Monday, September 24, 2018

TIFF 2018 - filmele musai (part 2): Love and Bullets, Black Tide, Money, Streaker, The Insult, The Giant

Ultimul calup de impresii despre filmele musai de vazut de la TIFF 2018. Despre celelalte filme am scris aiciaiciaiciaici iar calupul precedent despre filmele musai a fost aici.

Love and Bullets

(regizat de Fratzii Manetti, mafiotzi)

Musicalul a fost mixat cu multe genuri, unele in combinatzii extrem de improbabile (vezi Repo: The Genetic Opera, horror cu Paris Hilton). Creca e prima data cand cuiva ii trece prin cap sa faca un mafia-musical, si inca unul vorbit-cantat integral in oribilul dialect napoletan (probabil singurul dialect italian in care domina vocalele î și ă, incat adesea ai impresia ca se vorbeste in ceva dialect tziganesc de la noi). Atat de urat pocesc aia cuvintele, incat dialogurile au trebuit subtitrate in italiana oficiala.

Filmele italiene cu mafiotzi (indiferent ca vorbim de Nashu, Caracatitza sau Gomorra) pot fi suspectate de orice, mai putzin de a fi vesele si dansante. Din contrastul asta se trage tot farmecul acestui film: momentele de musical alese de regizori sunt inoportune si mai surprinzatoare decat in orice musical de Bollywood - se canta in timpul unei goane cu motocicleta, in mijlocul unei rafuieli cu focuri de arma, se canta cu arma la tampla, chiar si un mort isi canta inauntrul unui cosciug regretul de a fi fost asasinat etc. Vocile nu sunt din cele mai muzicale - unii actori au gatlejuri brute de manelisti atinsi de muza din San Remo. Cine viseaza sa vada un musical cu si despre Dani Mocanu in rolul principal va gasi in Love and Bullets ceva destul de aproape de ideea respectiva.

Povestea e minimala dar nu chiar schematica, are cateva twisturi de oferit: un asasin crescut de mic sa slujeasca o familie de mafiotzi e insarcinat sa-si lichideze fosta iubita din adolescentza. In consecintza isi declina loialitatea si decide sa lupte impotriva propriului clan mafiot ca sa-si apere gagica.

Pe regizorii Manetti Bros i-am intalnit la FrightFest pe vremea cand faceau filme horror superieftine. Se pare ca cu filmu asta au reusit un fel de blockbuster, cel putzin la ei in tzara.


************************************************

Black Tide

(regizat de Erick Zonca, francez semiclasic)

Excelent policier frantzuzesc cu un Vincent Cassel channelling Hellblazer si Romain Duris (Mood Indigo) in rolul principalului suspect, al unui prof de literatura infumurat si creepy care tot citeaza din Kafka. Personajele sunt excelent alcatuite, twisturile-s cool fara sa fie fortzate.

Cassel e divortzat, alcoolic si are o relatzie tulburenta/turbulenta cu fiul instrainat care s-a apucat de vandut droguri. Cand mai merge la curve sau prin perchezitzii cere mereu cate un paharel de whiskey sub pretextu ca e insetat. Noaptea transpira alcool si plange dupa nevasta-sa. Nu e chiar un personaj original, unii l-ar putea acuza ca e o suma de clishee din clasicii literaturii politziste, insa e foarte placut la privit si ascultat cum interactzioneaza cu celelalte personaje, mai ales ca dialogurile sunt dense, bazate pe material literar (al celebrului autor israelian de policier Dror Mishani). Personajul sau are unele in comun cu eroii vicioshi ai ecranizarilor dupa norvegianul Jo Nesbo (vezi si recentul Snowman), dar si cu Hellblazer, cu mentziunea ca aici nu e nimic fantastic si nici horror sangeros (dincolo de crima care se investigheaza). So noir, you may want to watch it with lights on, zicea o recenzie.

Cazul investigat e al unui adolescent dat disparut undeva pe poteca ce trece prin padurea care ii separa domiciliul de scoala. Se intampla ca padurea e bantuita si de diversi aventurieri gay in cautare de un blowjob sub veghea stelelor si-a lunii, cu care pustiul ar putea sau nu sa fi avut o legatura.

Amatorii de policier smart gen serialu Cracker, trilogia Department Q sau romanele lui Jo Nesbo ar trebui sa se bucure de ce e aici, si mai ales de un Vincent Cassel in forma maxima, care pe masura ce imbatraneste pare sa convearga in spirit si look cu Nicolas Cage.


***************************************

Money

(regizat de Gela Babluani, autorul lui 13 Tzameti)

Poate chiar mai mult Jo Nesbo (adica mai mult umor negru) e de gasit in filmul asta, al georgianului-francez Gela Babluani care facuse ceva valuri prin 2005 cu 13 Tzameti (descoperit tot la TIFF). Valurile au fost suficient de mari incat a fost invitat atunci sa traga si un remake la Hollywood - a iesit unul cu 50 Cent si Jason Statham, spre marea disperare a regizorului. Exasperat dupa experientza hollywoodiana, Babluani revine cu acest film la thrillerul francez de buget redus si la frate-sau George Babluani ca actor principal.

Fratzii Babluani sunt imigrantzi in Frantza iar filmele lor sunt drame ale unor imigrantzi de ghetto disperatzi sa faca rost de bani pentru familiile lor. In Money e vorba de o comunitate de imigrantzi sârbi violentzi care au organizat o mini-mafie locala pe langa portul Le Havre, desi pe-acolo se invarte si o mafie mai serioasa, italiana, cu care acestia intra in conflict.

Intr-o noapte trei sarbi din astia (imbracatzi in treninguri, marca de look a imigrantului iugoslav) incearca sa dea spargere in casa unui bogatash, insa nimeresc fix cand gazda incerca sa se spanzure din pricina unor probleme personale. Fraieri si inimoshi ca orice est-european, decid ei sa il dea jos din shtreang, uitand clasicul proverb “pe cine nu lasi sa moara n-o sa te lase sa traiesti”. De aici povestea se complica intr-o alergatura de twisturi si incurcaturi umpic violente, umpic amuzante.

Nu e nimic spectaculos cinematografic, insa filmele fratzilor Babluani au un sharm noir aparte si cei doi insista sa se impuna cu acest stil de thriller (musai de vazut si 13 Tzameti pentru cine nu-l stie).

P.S. Filmul intra zilele astea in cinematografele romanesti.


**********************************************

Streaker

(regizat de Peter Luisi, elvetzian)

Cea mai amuzanta comedie de la TIFF 2018 a venit din Elvetzia, tzara altfel nu prea vestita pentru simtzul umorului (mai ales ca filmul vine de pe partea germana). Pe de alta parte e o tzara vestita pentru practica nudismului sportiv (in special in contextul alpinismului) si e cumva firesc ca un astfel de film sa vina din spatziul culturii freikorper.

Povestea speculeaza pe tema practicii numita "streaking" - a patrunde gol pusca in toiul unor evenimente sportive. In Europa se practica predominant in fotbal, prin alte partzi in baseball, baschet, hochei desi cele mai notorii evenimente de gen au avut loc in timpul unor cursuri la universitatzi de inalt prestigiu din SUA (ca ritual de initziere in cadrul unor organizatzii studentzesti). 

In Romania e o practica mai rara, ultimul de care am auzit era un zălăuan care a intrat pe teren infashurat in drapelul tricolor ca sa "multzumeasca arbitrului". Iar cand eram mai mic imi amintesc o gagica in sutien care intrase cu o pancarta pe care scria "Dani, mai treci pe-acasa!" Se pare ca in Romania practica streakingului a fost dezincriminata abia in 2014 (in sensul ca pana atunci faceai puscarie, acu doar platesti o amenda - aviz amatorilor).

Protagonistul acestui film e un profesorash ratat care pune pe picioare o organizatzie secreta de guerilla streaking - oameni de diverse sexe, varste si natzionalitatzi antrenatzi anume pentru a provoca astfel de faze la meciuri din divizia natzionala elvetziana. Antrenamentul se refera in special la forma fizica, streakingul fiind vazut ca un sport in sine - se masoara cate secunde rezista intrusul pe teren inainte sa fie doborat de autoritatzi. Pe langa forma fizica intervin si altzi factori - abilitatea de a se infiltra in pozitzii cheie, viteza cu care-si da jos hainele, rezistentza la tackling ori abilitatea de "a face elicopteru". O comedie perfecta cu o gramada de gaguri dar si umor de situatzie ori dialog.


*************************************

The Insult

(regizat de Ziad Doueiri, cameramanul lui Tarantino)

Un film important despre functzioneaza psihologia insultei si a conflictului, ca sa pricepetzi mai bine cum functzioneaza Romania si de ce suntem un popor condamnat la autosabotare.

Un palestinian ii face observatzie unui libanez ca are o tzeava de scurgere montata prost. Libanezu ii zice sa se duca dracului, cu totzi palestinienii laolalta. Doua zile mai tarziu, palestinianu e obligat de shefu de la serviciu sa isi ceara scuze, dar mai rau se enerveaza si ii trage un pumn libanezului cam magar. Acesta insceneaza niste ingrijiri medicale ca sa il poata da in judecata pe palestinian.

Jumatate din film se desfasoara in tribunal, unde niste avocatzi creshtini incearca sa scoata la iveala cine e omu rau din povestea asta. Dureaza o vreme pana sa-si dea seama ca totzi oamenii sunt in fond buni, doar ca-s cam nervosi prin partzile alea. Libanu a avut parte de un sangeros razboi civil care s-a incheiat in 1990, iar sufletele oamenilor au ramas incarcate de resentimente manifestate in cele mai mici detalii ale interactziunilor sociale.

Stiti genu ala de shoferi bucuresteni care se opresc in intersectzii si ies din masini sa latre unul la altul blocand complet circulatzia? Ei bine, au inceput sa apara si in Cluj. Si nu doar in intersectzii, ci si la diverse cozi sau alte forme de aglomerare. Ultima data eram la coada la poshta cand au sarit doi sa se bata ca nu se intzelegeau de unde incepe coada. Alta data am prins doi colegi batandu-se la un team-building (si nu pentru a cuceri inima vreunei hasheritze, ci ceva mult mai ridicol). Niciodata nu e clar cine e vinovatul, adesea nu e nimeni, ci e doar lipsa aerului conditzionat in combinatzie cu spiritu romanesc contaminat de teorii ale persecutziei si un sentiment exacerbat de entitlement. E ura care mocneste, oarba si contagioasa, in preajma unui conflict major din care toata lumea are de pierdut.

Asadar The Insult un film extrem de actual despre procesul de transformare a tzantzarului in armasar, motiv pentru care a si prins o nominalizare Oscar (a contat probabil si lobbyul lui Tarantino, pentru care regizorul libanez a lucrat in trecut ca cameraman).


*************************************************

The Giant

(regizat de Aitor Arregi si Jon Garano, basci)

Film vorbit integral in interesanta limba basca, despre cazul real al unuia devenit faimos prin secolul 19 ca fiind cel mai inalt om de pe Pamant. Fecioru era un tzaran suferind de gigantism care a facut ceva bani afishandu-se ca ciudatzenie a naturii, iar la moarte si-a donat oasele shtiintzei ca sa isi salveze familia de la foamete.

Filmul spune povestea lui de la frageda tineretze, cand inca arata ca un om normal iar boala abia incepea sa i se manifeste si pana la moartea celebra. E un film de epoca cu mare atentzie la designul perioadei - haine, decoruri etc. Si cu tot felu de detalii picante - curiozitatea Reginei Spaniei cu privire la dotarea sexuala a gigantului, intalnirea secreta pe care acesta o are cu altzi gigantzi intre pietrele de la Stonehenge, relatzia eroului cu familia si mai ales cu fratele care ii asigura impresariatul si se ocupa de interesele financiare ale familiei.

Filmul a fost un campion al Premiilor Goya (Oscarurile Spaniei) - mereu o sursa de incredere pentru filme de calitate, de unde TIFFul aduce in fiecare an 1-2 filme simpatice. Vizual filmul e o placere, cu filmari superbe in natura si spatzii deschise. Limba in care se vorbeste e foarte ciudata, nu cred ca am mai auzit pana acum dialoguri in basca (n-are nimic in comun cu spaniola si mi-e imposibil sa-i delimitez cuvintele).

Un film istoric, nu foarte entertaining, dar solid, un fel de Elephant Man mai sobru si mai expansiv vizual.

Monday, September 17, 2018

TIFF 2018 - filmele musai (part 1): A Horrible Woman, The Man who Killed Don Quijote, Infinite Football, Piercing, Human Space Time and Human

In sfarsit, am ajuns si la filmele musai de vazut din programul TIFF 2018. Despre celelalte filme am scris aici, aici, aici, aici.

A Horrible Woman

(regizat de Christian Tafdrup, danez, autorul lui Parents de anu trecut)

Un film-terapie de cuplu la care in sala radeau cand barbatzii, cand femeile, dar niciodata ambele sexe. Extrem de dificil de urmarit impreuna cu prietena, cel mai bine e sa-l vada fiecare separat.

Dialogurile au fost scrise de regizorul Tafdrup (revenit la TIFF) in colaborare cu sotzia sa, inspirate cica de certurile lor si de relatziile pe care le-au avut in trecut. S-au distilat aici toate cutumele si cliseele prin care trece relatzia dintre o femeie asertiva-manipulatoare si un cocalar de prăsilă (agatzat in scop reproductiv), pasionat de fotbal si cam impotent intelectual. Spectatorii vor recunoaste o gramada de argumente, personaje si situatzii din vietzile personale - candva, undeva, daca esti trecut de 30 de ani cu sigurantza ai interactzionat cu oameni ca cei din filmul asta, daca nu cumva ii ai in propria casa. Analiza psihologica e bazata atat pe dialoguri cat si pe mutre, nici o grimasa nu e intamplatoare, nici un oftat, totul e calculat la milimetru.

Povestea incepe cum se agatza astia doi la un chef, situatzie ce continua cu mutarea dansei in domiciliul dansului iar de acolo incepe o transformare graduala a barbatului, in pasi mici, din "omul de care m-am indragostit" in "Omul Nou". In prima faza totul e sub pretextul unei curatzenii si rearanjari a mobilierului, apoi baiatului ii dispar posterele cu Big Lebowski si Attack of the 50 ft Woman fiind inlocuite cu ghivece si arta abstracta (ulterior cele doua postere revin recurent pentru a evidentzia diverse stadii ale conflictului). Apoi e nevoit sa-si vanda CD-urile si sa-si treaca pe un calendar programul de interactziuni sociale cu amicii. Incepe un ritual de vizite sociale din care preocuparile feciorului sunt treptat eliminate - i se inlocuieste garderoba, i se ajusteaza cutumele, i se cenzureaza hobbyurile. In final gagica se uita la el si ii reproseaza "nu mai esti omul de care m-am indragostit".

Se mai intample si altele prin film, placerile stau in detalii.


*******************************************************

The Man who Killed Don Quijote

(regizat de Terry Gilliam, clasic)

Filmul asta a inceput sa fie facut in anii 90, cu Johnny Depp, Vanessa Paradis si John Hurt, insa bolile, inundatziile si procedurile birocractice au blocat productzia in repetate randuri, incat Gilliam se resemnase la un momendat si a scos acu 15 ani documentarul Lost in La Mancha despre stradaniile desharte de a face filmul. Pana la urma iata ca l-a terminat, insa cosmarurile juridice nu s-au incheiat, caci l-a pus dracu pe regizor sa ii parodieze in film si pe producatorii care ii bagasera betze in roate (respectivii au aflat, n-au apreciat gluma si recent l-au dat in judecata pe Gilliam).

De la Tideland incoace Gilliam a facut numai gherle, asa ca filmu asta apare destul de proaspat, cu conditzia sa te prefaci ca nu itzi mai amintesti nimic din hit-urile vechi ale auteurului - mai ales Fisher King sau Baronul Munchhausen. Chiar daca tzi le amintesti esti nevoit sa recunosti ca temele de acolo isi au originile in povestea lui Don Quijote si abia asta e filmul cu adevarat fundamental al lui Gilliam, restul au fost tarcoale si extrapolare in jurul motivelor quijoteshti.

Mesajul filmului e ca Don Quijote nu e atat un personaj cat un virus care se transmite prin istorie de la om la om (de la un Quijote la un Sancho Panza), virus manifestat prin apetentza pentru iluzii, batalii desharte si o patologie a incapatzanarii in batalii cu morile de vant. Pana si Christos a fost atins de virusul respectiv, iar in zilele noastre Terry Gilliam isi asuma si el infectzia si o prezinta in acest film prin intermediul unui alter ego al sau jucat de Adam Driver din noile Star Wars - aici in rolul unui regizor care se chinuie sa faca un film despre Don Quijote prin Spania (adica ce facea Gilliam acu 20 de ani).

Sunt o gramada de lucruri dragutze aici pentru fanii lui Gilliam - Jonathan Pryce din clasicul Brazil (si mai recent Game of Thrones) joaca un actor spaniol ratat de la care Adam Driver contacteaza virusul quijotesc. Stellan Skarsgard joaca pe producatorul mafiot care spera sa se umple de bani de pe urma regizorului naiv (producatorul care in viatza reala l-a si dat in judecata pe Terry Gilliam pentru vina de a fi finalizat acest film fara el).

Filmul e intr-un fel o suma de clishee adunate din opera lui Gilliam, dar ancorele bine fixate in povestea lui Don Quijote si in experientza personala a autorului ii confera un caracter fundamental, de cheie pentru intreaga sa opera.


*******************************************************

Infinite Football

(regizat de Corneliu Porumboiu)

In spiritul consacrat al lui Porumboiu documentarul asta incepe ca o mistocareala si sfarseste prin a fi destul de emotzionant, gadiland cu succes empatia spectatorului fatza de un protagonist despre care nu te potzi hotari daca e un idiot sau un geniu. Tocmai in asta sta arta lui Porumboiu, de a-si invarti subiectul pe toate partzile incat indiferent cat de tare razi pe parcursul filmului, cand iesi din sala te racaie ideea ca poate omu are dreptate iar problema reala e de fapt la cei care rad de el.

Protagonistul e un secretar creepy de la prefectura din Vaslui, pasionat ca orice PSDist de proceduri si reguli facute sa stea in calea progresului. Omu si-a vazut visele naruite in copilarie cand i s-a rupt piciorul in timpul unui meci de fotbal (au tabarat prea multzi jucatori pe el si i-au dat la gioale incercand sa-i ia mingea). A concluzionat el ca vina tzine de regulile jocului de fotbal, care n-ar trebui sa permita aglomerari mari de jucatori nicaieri pe teren.

Printre modificarile propuse de el pentru fluidizarea miscarii mingii se numara: sa nu mai existe coltzuri la teren, jucatorii sa aiba fiecare alocata cate o jumatate de teren si sa nu aiba voie sa treaca niciodata in cealalta. Omul a trimis propuneri pe la FIFA, la diverse cluburi engleze, insa fara succes, fiind nevoit sa isi testeze teoriile cel mult in sala de sport din Vaslui. Slava Domnului ca n-a ajuns Ministru al Sportului, desi daca mai rezista mult PSDul s-ar putea sa ne trezim si cu niste reforme din astea, sub pretextu ca e singura cale de a salva fotbalu romanesc care s-a supus prea mult regulilor impuse de straini.

Printre speculatziile despre regulile Noului Fotbal sunt amestecate scene ce sapa adanc in personalitatea individului - tipologia clasica de român al generatziei risipite ce a prins revolutzia in tineretze insa a prins-o degeaba, fiind nevoit sa-si traiasca toata viatza productiva intr-o Romanie lipsita de oportunitatzi, sfarshind castrat intr-o fundatura birocratic-procedurista perfect conceputa pentru a curma vise si a starpi orice tentativa de inovare.


***************************************

Piercing

(regizat de Nicolas Pesce, autorul lui The Eyes of My Mother)

Ryu Murakami e scriitorul ala japonez care nu e Haruki Murakami, cu care il mai confunda pe la noi hipsteritzele care n-au rabdare sa citeasca tot numele de pe copertele cartzilor. Eu am aflat de el tot cu ocazia TIFF-ului - una din primele editzii (2002?) ni-l prezenta pe regizorul cult Takashi Miike cu filmul Audition, tot o ecranizare dupa acest Murakami sado-maso. Intre timp s-a si tradus cate ceva pe la noi, omul are deja notorietate si au inceput sa iasa cu regularitate filme bazate pe romanele sale.

Acest Piercing e cel mai recent si are o gramada in comun cu Audition-ul lui Miike: un psihopat si o prostituata devin complici intr-un abuz sado-maso reciproc, de o natura destul de extremista ce face filmul dificil de suportat pe alocuri. In buna parte filmul e torture-porn curat, insa departe de moda cunoscuta acu 10 ani sub aceasta eticheta (Saw etc.). Nu mai avem nici macar deghizajul sub forma de poveste politzista cu oameni buni si criminali dementzi, aici e doar un ritual de abuz psiho-fizic de inspiratzie asiatica cu un touch de comedie neagra. Sunt si niste tushe umoristice, filmul incercand sa fie un fel de comedie romantica horror.

Desigur, se pierde ceva din faptul ca filmul e american - romanul original se intampla in Japonia, cu personaje japoneze, carora evenimentele de aici le-ar veni ceva mai natural. Aici prostituata e jucata de Mia Wasikowska (channeling Camelia Bogdan) - pana nu demult copila prin filme gen Alice in Wonderland care iata decide sa faca uitata cariera de child-actor intr-un mod mai brutal decat a facut-o Hannah Montana.

Regizorul Nicolas Pesce e deosebit de competent - debutul lui, destul de inrudit cu ce e aici, a fost The Eyes of My Mother, foarte bine primit acu 2 ani. Iar urmatorul sau proiect se pare ca va fi o resetare a francizei The Grudge, tot material de inspiratzie japoneza (care a avut deja o versiune americana, ma intreb de ce se mai incearca o data).


************************************

Human, Space, Time and Human

(regizat de Kim Ki-Duk, Von Trierul Coreei)

Cam din aceeasi zona a mizantropiei est-asiatice vine si Kim Ki-Duk, pe care TIFFul l-a introdus pentru prima data cinefililor romani si de atunci aduce cu regularitate filmele sale.

Asta mi se pare cel mai bun film al lui Kim Ki-Duk de catziva ani incoace, tradeaza intentziile auteurului coreean de a fi tzinut minte drept un Lars von Trier asiatic, ori macar un Arronofsky. Adica vrea si el sa adauge un capitol cinematografic la Biblie, sa clarifice lucruri care sunt doar sugerate in textul biblic cu privire la relatzia dintre Barbatzi si Femei, dintre Violentza si Creatzie.

Daca filmele sale recente au mai avut cat de cat un simtz al concretului, aici avem o alegorie biblica in spiritul unor Antichrist sau mother! prin care regizorul incearca sa isi justifice obsesia sa mai veche pentru incest (si hobbyul pentru viol, daca ar fi sa dam crezare celor mai recente scandaluri). Povestea e destul de previzibila odata ce te prinzi ce vrea sa spuna autorul, dar e foarte dragutz crosetata din ingrediente ideologice sexomarxiste, neoliberaliste si ceva pulp fiction.

Protagonistii sunt un grup de oameni pe un vapor care pluteste prin ceruri, izolat de lume si fara o destinatzie precisa. Calatorii asteapta un miracol in timp ce rezervele de hrana se consuma treptat, asa ca sunt nevoitzi sa se organizeze intr-o microsocietate feudala condusa de un politician asertiv si bodyguarzii sai violentzi, in timp ce femeile si barbatzii mai slab de inger sunt dusi cu zaharelu sau exploatatzi. Balantza puterii se tot rasuceste pe masura ce disperarea provoaca rascoale, revolutzii, canibalism, sex, anarhie, comunism - practic povestea e o istorie a omenirii pusa pe fast-forward ce invita la analogii cu contextul politic in care traim in zilele noastre. Un film excelent dozat si gradat pentru a oferi concluzii ireductibile despre cum functzioneaza continuumul umanitate-spatziu-timp.


Monday, September 10, 2018

TIFF 2018 - filmele asa si-asa (part 3): Zombillenium, A Taxi Driver, Free Dacians, Disobedience, The Tale, Foxtrot

A treia parte cu impresii despre filmele contra plictiselii de la TIFF 2018. Despre primele doua calupuri am scris aici si aici, despre filmele naspa aici.

Zombillenium

(regizat de Arthur de Pins si Alexis Ducord, autori BD)

Animatzie marxist-satanista pentru copii, menita sa-i obisnuiasca pe acestia cu moartea, viatza in Iad, zombie, skeletzi, mumii etc. Filmul se inscrie in linia Hotel Transylvania, Paranorman, Book of Life etc. doar ca fiind francez are o componenta ideologica marxista.

Nu stiu daca Coalitzia pentru Familia Ortodoxa monitorizeaza si trendurile din desenele animate moderne, dar situatzia e de natura sa-i panicheze. Aici personajul pozitiv e un demon cu ditamai coarne, iar settingul e un parc de distractzii construit deasupra Iadului, unde o gramada de oameni au fost blestematzi sa MUNCEASCA.

Angajatzii parcului de distractzii sunt diverse tipuri de undeads si apare un conflict de munca intre tabara vampirilor care vor sa transforme parcul de distractzii intr-o franciza hipster-goth si tabara zombie care vor un parc de distractzii mai traditzionalist, bazat pe sperieturi. Deasupra tuturor domneste Satana, antreprenorul care ii amenintza pe totzi ca daca nu reusesc sa faca profit pe luna in curs ii trimite pe totzi in Iad sa MUNCEASCA FOREVER!

Zombillenium e ecranizarea unui BD franco-belgian care se intampla sa fie desenat de aceiasi indivizi care s-au ocupat si de aceasta varianta animata, asadar grafica e consistenta cu cea din cartzi - un cvasi-2D augmentat sa para 3D (nu ma pricep dar specialistii in grafica computerizata vor gasi interesant de urmarit miscarile personajelor).

Pe vremea mea nu exista asa ceva, desenele animate erau cu oameni de zapada, printzese, caprioare, creca Familia Addams era singurul titlu cat de cat din zona asta, si acela era destul de rezervat. Astazi insa prin gradinitzele si scolile de la noi se organizeaza serbari de Craciun cu copii imbracatzi in zombie, iar nepoata-mea mi-a facut cadou desenu de mai jos.


*************************************************


A Taxi Driver

(regizat de Hun Jang, coreean)

Un film EXTREM de actual despre proteste si functzia lor in istorie. Si totodata primul film coreean pe care il vad de catziva ani incoace care nu e nici politzist, nici horror. 

Aici in Europa stam destul de prost cu istoria popoarelor indepartate iar astfel de filme sunt interesante si informative. E interesant in special de vazut modul in care a evoluat Coreea, o tzara sfashiata de presiunile rusesti si americane, de competitzia dintre boierii locali pentru a intra in gratziile marilor puteri, adica exact ce se intampla acum prin partzile noastre. E interesant si de vazut ca multa vreme n-au fost mari diferentze intre cele doua Corei, dictatura militara dominand mare parte si din istoria sudului. Doar ca dictaturile din Sud au fost girate de americani (cam ca in America de Sud) si au fost mai fragmentate, mai predispuse la asasinate si incaierari competitive.

Filmul e despre un shofer de taxi care nimereste fara sa vrea in miezul protestelor din 1980, soldate cu sute de mortzi, initziate de studentzi in urma loviturii de stat prin care un dictator militar (proaspat asasinat) fusese inlocuit cu alt dictator militar. Protestele au fost explicate in multe feluri care se bat cap in cap - ba ca au fost provocate de americanii nemultzumitzi de schimbarea regimului, ba ca au fost provocate de nord-coreenii care inoculau idei stangiste in randul populatziei studentzesti, ba ca au fost instigate de principalul opozant al dictaturilor militare, care-si astepta randul la putere si petrecuse cam mult timp prin puscarii (un Nelson Mandela al lor). In fine, azi protestele respective sunt comemorate drept un punct de rascruce in democratizarea  Sudului, chiar daca vreme de 20 de ani in cartzile lor de istorie au fost catalogate drept atentate teroriste.

Totusi chestiile mai interesante le-am aflat mai mult de pe wikipedia decat din film. Daca nu esti informat cu privire la evenimentul istoric prezentat aici, o vreme nu e clar ce se intampla. Crezusem ca e un film cu zombie - protagonistii tot dau tarcoale unor sate aflate in carantina, sunt sfatuitzi misterios sa ocoleasca anumite zone, se mai vad oameni alergand, insa abia spre final afli ca aia care alearga pe strazi vandalizate sunt studentzi protestatari si nu zombie. Nu stiu daca regizorul a facut intentzionat chestia asta (exploatand succesul unor blockbustere coreene ca Train to Busan) sau daca mi-e mie creierul setat pe anumite stereotipuri (in film apare si neamtzul Thomas Kretschmann din Resident Evil).


*******************************************************

Free Dacians

(regizat de Andrei si Monica Gorgan)

Un documentar despre modurile exotice prin care psihicul romanesc derapeaza cand nu mai face fatza globalismului traumatizant si senzatziei ca nu suntem singuri in univers. 

In cazul copiilor crescutzi de lupi sau sechestratzi in beciuri pe perioade indelungate, contactul cu civilizatzia poate fi traumatizant si de regula e nevoie de asistare psihologica pentru a facilita reintegrarea sociala. Cam asa trebuia sa se intample si la iesirea Romaniei din comunism, doar ca nu ne-a acordat nimeni psihoterapia necesara, iar dupa catziva ani de cvasi-feudalism incepem sa cochetam iar cu nostalgia absentzei curentului electric, cu izolarea si ignorantza autosuficienta care ne protejau de straini, de imprevizibil, de lumea care nu ne vorbea limba. Asa ca ne-am ales conducatorii care sa ne calauzeasca inapoi spre peshteri.

Sindromul dacopatiei e cunoscut demultishor la noi, a fost si o carte a lui Dan Alexe pe tema asta, insa era nevoie de documentarul asta ca sa ne arate gravitatea situatziei din spatele dumelor pe care le mai da Funar spre amuzamentul unora. Ne inchipuim noi ca nimeni nu-l baga in seama, ca situatzia e sub control, insa nu e asa, iar unii daci n-ar trebui sa umble liberi.

Aflam in acest documentar despre oamenii care fac sex sub luna plina pe ceasul de piatra de la Sarmizegetusa sperand sa dea nastere unui Mesia al Motzilor, aflam despre satul dacic in care români refuza civilizatzia traind fara electricitate in comuniune perfecta cu natura, aflam despre diverse culte neoficiale practicand ritualuri mistice, aflam despre congresul anual al dacilor unde lumea vorbeste chestii care i-ar face pe cei din secta Raelitzilor sa isi reconsidere ideologia. Toate astea se intampla sub stindardul tricolor si sub certitudinea ca dacii au fost poporul primordial din care s-au nascut toate celelalte popoare nerecunoscatoare (bunaoara galii care de fapt se trag de la Galatzi).

Am fost putzin dezamagit ca nu e nicio mentziune despre Pavel Corutz si nici vreun interviu cu Napoleon Savescu, oameni carora li se datoreaza in buna masura proliferarea la noi a acestei boli psihice, bazata pe un mix de adevaruri arheologice, manipulari etimologice si libere asocieri fanteziste.

Prin poveste mai sunt pomenite si cluburile de reenactment istoric care ofera latura lucida a pasiunii pentru istoria dacilor, desi in unele cazuri granitza dintre dacopatie deliranta, hobby si interes shtiintzific mi se pare destul de cetzoasa. Ma rog, eu sunt membru in Zombie Research Society si Flat Earth Society, asa ca nu-s cel mai in masura sa comentez. M-as baga si in ceva club din asta dacic, insa ma deranjeaza afilierea politica natzionalista, as prefera mai degraba ceva cu elfi, de care sa nu se poata folosi politicienii.


**********************************************

Disobedience

(regizat de Sebastian Lelio, autorul lui A Fantastic Woman)

Lesbiene versus Familia Traditzionala, un film menit sa puna paie pe foc si o provocare specifica TIFFului. Problema cea mai mare a filmului e ca nu e nimic lesbian in cele doua actritze high-profile pe care le-au gasit, Rachel Weisz (Lobster, Fountain) si Rachel McAdams (True Detective). E posibil ca neajunsurile sa fie mostenite din roman, acuzat la vremea lui de provocare gratuita (pare si scris la mishto - autoarea Naomi Alderman e mai cunoscuta ca scenarista pentru jocuri cu zombie).

Povestea este supersimpla - in miezul unei comunitatzii de evrei ortodocsi din Londra inmormantarea unui rabin celebru o readuce acasa pe fiica ratacitoare jucata de Rachel Weisz. Intoarcerea ocazioneaza barfe prin comunitate cu privire la relatzia lesbiana mocnita dintre aceasta si nevasta unuia dintre predicatorii comunitatzii. Barbatul tot da asigurari ca el e barbatu in casa si stie cum sa-si tzina nevasta sub papuc dar, evident, nu stie. Been there, done that, filmul ar fi fost mai interesant daca gaseau doua actritze mai interesate sa intre in pielea personajelor, nu doar sa-si incaseze onorariile de staruri hollywoodiene.

Probabil filmul isi dorea sa ofere o versiune de Hollywood la Blue is the Warmest Color - are inclusiv o scena de sex care promite shock value, insa se dovedeste a fi una din numeroasele ocazii de decredibilizare a personalitatzii lesbiene pe care actritzele nu reusesc in ruptul capului sa si-o scoata la suprafatza. Cred ca ar ajuta daca filmele aste ar incepe sa fie regizate de femei - ca si in cazul Blue is the Warmest Color, bate la ochi ambitzia regizorului de mansplaining a lesbianismului (chestie confirmata in buna masura de interviuri si "grija" investita in filmarea scenei de sex).

Regizorul chilean Sebastian Lelio e un clasic al TIFFului - aproape ca si-a inceput cariera la Cluj, iar anul trecut a castigat Oscarul cu A Fantastic Woman (tot un film provocare, despre transgender, nu l-am vazut).


***********************************************

The Tale

(regizat de Jennifer Fox, abuzata cand era mica)

Asta e un film de televiziune si treaba asta se vede cam tare, insa Laura Dern e o actritza puternica si pe val, reusind sa traga dupa ea toata povestea.

Mama protagonistei gaseste un caietzel din copilaria acesteia, cu amintiri reprimate despre relatzia pe care o avusese cu un pedofil cu care-si petrecuse o vreme vacantzele de vara. Pe masura ce Laura Dern isi reciteste caietzelul amintirile i se dezvelesc treptat, recapituland in flashbackuri interesant regizate evenimentele cheie ale unei relatzii care atunci in copilarie ii placuse, dar acu la batranetze o vede cu totul altfel, prin ochii #metoo. Pana la urma se enerveaza retroactiv atat de rau incat decide sa-l viziteze pe pedofil si sa-i strice ziua.

Brrrr, mi se par nasoale filmele cu pedofili si le evit cat pot. Mai ales cand sunt bazate pe fapte adevarate din biografia personala a scenaristului/regizor, in cazul asta autoarea de documentare Jennifer Fox. Mai ales cand includ scene de sex, cum e cazul aici, pana la punctul la care te loveshte la lingurica si itzi vine mancarea inapoi in gura.

Au gasit niste actori atat de antipatici pentru personajele masculine (atat pentru versiunea tanara si cea batrana a abuzatorului), incat termini filmul cu senzatzia ca barbatzii (albi, caci apare si un negru de treaba) sunt niste gandaci care trebuie exterminatzi. Noroc ca in aceeasi editzie a TIFFului a fost si filmul lui Kim Ki Duk care a mai echilibrat ideologiile - de acolo iesi mai resemnat, cu concluzia ca totzi oamenii trebuie exterminatzi iar sexul nu ar trebui sa fie un factor in aceasta decizie.


*************************************


Foxtrot

(regizat de Samuel Maoz, israelian)

Parerile despre Israel sunt tot mai polarizate, de catziva ani incoace se disipa simpatia post-holocaust si lumea se uita mai atenta la conflictul cu Palestina si ce mai e pe-acolo. Nu doar lumea din afara a inceput sa comenteze, ci si cea dinauntru, cum e cazul acestui film criticat de politicienii lor pt ca ar fi prea critic la adresa razboiului si militarizarii populatziei Israelului, si ca e un fel de defaimare venita din interior.

Am stat si eu o saptamana pe acolo si am fost surprins de numarul de oameni inarmatzi cu care te intalnesti pe strada, dar si de psihologia amenintzarii permanente a unui popor nevoit sa se obisnuiasca cu ideea ca e nedorit in zona. Am auzit povesti horror de la localnici, dar am avut si un coleg care n-a putut trece de aeroport din simplul motiv ca il chema Mohamed. Impresia generala e ca mai repede o sa se impace Coreea de Nord cu cea de Sud decat sa fie pace pe-acolo.

Filmul Foxtrot se foloseste de metafora dansului indicat de titlu pentru a sublinia modul in care conflictele din zona respectiva cam bat pasul pe loc. E o poveste simplista foarte lenta, filmul e aproape romanesc ca stil, scenariul poate fi rezumat in doua fraze - v-o dau doar pe prima: un tata primeste vestea ca fiul sau a fost omorat pe front, iar dupa ce petrece cateva zile in doliu si angoasa cumplita primeste vestea ca a fost o confuzie si de fapt n-a murit. O alta (mare) bucata din film prezinta experientza tinerilor soldatzi israelieni pazind o bariera pe la care nu trece decat un dromader (si jucandu-se Call of Duty ca sa nu se plictiseasca).

Actorul principal (tatal) e Lior Ashkenazi, poate cunoscut la noi datorita horrorului Big Bad Wolves. Filmul a fost propus de Israel la Oscaruri insa nu a fost nominalizat. E intens ca film character-oriented, insa e si genul de film la care ai shanse foarte mari sa adormi si sa-l vezi in doua ture.


Monday, September 03, 2018

TIFF 2018 - filmele asa si-asa (part 2): The Butcher The Whore and the One-Eyed Man, Skins, Stalin's Couch, Jealous, Veronica, See You Up There

A doua parte cu impresii despre filmele contra plictiselii de la TIFF 2018. Despre primul calup am scris aici iar despre filmele naspa aici.

*******************************

Stalin's Couch

(regizat de Fanny Ardant, invitata TIFF 2018)

N-am avut nicio tragere de inima sa intru la filmul asta, inclus in program mai mult din ratziuni festive legate de prezentza la TIFF a veteranei Fanny Ardant care cu cateva ocazii, inclusiv acest film, a incercat sa fie si regizoare. In plus filmul pare ales sa contribuie la agenda sovietica a acestei editzii TIFF - nu doar ca e despre Stalin, dar actorul Gerard Depardieu e celebru pentru modul in care s-a autoexilat in Rusia, iar Fanny Ardant are unele afinitatzi cu imperiul lui Putin, fiind in mai multe randuri critica la adresa sanctziunilor antirusesti.

Pana la urma n-a fost asa rau cum ma asteptam. O contributzie esentziala au actorii - un Depardieu excelent in rolul lui Stalin, o Emmanuelle Seigner foarte putzin imbatranita (sunt 25 de ani de la Luna Amara!) in rolul amantei lui Stalin, mai e un tanar pe care-l vazusem anul trecut in Ornitologul, mai e si fiul Maiei Morgenstern. Filmul e amuzant (involuntar) si prin contrastul fatza de recenta comedie Death of Stalin.

Centrul povestii e un fel de psihanaliza a lui Stalin si a modului in care acesta facea micromanagement si juca jocuri psihologice cu oamenii cei mai apropiatzi din viatza sa. Se releva si preocuparile sale culturale, pasiunea pentru cinema, ori curiozitatea mixata cu dispretz pe care le manifesta fatza de Freud si psihoterapie. Canapeaua la care face referire titlul filmului e una pe care Stalin exersa psihanaliza freudiana alaturi de amanta sa, incercand simultan sa obtzina informatzii despre posibile conspiratzii fatza de autoritatea sa.

Excelent joc de caractere bazat pe material literar (romanul unui Jean Daniel Baltassat), poate mai potrivit pentru o piesa de teatru .


***************************************


The Butcher, the Whore and the One-eyed Man

(regizat de Janos Szasz, ungur old-school)

Un titlu superb si irezistibil.

Filmat in alb-negru, stilat cu patina timpului, avand ca personaje curve unguroance si unguri mustacioshi violentzi, ar fi putut sa fie un film mare dar e totusi cam mult Ioan Slavici aici si cam multa mocirla scenaristica (personaje cu comportamente nefiresti). Adesea filmul fortzeaza logica si rabdarea pentru a relata in detaliu excesiv o poveste simpla pentru fanii Rebreanu, Slavici, ori ai autorilor echivalentzi din Ungaria, probabil si pentru fanii Viktor Orban. Lozinca de pe poster e sugestiva: Greed, Power, Seduction.

Povestea se invarte in jurul unui triunghi amoros format dintr-o curva dezamagita de viatza, un dezertor mutilat si macelarul obez Ferenc (poreclit Zsir-Szalona). La inceputul filmului macelaru ii angajeaza pe ceilaltzi doi sa ajute pe langa abatorul sau, insa ulterior intra in conflict amoros cu ei, el dorindu-si foarte tare a piece of ass de la gagica. Sa nu va inchipuitzi ca intre ceilaltzi doi e iubirea teribil de romantica, atat gagica cat si dezertorul fiind adesea tentatzi la negocieri cu ofertele macelarului Ferenc care o chestie a priceput despre viatza in meseria lui: totu e de vanzare, in special a piece of ass. Eu unul am simpatizat cu macelaru insa cumva filmul incearca sa-l scoata drept personaj negativ, desi e singuru din poveste care traia din munca cinstita, ba mai si ajuta pe altzii. Dar vorba aia, pe cine nu lasi sa moara n-o sa te lase sa traiesti.

Pe genericul de final s-au dat si cateva poze cu personajele reale ale povestii din care am remarcat ca gagica era mult mai urata decat actritza din film, deci chiar nu intzeleg de ce s-a iscat toata tevatura si de ce e un incident istoric atat de important pentru Ungaria.


************************************************

Skins

(regizat de Eduardo Casanova, spaniol)

Produs de Alex de la Iglesia, e destul de socant insa ma asteptam la ceva mai mult. Ma rog, e destul de mult aici, insa la nivel de statement si prea putzin la nivel de poveste. 

Probabil de aia filmul e cam scurt, abia trece de o ora punand cap la cap o colectzie de scene-interviuri care nu duc nicaieri, insa prin dialoguri si imagini shocante incearca sa ridice dileme legate de definirea si perceptzia frumusetzii - bunaoara, de ce consideram o gura mai frumoasa decat o gaura de cur, cat din decizia asta e determinata de functziile fiziologice indeplinite de organe? ce influentza are simetria asupra frumusetzii? ori prezumtzia ca toate organele au o forma ideala la care ne raportam cand caracterizam oameni drept frumoshi?

Un personaj are o gaura de cur in loc de gura (si viceversa), o prostituata nu are deloc ochi si poarta un fel de bijuterii in locul lor, un tip vrea sa-si amputeze picioarele caci i se par in plus (el preferand sa traiasca intr-un scaun cu rotile si visand sa devina sirena). Unii dintre astia lucreaza intr-un bordel la care oamenii vin sa aiba relatzii intime cu oameni diformi oferind forme "alternative" de frumusetze. Totul e filmat in stil de telenovela glamoroasa, latino, cu emotzii puternice si declaratzii de dragoste furtunoase, mergand spre zona provocateurilor clasici ca John Waters sau Almodovar in momentele sale scandaloase.

Din pacate, cum ziceam, n-a stat nimeni sa compuna o poveste mai solida din acest idei, asa ca dincolo de un shock value initzial filmul se uita destul de repede.


***************************************

Jealous

(regizat de David si Stephanie Foenkinos, autori de comedii romantice french chic)

O comedie romantica amuzanta, care daca ar fi fost americana ar fi avut in rolul principal pe cineva gen Julia Roberts, Renee Zellweger etc. Din fericire filmul e frantzuzesc si are o protagonista mult mai simpatica.

Eroina e o intelectuala divortzata a carei apropiere de menopauza ii da peste cap hormonii si comportamentul. Desi ne e prezentata la inceputul filmului drept un om cald si de mare ajutor, pe parcursul catorva saptamani se transforma sub ochii spectatorilor intr-un monstru care manifesta gelozie si invidie fatza de totzi cei cu care intra in contact - nu doar fatza de fostul sotz (caruia ii saboteaza tentativele de a incepe o casnicie noua), ci si fatza de tineretzea propriei fiice, a propriilor studente sau colege (tipa e profa la universitate). Incercarile amicilor de a-i gasi o combinatzie amoroasa se soldeaza cu dezastre de socializare, iar la un momendat e in pericol chiar viatza unor oameni. Pana la urma face sex si se mai linisteste, resemnandu-se ca trece printr-o criza a varstei.

Rareori ma prinde cineva in cinematograf la astfel de filme, dar Jealous are o aura french-chic irezistibila, o actritza foarte placuta si un scenariu destept, bine dozat cu elemente de umor si drama, reusind sa fie entertaining si informativ in acelasi timp.


***************************************

Veronica

(regizat de Paco Plaza, unul din parintzii seriei REC)

De la menopauza la satanism e doar un pas in programul TIFF, uneori nici nu trebuie sa schimbi sala de cinema. Multe rele am invatzat de la festivalul asta.

Paco Plaza e unul din pionierii noului val de horror spaniol initziat la finele anilor 90 si ajuns la un oarecare apogeu in preajma lui 2010 - si acel apogeu e legat de numele lui Plaza, coautor al primei francize zombie spaniole, seria REC.

Vremurile s-au schimbat, nici horrorul spaniol nu mai e ce era, iar cinemaul cu zombie si vampiri de acu 10 ani s-a dat la o parte din calea tavalugului de filme cu fantome care sufoca horrorul modern - mai ieftine de facut, mai putzin riscante. S-a gandit si Paco Plaza sa bifeze aceasta obligatzie.

O face onorabil, cu o poveste pozitionata in 1991 si cu trimiterile de rigoare la John Carpenter (inclus la nivel de muzica). Protagonista e o liceeanca fana Heroes del Silencio care, in urma unei sedintze de spiritism in podul liceului, incepe sa fie posedata de ceea ce ar putea fi fantoma lui taica-su decedat. Am uitat sa mentzionez ca liceul era unul religios, deci avem parte si de niste calugaritze creepy, cruci intoarse si chestii care scartzaie.

Daca REC reusea sa se detaseze (cu primele 3 filme) fatza de cinema-ul american cu zombie, Veronica nu reuseste sa spuna nimic in plus fatza de ce nu am vazut deja in Conjuring, Insidious si celelalte filme ale valului respectiv. Un horror pasabil pe care acu il gasitzi si pe Netflix.

P.S. Vad ca se lanseaza zilele astea si The Nun. A mai fost recent si Crucifixion, ma tem ca asistam la faza incipienta a unui revival al horrorului centrat pe cele sfinte, e momentul sa se faca unul si despre Catedrala Mantuirii Neamului.


***************************************

See You Up There

(regizat de Albert Dupontel, comediant)

Mortzii au fost intotdeauna mai rentabili decat ranitzii. Mortzii nu comenteaza, nu au observatzii de facut, se pot broda mitologii pe baza povestilor lor si, cel mai important, lasa in urma lor chestii din care se pot face bani. Invalizii sunt o povara, se pun in calea propriilor legende. De cand e lumea se fac filme de razboi care comunica subtil acest mesaj: mortzii sunt intotdeauna mai apreciatzi decat veteranii de razboi.

In See You Up There, niste veterani ai Primului Razboi Mondial pun la cale escrocherii cu monumente ale soldatului necunoscut si o specula cu terenuri pentru cimitire militare. Unul dintre ei, mutilat nasol in lupta, prefera sa se dea drept mort in fatza familiei si traieste in podul unei case, croshetand masti care sa-i ascunda slutzenia. Amicul sau cel mai bun, jucat de regizorul Albert Dupontel, ii face rost de morfina si de clientzi fraieri pentru elaboratele lor escrocherii. In poveste e inclus si un coleg de front care le-a facut ceva rau si care reuseste sa-i puna pe cei doi escroci intr-o lumina pozitiva (altfel riscau sa treaca drept personaje negative).

La baza filmului sta un roman superpremiat prin Frantza al unui anume Pierre Lemaitre, recent tradus si la noi, iar filmul a fost gandit cu Oscarurile in minte, are ambitzii de blockbuster. E sofisticat vizual insa povestea e imprashtiata si lipsita de climax (romanul e gros, cu ambitzii de roman istoric, iar filmul trece cam in viteza prin poveste).

Indecis ca stil intre Tim Burton, Jeunet si film serios de epoca, e jucat-scris-regizat de un actor de comedie francez pe care-l stiam din vedere (chiar a lucrat cu Jeunet pe vremuri si fura o gramada din stilul respectiv).