TIFF 2018 - filmele asa si-asa (part 2): The Butcher The Whore and the One-Eyed Man, Skins, Stalin's Couch, Jealous, Veronica, See You Up There

A doua parte cu impresii despre filmele contra plictiselii de la TIFF 2018. Despre primul calup am scris aici iar despre filmele naspa aici.

*******************************

Stalin's Couch

(regizat de Fanny Ardant, invitata TIFF 2018)

N-am avut nicio tragere de inima sa intru la filmul asta, inclus in program mai mult din ratziuni festive legate de prezentza la TIFF a veteranei Fanny Ardant care cu cateva ocazii, inclusiv acest film, a incercat sa fie si regizoare. In plus filmul pare ales sa contribuie la agenda sovietica a acestei editzii TIFF - nu doar ca e despre Stalin, dar actorul Gerard Depardieu e celebru pentru modul in care s-a autoexilat in Rusia, iar Fanny Ardant are unele afinitatzi cu imperiul lui Putin, fiind in mai multe randuri critica la adresa sanctziunilor antirusesti.

Pana la urma n-a fost asa rau cum ma asteptam. O contributzie esentziala au actorii - un Depardieu excelent in rolul lui Stalin, o Emmanuelle Seigner foarte putzin imbatranita (sunt 25 de ani de la Luna Amara!) in rolul amantei lui Stalin, mai e un tanar pe care-l vazusem anul trecut in Ornitologul, mai e si fiul Maiei Morgenstern. Filmul e amuzant (involuntar) si prin contrastul fatza de recenta comedie Death of Stalin.

Centrul povestii e un fel de psihanaliza a lui Stalin si a modului in care acesta facea micromanagement si juca jocuri psihologice cu oamenii cei mai apropiatzi din viatza sa. Se releva si preocuparile sale culturale, pasiunea pentru cinema, ori curiozitatea mixata cu dispretz pe care le manifesta fatza de Freud si psihoterapie. Canapeaua la care face referire titlul filmului e una pe care Stalin exersa psihanaliza freudiana alaturi de amanta sa, incercand simultan sa obtzina informatzii despre posibile conspiratzii fatza de autoritatea sa.

Excelent joc de caractere bazat pe material literar (romanul unui Jean Daniel Baltassat), poate mai potrivit pentru o piesa de teatru .

***************************************

The Butcher, the Whore and the One-eyed Man

(regizat de Janos Szasz, ungur old-school)

Un titlu superb si irezistibil.

Filmat in alb-negru, stilat cu patina timpului, avand ca personaje curve unguroance si unguri mustacioshi violentzi, ar fi putut sa fie un film mare dar e totusi cam mult Ioan Slavici aici si cam multa mocirla scenaristica (personaje cu comportamente nefiresti). Adesea filmul fortzeaza logica si rabdarea pentru a relata in detaliu excesiv o poveste simpla pentru fanii Rebreanu, Slavici, ori ai autorilor echivalentzi din Ungaria, probabil si pentru fanii Viktor Orban. Lozinca de pe poster e sugestiva: Greed, Power, Seduction.

Povestea se invarte in jurul unui triunghi amoros format dintr-o curva dezamagita de viatza, un dezertor mutilat si macelarul obez Ferenc (poreclit Zsir-Szalona). La inceputul filmului macelaru ii angajeaza pe ceilaltzi doi sa ajute pe langa abatorul sau, insa ulterior intra in conflict amoros cu ei, el dorindu-si foarte tare a piece of ass de la gagica. Sa nu va inchipuitzi ca intre ceilaltzi doi e iubirea teribil de romantica, atat gagica cat si dezertorul fiind adesea tentatzi la negocieri cu ofertele macelarului Ferenc care o chestie a priceput despre viatza in meseria lui: totu e de vanzare, in special a piece of ass. Eu unul am simpatizat cu macelaru insa cumva filmul incearca sa-l scoata drept personaj negativ, desi e singuru din poveste care traia din munca cinstita, ba mai si ajuta pe altzii. Dar vorba aia, pe cine nu lasi sa moara n-o sa te lase sa traiesti.

Pe genericul de final s-au dat si cateva poze cu personajele reale ale povestii din care am remarcat ca gagica era mult mai urata decat actritza din film, deci chiar nu intzeleg de ce s-a iscat toata tevatura si de ce e un incident istoric atat de important pentru Ungaria.

************************************************

Skins

(regizat de Eduardo Casanova, spaniol)

Produs de Alex de la Iglesia, e destul de socant insa ma asteptam la ceva mai mult. Ma rog, e destul de mult aici, insa la nivel de statement si prea putzin la nivel de poveste. 

Probabil de aia filmul e cam scurt, abia trece de o ora punand cap la cap o colectzie de scene-interviuri care nu duc nicaieri, insa prin dialoguri si imagini shocante incearca sa ridice dileme legate de definirea si perceptzia frumusetzii - bunaoara, de ce consideram o gura mai frumoasa decat o gaura de cur, cat din decizia asta e determinata de functziile fiziologice indeplinite de organe? ce influentza are simetria asupra frumusetzii? ori prezumtzia ca toate organele au o forma ideala la care ne raportam cand caracterizam oameni drept frumoshi?

Un personaj are o gaura de cur in loc de gura (si viceversa), o prostituata nu are deloc ochi si poarta un fel de bijuterii in locul lor, un tip vrea sa-si amputeze picioarele caci i se par in plus (el preferand sa traiasca intr-un scaun cu rotile si visand sa devina sirena). Unii dintre astia lucreaza intr-un bordel la care oamenii vin sa aiba relatzii intime cu oameni diformi oferind forme "alternative" de frumusetze. Totul e filmat in stil de telenovela glamoroasa, latino, cu emotzii puternice si declaratzii de dragoste furtunoase, mergand spre zona provocateurilor clasici ca John Waters sau Almodovar in momentele sale scandaloase.

Din pacate, cum ziceam, n-a stat nimeni sa compuna o poveste mai solida din acest idei, asa ca dincolo de un shock value initzial filmul se uita destul de repede.

***************************************

Jealous

(regizat de David si Stephanie Foenkinos, autori de comedii romantice french chic)

O comedie romantica amuzanta, care daca ar fi fost americana ar fi avut in rolul principal pe cineva gen Julia Roberts, Renee Zellweger etc. Din fericire filmul e frantzuzesc si are o protagonista mult mai simpatica.

Eroina e o intelectuala divortzata a carei apropiere de menopauza ii da peste cap hormonii si comportamentul. Desi ne e prezentata la inceputul filmului drept un om cald si de mare ajutor, pe parcursul catorva saptamani se transforma sub ochii spectatorilor intr-un monstru care manifesta gelozie si invidie fatza de totzi cei cu care intra in contact - nu doar fatza de fostul sotz (caruia ii saboteaza tentativele de a incepe o casnicie noua), ci si fatza de tineretzea propriei fiice, a propriilor studente sau colege (tipa e profa la universitate). Incercarile amicilor de a-i gasi o combinatzie amoroasa se soldeaza cu dezastre de socializare, iar la un momendat e in pericol chiar viatza unor oameni. Pana la urma face sex si se mai linisteste, resemnandu-se ca trece printr-o criza a varstei.

Rareori ma prinde cineva in cinematograf la astfel de filme, dar Jealous are o aura french-chic irezistibila, o actritza foarte placuta si un scenariu destept, bine dozat cu elemente de umor si drama, reusind sa fie entertaining si informativ in acelasi timp.

***************************************

Veronica

(regizat de Paco Plaza, unul din parintzii seriei REC)

De la menopauza la satanism e doar un pas in programul TIFF, uneori nici nu trebuie sa schimbi sala de cinema. Multe rele am invatzat de la festivalul asta.

Paco Plaza e unul din pionierii noului val de horror spaniol initziat la finele anilor 90 si ajuns la un oarecare apogeu in preajma lui 2010 - si acel apogeu e legat de numele lui Plaza, coautor al primei francize zombie spaniole, seria REC.

Vremurile s-au schimbat, nici horrorul spaniol nu mai e ce era, iar cinemaul cu zombie si vampiri de acu 10 ani s-a dat la o parte din calea tavalugului de filme cu fantome care sufoca horrorul modern - mai ieftine de facut, mai putzin riscante. S-a gandit si Paco Plaza sa bifeze aceasta obligatzie.

O face onorabil, cu o poveste pozitionata in 1991 si cu trimiterile de rigoare la John Carpenter (inclus la nivel de muzica). Protagonista e o liceeanca fana Heroes del Silencio care, in urma unei sedintze de spiritism in podul liceului, incepe sa fie posedata de ceea ce ar putea fi fantoma lui taica-su decedat. Am uitat sa mentzionez ca liceul era unul religios, deci avem parte si de niste calugaritze creepy, cruci intoarse si chestii care scartzaie.

Daca REC reusea sa se detaseze (cu primele 3 filme) fatza de cinema-ul american cu zombie, Veronica nu reuseste sa spuna nimic in plus fatza de ce nu am vazut deja in Conjuring, Insidious si celelalte filme ale valului respectiv. Un horror pasabil pe care acu il gasitzi si pe Netflix.

P.S. Vad ca se lanseaza zilele astea si The Nun. A mai fost recent si Crucifixion, ma tem ca asistam la faza incipienta a unui revival al horrorului centrat pe cele sfinte, e momentul sa se faca unul si despre Catedrala Mantuirii Neamului.

***************************************

See You Up There

(regizat de Albert Dupontel, comediant)

Mortzii au fost intotdeauna mai rentabili decat ranitzii. Mortzii nu comenteaza, nu au observatzii de facut, se pot broda mitologii pe baza povestilor lor si, cel mai important, lasa in urma lor chestii din care se pot face bani. Invalizii sunt o povara, se pun in calea propriilor legende. De cand e lumea se fac filme de razboi care comunica subtil acest mesaj: mortzii sunt intotdeauna mai apreciatzi decat veteranii de razboi.

In See You Up There, niste veterani ai Primului Razboi Mondial pun la cale escrocherii cu monumente ale soldatului necunoscut si o specula cu terenuri pentru cimitire militare. Unul dintre ei, mutilat nasol in lupta, prefera sa se dea drept mort in fatza familiei si traieste in podul unei case, croshetand masti care sa-i ascunda slutzenia. Amicul sau cel mai bun, jucat de regizorul Albert Dupontel, ii face rost de morfina si de clientzi fraieri pentru elaboratele lor escrocherii. In poveste e inclus si un coleg de front care le-a facut ceva rau si care reuseste sa-i puna pe cei doi escroci intr-o lumina pozitiva (altfel riscau sa treaca drept personaje negative).

La baza filmului sta un roman superpremiat prin Frantza al unui anume Pierre Lemaitre, recent tradus si la noi, iar filmul a fost gandit cu Oscarurile in minte, are ambitzii de blockbuster. E sofisticat vizual insa povestea e imprashtiata si lipsita de climax (romanul e gros, cu ambitzii de roman istoric, iar filmul trece cam in viteza prin poveste).

Indecis ca stil intre Tim Burton, Jeunet si film serios de epoca, e jucat-scris-regizat de un actor de comedie francez pe care-l stiam din vedere (chiar a lucrat cu Jeunet pe vremuri si fura o gramada din stilul respectiv).