Saturday, December 24, 2011

Lesbian power



Batwoman:Elegy
de Greg Rucka
cu grafica de JH Williams 3


Batwoman e cel mai important supererou gay din universul DC Comics. A fost inventata acu 50 de ani - paradoxal pentru a elimina speculatiile ca Batman ar avea o relatzie homo cu Robin. La data respectiva o poveste cu Batman a iscat genu asta de acuzatii din partea fanilor si i-a obligat pe autori sa incropeasca repede si la deruta o serie de personaje secundare feminine care sa creeze impresia unei familii normale. Asa au aparut Batwoman (gagica lui Batman) si Batgirl (gagica lui Robin si fiica comisarului Gordon).

Paradoxal, fanii au fost si mai nemultzumiti de miscarea asta decat de banuiala de homosexualitate asa ca, desi Batgirl a mai aparut pe ici pe colo, Batwoman a cam disparut de pe firmament pana acu 5 ani cand a revenit ca personaj episodic si ca... prima supereroina lesbiana (de la DC Comics cel putin). Unde dai si unde crapa.

Ei bine, anul trecut a aparut si prima poveste ce o are ca personaj principal, scrisa de Greg Rucka (Whiteout) si desenata de superstarul JH Williams al III-lea care ofera in format hardcover o grafica absolut glorioasa, desi cam greu de urmarit datorita aglomerarii cu detalii si lipsei unui aranjament clasic al panourilor. E asa numita grafica panoramica, sub forma de tablouri ce se intind pe ambele pagini si in care se intampla diferite lucruri in diferite portiuni ale desenului.

Din pricina graficii cartea arata fabulos, desi povestea, nu ca lasa de dorit, dar e clar pusa in slujba graficii. Ca si continuitate, povestea e plasata undeva in perioada in care Batman murise (acu 3-4 ani, unul din evenimentele care au zguduit lumea benzilor desenate, si a adus o gramada de bani, coroborat si cu filmul Dark Knight).

Deci in lipsa lui Batman, orasul Gotham a incaput in sfarsit pe mana raufacatorilor si principalu raufacator e o albinoasa care se crede Alice in Tzara Minunilor si vorbeste numai in citate din Lewis Carroll. Batwoman tre sa ia problema in mana, in ciuda reticentzelor pe care le resimte din partea populatziei homofobe si a unor varcolaci satanisti care nu stiu de unde au iesit ca nu-s introdusi deloc in poveste. Are loc un pic de cafteala BD clasica dar partea mai interesanta sunt flashbackurile (desenate intentzionat in stilul lui Batman Year One a lui Frank Miller), in care ni se dezvaluie tineretzea lui Batwoman, perioada in care era o pitzipoanca si cum si-a descoperit ea sexualitatea.

Nu-s fan de supereroi din astia mainstream, deci nu-s nici fan Batman. Problema cea mai mare cu eroii astia longevivi e ca povestile lor tzin de zeci de ani si:
  1. e imposibil sa iti faci o colectie completa a istoriei lor, adica risti sa-ti petreci toata viatza facand asta. and then you die.
  2. si daca, teoretic, ai reusi sa o faci, ai realiza ca nu e mare lucru de capu ei, dupa principiul 90% of everything is crap
  3. personajele apartin editurilor si nu autorilor, iar autorii sunt obligatii sa respecte anumite linii directoare legate de directia in care editura doreste sa-si carmeasca seria; desigur, ramane relevanta diferenta intre autorii slabi si aia buni, sunt suisuri si coborasuri, de aia e important sa selectezi din astfel de serii doar portiunile scrise de cate un autor care aduce ceva proaspat.
Printre astia se numara si aceasta Batwoman. Dintre povestile Batman, celelalte pe care le-am bifat
pana acum pe acest blog sunt urmatoarele:
  • Year One, a lui Frank Miller, prima poveste Batman care a dat, cu vreo 20 de ani inainte, trendul urmat recent de filmele de succes ale lui Christopher Nolan, cu un Batman mai urban, mai antigotic si mai realist vezi doamne;
  • Year 101, a lui Paul Pope, un fel de tribut adus povestii lui Miller ceva mai recent, despre un Batman trecut de suta de ani care traieste intr-un viitor totalitarist;
  • Arkham Asylum, a lui Grant Morrison, o versiune psihedelica si lirica a lui Batman.
  • Pe langa astea mi-am mai luat si The Dark Knight Returns din anii 80, iarasi a lui Frank Miller, considerata piatra de temelie in istoria universului DC Comics (Batman+Superman).
- plusuri: grafica superba, ideea inovatoare de a introduce supereroi gay in mainstreamul BD
- minusuri: pana la urma e doar o poveste tipica Batman, doar cu Batwoman in locul lui Batman
- recomandare: ideala de facut cadou

Saturday, December 17, 2011

Bloody books




Baby Leg 
de Brian Evenson

Baby Leg e o nuvela de 100 de pagini aerisite, publicata intr-un volum hardcover deluxe al carui design nu suporta comparatzie cu nimic din ce am vazut pana acum. Dincolo de ilustratziile complet fukked up legate oarecum de contzinutul povestii, e vorba de manjiturile alea care se pot vedea intinse pe copertzile din imagine. Nu le-am facut eu cu dulceatza, sunt urmele degetelor patate cu sange ale autorului. Probabil cu ketchup, ma rog, important e efectul. Chiar si pe prima pagina, acolo unde se trece de obicei autograful autorului pe editziile limitate, apare amprenta rosie a degetului mare al lui Brian Evenson. Fiecare exemplar a fost manjit altfel, deci fiecare e unic. Am auzit deja de colectzionari care si-au propus sa le vaneze pe toate. Viatza mea e in pericol, caci am pus si eu mana pe un exemplar.

Baby Leg are cel mai unreliable narrator pe care l-am citit vreodata. Nu are identitate, nu are memorie, nu e capabil sa faca diferentza intre realitate si halucinatzie si in general nu intzelege nimic din ce i se intampla. Si nici nu il ajuta cu nimic pe cititor, adica are el probleme si prioritatzi mai mari decat sa incerce sa isi explice ce se intampla. Asta face cartea semi-incomprehensibila, dar exista suficiente tips'n'hints presarate in unele fraze incat, la o lectura FOARTE atenta (de obicei a doua), sa capetzi macar senzatzia ca ai intzeles ce se intampla. Pana la urma, pentru a-tzi simplifica experientza traumatizanta a lecturii, esti tentat sa te refugiezi in explicatziile consacrate ale realitatzilor virtuale, gen Inception, Matrix, opera lui Philip Dick.

Necazu e ca proza lui Evenson nu te prea lasa sa scapi cu solutzii atat de la indemana. Baby Leg e mai aproape de Mullholand Drive sau Spider decat de Ubik sau Inception. E un delir psihedelic prin excelentza, oniric in sensul cel mai puternic al cuvantului, dar nu unul bazat pe deschiderea portzilor perceptziei (in sensul lui Huxley) ci fix invers, un delirium tremens schizoid care prinde mintea eroului intr-un corset, un fel de "iron maiden" psihic in care fragmente de memorie torturata se amesteca cu fragmente de halucinatzie si cu fragmente de realitate imediata. Sunt foarte dificil de separat cele 3 paliere caci nici macar personajul nu e in stare sa o faca. A explica mai pe indelete ce inseamna asta ar insemna sa dau spoilere. Pe care probabil ar trebui sa le dau, caci avand in vedere tirajul volumului si anticelebritatea autorului, s-ar putea sa raman singurul cititor al lui Baby Leg din Romania. Sper totusi ca nu, tre sa o mai imprumut sa vad ce pricep altzii, ca sa nu vorbesc singur.

Asa, ca o tentativa de rezumat, e vorba de un pacient (nu e clar de ce sufera) cu o mana amputata (nu e clar de ce), care evadeaza de sub supravegherea unor medici (cu motivatzii neclare) si alearga prin paduri, bantuit fiind (sau insotzit, nu e clar) de o femeie care are un picior de copil (=atrofiat). Mai sunt unii care il alearga prin padure si il tot aduc inapoi la spital, de unde el evadeaza iar si iar, ca in Ziua Cartitzei, intr-o stradanie sisifica de a-si dobandi o libertate de care nu e foarte sigur ca are nevoie.

Pe Evenson l-am prezentat pe scurt in recenzia volumului sau de capatai, The Wavering Knife. Ca un scurt reminder, e un autor fost mormon si prof universitar, actualmente excomunicat, alungat de sotzie de-acasa si discreditat profesional de catre universitatea mormona la care a lucrat. Din fericire pt el toate astea s-au dovedit foarte benefice, ulterior a luat o gramada de premii literare (inclusiv mainstream), e colaborator la cateva din cele mai bine vazute jurnale literare academice din SUA si in prezent coordoneaza Catedra de Arte Literare de la Brown University.

Din pacate prima parte din opera si-a publicat-o in edituri academice (care in mod normal editeaza cursurile studentzilor) cu vizibilitate scazuta si marketing de 2 lei. Asa se face ca in ciuda unei cariere de 15 ani n-a auzit mai nimeni de el, iar cele mai vandute cartzi ale sale sunt novelizari si spinoffuri dupa jocuri pe calculator (Alien, Halo si Dead Space). Probabil ca exista prejudecata privind un autor care isi pierde vremea scriind novelizari la jocuri video, ca nu poate fi mare lucru de capul lui. Nu vreau sa zic ca Evenson e exceptzia de la regula, ci ca pur si simplu regula nu sta in picioare. Exista FOARTE multzi autori de prim rang care si-au pierdut vremea cu prosteli din astea, fie pt bani, fie ca exercitzii narative. Deci e irelevant detaliul.

Brian Evenson e unul din autorii americani de avangarda ai ultimei decade si se va vorbi de el tot mai mult in anii ce vin. Probabil va fi incadrat alaturi Chabon, Palahniuk, Oates, Easton Ellis, in randul celor care calca in picioare limitele dintre genuri desi daca ar fi sa-l condamn la o catalogare, l-as baga la horror. Dar nu soiul generic de horror, ci o varietate (de fapt doua) relativ acceptate in mainstream (dovada stau si premiile mainstream ale autorului):
  • horrorul psihedelic, care se trage dinspre Kafka, Burroughs, Philip Dick.
  • naturalismul absurd, care e in acelasi timp realist si ireal, gen Chuck Palahniuk sau JG Ballard.
Uneori cele doua soiuri se amesteca si atunci ies chestii precum nuvela aici discutata, Baby Leg.

Anul trecut a fost deosebit de fructuos pt Evenson. Alaturi de nuvela deluxe aici prezentata, a mai produs romanul Last Days (finalist Shirley Jackson) si culegerea de povestiri Fugue State (finalista World Fantasy+Shirley Jackson) si i s-a reeditat volumul Contagion and Other Stories, ramas out of print de multzi ani. Sper ca Baby Leg sa fie intr-o buna zi culeasa si intr-un volum mai accesibil, caci e pacat sa ramana la statutul exclusivist al editziei prezente.

- plusuri: poveste bizara dar bine croita, ceva intre David Lynch si proza post-LSD a lui Dick; designul editziei foarte sinistru, cu urmele alea de sange manjite pe copertzi 
- minusuri: e posibil sa nu fi intzeles nimic din ea 
- recomandare: fanilor Lynch, Dick, Burroughs, Ballard, in general celor pt care psihedelic are conotatzii mai largi decat cele date de Pink Floyd

Saturday, December 10, 2011

Cotidian

Ia sa facem un rezumat la contributiile pe care mi le-am mai adus la propasirea culturala romaneasca anu asta.

1. Ma gasiti in antologia Primul meu porno, de la Editura Art, din colectia aia cu Primul meu fum, Prima mea iubire etc. In CanCan scrie ca Andreea Raicu a primit cartea de ziua ei, cu alte cuvinte cine nu o citeste, nu exista. Volumul e coordonat de Marius Chivu si e foarte funny. Colegii mei de volum sunt de toate felurile, si mari, si mici, si fete, si baietzii iar prozele sunt in general autobiografice dar nu obligatoriu. Pe a mea in special va implor sa o luatzi drept autofictziune, altfel pot sa-mi iau gandul de la gagici in viatza asta. Dintre colegii mei de volum mai vedete ii pomenesc pe Antoaneta Ralian, Stoian G. Bogdan, Adrian Cioroianu, Alex Tocilescu, Matei Plesu, Lubriq si, ca sa ma exprim in tonul volumului, cateva supergagici. Sper ca v-am facut pofta.

2. Antologia Steampunk de asta primavara a facut destul de multe valuri pt o carte non-mainstream. Cateva recenzii ale unor oameni sobri si seriosi care au scos povestea mea in evidentza gasitzi aici:

3. Prin presa ma mai gasiti cu (vezi linkurile):
  • primul meu articol politic (vorba vine, ca e mai mult despre black metal si Orwell) din Dilema Veche; se intampla sa fie articolu cu care am adunat mai multe likeuri decat in tot restu vietzii mele si e inspirat de vreo 2 discutii la bere cu niste amici buni, tre sa le platesc copyright pt unele idei din articol;
  • un articol despre zombie in revista Esquire, care e pe vine, creca inca n-a iesit din tiparnitza;
  • un dosar despre benzi desenate versus film pe care l-am facut alaturi de Dodo Nitza intr-o Dilemateca de asta vara,
  • un preview despre concertele de metal suedez din toamna asta (Dilema)
  • plus recenziile regulate de albume pe care nu stiu daca mi le mai citeste cineva, dar asta e, mai intelectual de atata nu pot sa fiu si mai vulgar nu-mi permit, deci mi-s blocate cele doua cai esentziale de a-mi creste audientza; orshicum, pana cand voi face topurile muzicale de final de an, va recomand albumele lui David Lynch (am scris de el aici), al lui Metallica, pardon, Lou Reed (am scris de el aici), al lui Richard Cheese (vezi aici) si neaparat albumul lui Norzeatic, despre care imi pare rau ca am scris recenzia pripit, ca a ajuns sa-mi placa enorm in lunile ce au urmat lansarii desi n-am stiut cum sa-l iau de la bun inceput. Saptamana viitoare urmeaza o recenzie scandaloasa la Pink Floyd - Dark Side of the Moon
Lumea ma preseaza sa-mi fac cont de facebook pe care sa pun articolele pe masura ce se publica, ca sa fie mai usor de urmarit, dar nu-s pregatit inca sa-mi vand sufletul Satanei.
 
Alte stiri pe care le gasesc relevante pentru mersul actual al lumii:
  • Acu cateva luni Justin Bieber a anuntzat ca e curios despre ce inseamna sa fii tata, iar 2 luni mai tarziu o tipa l-a acuzat ca a lasat-o gravida in backstage; acu avocatzii lui Bieber o dau in judecata ca ea avea 20 de ani si el saracu nu facuse 18, deci fata intra la coruptzie de minori.
  • In timpul unui delir mistic pe care l-am avut saptamana trecuta citind din Exegeza lui Philip Dick (cartea anului, in caz ca nu stiati de ea), am realizat ca nu exista Dumnezeu, dar ca asta nu ne scuteste de a crede in El; si ca nu exista nici o diferentza intre credinciosi si atei, toti gandesc la fel, difera doar terminologia si sfintzii pe care ii invoca in argumentele lor;
  • Am auzit cel mai tare slogan fotbalistic ever: "Cea mai iubita echipa din Vaslui, e FC Vaslui!"
  • Am fost la concertu Gorgoroth, prima trupa de black metal care a avut un membru gay (ma rog, sunt mai multe, dar asta e singurul care a iesit din dulap deocamdata). Concertul a fost organizat de Hatework, una din putzinele biznisuri profesioniste din metalul romanesc. Pacat ca bugetul a fost cam redus si trupa n-a adus cu ea capre taiates si galetzi de sange
  • Am mai fost saptamana asta la concertul Orphaned Land in Cluj, a fost un super concert, multzumim organizatorului Sandor666 despre care umbla vorba ca va fi crucificat in ajun de Craciun. Sanyi szivem, megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért!
  • Nu stiu daca urmaritzi cel mai fain site de stiri ever, The Onion. Mult mai tare chiar si decat OTV.

    Saturday, December 03, 2011

    Filmele vorbite pe la spate - noiembrie 2011

    Filme musai


    Brazil



    Unul din cele mai importante filme ale vietzii mele, situat in top 10-ul all time al filmelor pe care le-am vazut de cand umblu pe acest Pamant. Cum e filmul pe care-l vazusem cu toate gagicile mele in afara de ultima, am decis sa corectez acest neajuns, mai ales ca a aparut recent o varianta BluRay.

    Asta e unul din filmele despre care n-ar trebui sa aiba rost sa vorbesc, pomenirea titlului sau ar trebui sa fie suficienta. Insa cum recent am aflat de la un coleg de serviciu ca n-a auzit in viatza lui de Orwell, cine stie, or mai fi si oameni care n-au vazut Brazil, ori care nu stiu cine e Terry Gilliam.

    Membru al echipei Monty Python care a revolutzionat comedia britanica in anii 70, Gilliam e unul din cei mai vizionari regizori ever. In Brazil reuseste sa faca o contradictzie in termeni, o distopie comica inspirata de Orwell (pe partea de distopie), Kafka (pe partea de absurd) si evident de traditzia Monty Python a hazului de necaz.

    Intr-un viitor totalitarist, un individ e executat de autoritatzi din cauza unei erori birocratice (un functionar a tastat un nume gresit pe mandatul de arestare). In plus, familia celui executat mai trebuie sa si suporte costurile executiei, conform unei legi noi care spune ca securitatea natzionala e o cheltuiala pe care trebuie sa o impartaseasca totzi cetatzenii.

    Eroul filmului lucreaza la Ministerul Informatiei, care se ocupa evident cu ascultarea telefoanelor cetatzenilor in numele sigurantzei natzionale. El isi da seama de eroarea birocratica insa, cum nu mai poate sa-l aduca pe cel mort (=procesat) inapoi, isi propune macar sa returneze taxa de executzie la familia mortului, un mic gest de bunavointza care sa redea increderea in sistem. Sefii sai insa au alta parere, ca gestul n-ar reda deloc increderea, ci ar putea afecta credibilitatea sistemului, iar familia mortului ar trebui redusa la tacere. In conflict se mai amesteca si Robert DeNiro, in rolul celui care ar fi trebuit executat de fapt, un instalator vanat de autoritatzi pentru ca repara tzevi la negru.

    Designul filmului imprumuta ceva de la filme ca Metropolis si o vreme pare o parodiere a lui Kafka, insa, ca mai toate filmele lui Gilliam, are un substrat de un tragism aparte, cum rareori s-a mai facut in cinematografia SF.


    Red State



    Pe Kevin Smith il stiam drept autor de comedii tampite (si actor, daca consideram actorie rolul lui Silent Bob din filme ca Dogma, Jay and Silent Bob Strike Back). De la o vreme fiecare nou film al sau a fost mai tampit ca precedentul, chiar si Zack and Miri Make a Porno, in care si-a unit puterile cu echipa lui Apatow.

    De aia am fost socat sa gasesc cel mai recent film al sau drept laureat al marelui premiu de la Sitges (cel mai important festival horror european). Am fost si mai socat dupa ce am vazut filmul - desi mai pastreaza elemente de comedie obscena, e un thriller destept, violent si plin de comentariu politic foarte relevant, in spiritul prozei lui Joe Lansdale.

    Filmul incepe ca o comedie tampita clasica din repertoriul lui Smith: 3 liceeni planuiesc un gangbang cu o tipa batrana agatzata pe Facebook, jucata de recent oscarizata Melissa Leo (The Fighter). Cand ajung la domiciliul tipei insa, aceasta ii imbata, ii leaga fedelesh in celofan si ii duce la o biserica in care au loc in mod ritualic executzii de homosexuali, sub egida "Anal penetration, eternal damnation". Liderul congregatziei e superbul Michael Parks, pe care-l stitzi din roluri memorabile ca Jean Renault din Twin Peaks, seriful din Kill Bill 1 si proxenetul mexican din Kill Bill 2. Parks are un monolog fantastic de vreo 10 minute despre sfarsitul lumii, de care se foloseste pentru a transforma filmul din comedie in full blown horror. In timpul asta, autoritatzile dirijate de nimeni altu decat John Goodman (care pare bolnav, a slabit foarte tare) asediaza biserica sub banuiala ca e o celula terorista care trebuie extirpata de pe fatza Pamantului. Se isca o mica batalie intre doua feluri de nebunii - delirul religios si delirul autoritatzii politice.

    Dialogurile sunt superbe, regia la fel, cei 2 lideri jucati de Parks si Goodman fac roluri de Oscar, deci un film de top pe anul asta.


    Confessions



    Revenge thriller japonez facut oarecum in stilul lui Oldboy, film care a dat o noua directie pt filmele de razbunare (asiatice), adica o demonstratzie de teroare psihologica cu momente melodramatice si simfonice.

    Filmu a fost pe listele scurte ale Oscarurilor de anul trecut pt cel mai bun film strain si are un mare beneficiu din coloana sonora facuta de cea mai cool trupa metal japoneza, Boris. Nu e numai metal, trupa contribuie cu bucatzele din cam toate genurile pe care le-a practicat pana acum, acustic, doom, electro etc., rezultatul fiind un soundtrack impresionant, care te face sa suporti mai usor scenele excesiv de melodramatice.

    Filmul e o colectie de monologuri ale unor personaje care isi recunosc unele fapte reprobabile, da reprobabile rau. De exemplu o invatzatoare le spune elevilor sai ca a injectat sange infectat cu SIDA in cornu si lapticu primit de dimineatza. Doi dintre elevi innebunesc subit, unu o ia razna cu totul, al doilea are insa sange in instalatzie si planifica o razbunare mizantropa, cu multe victime. Incet-incet, toata lumea incepe sa se razbune pe toata lumea si evenimentele spiraleaza in directii destul de horror. Cum ziceam, cam tot filmul e spus in monologuri puse peste o succesiune de flashbackuri ce converg ca un bolero dramatic pe muzica excelenta a celor de la Boris (si un pic de Radiohead).

    Nici un amator de Boris si nici un amator de revenge movie asiatic n-ar trebui sa rateze filmul asta.


     Filme contra plictiselii

    A Dangerous Method



    De cativa ani David Cronenberg si Viggo Mortensen nu se mai dau dezlegatzi, sprijinindu-se unul pe altul in sperantza ca vor sari suficient de sus incat sa prinda Oscaru. Au dat tarcoale premiilor cu History of Violence si cu Eastern Promises, iar acu mai au o tentativa cu aceasta ecranizare a unui episod biografic (si piesa de teatru) legat de rivalitatea dintre Jung si Freud, de pe vremea cand primul incerca sa-l convinga pe al doilea ca e telepat, al doilea il convingea pe primu ca e doar obsedat sexual, iar intre ei facea istericale Sabina Spielrein, la inceput in calitate de pacienta nebuna de legat, apoi in calitate de mama psihanalizei sovietice.

    Filmul are un loc foarte bine fixat in cariera lui Cronenberg, care toata viatza lui a facut filme despre mendrele mintzii umane. Pe vremuri insa filmele sale erau horror, dar acu se pare ca urmeaza indeaproape modelul lui David Fincher de a se consacra drept autor de filme serioase. Sper sa traiesc ziua in care isi vor baga amandoi picioarele si se vor intoarce in elementul lor. Asta nu inseamna ca filmele lor serioase sunt de lepadat, dar imi lasa uneori impresia ca se cam fortzeaza sa fie serioase.

    A Dangerous Method e mai mult teatru decat film, ocazie pt cei 3 actori (plus Vincent Cassel in rolul unui psihiatru nimfoman) sa se dea in spectacol cu nerusinare. Probabil din nou o sa avem o nominalizare Oscar, insa nu-s decis daca pentru Mortensen sau pentru Fassbender (Inglourious Basterds, 300, X-men etc.). Primul joaca un Freud cam cacanar si meta-obsedat sexual, altfel familist convins. Al doilea il joaca pe Jung, ale carui principii sanatoase de viatza sunt date peste cap de dezmierdarile sado-maso ale pacientei sale dilii, jucata de Keira Knightley.

    Dupa o prietenie destul de lunga, Jung incepe sa se simta lezat ca Freud e mai interesat in a-si pastra autoritatea in domeniu decat sa exploreze directii noi precum telepatia si ocultismul, in tip ce Freud e ros de invidie pentru buna starea financiara a amicului sau si de complexul de a fi evreu in zorii nazismului.

    In principiu filmul e despre sex si moarte, insa ambele sunt tratate extrem de la rece si hiperintelectual, asa ca pana la urma filmu nu e nici horrific si nici sexy (nici macar in scenele de sex pe care Keira Knightley le ruineaza - e drept ca i se vede doar un san, dar ma indoiesc ca al doilea ar fi putut salva situatzia). In tot filmul se discuta dileme fascinante, care insa prea putzin se reflecta in poveste si evenimente, majoritatea ramanand doar la statutul de replici de talk show. E drept ca si piesa de teatru care a inspirat acest film se numeste The Talking Cure, asa ca it makes sense.



    Insidious




    Australienii James Wan (ca regizor) si Leigh Wannel (ca scenarist) incearca din rasputeri sa devina nume cult ale horrorului modern. Desi nu-s lipsiti de talente si idei bune, ma tem ca mai au de invatzat, macar in plan stilistic.

    Cei doi sunt responsabili pentru primul film Saw, care a nascut una din cele mai de succes francize horror din ultimii 20 de ani. Insa chiar dupa primul film au vandut franciza altora, lasandu-i sa faca ce vor cu ea. O decizie intzeleapta, cred, nu e ok ca inca de la debut sa te plafonezi in maniera asta (in plus au facut bani frumosi si din pasarea francizei).

    Dupa separarea de Saw, s-au apucat sa faca filme destul de diverse. Mai intai Death Sentence - un fel de remake la un film de-al lui Charles Bronson, cu Kevin Bacon cand isi razbuna cu un shotgun copilu omorat de niste golani. Apoi Dead Silence, cu fantoma unei papusharitze care manca limbile copiilor neascultatori. Iar acu Insidious, o buna reprezentare a genului haunted house, destul de ignorat in ultimii ani.

    Filmu e despre o familie al carei copil a intrat in coma, iar camera sa e bantuita de tot felu de aratari. Familia se muta dintr-o casa in alta, dar bantuiala ii urmeaza peste tot. Pana la urma apeleaza la serviciile unor ghostbusters care scot la iveala planul diabolic al unui diavol de a poseda trupul copilului aflat in coma.

    Spre deosebire de precedentele filme ale cuplului Wan/Wannel, nu e sangeros si pe alocuri e usor comic. Are cateva sperieturi de calitate daca-l dai destul de tare si e infinit mai bun decat franciza Paranormal Activity, fara sa-si propuna sa fie original cu orice pretz. E un horror foarte clasic, exact opusul ultramodernismului brutal propus cu Saw. De aici trag eu concluzia ca autorii incearca sa acopere o plaja cat mai larga a horrorului, sa isi asocieze numele cu genul intr-o maniera cat mai cuprinzatoare. Pe termen lung e o strategie buna - peste 20 de ani cele 4 filme facute pana acum vor aparea drept un bun inceput de cariera. Insa, cum ziceam, mai e de invatzat, inca n-au depasit statutul de imitatori - in Insidious, cel imitat e Sam Raimi.