaseste o planeta acoperita de arbori cu frunze de thujon (ingredientul absinthului) si face pe dracu in patru sa exploateze resursa pentru a salva universul de la o criza majora a artistilor care nu mai produc nimic original din lipsa de droguri recreative; planeta, numita Wormwood, aduce aminte de Dune (are viermi periculosi, localnici dubiosi si o potentziala cultura a drogurilor) si de Hothouse (e o planeta completa acoperita de vegetatie, pe care localnicii traiesc pe straturi imense de frunze putrezite, iar "corabiile" sunt niste tractoare care navigheaza pe "marea" ramurilor contorsionate ale copacilor);
  • The Giant Dwarfs e un alt omagiu adus lui Jules Verne, foarte mishto: cica Verne se plimba cu o gagica calare si la un moment dat calul calca intr-o crevasa si isi rupe picioarele; incercand sa scoata calul de acolo, se observa ca gaura da intr-o retzea de grote care merge pana in centrul Pamantului, asa ca Jules Verne impreuna cu niste amici se pornesc intr-o expeditzie spre centrul Pamantului. La un moment dat printre aventurile lor se intalnesc cu o expeditzie de soldatzi nazisti aflatzi la vanatoare de Untermensch, caci se pare ca centrul Pamantului era populat de niste pitici albinosi care semanau un pic cu evreii (cred ca Watson a citit si Pavel Corutz). Cum nazistii au aparut la cateva zeci de ani de la moartea lui Jules Verne, deducem ca de fapt a avut loc o calatorie in timp, caci timpul curge altfel in centrul Pamantului. Sunt savuroase dialogurile intre expeditzia franceza cu nazuintze socialiste si cea germana care ii acuza pe francezi de a fi o natzie de poetzi gay si parashute, iar nemtzii isi declama superioritatea rasiala cu arme de foc pe care Jules Verne nu le vazuse niciodata. Pana la urma cele doua expeditzii se despart si francezii alearga inapoi spre casa intrebandu-se pe ce cale sa avertizeze Frantza de iminenta campanie de dominatzie germana. Jules Verne gaseste solutzia: va scrie un roman despre Calatoria spre Centrul Pamantului;
  • The Grave of my Beloved e o alta bucata savuroasa, scrisa in colaborare cu Roberto Quaglia intre doua beri la o petrecere Eurocon (fiecare poveste are o anexa in care Watson povesteste circumstantzele in care s-a nascut povestea). E vorba de un tip caruia i-a murit nevasta si, cum obiceiul inmormantarii era destul de barbar, se hotaraste sa cumpere un mormant virtual de pe un site care ofera un pachet de acest gen: adica deseneaza mormantul in 3D, genereaza poezii random pe piatra de mormant, deseneaza buchete de flori actualizate periodic si trimite spam-uri la lista de contacte a celui care a fost inmormantat, sa le aminteasca sa mai viziteze site-ul (adica mormantul). Sincer, mi se pare o idee de afacere Web 2.0 geniala. Oricum, povestea degenereaza cand cardul de credit al clientului se consuma si pe site-ul cu mormantul incep sa se ofileasca florile, sa apara caini care fac kk pe mormant si, spre disperarea proprietarului (care alerteaza ciberpolitzia asupra abuzului), mormantul se transforma incet-incet intr-un site porno pentru necrofili, cu iubita personajului printre starlete. Caci se pare ca identitatea unui om mort este achizitzionata contractual de gazduitorii de morminte virtuale.
  • Intr-un stil la fel de cinic, Hijack Holiday e despre o firma care ofera vacantze pentru amatorii de senzatzii tari: printre altele, vacantza poate include un zbor cu avionul care sa fie deturnat de teroristi si ciocnit in Turnul Eiffel; autorul sustine ca a scris povestea inainte de World Trade Center, ceea ce mie mi se pare mai grav decat daca ar fi scris-o dupa;
  • How to be a Fictionaut e o analiza a problemei originalitatzii in arta: something totally original would be utterly incomprehensible, adica insasi succesul artistic se bazeaza pe o rezonantza cu modele recognoscibile din mintea spectatorului (public, critic etc.). Povestea e despre un scriitor care foloseste o versiune de Word care, pe langa spell-checking si style-checking are si optziune de safety-checking, adica verifica on-line toate incalcarile de copyright, de marca inregistrata si ideile politically-incorrect, blocheaza editarea de paragrafe "ilicite" chiar in timpul tastarii lor si ofera alternative de desfasurare a plotului, astfel ca notziunea de "writer's block" capata un sens cu totul nou: imposibilitatea de a emite o idee pe care a emis-o si altcineva inainte. Pana la urma scriitorul isi baga picioarele si isi cumpara un plug-in "generator de literatura" in acord cu standardele morale si legale ale publicisticii contemporane. Genial.
  • Povestea de titlu, Butterflies of Memory e despre telefoane mobile care sug in mod vampiric amintirile celor care vorbesc prea mult la telefon, chestie care mi se pare destul de realista si pe bune.
  • One of Her Paths e un hard SF cu un strop de fizica de liceu (Heisenberg/Schrodinger), mai aproape de stilul lui Greg Egan (Carantina), despre o nava spatziala care se duce sa colonizeze o planeta folosind o metoda revolutzionara - transportul prin spatziul probabilistic. Adica printr-un fel de motor cuantic se proiecteaza spre destinatzie mai multe "exemplare" din fiecare om si la destinatzie colapsul de unda face sa ajunga unul singur, restul se duc dracului si fiecare dintre ei se intreaba daca el e exemplarul care se va duce dracului. Treaba se impute cand apare o entitate extraterestra care poate sa sara dintr-o stare Heisenberg in alta si sa asigure comunicarea dintre mai multe exemplare "simultane" ale aceluiasi om.
Deci o gramada de bunaciuni in volumul asta, desi nu apare nici una din povestirile lui Watson nominalizate pe la premiile genului. Sunt si povesti umoristice, si romantze, si tragice, si cu sex, si cu cosmonautzi, de toate pentru toti, n-ai shanse sa te plictisesti.

P.S. Poza de mai jos e luata fara nici o permisiune de pe site-ul lui Roberto Quaglia. Considerati-o ca pe un teaser si o reclama facuta site-ului www.robertoquaglia.com unde scriitorul posteaza o colectie impresionanta de fotografii, cele mai cool fiind evident cele cu romance si moldovence, Quaglia fiind cunoscut pentru inimile frante in randul cititoarelor de SF din partile obscure ale Europei. Daca va uitati cu atentie, veti gasi poze cu toata lumea care conteaza, de la copiii din biblioteca Maramuresh si tot felu de pitzipoance, pana la Ion Iliescu, Michael Haulica (scuze de alaturare), un Robert Sheckley zombificat si, poza aici de fatza, Terry Pratchett cu Ian Watson (si Quaglia in fundal). M-am abatut de la tema articolului spre site-ul lui Quaglia cautand poze cu Watson dar, hei, e blogu meu si scriu cum vreau pe el.




Tuesday, August 12, 2008

Sex and the city

























Push Man and other stories
de Yoshihiro Tatsumi

Cartea asta m-a invatzat doua chestii despre asiatici:
  • prima revelatzie a fost legata de meseria de Push Man, care presupune sa stai toata ziua sa impingi oamenii care nu incap in metro sau tramvai, ca sa se poata inchide usile, vezi filmuletzul asta; povestea care da titlul volumului e despre un individ care a facut cariera in impinsul de oameni si intr-o buna zi se trezeste prins neputincios in multzime si impins fara voia sa in metrou;
  • a doua revelatzie pe care am avut-o este legata de faptul ca femeia moderna e o constructzie aproximativ plastifiata si modelata impotriva naturii dupa standardele mai mult sau mai putzin aberante ale barbatzilor; gasesc confirmari la teoria asta oriunde ma uit, cu precadere in filmele porno, dar si in realitatea de zi cu zi care mi se pare tot mai apropiata de filmele porno in ce priveste calitatea dialogului si obiectivele activitatilor individuale; cand eram mic si Ceaushescu nu era inca mort parca situatzia nu era chiar atat de grava: fetitzele se jucau cu papushi pe care incercau sa le umanizeze, sa le puna vorbe in gura, sa le imbrace si pieptene. Azi, tinerele adolescente incearca disperate sa isi imite papushile, sa se imbrace, machieze si coloreze ca ele. Merituosul site pitzipoanca.org reflecta o parte importanta din acest aspect al societatzii moderne. Daca plastifierea mai e cum e, lucrurile devin interesante cand vorbim de diverse forme de tortura asumate estetic de catre femei, incepand cu simbolicul gest de gaurire a urechilor fetitzelor pentru cercei, trecand prin bulimie, avortul de tabiet si terminand cu practicile sexuale postmoderne recomandate de mainstreamul porno actual, care au mai mult de a face cu intrigarea estetica si desenzitivizarea emotzionala decat cu rostul oficial atribuit sexului. Vorba scriitorului Warren Ellis: Nowadays, we fuck like aliens. Ei bine, una din poveshtile volumului de fatza e despre o sclava sexuala supusa procedurii de foot-binding, una din cel mai de succes torturi asumate de femeile istoriei ca standard estetic: procedura presupune "sufocarea" labei piciorului intr-un invelish destul de rigid incat sa impiedice dezvoltarea sa in timp, rezultatul fiind ca femeile ramaneau cu un numar foarte mic la picior, ideal pentru a putea incaltza nishte papucei consideratzi de lux de catre pitzipoancele vremii. De fapt ramaneau cu talpa de-a dreptul concava incat puteau sta pe craca unui copac asemeni pasarilor, iar concavitatea talpilor alcatuia un caush perfect pentru functzia de orificiu cu rol sexual. Un alt avantaj era ca femeia nu se putea deplasa decat pe distantze mici, gen dormitor-bucatarie si inapoi. Obiceiul a dainuit in Asia de-a lungul a mii de ani de istorie, fiind scos in afara legii abia in secolul 20 si exista inca in China mandre purtatoare ale acestui semn de mondenitate feminista. Un tutorial pentru amatoare, aici. Sa te mai miri ca femeile-s rele si maniaco-depresive*.
Alte exemple de subiecte abordate in poveshtile BD ale lui Tatsumi:
  • Piranha - un tip lucreaza intr-o fabrica la strunguri, vine acasa cu salariul, nevasta-sa care freaca menta toata ziua il cearta ca de ce are salariu asa mic. Omu se duce la fabrica, isi taie o mana si primeste 1 milion de yeni asigurare. Duce banii la nevasta, nevasta isi deschide o afacere si se duce cu alt barbat, ca doar n-o sa stea cu un ciung;
  • The black smoke - un tip lucreaza fochist si din cauza unui accident ramane impotent; de cate ori vine acasa, nevasta-sa face circ, e frustrata sexual si uneori face misto de el. Pana la urma se culca cu altzii, ramane gravida, face un copil. Fochistu ia copilu si il duce la serviciu si il baga pe foc;
  • The projectionist - un tip lucreaza ca proiectzionist de filme porno pentru petrecerile private ale unui senator (treaba se intampla in anii 60); cand iese de la serviciu intra intr-un WC public, isi proiecteaza un film pe peretele WC-ului si se masturbeaza, apoi merge acasa la nevasta;
  • The test tube - un donator de sperma tot bantuie pe la clinica sa vada cine-i gagica care ia sperma de la el; tot cercetand, o identifica si afla ca gagica e nemultzumita, ca nu poate ramane gravida oricata sperma de-a lui cumpara; fecioru se enerveaza si intr-o dupa-masa o violeaza;
  • The pimp - un tip al carui nevasta se prostitueaza sta toata ziua acasa si nu face nimic iar cand vine nevasta cu clientzii tre sa iasa pe balcon sau sa mearga la plimbare; pana la urma se indragosteste de o vanzatoare de taietzei si fuge cu ea iar nevasta-sa ramane cu banii ca doar ea a muncit pt ei.
Man, Tatsumi asta a fost un frustrat la drumul mare. Omul a scris incepand din anii 50 si e un obscur considerat geniu al mediilor BD din Japonia. Obscur in sensul ca nici macar japonezii nu-l iubesc si nu-l promoveaza. Volumul asta face parte dintr-un proiect ambitzios de traducere si recuperare a operei lui Tatsumi in limba engleza, editzie ingrijita de Adrian Tomine (de fapt am cumparat cartea crezand ca e scrisa de el, ca gospodinele care cumpara sucuri cu Adi Mutu pe eticheta). Tomine, cu sprijinul editurii Drawn and Quarterly, a recuperat, tradus si impachetat opera lui Tatsumi in 3 volume hardcover cronologice prefatzate, dichisite, care ar arata chiar bine daca grafica n-ar fi oribila.

Cartea de care discutam aici e primul din cele 3 volume, a luat ceva premii la categoria colectzie de arhiva, si aduna povestirile lui Tatsumi publicate pana in 1969. Ziceam ca autorul e un frustrat dar nu cred ca pot sa accentuez suficient asta. Toate povestirile volumului au exact aceeasi structura: un om care munceste si o nevasta care freaca menta, face gura si se tzine de prostii, toate astea intr-un mediu urban foarte pocit. Grafica e urata cu spume, ai impresia ca autorul era atat de revoltat pe viatza incat n-avea rabdare sa-si termine desenele - personajul sau principal arata la fel in toate povestile, nu are nume si uneori nici nu vorbeste, doar femeile de pe langa el cotcodacesc in timp ce el se uita la televizor sau pe geam sau se sinucide.

Tatsumi, japonez fiind, a lucrat intr-un context in care manga=mainstream astfel ca lucrarile lui au dat startul unui curent underground revoltat, orientat pe probleme (orori) realiste, curent etichetat ca gekiga si vazut ca un fel de opozitzie la manga cea cu ochi albastri si lacrimi de chihlimbar. Unii critici zic ca e un Bukowski al Japoniei. La finele volumului gasim si o poza cu Tatsumi (arata ca un om normal) si un interviu recent cu autorul trecut bine de 70 de ani, incheiat cu remarca I myself am a very normal person. Please do not interpret these stories as representative of the author's personality.

- plusuri: o colectzie importanta de materiale de arhiva din istoria benzii desenate japoneze; unele povesti au impact de ciocan in ceafa si sunt foarte rele;
- minusuri: grafica urata (pe langa ca e alb negru), unele povesti sunt incoerente (nu cred ca din cauza traducerii), povestile sunt prea scurte ca sa duca undeva asa ca devin un fel de fabule pe teme de disfunctzionalitatzi sociale si sexuale;
- recomandare: colectionarilor BD, fanilor literaturii japoneze seci si brute, fanilor Bukowski si Henry Miller (minus partea lirica)

















*A nu se sari in extrema cealalta: observatiile din acest paragraf nu includ in categoria torturi estetice asumate activitatzi precum controlarea greutatii corporale (prin metode rationale), igiena si cititul de benzi desenate. Nu, acestea nu sunt forme de tortura, desi sunt adesea considerate astfel de catre persoane care n-au nici o retzinere in a face avorturi, piercinguri, crize de bulimie si sex impotriva naturii de dragul unui bilet la mare. Granitza intre sacrificiu vazut ca investitzie si sacrificiu vazut ca prostie e una destul de fina dar precis trasata.

Saturday, August 09, 2008

Pildele lui Jodorowsky
























Son of the Gun

de Alejandro Jodorowsky
cu grafica de Georges Bess

The apocalypse is now! Americans know this, that the only hope is the flying saucers (Jodorowsky).

Evreul chilian naturalizat in Frantza Alejandro Jodorowsky e un mamut al culturii secolului 20, atat al celei populare cat si al celei constipat-elitiste. In anii 50 facea pantomima alaturi de legenda acestei activitatzi culturale marginale, Marcel Marceau, in anii 60 regiza la Paris Beckett, Ionesco si altzii asemenea iar de la o vreme incoace scrie cartzi despre tarot si psihoterapie prin magie. Numele sau a fost popularizat de activitatile cinematografice incepute cu o ecranizare dupa Thomas Mann in anii 50, continuate cu legendarul western suprarealist El Topo si horrorul Santa Sangre si preconizate a se sfarsi anul viitor, la implinirea varstei de 80 de ani, prin productzia King Shot, alaturare a eforturilor lui Jodorowsky cu ale lui David Lynch si Marilyn Manson. Merita pomenita si ratarea incercarii de a regiza Dune in baza proiectelor grafice ale lui H.R.Giger, proiect care a sfarsit in bratzele lui David Lynch, dupa cum ne invatza istoria.

Incepand cu 1990, satul de mercantilismele cinematografiei si teatrului, Jodorowsky s-a refugiat artistic strict in mediul mult mai liberal al benzilor desenate, scrise si publicate in Frantza, cu colaboratori francofoni de marca pe partea de grafica (Moebius, Bess). Si-a canalizat frustrarea de a rata proiectul Dune prin crearea seriei BD cu iz herbertian, Metabarons. L-a dat in judecata pe Luc Besson pentru a-i fi furat ideile lucrarii Incal regasite in filmul 5th Element, proces pierdut datorita implicarii oficiale a graficianului Moebius, coautor la Incal si designer grafic pt filmul lui Besson.

Popularitatea lui Jodorowsky a fost factor suficient incat DC Comics sa deschida in colaborare cu Humanoids o linie de traduceri in engleza ale benzilor sale desenate, precum si ale altor personalitatzi eurocomics, aflate in con de umbra pentru publicul saxo-fon (daca-mi permitetzi ajustarea limbii romane), in ciuda unei traditzii BD comparabile cu miscarile BD de limba engleza si japoneza.

Son of the Gun a aparut in engleza in 2 volume paperback (Saint + Sinner) sau 4 albume hardcover subtziri (modelul franco-belgian de serializare, mai aratos si mai putzin rentabil financiar). E povestea pistolarului Juan Solo, un tip care seamana cu Chirilov de la TIFF (vezi coperta). Juan e un individ care s-a nascut cu coada, fiind abandonat la nastere, alaptat de catzele si crescut de un prostituat pitic gay travestit. Porecla Son of the Gun i se trage de la faptul ca tatal sau adoptiv ii dadea sa suga tzeava unui pistol ca sa-l opreasca din plans, pistol pe care il si lasa drept zestre lui Juan. La maturitate, Juan si pistolul sau maternal trec printr-o sumedenie de peripetzii, cu suishuri, adica volumul Sinner (o cariera fructuoasa de asasin platit, femei, bani si limuzine) si coborashuri, adica volumul Saint (o aventura erotica incestuoasa cu propria mama naturala, prostitutzie, alcoolism si o scurta cariera de zeu fals al unui trib de chilindieni).

Povestea e incarcata de simbolismele si elementele grotesti consacrate la Jodorowsky (pitici gay, incest, revelatzii si cazne biblice prin deshert) fiind in ansamblu un amestec de Oedip cu alegorie biblica pe invers: eroul e un Isus/Iov care ia asupra sa pacatele umanitatzii prin exercitziu si nu prin contract. Solo se nashte printre caini, traieste printre porci (si la propriu si la figurat), exerseaza crima, violul, incestul, prostitutzia (propriei persoane si pe a mamei), profitorismul si sfarseste zeificat de un trib deshertic sinistrat care il confunda cu Jesus. Faptele sale amesteca aventura pop (impushcaturi, gagici, urmariri) cu pilde proverbiale despre natura pacatului si sfintzeniei.

Desenele lui Georges Bess sunt foarte realiste si, tzinand cont de natura povestii, destul de atroce, insa gama de culori e cam restransa, mi-a adus aminte de Gangs of New York, cu totul in nuantze roshu sangeros, galben prafos sau portocaliu bolnavicios.

- plusuri: poveste foarte cool, desene la fel de cool
- minusuri: culorile si calitatea hartiei, probabil mai misto in varianta hardcover pe care am evitat-o din ratiuni economice
- recomandare: lectura obligatorie

Monday, August 04, 2008

Filmele vorbite pe la spate - iulie 2008

Musai

Southland Tales e cel mai bizar film pe care l-am vazut de la Cremaster incoace. O sa zicetzi ca am vazut si Inland Empire intre timp, dar ala n-a fost bizar, a fost doar un nonsens oniric si onanic. Southland Tales e cunoscut ca fiind monumentalul eshec de la Cannes al regizorului Richard Kelly (Donnie Darko), la care a muncit vro 5 ani pentru a produce o "experientza multimedia interactiva inspirata de Andy Warhol si Philip Dick". Cum in cartzile mele Dick e un geniu si Warhol un retardat, si senzatziile mele despre film au fost un amestec de extaz si agonie. Dar oricum, un film obligatoriu de vazut si marcant pentru istoria recenta a cinematografiei. Cateva argumente pro:
  • Regizorul si-a permis sa faca filmul pe bani de la Hollywood, cu efecte speciale misto si cu actori ca Justin NSync Timberlake, Dwayne The Rock Johnson, Buffy, un dobitoc din American Pie si Christopher Lambert, o chestie pe care nici David Lynch si nici un regizor rebel din cultura mea generala n-a indraznit sa o faca. Poate doar Oliver Stone cu NBK; si, intr-o masura mai mica, Gilliam cu Fear and Loathing in Las Vegas; Adica sa iei 13 milioane de dolari de la Hollywood, din care sa recuperezi nici juma de milion, cu un film de aproape 3 ore atat de criptic incat te trimite direct la biblioteca si te obliga la 2-3 vizionari cu carnetul de notitze in fatza, e nevoie de ceva curaj, mai ales pt un regizor aflat abia la al 2-lea film;
  • Si mai interesant de atata e ca totzi actorii astia sunt folositzi in cele mai potrivite roluri pe care le vor avea in tot restul vietzii lor: Timberlake e naratorul drogat al povestii, The Rock joaca rolul unui actor schizofrenic care vrea sa joace rolul unui actor macinat de teorii ale conspiratziei rupte direct din crizele de identitate ale lui Philip Dick (si Lynch), Buffy e o actritza porno neomarxista, ala din American Pie e clona si Christopher Lambert n-are nimic de zis;
  • Filmul e extrem de dens in referintze ale culturii populare, politice, literare si cinefilice; cele mai evidente si mai dragi mie sunt referintzele la Philip Dick (scenariul pare scris de un Dick drogat beyond recognition) si filmul Brazil (aplicat pe realitatea politica actuala);
  • Muzica e superba, cu coloana sonora facuta de Moby, plus piese The Killers, Pixies si multzi altzii;
Partile naspa ar fi:
  • Filmul e atat de dens in referintzele literare si cinefilice incat sunt momente in care nimic altceva nu se mai intampla in film, decat se epateaza referintze;
  • Filmul degenereaza uneori in musical, ceea ce e interesant dpdv warholian dar fragmenteaza rau plotul care si asa e ultraextracomplicat si sucit;
  • Ziceam ca scopul regizorului a fost sa creeze o "experientza multimedia interactiva"; asta nu se refera doar la film, proiectul mai include cateva site-uri web/bloguri false, intretzinute de personajele cheie ale povestii, plus o banda desenata colectata recent in volumul The Prequel Saga, care se zice ca ar contzine primele 3 capitole ale povestii (filmul le contzine pe ultimele). Asta inseamna ca pentru a avea o viziune completa asupra operei lui Kelly, e necesar un efort de documentare care, pentru majoritatea cinefililor nu se justifica, mai ales dupa ce i s-a pus eticheta de cel mai incomprehensibil si dispretzuit din istoria competitziei de la Cannes.
Deci cam astea ar fi, va zic mai multe dupa ce citesc si cartea, care am sentimentul ca ar fi trebuit sa fie lectura obligatorie inainte de vizionarea filmului. Oricum, fie ca il gasitzi oribil sau genial sau o combinatzie intre cele doua, e un film ce nu trebuie ratat.

There Will Be Blood e un alt mare film, vedeta pe la Oscarurile recente, iesit de pe mana unuia din regizorii mei favoritzi, Paul T. Anderson (Boogie Nights, Magnolia). Daniel Day Lewis isi reia rolul de monument al lacomiei si abuzului din Gangs of New York dar il nuantzeaza un pic cu tushe de ipocrizie fina, suficient cat sa impushte Oscarul. Dupa cum v-am anuntzat pe la inceputurile acestui blog, cand filmul era inca in fasha, e vorba de ecranizarea roman al lui Upton Sinclair, despre pionierii exploatarii petrolului din statele sudiste americane. Ca si precedentele filme ale lui Anderson, e un film extrem de lung si lent dar cu ritm perfect, cu personaje puternice, dialoguri putzine si crancene. Eroul principal e un cautator de petrol insotzit de copilul sau adoptat pe care il foloseste ca tehnica de marketing sa inmoaie sufletele partenerilor de afaceri. Impreuna, cei doi concesioneaza terenuri si schimba fatza Americii iar in paralel se desfashoara conflictul cu un preot slinos si oribil ce pare a fi personajul pozitiv al filmului cand de fapt e doar o alta fatzeta, mai neputincioasa dar la fel de veninoasa, a lacomiei. Un film maiastru care, pus alaturi de No Country for Old Men si Assassination of Jesse James, improspateaza enorm filmul de la Hollywood cu teme si personaje invechite, aproape biblice.

Am organizat si o revizionare aniversara la Oh Brother, Where Art Thou? film care sper ca nu mai are nevoie de recomandari, e Odiseea lui Homer in viziunea fratzilor Coen, cu Clooney in rolul lui Ulise, Holly Hunter in rolul Penelopei si John Goodman in rolul ciclopului, un film destept mascat intr-o comedie de gaguri cu muzica sudista superba si dialoguri de Oscar.

Contra Plictiselii

Pathology am vrut demult sa-l vad, caci era vorba sa fie regizat de cuplul Neveldine/Taylor, al caror precedent Crank m-a binedispus. In final, cei doi au ramas la scenariu, regia fiind pusa in carca unui neamtz care a facut videoclipuri Scooter. Filmul porneste de la o idee super si se termina foarte de kkt. E despre un grup de medici rezidentzi autopsieri care noaptea fac sex si petreceri printre cadavrele din morga si practica un joc de inteligentza sinistru, fiecare tre sa omoare prin rotatzie un cershetor, iar colegii sai sa incerce sa descopere metoda crimei. Filmu e destul de brutal, daca n-ar fi cu medici ar zice lumea ca e horror, dar asa, e cu medici. Era sa-l pun la filme musai de vazut daca cu juma de ora inainte de final nu isi pierdea complet ideea degenerand intr-un thriller de duzina, contributzia principala avand-o actorul din rolul negativ, foarte dobitoc. Iar eroul pozitiv, fecioru ala din Heroes, nu ajuta cu nimic. Pacat, era mult potentzial in scenariul asta.

The Cottage e pentru Texas Chainsaw Massacre ceea ce a fost Shaun of the Dead pt filmele lui Romero: comedie neagra foarte britanica care reuseste sa se vanda si ca film serios de gen, cu efecte speciale brutale, o gramada de clishee/referintze combinate cu momente originale, cu Gollum din LOTR in rolul principal. L-as fi cotat mai bine daca il vedeam inainte de productzii cu obiectiv similar (Shaun of the Dead si Evil Aliens imi vin in minte). E interesant ca regizorul Paul Williams vine din cu totul alta nisha de filme, fiind foarte apreciat in festivaluri "serioase" debutul sau London to Brighton. Deci, pe scurt, doi gangsteri inspiratzi de filmele lui Guy Ritchie rapesc o gagica pt rascumparare dar rapirea degenereaza intr-o balta de sange dupa ce in joc intra un canibal redneck (sheep-shagger, in terminologie britanica). O gramada de gaguri horror misto.

Golden Compass e prima ecranizare dupa trilogia lui Phillip Pullman, His Dark Materials (tradusa si pe la noi). Filmul e clar facut cu intentzia de a reitera o trilogie de succes masiv ca Lord of the Rings. Produs tot de New Line, adaptat tot dupa o trilogie heroic fantasy respectabila si britanica, inglodata in efecte speciale (au luat Oscarul) si apeland chiar la Gandalf pentru vocea unui urs polar, filmul are insa mai multe pacate decat calitatzi. In primul rand, Daniel Craig si Nicole Kidman, afishatzi drept actori principali ai filmului, abia apar vrun sfert de ceas, cam cat aparea Boromir, sa zicem, in LOTR. Povestea n-are nici cap nici coada, e drept ca lasa loc pt partea a 2-a dar are cel mai prost final de episod pe care-l putea avea, nici macar coada de peste nu i se poate zice, pur si simplu cand da se se termine filmul se arata un dialog intre doua personaje care incearca sa ne faca curiosi pt ce va urma in partea a 2-a. Apoi, povestea mi se pare o aiureala ateista care in loc sa creeze o lume noua, balmajeste ceva dintr-o lume familiara. Vezi doamne, avand in vedere ca treaba se petrece intr-un univers paralel, putem avea laolalta un cowboy texan (jucat de deprimatu ala din Off the Map), o vrajitoare, un urs polar alcoolic si alte bazdaganii care o insotzesc pe eroina principala, o fetitza, in calatoria spre Polul Nord unde copii sunt maltratatzi si li se distruge spiritul inocent. Singura idee misto e ca sufletele oamenilor stau in afara corpului acestora, in niste animale semi-invizibile care insotzesc peste tot omul. Animalele astea sunt de multe feluri, dupa cum e omul: lei, shobolani, pasarele, etc. Recomand filmul pt efecte speciale, in rest a fost o dezamagire majora, principala vina apartzinand regizorului Chris Weitz (About a Boy) care e clar ca n-avea nici un chef de filmul asta, astfel ca totul lasa o impresie de fushareala in care se face economie de scene recitand pasaje din carte. Am scris si la Nemira un articol pe seama asta.

Apropo de ecranizari, am gasit doua citate geniale privind dilema daca e mai buna cartea sau filmul.

Alfred Hitchcock: If you have a goat in a garbage dump, and it eats the book and eats the film can, the goat will turn and say, 'I prefer the book.
Guillermo del Torro: The only faithful adaptation is to actually put the book in front of the camera and turn the pages one by one.