Ultimul articol despre TIFF 2020, cu inca niste filme musai de vazut, pe langa cele de care am scris aici.
Despre cele asa si-asa am scris aici, aici, aici, aici.
Despre cele naspa aici.
The Kidnapping of Michel Houellebecq
(regizat de Guillaume Nicloux, francez)
Asta n-a fost acum (ci la un TIFF mai vechi), dar m-am uitat la el acum ca sa pricep filmul urmator din lista, care ii este sequel. E important sa le vezi pe ambele, caci al doilea continua direct din ultima scena a acestuia, reluand si multe dintre personaje.
Stiam ca Houellebecq (banuiesc ca toata lumea stie cine e) a jucat prin niste filme, inclusiv in rol principal, dar m-am gandit ca or fi niste vanity projects seci unde de obicei se joaca pe sine. Posibil ca sunt vanity projects (chiar se joaca pe sine), dar asta si sequelul sunt teribil de amuzante. In caz ca nu esti familiarizat cu opera scriitorului ajuta sa dai o tura prin pagina sa Wikipedia - ca sa recunosti cand apare nevasta-sa, sa te prinzi de ce refuza sa ia un taxi condus de un arab sau de ce poarta o discutzie in contradictoriu despre Lovecraft.
Scriitorul e rapit de un clan de interlopi si tzinut legat de un pat pentru cateva zile pana vine rascumpararea. Pe parcursul acelor zile Houellebecq are dialoguri copioase cu rapitorii sai si familia acestora - oameni simpli, de la tzara care se ambaleaza in discutzii despre Lovecraft si nihilism in timp ce se straduie sa-i satisfaca scriitorului dependentza de alcool si nicotina, si chiar ii fac rost de o prostituata pe nume Fatima cu ajutorul careia isi depaseste islamofobia (de care e acuzat in spatziul public).
*********************************************
Thalasso
(regizat de Guillaume Nicloux, autorul Rapirii lui Houellebecq)
Dupa ce Houellebecq scapa din rapirea de care ziceam in filmul de deasupra, e dus de nevasta-sa la o statziune balneara sa faca terapie posttraumatica. Acolo insa se simte mai rau decat cand fusese rapit, caci nu e lasat sa fumeze, sa bea etc. Noroc ca se intalneste cu Depardieu, care are niste sticle ascunse in camera. Cei doi sunt supushi zilnic la chinuri terapeutice care ii provoaca lui Houellebecq deliruri si incidente amuzante cu ceilaltzi mushterii; umbla vorba ca si Stallone ar fi fost vazut undeva pe plaja de nudisti a statziunii.
Aflam ca rapirea din primul film fusese comandata de Francois Hollande ca sa-l impiedice pe scriitor sa candideze la alegerile prezidentziale. Revin si rapitorii din primul film solicitand o favoare personala scriitorului. Sunt o gramada de motive sa te tzii de burta de râs chiar daca ai ratat prima parte, insa e important sa le vezi pe ambele ca sa prinzi toate poantele.
Sigur, si aici tre sa ai umpic de habar despre cine sunt cei doi protagonisti, caci am auzit prin public si shoapte de genu "de ce râde lumea oare?" (se fac trimiteri la ideologia personala a scriitorului, la simpatia lui Depardieu pentru Putin, la faptul ca acesta a jucat in Asterix si Obelix etc.)
Patrick
(regizat de Tim Mielants, regizor de episoade Peaky Blinders, The Terror etc.)
Administratorul unei colonii de nudisti din Belgia trebuie sa gestioneze conflicte absurde intre locatarii coloniei, care-si tot flutura putzele unii la altzii certandu-se din te miri ce. In paralel individul sufera drame personale pe care, cam autist fiind, le canalizeaza spre frustrarea de a-si fi pierdut un ciocan - o proprietate personala cheie intr-o colonie cu tendintze de falanster.
Povestea e un fel de detective story in care individul isi tot cauta ciocanul si interactzioneaza cu ceilaltzi indivizi in putzele goale. E si un fel de experiment psihologic sa realizezi ca dupa vreo 10 minute din film nu mai remarci putzele, totul se banalizeaza si shocul imaginilor initziale se evapora. In mod bizar, scenele de sex sunt destul de pudice.
Recomandat fanilor lui Dupieux - personajele absurde-s cam de acolo, dar fara suprerealism. Actorul principal s-a ingrasat vreo 30 de kile pentru acest rol (il vazusem tot dezbracat, dar radical transformat in horrorul Revenge). Apare si Jemaine Clement (What We Do in the Shadows) care se fofileaza de la a-si arata putza, purtand mereu o chitara in dreptul ei (vezi poza de mai jos). Ar fi trebuit sa cer banii de bilet inapoi pentru magaria asta.
***************************************************
Deerskin
(regizat de Quentin Dupieux, autorul lui Wrong Cops)
Daca tot l-am pomenit pe Dupieux, a fost si noul sau film absurd, la fel de funny ca intotdeauna, despre un narcisist posedat de o geaca din piele de caprioara. Eu personal il intzeleg, am fost si eu posedat de haine care s-au tzinut scai de mine ani la rand. Am avut chiar o gagica care a amenintzat ca se sinucide daca nu i se cumpara o anume geaca. E un fenomen mai intalnit decat ai zice, o problema despre care nu se prea vorbeste.
Personajul principal jucat de Jean Dujardin (The Artist) e captiv intr-un sat din Alpi dupa ce si-a dat totzi banii pe geaca. Ideea are unele in comun cu In Fabric, filmul lui Strickland cu rochia demonica, dar putzinatatea personajelor (sau a bugetului) face filmul asta ceva mai sec. Geaca in sine nu omoara oameni, dar il impinge pe protagonist spre diverse fapte necugetate.
E cam scurt filmul, dar nu stiu daca se putea mai mult cu ideea asta - foarte clar delimitata si focusata, totul fiind concentrat pe felul in care eroul isi pierde treptat simtzu realitatzii si cum cade prada narcisismului patologic.
*****************************************
La Belle Epoque
(regizat de Nicolas Bedos, francez)
Un cuplu de batrani - superstarurile franceze Fanny Ardant si Daniel Auteuil - nu se mai suporta. Ea prefera sa isi puna o casca de VR decat sa-i mai vada mecla in pat langa ea; el e handicapat digital, nu e in stare nici sa-si foloseasca telefonul mobil, iar meseria de autor BD il cam obliga sa traiasca pe banii nevestei (ea fiind psihanalista de succes care si-o mai trage cu clientzii). Intr-o seara ea il da pe el afara cu doar doua randuri de haine, iar sarmanu mosh ajunge pe drumuri.
Shpilul filmului e ca o firma ii ofera eroului, in schimbul economiilor de-o viatza, reconstituirea profesionista (cu recuzita realista si actori) a momentelor in care acesta considera ca ar fi fost cel mai fericit. Moshul alege anii 70, cand isi petrecea zilele la agatzat intr-o cafenea gen Sisters - minus laptopuri, plus niste hippiotzi, plus o actritza care sa joace rolul nevestei pe cand era tanara (si pe care o agatzase fix in acea cafenea).
Filmul are ceva din Michel Gondry - cine a fost incantat de Eternal Sunshine... va gasi filmul asta de un sharm si romantism irezistibil, plus ca e foarte chic in modu ala frantzuzesc pur-sange - cu cafenele, esharfe, haine si gagici fara griji care nu-s niciodata mahmure.
************************************************************
Beasts Clawing at Straws
(regizat de Yong-hoon Kim, debutant)
Recomand calduros filmul asta celor care duc dorul filmelor de tineretze ale lui Guy Ritchie si n-au fost deloc incantatzi de tentativa sa de revenire cu The Gentlemen. Tot ce a uitat Guy Ritchie se regaseste in acest debut, ecranizare dupa romanul unuia pe nume Keisuke Sone.
Povestea e despre o geanta de bani care se plimba de colo-colo prin mainile unor personaje natange si/sau violente care tot insceneaza situatzii ce le scapa de sub control. Nu e atat de violent pe cat suntem obisnuitzi de la cinemaul din Coreea, desi are portzia sa de hacuiri si dezmembrari - majoritatea offscreen, caci am impresia ca filmul incearca sa se pozitzioneze drept comedie. Sigur ca e genul de film care n-ar fi existat daca inainte nu exista Guy Ritchie insa, cum spuneam, depaseste orice a facut el de multa vreme incoace.
Sunt si niste trucuri de scenariu, cu povestea derulandu-se non-cronologic insa e usor de urmarit, nu a ridicat dificultatzi de intzelegere nici dupa ce am bagat 2 beri clandestin pe sub masca pe care ne-a obligat TIFFu sa o purtam in aer liber. Dar despre asta a spus mai multe Cristi Puiu. Si sa nu-i aud pe PNListi ca de la faptu ca am baut eu pe sub masca la TIFF avem acu 3000 de infectzii pe zi.
No comments:
Post a Comment