Impresii despre filmele musai de la TIFF 2020. Despre cele asa si-asa (bunicele majoritatea) am scris aici, aici, aici, aici. Despre cele naspa aici.
DAU.Natasha
(regizat de Ilya Khrzhanovsky, Jekaterina Oertel, el rus, ea machioza)
Titlul bizar al filmului vine de la faptul ca e un capitol al MEGAproiectului DAU - proiect megaloman de speriat derulat pe parcursul a 15 ani, in care sute de actori au fost pusi sa traiasca intr-un miniorash servind ca platou de filmare, construit special pe un stadion ucrainean. A fost initziat cu suportul Ministerului rus al culturii, ulterior preluat de un mogul anti-Putin care a fugit in Bulgaria si a rupt proiectul de influentza Kremlinului care incepuse sa puna betze in roate.
Orasul fake a functzionat 24/7 peste 10 ani la rand, cu actorii traind in rolurile unor alter-ego-uri din epoca stalinista, folosind ruble, haine si tehnologie de pe vremea aia, iar ocazional lasandu-se filmatzi in comportamentul "in character" - un fel de Stanford Prison Experiment meets Big Brother. S-au iscat si procese din partea actorilor care s-au simtzit abuzatzi (insa cei care s-au implicat pe termen lung par destul de multzumitzi de rezultat). Criticii nu-s nici ei prietenosi - sunt numeroase scene in care actorii beau, se drogheaza, fac sex, spinteca un porc sau se bat in modul cel mai sincer si neregizat, servind insa progresului povestii in modul naturalist pe care a mizat regizorul megaloman. Din cand in cand la proiect au participat si vedete venite din exterior - Marina Abramovic, ceva psihologi si antropologi interesatzi de evolutzia psihologiei actorilor nevoitzi sa traiasca in character ani la rand. Invitatzii externi apar si ei ca personaje episodice.
Anul trecut au editat materialul video acumulat pe parcursul anilor, din care au rezultat 13 filme de fictziune, plus niste miniseriale si documentare (inclusiv un film meta despre construirea si demolarea orashului-platou de filmare, concept aparent inspirat de Synecdoche New York). Cele 13 filme sunt fragmente dintr-o poveste-puzzle, fiecare film exprimand perspectiva limitata a cate unui personaj care vede si pricepe doar evenimentele in care e implicat direct.
DAU.Natasha e primul film care a avut parte de o distributzie mai larga pe la festivaluri, dar creca pot fi vizionate toate pe platforma de streaming DAU. In acest prim film punctul de vedere este al Natashei, o chelneritza care lucreaza la un Institut sovietic de cercetare unde e recrutata de KGB ca turnator (sau "denuntzator" cum se spune daca torni pt DNA, sau "avertizor de integritate" cum se spune daca torni pt americani).
Filmul functzioneaza de sine statator ca drama personala a chelneritzei, dar si ca piesa de puzzle prin indiciile oferite cu privire la scopul Institutului (implica experimente SF detaliate in alt film al seriei). Durata e cam excesiva - scene de 15-20 minute in care nu se intampla nimic altceva decat ca se bea "ruseste", actorii se fac muci in timp real, vorbesc tampenii, fac sex nesimulat, se duc la buda etc. Cine are rabdare sa priveasca rushi si rusoaice imbatandu-se muci timp de o ora va gasi ulterior foarte intensa a doua jumatate a filmului, mult mai focusata, iar finalul e perfect calculat sa starneasca interesul pentru restul seriei (poate e descurajator ca al doilea film, recent lansat si el, are 6 ore).
P. S. Foarte interesant acest articol de pe Guardian, pentru a capata o viziune de ansamblu asupra proiectului DAU (e important in viatza sa si intzelegi la ce te uitzi, nu doar sa te holbi).
**************************************************
Tall Tales
(regizat de Attila Szasz din Szolnok)
Nu e chiar o capodopera dar sunt multzi factori care ma determina sa recomand filmu asta:
In primu rand actritza slovaco-unguroanca Vica Kerekes care e cea mai hot faptura aparuta in cinema de la Monica Bellucci incoace. Apoi actorul clujean Levente Molnar care de la Oscarul filmului Son of Saul a devenit un superstar al cinema-ului maghiar (in mod bizar nu prea are treaba cu cinemaul romanesc, desi cartea lui de munca e la Cluj - Tudor Giurgiu are o datorie morala sa acopere cumva aceasta prapastie, sa aduca laolalta cinemaul romanesc cu cel unguresc, dar poate-s cam multe orgolii la mijloc). Know-how-ul tehnic al ungurilor ne e net superior, de cand fac outsourcing pentru Hollywood (vezi noul Blade Runner) - le-au ramas scule si expertiza, machiaje, costume, scenografie, nu mai ai impresia ca-s un fel de filme romanesti vorbite in alta limba. Chiar si ceva CGI se vede aici.
In sfarsit, povestea e undeva intre fratzii Coen si Ioan Slavici: la finele WW2 protagonistul viziteaza familii care si-au pierdut rude pe front si le toarna minciuni despre cum i-ar fi cunoscut pe respectivii si cum de fapt moartea lor nu e chiar certa. In schimbul sperantzei mincinoase, familiile ii ofera diverse - unii bani, altzii haine, ori cazare temporara. Treaba se impute cand unul din astia despre care mintzise chiar se intoarce de pe front, iar mincinosu tre sa scoata pe undeva camesha.
*************************************************
The Painted Bird
(regizat de Vaclav Marhoul, ceh)
Film facut cu ambitzii mari - are 3 ore, e alb negru, cu trimiteri la Tarkowsky si cineastii polonezi clasici, cu actori de Hollywood incercand sa vorbeasc in ceha (!?) (Harvey Keitel, Julian Sands, Stellan Skarsgard si inca catziva). Tehnic arata superb, filmul trebuia sa fie un blockbuster est-european.
Si totusi, a trecut cam nebagat in seama, nici la Oscaruri nu a ajuns, caci a facut o gafa majora pentru sensibilitatzile momentului: singurele personaje pozitive din film sunt rushii. In general filmele despre WW2 au doua partzi clar definite - Binele (localnicii + americanii venitzi in ajutor) si Răul (invadatorii nemtzi) insa aici retzeta e modificata: Binele sunt armata de salvare ruseasca, in timp ce Răul e cam tot restul lumii: localnicii cehi sunt tzarani abrutizatzi si pedofili bisericoshi, nazistii fac ce fac nazistii (iar cate unul e chiar sufletist), apar niste cazaci polonezi care violeaza tot ce le iese in cale, lumea e ultra-abrutizata iar rushii-s singurii de treaba si decenzi (doar ca unu e jucat de un american - Barry Pepper din Saving Private Ryan e si aici lunetist, doar ca rus).
Filmul are la baza romanul unui anume Jerzy Kosinski - scriitor polonez evreu emigrat in SUA, apropiat al lui Polanski, ceea ce i-a facilitat o scurta cariera la Hollywood ca scenarist; a scris romanul asta inspirat de povesti de razboi ale familiei sale, iar cineva a gasit de cuviintza sa-l ecranizeze taman acu, cand e cel mai nepotrivit sa zici ca rushii au facut ceva bine in existentza lor. Pentru cine are puterea mentala de a depashi acest impediment moral, filmu e highly recommended.
**********************************************************
Mother
(regizat de Rodrigo Sorogoyen, autorul lui The Candidate)
Spaniolul Sorogoyen e una din vedetele TIFF-ului, toate filmele lui au fost excelent primite, e unul din regizorii care au crescut deodata cu festivalul iar anul trecut a si ajuns la Oscar chiar cu scurt-metrajul din care s-a nascut acest film. De regula filmele nascute din scurt-metraje pacatuiesc prin diluare, ideea originala fiind topita in scene de umplutura. Aici ideea originala e doar prima scena a filmului, iar de acolo povestea e extinsa fain in diverse multe alte directzii.
Protagonista e o mama care la inceput primeste un telefon de la fiul ei de 6 ani, ratacit pe o plaja din Frantza si posibil rapit de cineva - insa totul e vag, singurele informatzii sunt baiguielile copilului in telefonul care mai avea doar o bara la baterie. Dupa care copilul dispare cu totul. Restul filmului se intampla 10 ani mai tarziu, cu mama traumatizata cautandu-si joburi de chelneritza pe plajele pe unde s-a pierdut copilul, sperand sa-l vada din intamplare. Asta o impinge sa stalkuiasca divershi tineri care au varsta aproximativa a fiului pierdut.
Sorogoyen e un maestru absolut al dialogului, alcatuieste personaje puternice pe care tzi le amintesti multzi ani dupa vizionare. In filmul asta apeleaza si la trucul regizoral al lui Cuaron din Roma, cu camera panoramica care tot baleiaza orizontal scenele (doar ca asta nu e alb-negru).
*****************************************************************
Instinct
(regizat de Halina Reijn, de obicei actritza olandeza)
Thriller feminist intens cu vrajitoarea din Game of Thrones in rolul principal (si produs de ea, si regizat de o amica cu care a infiintzat o casa de film feminist care promite si alte titluri de gen).
Protagonista e psiholoaga la o pushcarie unde trebuie sa consilieze un violator magrebian - cam cocalar dar care emana testosteron prin totzi porii, plus ca e minoritar etnic si trebuie sa se poarte cu manushi cu el. Incercand ea sa afle mai multe despre psihologia violului si jocurile de putere asociate fenomenului se trezeste atrasa intr-un joc de-a Basic Instinct, cu magrebianu asta indeplinind functzia de acolo a lui Sharon Stone, de agent provocateur cu o psihologie dubioasa de predator sexual.
Filmul fiind olandez e putzin ambiguu in ce priveste rezolutzia - nu e clar cum ar trebui impacata tolerantza fatza de imigrantzi cu rezistentza fatza de masculinitatea toxica. Cam in asta sta si farmecul filmului, totul e ambiguizat, mentzinut intr-o tensiune puternica din care protagonista trebuie sa iasa cu chilotzii pe ea, si sa nu poata fi acuzata ca a fost rasista.
No comments:
Post a Comment