Filme naspa de pe la festivaluri: Johnny Frank Garret's Last Word, The Dark Encounter, High Life, The Barge People, The Forest of Love, Mary

Articol de umplutura, cu recomandari de evitare a unor filme care s-au perindat pe la festivalurile de anu trecut (sau chiar mai demult).

The Forest of Love

(regizat de Sion Sono, autorul lui Tokyo Vampire Hotel)

Filmele japonezului Sion Sono sunt tot mai enervante si incoerente, de cand a deprins obiceiul de a face miniseriale pe care apoi le reediteaza ca sa obtzina cate un film de 3 ore. Facuse deja asta cu Tokyo Vampire Hotel (din care a filmat episoade la Salina Turda si prin centrul Clujului, cand a avut drum pe la noi cu ocazia unui TIFF), si cam la fel procedeaza si aici. Umpic mai coerent, dar cu personaje la fel de enervante (si se mai taia edita jos vreo ora din film).

Cica povestea e inspirata de cazul unui criminal care a extorcat numeroase femei promitzandu-le ca se insoara cu ele, apoi punandu-le sa faca diverse mizerii pentru el, apoi shantajandu-le cu ce le-a pus sa faca etc. Doar ca aici povestea e pervertita de perversiunile regizorului: scene de musical, personaje-adolescente dansand in chilotzi, putzin sado-masochism japonez si o metapoveste in care respectivul criminal vroia de fapt sa faca un film si sa capteze pe camera video traumele psihologice ale victimelor sale, sinuciderea lor etc.

Filmul dureaza enorm pana sa prinda viteza, pe la mijloc e mai ok, apoi la final iarasi nu are sens nimic. Nu cred ca e mai prost decat restul operei regizorului, fanii se vor bucura de numeroase referintze la filmele sale precedente (eu am recunoscut o scena luata aproape copy-paste din Suicide Club) insa am dificultatzi tot mai mari cu a duce filmele acestui auteur pana la capat.

********************************************************************

High Life

(regizat de Claire Denis, autoarea lui Trouble Every Day)

Frantzuzoaica Claire Denis, trecuta bine de 70 de ani ne ofera aici o fantezie sexuala in spatziu cu Robert Pattinson in rolul unui puscarias trimis de autoritatzi sa moara intr-o gaura neagra, si cu Juliette Binoche in rolul unei doctoritze psihopate care vrea sa obtzina sperma lui Pattinson.

Filmul este croit intentzionat sa fie un SF anti-SF, modelat mai degraba dupa Solarisul lui Tarkowsky, cu decoruri ridicole (o garsoniera tapetata cu cofraje de oua) si filmari in spatziul cosmic complet neverosimile (cand ies in spatziu, personajele scapa lucruri care cad ca de pe un acoperish). Nava spatziala practic e o lada mare in care au fost inchisi tot felul de criminali - femei si barbatzi care se tot agreseaza reciproc iar uneori petrec timp intr-o camera speciala pentru masturbare ca sa se mai calmeze in drumul lor cosmic spre o gaura neagra.

Autoarea e un monstru clasic al cinemaului frantzuzesc, celebra pentru feminismul ei subversiv deghizat uneori ingenios in SF si horror, iar referintzele la Tarkowsky nu sunt involuntare, insa ritmul extreeeeeem de SLOOOOOW al povestii pune la grea incercare spectatorul. Nu e nicidecum un film prost, ci facut intentzionat sa irite orice fan space opera asa ca il bag in categoria asta naspa pentru ca am iesit foarte obosit de la el - cel putzin o ora din filmul asta e clar in plus.

********************************************************

Johnny Frank Garrett's Last Word

(de Simon Rumley, autorul lui Fashionista)

Pe regizorul Simon Rumley l-am cunoscut la TIFF (a fost implicat in incidentu cu Udo Kier la clubul Diesel) si i-am urmarit de atunci toate filmele. Fiecare a fost mai fain decat cel dinainte, pana la asta in care incearca sa ecranizeze un caz real (de fapt un documentar pe seama acelui caz real), pe care-l impauneaza cu halucinatzii ale personajelor ca sa poata vinde filmul drept horror. Rezultatul e cusut cu atza alba si mi-e inexplicabil de ce Rumley s-a apucat de filme "bazate pe fapte reale" (a mai facut inca doua de atunci, tot proaste) - probabil o tentativa a regizorului de a se desprinde de nisha horror.

Cazul real de la baza filmului e al unui tanar din Texas care a fost condamnat la moarte pentru viol si crima desi era nevinovat, executat candva in anii 90. Prin 2000 s-a gasit si autorul real al faptei, too late for apologies. Inainte de executzie, ultimele cuvinte ale nevinovatului au fost un blestem la adresa juratzilor, martorilor si procurorilor care i-au croshetat dosarul - apoi, coincidentza sau necuratul a facut ca intr-un timp scurt sa moara vreo 15 dintre cei implicatzi in dosar; chestie pusa, sigur pe seama blestemului.

Ca si la filmul de care ziceam mai sus, cine cunoaste opera regizorului va gasi ceva din identitatea sa artistica (plus un soundtrack misto al veteranului Simon Boswell) insa ideea de a transforma acest caz real intr-un film horror mi s-a parut cam proasta.

************************************************************

Dark Encounter

(regizat de Carl Strathie, autor de SF-uri ieftine)

SF de festival din partea unui incepator care aduce un omagiu Intalnirii de Gradu 3 a lui Spielberg, ceea ce e o idee simpatica insa gafeaza enorm in cateva aspecte.

Cel mai nasol e ca jumatate din film se petrece in slow-motion. Fara exagerare, scene de 5-10 minute filmate cu incetinitorul pentru a potentza suspansul, insa dupa o vreme devine ridicol ca lumea se misca in slow motion. Alta problema e povestea incropita aiurea - despre niste extraterestri care doresc sa dea o mana de ajutor pentru investigarea unei crime dintr-un sat canadian.

Englezoaica Alice Lowe, vedeta a cinemaului horror britanic (Hot Fuzz, Prevenge etc.) are un rol de umplutura, desi probabil trebuia sa fie principala atractzie a filmului. De fapt mai e inca o gagica din Breaking Bad, si inca unii de prin seriale recent, iar dpdv tehnic filmul arata destul de ok. Dar autuorul lasa impresia ca e un fan Dosarele X pe care nu l-a invatzat nimeni sa editeze un film, scenele alea slow-motion sunt complet ridicole.

***********************************************************

The Barge People (aka Mutant River)

(regizat de Charlie Steeds, autor de filme de nota 3)

Cineva a facut nishte mashti cool de oameni-peshte si s-a gandit apoi sa incropeasca si un film in care sa le foloseasca. Mi-am pus ceva sperantze ca ideea de mutantzi oameni-peshte o fi avand ceva legatura cu Lovecraft, dar n-are. Sursa de inspiratzie aici sunt filmele de genul The Hills Have Eyes, Wrong Turn - respectivii oameni-peshte nici nu inoata, nici nu traiesc in apa, ci sunt niste canibali mutantzi aparutzi din cauza poluarii si schimbarilor climatice in zonele rurale din Anglia.

Un grup de tineri se duc sa se dea cu barca pe canalele din zona Bradford upon Avon, ceea ce ocazioneaza cateva cadre cu peisaje rurale dragutze. Pe urma insa dau oamenii-peshte buzna peste ei si restul filmului e o cacofonie de imagini intunecate cu oameni alergand, urland si fiind mancatzi in timp ce urla.

Din cate vad pe IMDB, regizorul pompeaza 2-3 filme de gen in fiecare an, toate cu nota 3 pe IMDB, toate cu canibali care mananca oameni aflatzi in excursie la tzara. Am ales filmul din programul Frightfest de anul trecut, sperand ca are ceva conexiuni cu Lovecraft, dar n-are.

**************************************************

Mary

(regizat de Michael Goi, cameraman de televiziune)

Regizorul a luat ceva premii Emmy pentru imagine lucrand pentru seriale TV high profile, insa acest debut al sau ca regizor de lungmetraj e fasait rau - cele mai misto imagini se dovedesc a fi stock footage (cu marea involburata). Gary Oldman e destul de simpatic in rolul unui marinar care in pragul pensionarii afla ca vaporashul sau este blestemat. Necazu e ca efectele speciale lipsesc si totul e o ieftineala pe tema ghostship - cea mai lenesha forma de poveste cu fantome, caci nu itzi trebe decat niste actori pe o ambarcatziune care se clatina si scartzaie.

Filmul incepe cu Gary Oldman care isi cumpara vaporashu asta blestemat si il scoate la o tura de test tocma prin Triunghiul Bermudelor de parca n-ar fi stiut ca acolo traieste spiritul unei vrajitoare din 1700 care momeshte vaporashe si le rastoarna. Pe la mijlocu filmului afla adevarul din nishte ziare care erau dosite fix sub patul in care dormea - deci definitzia termenului lazy screenwriting.

Relationship horror: Invisible Man, After Midnight, Midsommar, Swallow, Double Lover, Harpoon

Cateva filme horror importante despre oroarea de a avea o relatzie romantica (heterosexuala) si traumele care se ascund in spatele fenomenului. In general chestii cu un touch feminist, desi sunt facute toate de barbatzi care au invatzat sa monetizeze trendul.

Invisible Man

(regizat de Leigh Wannell, parintele seriei Saw)

Trickul e ca in varianta asta titlul nu s-ar traduce Omul invizibil, ci Barbatul invizibil, povestea fiind spusa din perspectiva unei neveste pentru care nevestul e absent, prea ocupat cu start-upu lui de tehnologie optica, iar cand vine totusi acasa se poarta abuziv, control freak si manipulator. Nevasta se cam satura si decide sa fuga de acasa insa barbatu isi trage pe el izmenele de invizibilitate si incepe sa o hartzuiasca cu un supergaslighting (=pentru nefamiliarizatzii cu termenul, e atunci cand incerci sa itzi faci consoarta sa para nebuna, mizand pe reactziile ei emotzionale excesive).

Ceea ce ii si reuseste, femeia ajunge la casa de nebuni si nici spectatorii nu sunt departe, regizorul utilizand superb linistea si absentza (cadre lungi in care nu se intampla nimic, dar trebuie sa intuiesti ca omul invizibil e prin cadru si mestereste ceva). Individul nu e vizualizat in maniera clasica (cu bandaje, palarie, ochelari de soare) ci, cum ziceam la inceput, e vorba de un costum supertech de invizibilitate care are mai multe in comun cu Ironman. Asadar e aici si un update tehnologic al povestii, dar, ceea ce face filmul simpatic e updateul ideologic - e filmul perfect de 8 Martie, cand de altfel s-a si lansat.

Pentru ca agenda feminista sa fie clara si pentru cei cu dificultatzi de interpretare, in rolul principal o avem pe eroina din Handmaid's Tale; iar rolul barbatului trebuia jucat de Johnny Depp, care a renuntzat cand a vazut ca scenariul seamana cam tare cu viatza sa personala.

**************************************************

After Midnight

(regizat de Jeremy Gardner, autorul lui The Battery)

Superb horror despre criza barbatului de 40 de ani - niciun film de Oscar smiorcait cu Casey Affleck nu a fost in stare sa spuna cate se spun in acest film de 5 pe IMDB. E acolo sus cu High Fidelity, Eternal Sunshine si inca vreo 2-3 filme esentziale din care invetzi tot ce trebuie stiut despre relatziile amoroase heterosexuale.

Avem tzaranu asta barbos caruia ii da gagica papucii pentru ca e satula sa traiasca cu el la tzara, iar el refuza sa o insotzeasca la intalnirea de 20 de ani de la terminarea liceului. Asa ca ramane fraieru singur acasa sa se consoleze cu bustul de cerb care o enerva pe gagica-sa. Viatza individului se consuma intre vorbit cu cerbu, baut bere si iesiri la taverna locala. Partea horror vine (de parca ce am spus pana acu nu e suficient horror) cand individu incepe sa auda scormonituri in timpul noptzii si i se infiripa ideea ca ar fi gagica-sa intoarsa sub chip de varcolac sa ii zgreptzene vopseaua de pe usha si eventual sa il manance.

Jeremy Gardner stie sa faca horror emotzional-amuzant cu bugete de cateva sute de dolari si decoruri minimale, gestionat minunat din regie, soundtrack, dialoguri smart si simpatia pe care o trezesc actorii (chiar si el, in rolul principal). Individu e din acelasi aluat cu fratzii Duplass, Patrick Brice (Creep), Justin Benson (The Endless) si Joe Begos (Bliss). Cu ultimii doi are chiar colaborari stranse - Benson joaca aici, in timp ce Gardner a jucat in filmele lui Benson si Begos. Creca e cel mai ingenios colectiv de auteuri horror din industria indie-mumblegore al acestor vremuri.

P. S. Pentru cine nu l-a vazut, recomand si superbul debut al lui Gardner, intitulat The Battery. 

**************************************************

Swallow

(regizat de Carlo Mirabella-Davis, debutant)

Feminism deshtept si incisiv, despre o gospodina care traieste pe post de trofeu si purtatoare de copil in vila sotzului ei bogatan, unde ii mai viziteaza uneori familia sotzului si cate o femeie de servici. Complet izolata social si condamnata sa se bucure de privilegiul unei vietzi fara griji dar si fara libertate de mishcare (practic un uter pe picioare), fata incepe sa manifeste "sindromul pica" = pasiunea de a inghitzi lucruri necomestibile; intai chestii mici (bilutze) apoi tot mai mari si tot mai periculoase pentru sanatate (baterii etc.)

Buna parte din film e dedicat ciclului digestiv al necomestibilului, fetishul tipei care care se tot gandeste cum circula chestiile prin ea, iar a doua zi le cauta prin WC-u sa le spele si sa le puna la colectzia de "trofee". Pare o gluma si o mistocareala dar povestea ia un curs interesant-tragic pe masura ce familia incearca sa o dezvetze de acest obicei si aflam tot mai multe despre oamenii care o inconjoara si detaliile care au impins-o pe protagonista spre acest hobby. Cool, imprevizibil, emotzionant.

***************************************************

Midsommar

(regizat de Ari Aster, autorul lui Hereditary)

Un cuplu de bio-hipsteri se duc in Suedia sa se integreze in traditziile bio-rurale de pe-acolo -  oua ecologice, comuniune cu natura, umpic de drogareala cu ocazia solstitziului, serbari campenesti de origine paganeasca. Ei cand zic "traditzie" nu la crestinism se refera.

Ca de obicei in genu asta de filme hipsterii o patzesc, insa aici in loc sa fie alergatzi cu drujbe sunt maltratatzi bucolic de traditziile locale. E retzeta consacrata de Wicker Man - filmul pentru care s-a inventat expresia "antropologie speculativa". S-a scris o gramada de literatura in zona asta de "horror folcloric", chiar si Lovecraft a cochetat cu ea, insa autorul esentzial al genului e totusi Arthur Machen - mai putzin popularizat din pricina operei reduse cantitativ, publicata mai mult in UK. Filonul literar pe care l-a creat nu a fost niciodata gros, dar s-a strecurat prin timp, n-a dus niciodata lipsa de fani desi nici n-a avut vreo perioada de mainstream - nici filmul asta nu va populariza genul, caci e prea inconfortabil si weird. E un filon ceva mai popular in tzarile unde genul horror nu s-a desprins niciodata de folclor (cinemaul indonezian).

Regizorul Ari Aster pare sa aiba o cunoastere profunda a literaturii de gen si a lui Machen in special - treaba pe care a demonstrat-o subtil si in debutul Hereditary; o demonstreaza acum mai fara ocolishuri, cu filmul asta care contzine tot ce si-ar fi dorit vreodata Machen de la un film de gen (inclusiv pe englezoaica bondoaca Florence Pugh, recent nominalizata la Oscar pentru Little Women).

*****************************************************

Double Lover

(regizat de Francois Ozon, un clasic al TIFFului)

Un film intrigant pornind de la un roman din anii 80 al veteranei Joyce Carol Oates. Protagonista e o gagica ce frecventeaza mai multzi psihologi in sperantza ca o sa-si vindece crampele psihosomatice de care sufera. Din intamplare ajunge sa vada doi psihologi care par a fi fratzi gemeni, insa nu isi mai vorbesc. Nici ea nu le spune unuia de celalalt, insa da curs tentatziei de a se combina cu amandoi.

Cei doi psihologi au personalitatzi complet opuse - unul docil si politicos, se lasa penetrat anal de gagica cu un strap-on, celalalt plin de testosteron si cu un comportament de rapist. Gagica nu se poate decide care dintre variante e mai mishto si fantazeaza sa ii aduca in acelasi pat, insa evenimentele o iau in directzia lui Brian de Palma iar triunghiul amoros se transforma in cauchemar. Pacat ca povestea e complicata inutil cu niste twisturi aiurea, iar finalul e cam abrupt.

De Francois Ozon am aflat la TIFF, unde au adus astia cam toate filmele lui recente. Mi-a picat imediat simpatic, iar faptul ca s-a incumetat la aceasta ecranizare french-chic-lacaniana dupa J. C. Oates mi-l face si mai simpatic. Si gagica din film e supercool.

P.S. Cica filmul mai are o varianta americana din anii 90, cu Isabela Rossellini in rolul gagicii.

**************************************************************

Harpoon

(regizat de Rob Grant, autor de filme cu 50 de voturi pe imdb)

Un triunghi amoros de studentzi trag un party pe barca celui mai bogat dintre ei, un nesuferit care altzi prieteni n-are asa ca isi cheltuie totzi banii sa ii distreze pe cei pe care-i are, dintre care una e gagica-sa si baiatu e din Turbo Kid, Riot Girls (incercand sa bifeze cat mai multe roluri in indie horror). Am facut si eu asta la viatza mea, acu nu mai am nici bani, nici preteni, e un proiect ratat din fasha, nu duce nicaieri genu asta de viatza.

Necazu e ca astia doi care si-o trageau pe la spatele baiatului de bani gata i-au cumparat de ziua lui un harpon, iar individu are de gand sa il foloseasca pe proprii prieteni caci a aflat ce fel de preteni are.

Filmul incepe amuzant cu un narator care tot da citate din Aristotel despre prietenie, si mai intervine si pe parcursul filmului sa faca referintze funny la Life of Pi, Edgar Poe si alte povesti celebre cu oameni izolatzi pe o barca. La un momendat ceva se strica si astia raman acolo pe barca asteptand ajutoare care nu mai vin, asa ca incep sa flamanzeasca si sa caute prin cartzi celebre ce tre sa faci cand mori de sete / foame in largul marii. Aflam ca solutzia generala recomandata de literatura e canibalismu. De obicei ala mai sarac e mancat, caci asa e in neoliberalism.

In buna masura filmul e un remix la clasicul Dead Calm (cu Nicole Kidman), insa ceva mai violent si mai comedic. Poate e cam slabutz comparativ cu restu titlurilor din aceasta postare, dar trebuia sa completez articolul cu ceva.

TIFF 2020 - filme musai (2): The Kidnapping of Michel Houellebecq, Thalasso, Patrick, Belle Epoque, Deerskin, Beasts Clawing at Straws

Ultimul articol despre TIFF 2020, cu inca niste filme musai de vazut, pe langa cele de care am scris aici.

Despre cele asa si-asa am scris aici, aici, aici, aici.

Despre cele naspa aici.

The Kidnapping of Michel Houellebecq

(regizat de Guillaume Nicloux, francez)

Asta n-a fost acum (ci la un TIFF mai vechi), dar m-am uitat la el acum ca sa pricep filmul urmator din lista, care ii este sequel. E important sa le vezi pe ambele, caci al doilea continua direct din ultima scena a acestuia, reluand si multe dintre personaje.

Stiam ca Houellebecq (banuiesc ca toata lumea stie cine e) a jucat prin niste filme, inclusiv in rol principal, dar m-am gandit ca or fi niste vanity projects seci unde de obicei se joaca pe sine. Posibil ca sunt vanity projects (chiar se joaca pe sine), dar asta si sequelul sunt teribil de amuzante. In caz ca nu esti familiarizat cu opera scriitorului ajuta sa dai o tura prin pagina sa Wikipedia - ca sa recunosti cand apare nevasta-sa, sa te prinzi de ce refuza sa ia un taxi condus de un arab sau de ce poarta o discutzie in contradictoriu despre Lovecraft.

Scriitorul e rapit de un clan de interlopi si tzinut legat de un pat pentru cateva zile pana vine rascumpararea. Pe parcursul acelor zile Houellebecq are dialoguri copioase cu rapitorii sai si familia acestora - oameni simpli, de la tzara care se ambaleaza in discutzii despre Lovecraft si nihilism in timp ce se straduie sa-i satisfaca scriitorului dependentza de alcool si nicotina, si chiar ii fac rost de o prostituata pe nume Fatima cu ajutorul careia isi depaseste islamofobia (de care e acuzat in spatziul public).

*********************************************

Thalasso

(regizat de Guillaume Nicloux, autorul Rapirii lui Houellebecq)

Dupa ce Houellebecq scapa din rapirea de care ziceam in filmul de deasupra, e dus de nevasta-sa la o statziune balneara sa faca terapie posttraumatica. Acolo insa se simte mai rau decat cand fusese rapit, caci nu e lasat sa fumeze, sa bea etc. Noroc ca se intalneste cu Depardieu, care are niste sticle ascunse in camera. Cei doi sunt supushi zilnic la chinuri terapeutice care ii provoaca lui Houellebecq deliruri si incidente amuzante cu ceilaltzi mushterii; umbla vorba ca si Stallone ar fi fost vazut undeva pe plaja de nudisti a statziunii.

Aflam ca rapirea din primul film fusese comandata de Francois Hollande ca sa-l impiedice pe scriitor sa candideze la alegerile prezidentziale. Revin si rapitorii din primul film solicitand o favoare personala scriitorului. Sunt o gramada de motive sa te tzii de burta de râs chiar daca ai ratat prima parte, insa e important sa le vezi pe ambele ca sa prinzi toate poantele.

Sigur, si aici tre sa ai umpic de habar despre cine sunt cei doi protagonisti, caci am auzit prin public si shoapte de genu "de ce râde lumea oare?" (se fac trimiteri la ideologia personala a scriitorului, la simpatia lui Depardieu pentru Putin, la faptul ca acesta a jucat in Asterix si Obelix etc.)

******************************************

Patrick

(regizat de Tim Mielants, regizor de episoade Peaky Blinders, The Terror etc.)

Administratorul unei colonii de nudisti din Belgia trebuie sa gestioneze conflicte absurde intre locatarii coloniei, care-si tot flutura putzele unii la altzii certandu-se din te miri ce. In paralel individul sufera drame personale pe care, cam autist fiind, le canalizeaza spre frustrarea de a-si fi pierdut un ciocan - o proprietate personala cheie intr-o colonie cu tendintze de falanster.

Povestea e un fel de detective story in care individul isi tot cauta ciocanul si interactzioneaza cu ceilaltzi indivizi in putzele goale. E si un fel de experiment psihologic sa realizezi ca dupa vreo 10 minute din film nu mai remarci putzele, totul se banalizeaza si shocul imaginilor initziale se evapora. In mod bizar, scenele de sex sunt destul de pudice.

Recomandat fanilor lui Dupieux - personajele absurde-s cam de acolo, dar fara suprerealism. Actorul principal s-a ingrasat vreo 30 de kile pentru acest rol (il vazusem tot dezbracat, dar radical transformat in horrorul Revenge). Apare si Jemaine Clement (What We Do in the Shadows) care se fofileaza de la a-si arata putza, purtand mereu o chitara in dreptul ei (vezi poza de mai jos). Ar fi trebuit sa cer banii de bilet inapoi pentru magaria asta.

***************************************************

Deerskin

(regizat de Quentin Dupieux, autorul lui Wrong Cops)

Daca tot l-am pomenit pe Dupieux, a fost si noul sau film absurd, la fel de funny ca intotdeauna, despre un narcisist posedat de o geaca din piele de caprioara. Eu personal il intzeleg, am fost si eu posedat de haine care s-au tzinut scai de mine ani la rand. Am avut chiar o gagica care a amenintzat ca se sinucide daca nu i se cumpara o anume geaca. E un fenomen mai intalnit decat ai zice, o problema despre care nu se prea vorbeste.

Personajul principal jucat de Jean Dujardin (The Artist) e captiv intr-un sat din Alpi dupa ce si-a dat totzi banii pe geaca. Ideea are unele in comun cu In Fabric, filmul lui Strickland cu rochia demonica, dar putzinatatea personajelor (sau a bugetului) face filmul asta ceva mai sec. Geaca in sine nu omoara oameni, dar il impinge pe protagonist spre diverse fapte necugetate.

E cam scurt filmul, dar nu stiu daca se putea mai mult cu ideea asta - foarte clar delimitata si focusata, totul fiind concentrat pe felul in care eroul isi pierde treptat simtzu realitatzii si cum cade prada narcisismului patologic.

*****************************************

La Belle Epoque

(regizat de Nicolas Bedos, francez)

Un cuplu de batrani - superstarurile franceze Fanny Ardant si Daniel Auteuil - nu se mai suporta. Ea prefera sa isi puna o casca de VR decat sa-i mai vada mecla in pat langa ea; el e handicapat digital, nu e in stare nici sa-si foloseasca telefonul mobil, iar meseria de autor BD il cam obliga sa traiasca pe banii nevestei (ea fiind psihanalista de succes care si-o mai trage cu clientzii). Intr-o seara ea il da pe el afara cu doar doua randuri de haine, iar sarmanu mosh ajunge pe drumuri.

Shpilul filmului e ca o firma ii ofera eroului, in schimbul economiilor de-o viatza, reconstituirea profesionista (cu recuzita realista si actori) a momentelor in care acesta considera ca ar fi fost cel mai fericit. Moshul alege anii 70, cand isi petrecea zilele la agatzat intr-o cafenea gen Sisters - minus laptopuri, plus niste hippiotzi, plus o actritza care sa joace rolul nevestei pe cand era tanara (si pe care o agatzase fix in acea cafenea).

Filmul are ceva din Michel Gondry - cine a fost incantat de Eternal Sunshine... va gasi filmul asta de un sharm si romantism irezistibil, plus ca e foarte chic in modu ala frantzuzesc pur-sange - cu cafenele, esharfe, haine si gagici fara griji care nu-s niciodata mahmure.

************************************************************

Beasts Clawing at Straws

(regizat de Yong-hoon Kim, debutant)

Recomand calduros filmul asta celor care duc dorul filmelor de tineretze ale lui Guy Ritchie si n-au fost deloc incantatzi de tentativa sa de revenire cu The Gentlemen. Tot ce a uitat Guy Ritchie se regaseste in acest debut, ecranizare dupa romanul unuia pe nume Keisuke Sone.

Povestea e despre o geanta de bani care se plimba de colo-colo prin mainile unor personaje natange si/sau violente care tot insceneaza situatzii ce le scapa de sub control. Nu e atat de violent pe cat suntem obisnuitzi de la cinemaul din Coreea, desi are portzia sa de hacuiri si dezmembrari - majoritatea offscreen, caci am impresia ca filmul incearca sa se pozitzioneze drept comedie. Sigur ca e genul de film care n-ar fi existat daca inainte nu exista Guy Ritchie insa, cum spuneam, depaseste orice a facut el de multa vreme incoace.

Sunt si niste trucuri de scenariu, cu povestea derulandu-se non-cronologic insa e usor de urmarit, nu  a ridicat dificultatzi de intzelegere nici dupa ce am bagat 2 beri clandestin pe sub masca pe care ne-a obligat TIFFu sa o purtam in aer liber. Dar despre asta a spus mai multe Cristi Puiu. Si sa nu-i aud pe PNListi ca de la faptu ca am baut eu pe sub masca la TIFF avem acu 3000 de infectzii pe zi.

TIFF 2020 - filme musai (1): DAU.Natasha, Tall Tales, The Painted Bird, Mother, Instinct

Impresii despre filmele musai de la TIFF 2020. Despre cele asa si-asa (bunicele majoritatea) am scris aici, aici, aici, aici. Despre cele naspa aici.

DAU.Natasha

(regizat de Ilya Khrzhanovsky, Jekaterina Oertel, el rus, ea machioza)

Titlul bizar al filmului vine de la faptul ca e un capitol al MEGAproiectului DAU - proiect megaloman de speriat derulat pe parcursul a 15 ani, in care sute de actori au fost pusi sa traiasca intr-un miniorash servind ca platou de filmare, construit special pe un stadion ucrainean. A fost initziat cu suportul Ministerului rus al culturii, ulterior preluat de un mogul anti-Putin care a fugit in Bulgaria si a rupt proiectul de influentza Kremlinului care incepuse sa puna betze in roate.

Orasul fake a functzionat 24/7 peste 10 ani la rand, cu actorii traind in rolurile unor alter-ego-uri din epoca stalinista, folosind ruble, haine si tehnologie de pe vremea aia, iar ocazional lasandu-se filmatzi in comportamentul "in character" - un fel de Stanford Prison Experiment meets Big Brother. S-au iscat si procese din partea actorilor care s-au simtzit abuzatzi (insa cei care s-au implicat pe termen lung par destul de multzumitzi de rezultat). Criticii nu-s nici ei prietenosi - sunt numeroase scene in care actorii beau, se drogheaza, fac sex, spinteca un porc sau se bat in modul cel mai sincer si neregizat, servind insa progresului povestii in modul naturalist pe care a mizat regizorul megaloman. Din cand in cand la proiect au participat si vedete venite din exterior - Marina Abramovic, ceva psihologi si antropologi interesatzi de evolutzia psihologiei actorilor nevoitzi sa traiasca in character ani la rand. Invitatzii externi apar si ei ca personaje episodice.

Anul trecut au editat materialul video acumulat pe parcursul anilor, din care au rezultat 13 filme de fictziune, plus niste miniseriale si documentare (inclusiv un film meta despre construirea si demolarea orashului-platou de filmare, concept aparent inspirat de Synecdoche New York). Cele 13 filme sunt fragmente dintr-o poveste-puzzle, fiecare film exprimand perspectiva limitata a cate unui personaj care vede si pricepe doar evenimentele in care e implicat direct.

DAU.Natasha e primul film care a avut parte de o distributzie mai larga pe la festivaluri, dar creca pot fi vizionate toate pe platforma de streaming DAU. In acest prim film punctul de vedere este al Natashei, o chelneritza care lucreaza la un Institut sovietic de cercetare unde e recrutata de KGB ca turnator (sau "denuntzator" cum se spune daca torni pt DNA, sau "avertizor de integritate" cum se spune daca torni pt americani).

Filmul functzioneaza de sine statator ca drama personala a chelneritzei, dar si ca piesa de puzzle prin indiciile oferite cu privire la scopul Institutului (implica experimente SF detaliate in alt film al seriei). Durata e cam excesiva - scene de 15-20 minute in care nu se intampla nimic altceva decat ca se bea "ruseste", actorii se fac muci in timp real, vorbesc tampenii, fac sex nesimulat, se duc la buda etc. Cine are rabdare sa priveasca rushi si rusoaice imbatandu-se muci timp de o ora va gasi ulterior foarte intensa a doua jumatate a filmului, mult mai focusata, iar finalul e perfect calculat sa starneasca interesul pentru restul seriei (poate e descurajator ca al doilea film, recent lansat si el, are 6 ore).

P. S. Foarte interesant acest articol de pe Guardian, pentru a capata o viziune de ansamblu asupra proiectului DAU (e important in viatza sa si intzelegi la ce te uitzi, nu doar sa te holbi).

**************************************************

Tall Tales

(regizat de Attila Szasz din Szolnok)

Nu e chiar o capodopera dar sunt multzi factori care ma determina sa recomand filmu asta:

In primu rand actritza slovaco-unguroanca Vica Kerekes care e cea mai hot faptura aparuta in cinema de la Monica Bellucci incoace. Apoi actorul clujean Levente Molnar care de la Oscarul filmului Son of Saul a devenit un superstar al cinema-ului maghiar (in mod bizar nu prea are treaba cu cinemaul romanesc, desi cartea lui de munca e la Cluj - Tudor Giurgiu are o datorie morala sa acopere cumva aceasta prapastie, sa aduca laolalta cinemaul romanesc cu cel unguresc, dar poate-s cam multe orgolii la mijloc). Know-how-ul tehnic al ungurilor ne e net superior, de cand fac outsourcing pentru Hollywood (vezi noul Blade Runner) - le-au ramas scule si expertiza, machiaje, costume, scenografie, nu mai ai impresia ca-s un fel de filme romanesti vorbite in alta limba. Chiar si ceva CGI se vede aici.

In sfarsit, povestea e undeva intre fratzii Coen si Ioan Slavici: la finele WW2 protagonistul viziteaza familii care si-au pierdut rude pe front si le toarna minciuni despre cum i-ar fi cunoscut pe respectivii si cum de fapt moartea lor nu e chiar certa. In schimbul sperantzei mincinoase, familiile ii ofera diverse - unii bani, altzii haine, ori cazare temporara. Treaba se impute cand unul din astia despre care mintzise chiar se intoarce de pe front, iar mincinosu tre sa scoata pe undeva camesha.

*************************************************

The Painted Bird

(regizat de Vaclav Marhoul, ceh)

Film facut cu ambitzii mari - are 3 ore, e alb negru, cu trimiteri la Tarkowsky si cineastii polonezi clasici, cu actori de Hollywood incercand sa vorbeasc in ceha (!?) (Harvey Keitel, Julian Sands, Stellan Skarsgard si inca catziva). Tehnic arata superb, filmul trebuia sa fie un blockbuster est-european.

Si totusi, a trecut cam nebagat in seama, nici la Oscaruri nu a ajuns, caci a facut o gafa majora pentru sensibilitatzile momentului: singurele personaje pozitive din film sunt rushii. In general filmele despre WW2 au doua partzi clar definite - Binele (localnicii + americanii venitzi in ajutor) si Răul (invadatorii nemtzi) insa aici retzeta e modificata: Binele sunt armata de salvare ruseasca, in timp ce Răul e cam tot restul lumii: localnicii cehi sunt tzarani abrutizatzi si pedofili bisericoshi, nazistii fac ce fac nazistii (iar cate unul e chiar sufletist), apar niste cazaci polonezi care violeaza tot ce le iese in cale, lumea e ultra-abrutizata iar rushii-s singurii de treaba si decenzi (doar ca unu e jucat de un american - Barry Pepper din Saving Private Ryan e si aici lunetist, doar ca rus).

Filmul are la baza romanul unui anume Jerzy Kosinski - scriitor polonez evreu emigrat in SUA, apropiat al lui Polanski, ceea ce i-a facilitat o scurta cariera la Hollywood ca scenarist; a scris romanul asta inspirat de povesti de razboi ale familiei sale, iar cineva a gasit de cuviintza sa-l ecranizeze taman acu, cand e cel mai nepotrivit sa zici ca rushii au facut ceva bine in existentza lor. Pentru cine are puterea mentala de a depashi acest impediment moral, filmu e highly recommended.

**********************************************************

Mother

(regizat de Rodrigo Sorogoyen, autorul lui The Candidate)

Spaniolul Sorogoyen e una din vedetele TIFF-ului, toate filmele lui au fost excelent primite, e unul din regizorii care au crescut deodata cu festivalul iar anul trecut a si ajuns la Oscar chiar cu scurt-metrajul din care s-a nascut acest film. De regula filmele nascute din scurt-metraje pacatuiesc prin diluare, ideea originala fiind topita in scene de umplutura. Aici ideea originala e doar prima scena a filmului, iar de acolo povestea e extinsa fain in diverse multe alte directzii.

Protagonista e o mama care la inceput primeste un telefon de la fiul ei de 6 ani, ratacit pe o plaja din Frantza si posibil rapit de cineva - insa totul e vag, singurele informatzii sunt baiguielile copilului in telefonul care mai avea doar o bara la baterie. Dupa care copilul dispare cu totul. Restul filmului se intampla 10 ani mai tarziu, cu mama traumatizata cautandu-si joburi de chelneritza pe plajele pe unde s-a pierdut copilul, sperand sa-l vada din intamplare. Asta o impinge sa stalkuiasca divershi tineri care au varsta aproximativa a fiului pierdut.

Sorogoyen e un maestru absolut al dialogului, alcatuieste personaje puternice pe care tzi le amintesti multzi ani dupa vizionare. In filmul asta apeleaza si la trucul regizoral al lui Cuaron din Roma, cu camera panoramica care tot baleiaza orizontal scenele (doar ca asta nu e alb-negru).

*****************************************************************

Instinct

(regizat de Halina Reijn, de obicei actritza olandeza)

Thriller feminist intens cu vrajitoarea din Game of Thrones in rolul principal (si produs de ea, si regizat de o amica cu care a infiintzat o casa de film feminist care promite si alte titluri de gen).

Protagonista e psiholoaga la o pushcarie unde trebuie sa consilieze un violator magrebian - cam cocalar dar care emana testosteron prin totzi porii, plus ca e minoritar etnic si trebuie sa se poarte cu manushi cu el. Incercand ea sa afle mai multe despre psihologia violului si jocurile de putere asociate fenomenului se trezeste atrasa intr-un joc de-a Basic Instinct, cu magrebianu asta indeplinind functzia de acolo a lui Sharon Stone, de agent provocateur cu o psihologie dubioasa de predator sexual.

Filmul fiind olandez e putzin ambiguu in ce priveste rezolutzia - nu e clar cum ar trebui impacata tolerantza fatza de imigrantzi cu rezistentza fatza de masculinitatea toxica. Cam in asta sta si farmecul filmului, totul e ambiguizat, mentzinut intr-o tensiune puternica din care protagonista trebuie sa iasa cu chilotzii pe ea, si sa nu poata fi acuzata ca a fost rasista.

TIFF 2020 - filme asa si-asa (4): Just 6.5, Corpus Christi, Military Wives, Wildland, Quick

Ultimul calup despre filmele asa si-asa de la TIFF 2020. Despre primele am scris aici, aici, aici. Despre filmele naspa am scris aici.

Just 6.5

(regizat de Saeed Roustayi, iranian)

Un thriller care pare comandat de guvernul iranian (cu consultantza vreunui Cristi Daniletz de-al lor), in care se prezinta cat se poate de didactic ciclul justitziar complet al gestiunii traficului de droguri - de la investigatzia de teren pana la spanzuratoare si confiscarea extinsa a averilor. Ni se prezinta mai multe spetze - minori, traficantzi maruntzi, consumatori de ocazie, pana sus la moguli și mahări cu relatzii internatzionale. Doi militzieni pe post de personaje pozitive fac ca povestea sa aiba coerentza epica, insa pe ansamblu filmul e doar un advertorial al ministerului lor de justitzie care ne invatza ca atunci cand tre sa curetzi tzara de penali nu tre sa-tzi stea in cale nimic, nici macar drepturile omului.

Ce mai invatzam din film e ca in Iran cei care se drogheaza nu-s studentzi, clubari si corporatisti ca pe la noi, ci homeleshii necroliberali tarandu-se prin butoaie si shantiere dezafectate. Filmul incepe cu grashii astia din poza de jos care-s prinshi carand pungi de droguri in intestinele lor spatzioase, iar militzianu care coordoneaza operatziunea nu pregeta niciun efort ca sa puna mana pe capu de tuti capi si sa-i puna shtreangu de gat - la propriu, caci acolo asta e metoda standard de executzie; bonus pe langa confiscarea extinsa de care tot vorbeste si USRu nostru (banuiesc ca le surade si spanzuratoarea).

Altfel, actori-s simpatici si am un fetish personal pentru cum suna limba aia (una din chestiile care ma atrag la TIFF e sa ascult atatea limbi straine si sa incerc sa le mapez pe subtitrari).

********************************************************

Corpus Christi

(regizat Jan Komasa, autorul lui The Hater)

Finalist recent de la Oscaruri (categoria film strain), despre un delicvent juvenil care fuge de la scoala de corectzie, fura o camasha cu guler preotzesc si se infiltreaza ca preot suplinitor intr-un sat in care preotul principal se imbolnavise. Satenii il primesc cu oarecare scepticism, insa pana la urma flacaul reuseste sa le intre sub piele, amintindu-si el niste vorbe de duh de la preotul scolii de corectzie din care evadase (si stand in fiecare noapte cu burta pe carte sa invetze proceduri bisericesti).

Filmul e destul de puternic, personajul principal e un amestec excelent de inger si demon, poate ca ar fi musai de vazut dar tot in perioada asta am vazut si The Hater de acelasi regizor care e mai cool si facut dupa aceeasi retzeta - a impostorului psihopat in care binele si raul se amesteca intr-o concoctzie dificil de distilat.

Regizorul e unul din superstarurile Poloniei (si taica-sau e om de teatru celebru) si nu cred ca e ultima data cand ii auzim numele la Oscaruri. OK, eligibilitatea la Oscaruri tocmai a fost conditzionata de niste reguli absurde, insa din cate am intzeles ele nu se aplica la categoria film strain. Deocamdata.

****************************************************

Military Wives

(regizat de Peter Cattaneo, autorul lui Full Monty)

Feelgood-movie englezesc realizat dupa retzeta unui succes mai vechi al aceluiasi regizor - acel Full Monty cu care a si ajuns la Oscaruri in anii 90. Cu asta n-are shanse, e prea sappy si personajele prea antipatice (in special Kristin Scott Thomas, tot mai nesuferita la fiecare rol), insa creca isi atinge scopul, publicul tzinta va fi incantat.

Full Monty era despre barbatzi ai muncii care infiintzau o trupa de striptease masculin, desi niciunul nu era dotat pentru asa ceva. Aici e despre femei ale muncii care se aduna laolalta pentru a infiintza un cor, desi majoritatea habarn-au sa cante. Templateul e fix acelasi, pare genu de scenariu generat algoritmic pana la punctul la care realizezi ca e bazat pe o poveste reala - in Anglia chiar exista un network de coruri formate exclusiv din neveste de militari care s-au plictisit acasa, iar filmul asta e un fel de origin story al fenomenului respectiv.

La inceput, barbatzii din sat se duc in Afganistan iar nevasta capitanului are in sarcina sa tzina toate nevestele ocupate. Incearca ele sa se organizeze intr-un club de lectura, intr-un club de croshetat etc. dar nu prea le iese ca mereu cate una se plictiseste sau face scandal, insa pana la urma le vine ideea asta cu corul muzical care le uneste cat de cat. Reusesc sa intre si in atentzia mass-media, in timp ce barbatzii le mor pe front, le explodeaza capetele etc. insa cum zicea Jordan Peterson - men are interested in things, women are interesed in people.

 

*************************************************

Wildland

(regizat de Jeanette Nordahl, asistenta de regie la seria Department Q)

Thriller danez despre un matriarhat interlop. Se vrea un film intens dar cumva e prea scurt si prea sec ca sa lase urme, realizat de o daneza care a acumulat ceva experientza ca asistenta la productzii crime recente de la ei - Borgen, filmele Department Q etc.

Protagonista e o orfana adolescenta adoptata de matusha sa care la prima vedere pare o femeie puternica si cool care a crescut mai multzi baietzi de gashka, plini de dume si amatori de jocuri video. Treptat se dovedeste ca familia e un fel de clanu Duduianu, cu matusha in rol de matroana extrem de cinica pentru care viatza n-are nicio valoare. Povestea decurge tacit, cu indicii care trebuie ghicite din mers. Fetitza are o relatzie institutzionala cu cineva de la protectzia copilului, insa nu are inima sa-si dea in gat noua familie.

Nu e nimic spectaculos, pare un episod de serial danez cool din care ai ratat niste episoade - incepe cumva in mijlocul povestii si se termina tot in mijlocul povestii, cu cateva evenimente tensionate care lasa senzatzia de thriller.

*************************************************************

Quick

(regizat de Mikael Hafstrom, autorul lui 1408)

De suedezul Hafstrom am aflat prima data la TIFFul din 2003, dupa care a avut o aventura la Hollywood (unde a ecranizat printre altele 1408 dupa Stephen King). Se pare ca a revenit in Suedia la probleme de interes local - aici e vorba de cazul real al unui scandal judiciar recent, prin care s-a dovedit ca procurorii si anchetatorii au bagat in pushcarie un bolnav mintal punandu-i in carca niste crime nesolutzionate din anii 80.

Povestea urmeaza retzeta crime fiction cu care s-au impus scandinavii de vreo 20 de ani incoace. Itzi ia o vreme (daca nu citesti ce am scris aici) sa realizezi ca e un caz real, doar putzin romantzat. Protagonistii sunt un jurnalist impreuna cu colega lui iehovista care sapa la cazuri invechite (in maniera seriei de filme Department Q). Asa ajung in contact cu psihopatu asta dintr-o puscarie de maxima izolare, un fel de Hannibal Lecter mitoman, iar de aici problema se rostogoleste intr-o documentare minutzioasa a unor cazuri vechi de 30-40 de ani.

E genul de film care ar avea mai mult succes ca documentar (gen Making a Murderer s.a.m.d., e o adevarata moda de a revela rateurile statului de drept). Dar amatorii de asa ceva vor gasi filmul misto.