Tuesday, May 31, 2016

Filme naspa de la TIFF 2016: Couple in a Hole, Despite the Night, Man in High Heels



A inceput TIFF 2016.

Stau intr-o cafenea sa notez primele impresii. La masa de alaturi, un hipster cu un laptop Mac da frenetic searchuri dupa "Sophia Loren" sa afle si el cine e. De cateva minute a inceput sa faca colaje in Photoshop cu poza Sophiei Loren suprapusa peste imagini cu Clujul si cu cafele de alea cu inimioare cum se fac in Sisters. Ceva in genu asteia de am pus-o aici deasupra, doar ca io am facut-o in good old Powerpoint 2003, tehnologie retro.

Au trecut cateva zile si TIFFu de anu asta se anuntza ingrijorator de anost. Poate eram eu mai easily amused pe vremuri, dar la editzia asta n-am prins niciun film breaz in primele 4 zile. Nu-i nimic, s-a mai intamplat si alta data, mai ales ca la inceput intru la filme aproape random si abia in a doua jumatate apelez la crowd-sourcing si recomandarile celor care, mai mult sau mai putzin random, au gasit si filmele bune.

Totusi sunt unele elemente care ingrijoreaza din capul locului:
  • Sectziunea horror, pe care o urmaream cu religiozitate, are in acest an o gramada de filme vechi sau reprizate de la editzii precedente. Despre o noua editzie a Festivalului Biertan, nici un semn;
  • S-a facut ceva economie si la blockbustere, daca ignoram ce a rulat oricum in cinematografe (common, Mad Max? inseamna ca la editzia urmatoare o sa avem Deadpool?). Mai putzine finaliste Oscar/Cannes/Berlin decat in altzi ani;
  • Nu avem inca o sectziune de film religios - s-ar fi potrivit de minune in contextul conflictului ortodox vs. LGBT de saptamana trecuta. Nu o zic neaparat in sens ironic, creca tzara asta a ajuns la momentul la care s-ar cuveni ca ortodocsii sa se informeze cu privire la minoritatzile sexuale, iar comunitatea LGBT sa se informeze putzin si cu privire la teologia creshtina, acum ca s-au pus la punct cu astrologia si diverse ezoterisme New Age. In aceeasi ordine de idei (dupa cum bine evidentzia Cristi Marculescu), continua sa lipseasca o sectziune de filme cu pitici;
  • Partyurile se anuntza a fi cu ushile inchise. Cele din timpul saptamanii, care mai erau cat de cat deschise largului public, sunt acum cu bodygarzi la intrare. Bucurestenii stau sechestratzi inauntru, clujenii stau frustratzi afara. Noroc ca se mai plictisesc bucurestenii, realizand ca intre ei se puteau vedea oricum si la Bucuresti, asa ca dupa 2-3 beri mai evadeaza din Casa TIFF sa dea iama peste clujencele din cafenelele alaturate.
De partea buna a lucrurilor, concertele se anuntza mai spectaculoase decat in altzi ani, in special Kimo Pohjonen (am scris despre el in Dilema pe vremea colaborarii cu Kronos Quartet) si A Hawk and a Hacksaw (am scris si despre ei in Dilema aici). Un eveniment cu totul spectaculos a fost concertul Orchestrei Operei Maghiare din Cluj cu dirijoarea Simona Strungaru si compozitzii ale islandezului Bardi Johansson prezentate drept coloana sonora live in timpul proiectziei filmului mut de acu 100 de ani Haxan (o proiectzie similara, dar acompaniata de trupa Apa Neagra, a fost si la Festivalul de la Biertan acu 2 ani).

Tot de partea buna, avem (ca la mai toate TIFFurile) un calup de filme romanesti pe val, recent salutate pe la festivaluri. O sa fie bataie pe ele, asa ca astept sa fie distribuite ulterior. Tot bataie e si pe filmele cu stelutza rosie caci lumea nu a intzeles inca ca alea nu-s filme deochiate, ci filme de la care majoritatea spectatorilor ies in primul sfert de ora, deci nu pricep de ce se mai inghesuie sa intre.

In fine, nu o sa mai astept sa se adune filmele ca in altzi ani, ci le prezint cu tzaraita. Deocamdata cateva titluri pe care le putetzi evita linistitzi in caz ca se mai dau:

Couple in a Hole

(regia Tom Geens, never heard of him, never will)

Tipa aia urata care in Game of Thrones alapta un baiat mare, cu scotzianu ala cu accent superthick din The Thick of It / In the Loop formeaza un cuplu care traieste intr-o groapa din padure. Ea e nebuna si crede ca daca urla suficient de tare totul se rezolva in viatza. El ii mentzine aceasta iluzie incercand sa ii suporte nazurile, ba mai si merge la vanatoare ori la furat haine din satele din imprejurimi, caci se apropie iarna.

Filmul parea ingenios pana la un punct - o metafora in cadru eco a cuplului traditzional care isi organizeaza o cusca defensiva pe principii "morale", cu partenerii impiedicandu-se prin conditzionari reciproce sa mai evolueze, obligandu-se la un mod de viatza redus la satisfacerea reciproca de toane si pitici pe creier ale celuilalt, sub pretextul "daca ma iubesti cu adevarat". Am indraznit chiar sa sper la o comedie absurda in spiritul filmelor lui Yorgos Lanthimos (Lobster etc.).

N-a fost sa fie. Misterul imprejurarii in care cei doi au ajuns sa traiasca in padure devine repede miza centrala a filmului, conducand spre un final ridicol care dezintegreaza toata metafora de care spuneam mai sus. Ramane un film-ghicitoare excesiv de lung pentru putzinul de poanta pe care il contzine.

P.S. Filmul mai trimite si la ura traditzionala intre britanici si francezi, de parca umpic de xenofobie ar fi innobilat cumva povestea.



***********************************


Despite the Night

(regia Philippe Grandrieux, un prick pretzios)

Cel mai nasol aspect legat de genul asta de filme e ca, dupa ce stai la o coada imensa si abia reusesti sa intri in sala, lumea incepe sa paraseasca sala si tot iese cu tzaraita vreme de vreun ceas, impingandu-se, scartzaind podele, provocand o vanzoleala teribil de iritanta. M-am ridicat de 10 ori de pe scaun sa las lumea sa plece, iar la un momendat unu care se pornise sa iasa s-a oprit la mijlocu randului caci incepuse o scena de sex si a tzinut sa o vada pana la capat. dupa care i s-a parut din nou interesant filmul si a continuat sa se mai uite o vreme, apoi iar s-a razgandit si iar a inceput sa umble printre scaune chinuindu-se sa iasa. Eu as taia filmele astea in episoade de jumate de ora, dupa care as da o pauza sa iasa cine are de iesit, apoi inca juma de ora, inca o pauza si tot asa, sa nu mai iasa fiecare cum si cand il taie capu, ci in mod cat de cat organizat.

Asta e clar cel mai nasol film pe care l-am vazut la TIFF de vreo 10 editzii incoace, creca de la Phantasma, pentru cine si-l aminteste. Ca si respectivul titlu, se doreste a fi filmul shoc al editziei, insa shocul vine mai degraba din durata filmului si din arogantza regizorului. Filmul ofera o cantitate intolerabila de doua ore jumate de incoerentza dopata, in care toata lumea pare sa fi fost pe un drog sau pe altul, din pacate nu toata lumea pe acelasi. Editorul a lipsit din organigrama, altfel n-ar fi lasat materialul sa treaca de cele 30 de minute suficiente pentru ce era de spus. Doua scene cat de cat mai violente vin tardiv, cand spectatorul e deja anesteziat de un plictis ce radiaza dureros prin tot corpul.

Povestea e despre niste hipsteri parizieni care ziua o ard boem pe malurile Senei iar noaptea se drogheaza, canta dream pop, fac sex depresiv si se vaicaresc autosuficient despre plictisul care le cuprinde vietzile. E genul de tineret cu prea mult timp liber, forjat in insenzitivitate, ce incepe sa se dedea la experientze abjecte in cautare de senzatzii tari - mai exact, niste gagici incap pe mana unor producatori de filme porno violente (printre ele si nevasta regizorului Yorgos Lanthimos, servitoarea din Lobster). Atzi putea crede ca e loc de thriller aici, dar thrilleru se reduce la vreo 5 minute din totalul de 2,5 ore de imagini cu tineri holbandu-se unii la altzii, bombanind misterios sau cautandu-se reciproc de oua.

Nu am nimic cu filmele de tip exercitziu estetic, chiar lipsite de structuri narative standard (Amer a fost interesant, de exemplu), dar aici povestea nu e absenta, ci se cazneste neputincios sa se formeze. Se zice ca regizorul francez e un fel de avangardist detasat de cinemaul lumesc, in spiritul lui Guy Maddin, dar impresia mea e ca aici omu tzinteste totusi spre coerentza si sentimentalisme, dar ii este greu sa-si adune laolalta mintzile dupa o noapte de tras prafuri. Spune destule si faptul ca Marilyn Manson e mare fan al individului asta si l-a invitat acu 10 ani sa-i regizeze videoclipul la Putting Holes in Happiness.


***************************************************************


Man on High Heels

(regia Jin Jang, autor de thrillere coreene de duzina)

Primul criteriu dupa care caracterizez un film ca fiind prost e daca pe parcursul a 2 ore nu e in stare sa adauge nici macar un element in plus fatza de sinopsisul de 3 randuri de pe IMDB. Filmul asta e un astfel de exemplu: un detectiv sud-coreean vrea sa-si faca schimbare de sex, dar planurile ii sunt infranate de un caz de #coruptiaucide care ii solicita neaparat interventzia prin metode kung-fu. In poveste e implicat si un procuror care seamana dubios de tare cu Ponta, ori o versiune asiatica a sa (poza de dedesubt).

TIFF-ul a avut de la bun inceput o puternica agenda LGBT, de obicei camuflata in mod difuz intr-o paleta foarte larga de genuri si teme. E normal, se intampla la majoritatea festivalurilor occidentale, caci izolarea acestei agende intr-o sectziune dedicata de film LGBT (cum sunt bunaoara cele dedicate ungurilor, copiilor sau animalelor) ar fi o mishcare proasta si segregatzionista. Au existat totusi vreo 2 editzii ale festivalului (iar asta pare a fi a treia) in care a fost un semnal statistic dubios faptul ca la orice film nimeream exista un personaj gay sau o miza de pe agenda LGBT (in varianta cea mai subtila, macar o ridiculizare a notziunii clasice de familie, asa cum o intzelege batalionul ortodox al Lianei Stanciu).

In unele cazuri, precum filmul de fatza, subiectul LGBT e pus ca nuca-n perete, sa bifeze ceva casutza undeva intr-un formular cu grupuri tzinta. Mai ciudat e ca pe alocuri am avut chiar senzatzia ca filmul se doreste funny, cumva in directzia Tootsie (vezi si traducerea shugubeatza in romaneste - Politzistul pe Tocuri) ceea ce ridica problema daca filmul asta chiar s-a dorit vreodata a fi un film LGBT, sau nu cumva e menit sa faca misto de filme LGBT.

Filmul e si o confirmare a faptului ca cinemaul sud-corean nu e nicidecum izvorul de arthouse care se pretindea a fi la inceputurile TIFFului, ci doar o filiala a Hollywoodului localizata regional pentru a mulge de bani un anume segment de piatza.






Wednesday, May 25, 2016

Seriale contra plictiselii: Ash vs. Evil Dead (sezonul 1)


Ash vs. Evil Dead (sezonul 1)

Am intzeles ca circula printre corporatistii bucuresteni surmenatzi doua cartzi de self-help - la una ii zice Secretul, la cealalta Analiza Tranzactzionala - pe care daca le citesti devii posedat de spirite malefice, rupi legaturile cu pretenii, familia, iar la capatul unei calatorii de regasire a sinelui afli ca de fapt esti un ass-hole de neimaginat. Am intalnit in foarte scurt timp mai multe cazuri de indivizi si individe care au cazut victime unor astfel de lecturi transformative, majoritatea la sfatul colegilor din corporatzii care au nevoie de resursa umana individualista si lipsita de obstacole sentimentale care ar putea sta in calea KPI-urilor.

Prima data cand am intalnit conceptul asta a fost in primul film al seriei Evil Dead, unde o simpla lectura din Necronomicon (o carte cu copertzi din piele de om) o facea pe iubita protagonistului Ash sa fie posedata de spirite rele si sa isi atace prietenii, fiind oprita doar cand Ash a reusit sa-i taie capul cu drujba. La 35 de ani de la lansarea filmului original (care avea sa se dezvolte intr-o trilogie), iata ca apare acest sequel sub forma de serial, in care protagonistul ia niste MDMA impreuna cu o curva si, luatzi de val, incep sa citeasca la mishto pasaje din carte fara sa realizeze ca in acest fel deschid din nou portzile Iadului, invocand demoni care de data asta amenintza intreaga umanitate. Trezindu-se a doua zi si realizand ce a facut, eroul se inarmeaza din nou cu drujba si calatoreshte inapoi spre cabana din filmul de acu 35 de ani, sa ingroape cartea inapoi de unde a luat-o. Pe drum se bate cu pomenitele spirite rele, folosindu-se de sus-numita drujba si de o palma bionica montata in locul mainii pe care fusese nevoit sa si-o taie singur, in acelasi context sus-pomenit.

Nostalgia e o chestie ciudata, care face adesea ca chestii penibile din trecut sa ne apara prin prisma timpului drept cool, underrated, avangardiste chiar. Hipsterismul ca ideologie s-a construit in buna parte pe acest fenomen optic, conducand la o cultura a reciclarii si colajului justificate drept referintze pop/meta readuse in atentzie pentru reevaluare. E, pana la urma, o forma sofisticata de marketing in plina criza a ideilor si proprietatzii intelectuale (nu e nimic diferit intre obsesia hipsterilor pentru revivaluri si obsesia Hollywoodului pentru remakeuri si sequeluri - ambele exploateaza familiarul in forme mai monetabile decat s-a putut in trecut).

Evil Dead e o trilogie de filme horror silly din anii 80, laudabila pentru abordarea do-it-yourself si pentru a-i fi propulsat in show business pe regizorul Sam Raimi, pe fratzii Coen (editori la primul Evil Dead) si pe actorul Bruce Campbell (l-atzi vazut si in ultimul sezon Fargo). Obligatzia de a avea un remake a fost deja bifata in urma cu 2-3 ani, cu un rezultat OK. Totusi vreun nostalgic revivalist s-o fi plans ca remakeul nu respecta spiritul comedic al filmelor originale (ceea ce e adevarat, dar asta e o chestie pozitiva). Asa se face ca s-a ajuns la acest serial ce apare drept o continuare directa la unde a ramas povestea in Evil Dead 3, cu tot cu Bruce Campbell (ajuns intre timp la statut de action figure) si mare parte din echipa originala (inclusiv regizorul Sam Raimi si producatorii).

Fanii Xenei, printzesa razboinica, vor fi incantatzi de acest serial, mai ales ca eroina lor apare aici intr-un rol cheie pe care nu-l detaliez ca e spoiler (si probabil va sta si la baza urmatorului sezon). Scene amuzante sunt, nu zic nu, dar cam ingramadite spre finalul sezonului si diluate in gaguri, fart jokes si punchlineuri adresate publicului Deadpool care se uita la filme ca la un fel de stand-up comedy cu actziune. Efectele speciale cheesy reflecta spiritul filmelor originale, nu e ca si cum n-ar fi avut bani, insa necazu cel mai mare creca sunt actorii din rolurile secundare, extrem de iritantzi si disperatzi sa treaca drept funny.

Partea buna e ca serialul trece repede, are deocamdata un sezon cu episoade de doar o juma de ora. Raspunsul fanilor a fost pozitiv si s-a aprobat deja inca un sezon, insa pe mine m-a facut sa ma gandesc cum de aveam rabdare cand eram copil sa ma uit la asa ceva si daca nu cumva e doar inca o mishcare a hipsterilor de a-si apropria cultura horror in mod ironic (sau dorintza lui Sam Raimi de a profita de respectiva apropriere). Serialul e produs de canalul Starz unde Raimi si-a mai lansat cateva seriale din astea trashy, cu succes moderat. Nu stiu daca o sa ma mai uit si la al doilea sezon, desi ziceam mai demult ca tre sa vezi macar doua sezoane sa potzi judeca un serial.



Monday, May 23, 2016

Seriale contra plictiselii: X-files (sezonul 10)


X-files (sezonul 10)

Cel mai nasol aspect cu privire la recenta tentativa de resuscitare a serialului X-files este ca Fox Mulder nu mai reuseste sa iasa din pielea personajului pe care l-a jucat in ultimii ani in serialul Californication. Pe toata durata acestui minisezon am avut impresia ca el e de fapt cel care le-a lasat gravide pe toate tipele alea care sustzineau ca fusesera rapite si inseminate de extraterestri, si ca s-a folosit de pozitzia de la serviciu ca sa le convinga de asta si sa scape de pensie alimentara.

In cele 6 episoade prin care producatorul Chris Carter incearca marea cu degetul pentru o eventuala relansare, Fox Mulder se imbraca ca un intelectual obosit caruia i-a cam trecut vremea, se tzine mereu de bancuri si ironii, se comporta de parca ar flirta cu toate gagicile, inclusiv cu victimele abductziilor extraterestre insa nu si cu colega sa, agentul Scully, pe care parca nu prea are chef sa o vada (eu am sarit peste cateva din sezoanele vechi asa ca nu mi-e clar in ce relatzie se mai afla cei doi si daca au vreun motiv ascuns de disensiune ori pur si simplu-s satui actorii unu de altu).

Nu mi-e clar ce asteptari aveam de la aceasta tentativa de relansare. Am fost fan al serialului o vreme, in timpul studentziei, dar m-am oprit pe la jumatate si n-am catadicsit niciodata sa acopar gaura. De vina e si faptul ca in tineretze, pe cand activam in cenaclul de literatura SF "Victor Papilian", noi cei interesatzi de SF ca literatura ne certam mereu cu o factziune desprinsa din cenaclul respectiv, care luau chestiile astea la "face value" si isi facusera martzea o intalnire separata de UFOlogie sub egida I want to believe. Pentru ei chestiile din X-files erau dezvaluiri serioase si considerau infantil-necuviincios ca noi ceilaltzi le luam drept fictziune si pretext de a face literatura (care nici macar nu era literatura, conform perceptziei manolesciene a criticilor literari de pe vremea aia). In fine, la un momendat ne-am rupt de grupul UFOlog, dar nici noi n-am mai facut literatura, nici ei n-au gasit extreterestri si tzara a ajuns in halul in care este acum.

Revenind, acest minisezon e alcatuit din fix 6 episoade, dintre care primul si ultimul au legatura cu restul serialului iar cele din mijloc sunt facute la misto. Singura chestie care mi-a placut e un fel de reverse psychology al scenaristilor, prin care acestia incearca sa ne convinga ca adevarata conspiratzie a fost sa-l convinga pe Mulder ca exista o conspiratzie legata de extraterestri, ca sa-l tzina ocupat si sa nu fie atent la ce se intampla cu adevarat pe la DNA/SRI/FBI/etc., deci creca e important totusi sa fim atentzi la serialul asta. 

In sfarsit, ultima chestie care ma ingrijoreaza e ca in ultimul episod cuplul Mulder-Scully e insotzit de un alt cuplu de agentzi FBI mai tineri, stagiari (vezi poza de mai jos), care ma tem ca vor inlocui definitiv protagonistii in urmatoarele sezoane in vederea intineririi serialului. Planurile de continuare nu sunt certe si genul asta de serial apare in zilele noastre cam fumat si invechit, mai ales dupa ce ai trecut deja prin Fringe ori Supernatural. Pana la urma faptul ca Mulder flirteaza cu gagicile violate de extraterestri e principala inovatzie a relansarii serialului.


Saturday, May 21, 2016

Filme naspa: Poltergeist 2015

Poltergeist 2015

(regia Gil Kenan, regizor de animatzii)

Scandalul Hexi Pharma e mic copil pe langa ce se va intampla cand vor incepe sa se prabusheasca blocurile de locuintze construite prin Romania in ultimii 15 ani. Bancile si filmele de constructzii ar trebui sa-si asume putzina responsabilitate in privintza fenomenelor poltergeist si sa nu mai vanda apartamente care se prabushesc in capul locatarilor cu 20 de ani inainte sa se termine plata creditului. Sper ca intr-o buna zi legea darii in plata sa includa si o serie de amendamente legate de locuintzele bantuite ori construite peste cimitire de gepizi.

Un motiv pentru care lumea nu ia inca in serios aceste probleme e ca povestile cu case bantuite au dat cel mai sarac si rudimentar subgen al cinemaului horror. Daca celelalte subgenuri (vampirii, varcolacii, zombie etc.) au fost folosite de-a lungul timpului drept codificari pentru diverse metafore, filmul cu fantome n-a prea incercat sa devina altceva decat o ocazie de sperieturi provocate cu zgomote brushte si stridente. Exceptziile sunt cele care vin din literatura (Shining, sa zicem) ori din zone de corcitura (paradoxal si neplacut, dar soap opera Ghost cu Demi Moore ramane unul din titlurile inovatoare ale genului). Uneori filmul cu fantome a mai beneficiat macar in plan estetic de originile sale gotic-romantice (Crimson Peak, The Others), insa japonezii s-au kkt si in aceasta calitate cand au dat drumul la The Ring si toata isteria techno-goth cu fantome wireless.

In consecintza, Poltergeist 2015, desi e remake la unul din cele mai importante filme cu case bantuite (originalul din 82 fiind scenarizat de Spielberg si regizat de autorul Texas Chainsaw Massacre) si chiar un premergator al curentului japonez (televizorul fiind un asset cheie al povestii), s-a prezentat in 2015 drept unul din cele mai banale horroruri ale anului, cu cel mai derivativ scenariu pe care l-am vazut in foarte mult timp, greu de suportat pentru cineva care a vazut macar unul din titlurile seriilor Insidious ori Paranormal Activity. Cumva se pierde pana si evidentza ca respectivele titluri sunt derivate de fapt din Poltergeist-ul original, facand acest remake sa arate cam ca teza de doctorat a lui Ponta.

Singurul element de inovatzie este ca televizorul care o hipnotizeaza pe fetitza din film nu mai e pe lampi ca in filmul origina; de data asta e SMART, plat, cu LEDuri si cu optziunea aia PiP cu care te potzi uita la filme porno simultan cu emisiunile Antena 3. De fapt nici macar nu e o inovatzie dpdv horror, caci televizoarele pe lampi mi s-au parut dintotdeauna mai creepy, cu bazaitul ala in surdina care te sapa la marginile creierului.

Important pentru filmele astea sunt si personajele copii, care trebuie sa aiba fetze destul de creepy (ochi mari, zambete nenaturale). Remake-ul asta insa nu se straduie deloc, bazandu-se doar pe faptul ca e 3D si poate cu asta reuseste sa faca niste pitzipoance sa-si verse popcornu in poale.



Thursday, May 19, 2016

Filme contra plictiselii: White God


White God

(regia Kornel Mundruczo, autorul versiunii unguresti a lui Frankenstein)

Se zice ca ungurii sunt cei mai tari dresori de caini, iar filmul asta e un show-off al acestei mandrii natzionale. Eu, desi in buna parte ungur, n-am reusit sa dresez cainii pe care i-am avut mai mult decat s-ar fi dresat singuri traind pe strada, deci creca afirmatzia de mai sus e o minciuna.

Ca poveste, White God nu e mare lucru in plus fatza de ce se intampla in orice film cu animale dresate (Black Beauty, Babes, Lassie etc.). Un catzel nedreptatzit in viatza si ratacit de stapana lui iresponsabila isi aduna pretenii de prin Budapesta si se razbuna pe cei care i-au facut viatza grea - boschetarii care l-au tras de coada, organizatorii de lupte cu caini, hingherii abuzivi etc. Actorii umani sunt cei minim obligatorii intr-un astfel de film, ca sa stabileasca niste puncte de reper prin scenariu.

Diferentza principala fatza de alte filme cu animale e ca aici e vorba de cateva zeci de caini, nici macar unul facut pe calculator, orchestratzi sa se comporte intr-un anume fel, sa se aseze cumva in cadre largi care reusesc sa spuna multe fara vorbe, fara vreo prezentza umana. E aici un conflict tacit intre specia invingatoare a bipezilor si o tardiva rabufnire de frustrare a unei specii perdante care s-a incapatzanat sa umble in 4 labe si nu isi mai gaseste locul in habitatul primilor.

Mai dubios e cum au reusit sa-i convinga pe caini sa se sfashie intre ei respectand totusi regulamentele de evitare a abuzului de animale si mai ales cum au fost dresatzi sa fugareasca si sa sfashie oameni. Ce-i drept, filmul nu are si un disclaimer cum ca oamenii n-ar fi fost ranitzi in timpul filmarilor.

Cu greu reuseste filmul sa evite statutul de documentar Animal Planet, dar pana la urma reuseste. E cam lung pentru cat are de spus, dar e o munca enorma de staging aici, iar regizorul Mundruczo a sperat din toata inima sa ajunga la Oscaruri cu filmul. A trebuit sa se multzumeasca cu cateva premii de festivaluri europene, iar ca sa fie bagatzi in seama la Oscaruri ungurii au mers pana la urma pe sfatul lui Ricky Gervais si au facut un film despre Holocaust.


Tuesday, May 17, 2016

Filme contra plictiselii: Fury


Fury

(regia David Ayer, candva autor de filme politziste bune)

Nu intzeleg cum cineva care se uita la filme de razboi, care ar trebui sa fie culmea mizerabilismului, ar putea sa se lase furat, chiar si pentru o clipa, de vreun fior erotic legat de torsul lucios si ostentativ incordat de catre Brad Pitt, emanator de testosteron intre doua ordine racnite spre subalternii sai beta-males. Nu m-as mira ca intr-o buna zi sa-l bage astia si intr-un film despre Holocaust, doar ca sa aiba ocazia sa ni-l arate dezbracandu-se inainte sa intre la dushurile cu gaz. Exista catziva actori a caror prezentza in filme arata tot mai mult a product placement si tot mai putzin a actorie.

Dupa Saving Private Ryan n-a mai prea ramas loc de filme de razboi. Cele care au mai iesit pe ici pe colo s-au specializat pe cate un detaliu, de regula pe cate un tip de arma si particularitatzile manevrarii sale (Enemy at the Gates, cu lunetishti) ori pe cate o locatzie mai exotica (Iwo Jima). Ceva in genul Enemy at the Gates se incearca si aici, insa cu tankishti si strategii de lupta specifice tancurilor. Sunt cateva scenete interesante de coregrafie tankista, insa mult prea putzin. Si e mult prea mult loc lasat lui Brad Pitt si pectoralilor sai care in mod evident au fost lucratzi la sala si nu in transhee. Am impresia ca l-au si epilat pe piept.

Povestea e despre tancul Fury condus de Brad PittShia LeBoeuf si inca niste americani viteji, care se adancesc in teritoriul nemtzesc in timpul ultimelor zbateri ale trupelor hitleriste de dinaintea caderii Berlinului. La un momendat baietzilor li se strica o shenila si sunt nevoitzi sa protejeze cu orice pretz o poteca invadata de 1 milion de nemtzi la care Brad Pitt le face felul eroic, doar din miscari de incheietura. Am jucat suficiente shootere incat sa ma pot bucura de cate o scena de razboi bine coregrafiata, dar filmul asta e generic chiar si in momentele sale cele mai intense.

Pacat, caci regizor e un tip interesant, David Ayer, specializat pe poveshti politziste mishto (Training Day, End of Watch, Street Kings). Aici omul umbla insa pe teritoriu necunoscut si face un film care nu ii era chiar la indemana, probabil comandat de biroul de propaganda americana in pregatirea psihologica a populatziei pentru viitorul Razboi Mondial si pentru operatzionalizarea scutului de la Deveselu. Cocalari, epilatzi-va pe piept ca tre aparatzi tzara!

Ar mai fi notabil si un rol secundar al lui Anamaria Marinca a noastra, in rolul unei nemtzoaice care ii face de mancare lu Brad Pitt in timp ce acesta isi flexeaza pectoralii.

Sunday, May 15, 2016

Filme musai: Tale of Tales


Tale of Tales

(regia Matteo Garrone, autorul Gomorrei)

Probabil cel mai frumos film pe care va fi sa-l vad anul asta, Tale of Tales ecranizeaza in cheie adulta un calup de basme vag interconectate preluate din colectzia de basme italiene Pentamerone publicata in secolul XVII, ulterior plagiata si remixata copios de Fratzii Grimm, dar si de autori mai moderni (Italo Calvino si basmele sale culte).

Intr-una din povestiri avem un printz curvar (Vincent Cassel) indragostit de o hoashka batrana vrajita sa para mai tanara (Stacy Martin din Nymphomaniac), in alta un rege creste un purice drept animal de casa, iar in a treia un alt rege incearca sa faca rost de inima unui monstru acvatic care sa o ajute pe regina sa (Salma Hayek) sa ramana gravida.

Desi volumul original a fost publicat ca o colectzie de povestiri moraliste pentru copii, varianta cinematografica are doze semnificative de horror si erotism, impingand subtil filmul intr-o zona adulta fara a-i submina cu nimic statutul de basm si farmecul suprarealist. Eroticul si horrorul ocupa un spatziu cat se poate de natural in designul superb al filmului, o chestie in general valabila la basme, traducatorii si antologatorii fiind cei responsabili cu castrarea si cenzurarea povestilor vechi pentru publicul infant. Uneori nici macar ei, caci imi amintesc cu oroare scene cel putzin dubioase pe care le citeam in copilarie prin 1001 de Noptzi, Legendele Olimpului si chiar in Biblie, faze despre care adultzii care ma obligau sa citesc acele cartzi in mod clar n-aveau habar, altfel nu m-ar fi lasat sa le citesc. Parintzi, nu lasatzi copiii sa citeasca Biblia, face-tzi-le rost de o versiune pentru copii, vorbesc serios!

Disney incearca si ei de ceva vreme sa reformateze basmele lor in aceasta cheie adulta (vezi Maleficent), dar totusi o fac  mai timid decat o face italianul Matteo Garrone aici. Am fost cu atat mai surprins cu cat regizorul e cunoscut prin filme diametral opuse stilistic, mult mai sobre si austere, poate va amintitzi de multi-premiatul Gomorra despre mafia napolitana. Deci ce avem aici e ca si cum Cristi Puiu s-ar apuca sa regizeze un film din seria Harry Potter.

Rezultatul e foarte sofisticat in detalii, fiecare cadru e atent compus si proiectat dupa un atent design cromatic, de unghiuri si forme. Dialogurile par rudimentare, probabil preluate din materialul original, pronuntzate teatral si lasand sa se ghiceasca semnificatziile tacite din spatele basmelor clasice, lasate nespuse pentru a nu bulversa prea mult copiii care le citeau.

Unii preteni sustzin ca Tale of Tales seamana si cu filmele Fantaghiro, ecranizate de regizorul horror Lamberto Bava dupa basmele culte ale lui Italo Calvino, populare pe canalele italiene de cablu TV prin 95 sau mai devreme.

Friday, May 13, 2016

Filme musai: Hail Caesar


Hail, Caesar!

(regia Fratzii Coen, autori de comedii idioate cu George Clooney)

Oricat s-ar chinui, George Clooney nu se califica drept actor funny, insa cumva fratzii Coen reusesc iata sa mulga din el a treia comedie idioata; care s-ar putea totusi sa fie si cea mai desteapta din aceasta trilogie involuntara (primele doua au fost Oh Brother where art thou si Intolerable Cruelty). 

La suprafatza e un omagiu adus Hollywoodului de alta data si practicilor de management cultural de atunci, in special unui anume Eddie Mannix care prin anii 50 facea pentru studiourile de la Hollywood trafic de influentza, adica mushamaliza probleme de imagine ale actorilor si convingea lumea sa faca chestii. La ei activitatea asta se numea lobby, PR, "fixing", uneori chiar "project management" si n-a tzinut mereu de zona interlopa, desi in ultima parte a vietzii umbla vorba ca Mannix se insotzise cu Mafia care l-au ajutat sa-l bata pe tipu cu care si-o tragea nevasta-sa.

Mai in profunzime, fratzii Coen isi reviziteaza propriile frustrari legate de industria filmului, cele despre care au mai povestit cu multzi ani in urma si in Barton Fink. Dar atunci erau niste incepatori frustratzi, acum sunt niste moguli care fac misto de propriile probleme pe care le aveau in tineretze. Exista la Hollywood o traditzie a comediilor meta-critice cu privire la functzionarea sistemului Hollywood si multzi regizori simt nevoia sa bifeze obligatzia de a lasa in urma lor un astfel de film, cu care sa nu supere pe nimeni dar sa-shi spuna totusi oful (vezi si cazurile Woody Allen, Robert Altman, Barry Levinson, recent chiar David Cronenberg shamd).

Cel mai interesant e felul in care Hail Caesar! trece dincolo de subiectul de suprafatza, reflectand asupra schizmei sociale dintre gandirea de stanga si cea de dreapta, destul de violenta in acest an electoral atat la americani (Trump, Bernie Sanders samd) cat si la noi.

Intriga filmului are a face cu faptul ca personajul lui George Clooney, un actor alcoolic dar pe val, e rapit de un grup de scenaristi care au descoperit comunismul si au decis sa protesteze impotriva capitalismului hollywoodian rapind actori si boicotand productzia unui blockbuster biblic (e aici un misto la adresa grevei scenaristilor de acu catziva ani). De cealalta parte, sus-pomenitul Eddie Manix (Josh Brolin) e producatorul filmului si purtatorul de cuvant al dreptei capitaliste care invarte lumea pe degete pentru a duce proiectul filmului la bun sfarshit. Vorba fostului meu shef: this is not a democracy, this is a ship that must fly!

Scenaristii sunt frustratzi ca se simt exploatatzi de un incompetent al carui unic merit e ca detzine mijloace de productzie si o carte de teleon. Producatorul e frustrat ca oamenii-s lenesi si trebe tot timpu sa urle la ei ca sa se miste lucrurile inainte. Deci e tragedia clasica a antreprenoriatului, minus partea de coruptzie care avea sa se inventeze mai tarziu ca metoda de a-si da la gioale unii altora. Filmul se petrece in anii 50, cand era la moda la ei mccarthysmul si "condamnarea comunismului", (importate recent si la noi prin Macovei si imaculatzii ei), dar si cand traficul de influentza se discuta doar in termeni cu conotatzie pozitiva ("lobby", "fixing" etc.).

Prin roluri secundare amuzante mai apar Ralph Fiennes, Frances McDormand, Tilda Swinton, Scarlett Johansson etc. adica totzi amicii fratzilor Coen, plus Magic Mike care mai nou se infiltreaza in filmele tuturor regizorilor cool (a fost recent si la Tarantino, Wachowski) ca sa se spele de reputatzia de cocalar.



Wednesday, May 11, 2016

Filme musai: What's Left of Us (aka El Desierto aka The Desert)


What's Left of Us / The Desert

(regia Christoph Behl, documentarist neamtz fugit in Argentina)

In ultimii ani se tot propovaduiesc teorii legate de faptul ca notziunea clasica de cuplu amoros e cam decrepita si limitativa, ca ne castreaza si ne taie din potentzial. Avem chiar si la Cluj niste workshopuri despre poliamorie si "diversitatea in relatzii amoroase" (tehnic vorbind, un fan-club al pasionatzilor de orgii incercand sa gaseasca justificari antropologice pentru hobbyul lor). La televizor si prin presa vad tot mai des articole despre familii care chestioneaza notziunea clasica de familie, nu doar in sens LGBT, ci si in sens numeric (vezi articolul asta despre copilul cu 3 tatzi si 2 mame). In consecintza era momentul oportun pentru o drama amoroasa latino despre un threesome ros de gelozii in toi de apocalipsa zombie.

Aceasta versiune postapocaliptica a lui Y tu mama tambien e despre un trio MFM argentinian pe care apocalipsa zombie i-a surprins cumva in acelasi apartament, ceea i-a obligat sa se baricadeze si sa se organizeze casnic-defensiv pentru a mentzine cat de cat iluzia normalitatzii. Din pacate problemele clasice ale oricarui threesome nu intarzie sa apara nici in aceste conditzii coercitive, si nici macar sfarsitul lumii nu pare sa fie un obstacol in calea geloziei. Lucrurile degenereaza mai ales cand un patrulea membru se alatura involuntar familiei, un zombie adunat de pe strada si adoptat pentru activitatzi recreative, din cauza caruia se umple casa de mushte ce contribuie la iritarea claustrofoba a personajelor.

Pentru filmele cu zombie asta e ceea ce a fost Only Lovers Left Alive pentru filmele cu vampiri, minus coloana sonora care aici lipseste cu desavarshire. E minimalist, lent, putea la o adica sa fie facut chiar si de "noul cinema romanesc", atat din considerente bugetare cat si stilistice (daca cinestii romani ar avea o bruma de idei si ar fi in stare sa treaca de "cerintza de analiza a ororii cotidiene").

Ne place sau nu, cuplul de doi a fost inventat din ratziuni ce tzin de managementul familiei si al resurselor umane, iar orice extindere a sa necesita o atenta analiza contractuala, o disciplina a abtzinerii si geloziei pentru care unii oameni, in special spiritele latine, nu par a fi facutzi. Mai intervine si chestiunea autosuficientzei, a separarii sexului de orice miza emotzionala si angajament moral - aspecte in care oamenii sunt de regula desincronizatzi. Iar daca adaugam zombie si mushtele in ecuatzie, treaba poate sfarshi urat de tot.


Monday, May 09, 2016

Filme contra plictiselii: Small Apartments



Small Apartments

(regia Jonas Akerlund, baterist al trupei Bathory, actualmente regizor de clipuri pt. Lady Gaga)

Vor fi incantatzi de acest film amatorii de comedii scarboase bazate pe toilet jokes, p├órtzuri si violentza lipsita de sens. Seria/serialul Jack-ass bunaoara, dar si serialul Little Britain, ar fi niste referintze utile, mai ales ca printre actori se numara chiar Johnny Knoxville (creierul seriei Jack-ass) si Matt Lucas (grasu gay din Little Britain).

Eu m-am uitat la film din pricina regizorului suedez Jonas Akerlund, una din cele mai interesante personalitatzi din show-business: si-a inceput cariera prin anii 80, in calitate de toboshar al trupei black metal Bathory, a debutat ca regizor cu cel mai funny videoclip din istoria heavy metal (Bewitched al lui Candlemass). In anii 90 a inceput sa regizeze videoclipuri pentru Roxette, apoi a trecut oceanul si s-a umplut de bani regizand clipuri pentru Rammstein (inclusiv notoriul "Pussy") si a avut un rol esentzial (tot ca regizor) in propulsarea lui Lady Gaga. La un momendat a inceput sa faca si filme pe la Hollywood, actualmente colaborand cu Ridley Scott la un film "istoric" despre inceputurile scenei black metal norvegiene (incendierile de biserici, crimele lui Burzum si alte poveshti din folclorul rockerilor romani).

Small Apartments are cate ceva din debutul lui Akerlund de acu 15 ani, comedia junkie Spun (cu Mickey Rourke si un Jason Schwartzman foarte tanar). Acelasi montaj de videoclip a la Beastie Boys, acelasi gen de personaje incoerente care par ca-s tot timpu pe cocaina sau ceva mai nasol, cu mult umor de situatzie dar si gaguri. Doar ca aici povestea nu prea face sens, e doar o alaturare de scene cu o cauzalitate extrem de improbabila si urmarind sa mulga umor din diverse grosolanii la care se dedau personajele. In rolul principal il avem pe grasu asta chel si retardat care sufla cat e ziua de lunga intr-un tulnic si mananca muraturi cu mushtari. Intr-o zi el il omoara pe proprietarul garsonierei in care traieste (Peter Stormare), apoi se tot chinuie sa scape de cadavrul lui in timp ce Billy Crystal investigheaza cazul.

Intr-un rol funny de speaker motivatzional apare si Dolph Lundgren, desi nu stiu cata lume mai stie cine e el, ca sa se poata bucura de prezentza lui. Mai sunt altzi actori celebri bagatzi in cameo-uri sau roluri secundare funny, dar mai mult cu fortza si nu pentru ca povestea o cerea. In consecintza am ramas cu senzatzia unui film cusut cu atza alba, in care personajele intra si ies din scena super rapid, inainte sa apuce sa-tzi pese de ele. In plus nu mai sunt in stare sa gust genul de fart jokes care se servesc aici pe paine.


Saturday, May 07, 2016

Filme musai: 10000 Saints


 10000 Saints

(regia Shari Springer Berman si Robert Pulcini, autorii lui American Splendor)

La suprafatza ar putea fi un film despre teen pregnancy. Asa Butterfield (pushtiulake din Ender's Game si Hugo) joaca aici un punker al anilor 80 nevoit sa isi taie motzul (la propriu, fiind fan Misfits) si sa ia in piept realitatea adulta, purtand de grija gagicii sale minore, lasata gravida de un amic rapus de o supradoza de prenandez. "Widow inheritance" se numea obiceiul la anumite triburile africane, cand vaduva unui razboinic cazut pe campul de lupta trebuia luata in primire de cel mai bun amic neinsurat al acestuia. Ethan Hawke face rolul vietzii sale (n-am vazt inca Boyhood) in calitate de tata junkie si promiscuu al protagonistului, nostalgic al generatziei hippie - si-a cunoscut nevasta la o orgie free-love si si-a crescut copiii de mici cu droguri in loc de cereale.

Miscarea hippie a fost distrusa razbunator de politica autoritatzilor guvernamentale frustrate de eshecul razboiului din Vietnam, de problemele regimului Nixon, in general de rezistentza opusa de tineretul vremii fatza de tentativele autoritarist-belicoase ale administratziei. Descurajarea miscarii hippie s-a bazat pe criminalizarea drogurilor recreative, beneficiind si de derapaje exemplare precum cele legate de Charles Manson, ori de mortzile tragice ale unor cantaretzi cu creierii prajitzi - Joplin, Hendrix etc. Si hippiotzii cam sarisera calul, promovand ostentativ o atitudine a contraproductivitatzii economice si a parazitismului social, nu foarte diferit de ce se intampla la noi cu hipsterii plini de bune intentzii, pana la punctul la care tre sa puna curu pe scaun si sa produca ceva, altceva decat opinii, meme si sloganuri.

Hippiotzii disociatzi ai anilor 60-70, reprezentatzi aici de personajul lui Ethan Hawke, au crescut in anii 80 intr-o generatzie ratacita si lipsita de directzie, alunecand spre misticismul Hare Krishna si marginalizatzi de avantul neoliberal al capitalismului. In medii urbane precum New York, copiii lor s-au repozitzionat in miscarea punk straight-edge - un fel de "punkeri disciplinatzi", fara droguri, fara alcool, fara promiscuitate -, revoltatzi fatza de ratarea boema mostenita de la parintzii hippie.

Ma rog, nu stiu cat de general-valabile sunt chestiile astea, ca io eram pionier comunist pe vremea aia si ascultam Marina Voica (before it was cool). Filmul 10000 Saints e cel care ne prezinta o astfel de fresca sociala a New Yorkului anilor 80 si a schimbului de generatzie intre hippiotzii decrepitzi si idealistii straight-edge. Filmul e realizat de cuplul de regizori Berman-Pulcini (au mai facut excelentele American Splendor si Extra Man, daca le mai tzinetzi minte).

Exista riscul ca filmul sa fie perceput in zilele noastre drept propaganda creshtina (a fost destul de prost primit din cauza asta), insa vorbeste de o istorie recenta si miscari socio-culturale care n-au avut nimic religios in spate, cu tineri punkeri care au vazut in valorile traditzionale o forma de rebeliune, de rezistentza in fatza exceselor libertariene ale vremii.


Thursday, May 05, 2016

Filme contra plictiselii: Orizont



Orizont

(regia Marian Crisan din Salonta, autorul lui Rocker)

Am o problema mare cu noile scoli de teatru/actorie care, cel putzin la Cluj, incep sa scoata pe banda rulanta doar actori si actritze sexy, spornosexuali debordand de narcisism si fatzaindu-si seara de seara sholdurile prin cafeneaua Insomnia, mereu dispusi la un performance impromptu pe care risti sa il confunzi cu un dialog normal intre doi oameni.

Daca tre sa faci un film despre Auschwitz nu te potzi folosi de ei ca risti sa itzi iasa o parodie softcore. Daca itzi trebe un actor mai grasutz sau mai uratzel, sa zicem un John Goodman sau un Buscemi romanesc n-ai nicio shansa. Tre sa mergi sa-i cautzi pe la Teatrul Maghiar, ca din scoala romaneasca nu mai ies decat tineri versatzi in recitatul de poezie erotica si performance-uri de awareness fiziologic. De fapt in general nu prea potzi sa-i bagi in filme de niciun fel, ca-s invatzatzi la scoala sa joace cu emfaza, cu schimonoseli si urlete - chestiuni necesare in teatru avand in vedere distantza fizica dintre public si scena, intre spectator si mecla actorului, dar in cinema e nevoie si de darul abtzinerii, al reticentzei in comportament, al subtilitatzii, care am senzatzia ca lipsesc cu desavarshire noii scoli narcisiste de actorie romaneasca.

In consecintza cand a avut nevoie sa gaseasca actori capabili sa joace "oameni din popor", sarmanul regizor Marian Crishan a fost nevoit sa apeleze la ajutorul Teatrului Maghiar pentru acest thriller adaptat dupa Moara cu Noroc a lui Slavici si actualizat pe probleme ardeleneshti curente (#mafiapadurilor, #coruptiaucide, #sexulucide). Poate notziunea de "Teatru Unguresc" o fi sunand asa mai de nisha, mai pentru minoritatzi, dar are acolo niste profesionisti cool si o oferta de teatru foarte bogata, pe care o frecventeaza la Cluj toate natziile de spectatori, fara nicio retzinere. In plus filmul Orizont e o poveste ardeleneasca ce beneficiaza din plin de limbajul ardelenesc al actorilor maghiari, precum si de statura si postura lor de fiintze umane normale. Nu acelasi lucru pot sa-l spun despre accentul ardelenesc maimutzarit de actorii din scoala oamenilor frumoshi (aici, Rodica Lazar si Emilian Oprea).

Exista si alte neajunsuri (de ritm si rima) ale acestei ecranizari, indelung analizate prin presa romaneasca in preajma lansarii. Eu unul aleg sa vad partea buna a existentzei acestui film, caci ma cam saturasem de cinema-ul de garsoniera si a fost o gura de aer proaspat sa vad ardeleni lentzi invartind lingura in oala cu sarmale si planificand pe indelete crime pasionale, de o cu totul alta savoare decat brutalitatea de taximetrist bucureshtean pe care o tot promoveaza "noul cinema romanesc".

In plus, avem aici si o rara tentativa de "genre movie", de thriller romanesc care sa nu arate ca un freakshow de Ferentari. Totusi, afishul de slasher american (Scream 5?) e o exagerare si nu se pupa cu tonul altfel sobru si traditzionalist, care nu se abate prea mult de la spiritul operei lui Slavici. Desi awarenessul legat de cultura pop s-a dezvoltat semnificativ de la hipsteri incoace, cinemaul romanesc e inca prea prudent si obsedat de critica autodepreciativa incat sa poata produce "genre cinema" 100% autohton. E inca o distantza enorma intre filmul asta si Shining.

Tuesday, May 03, 2016

Filme musai: Star Wars Episodu VII

Star Wars VII

(regia J. J. Abrams)

E foarte satisfacator a scrie despre noul film Star Wars, acu cand a trecut hypeu si nu mai intereseaza pe nimeni. E mai putzin frustrant decat a scrie despre lucruri inainte sa atinga acel nivel critic de popularitate care le face sa "merite" a fi discutate. De cand am inceput sa ma uit la Harry Potter si la filmele lui Wes Anderson pana si cu frizeritza am subiecte de discutzie, pe cand inainte fosta gagica nu mai avea rabdare sa asculte nici macar titlurile filmelor pe care i le recomandam. Pana la urma ce vrei, sa ma futzi sau sa ma educi? zicea candva o fosta colega de liceu. Asa ca de aici incolo voi scrie numai cronici din astea, ramase inapoia vremurilor.

Deci, cum ziceam, cateva impresii despre noul film Star Wars: scularea Fortzei:

Sa fi fost anul 1984-85, iarna, cand stateam cu labele intr-un lighean cu apa calda caci imi degerasera degetele la picioare in  Caminul Cultural, alaturi de colegii de clasa, in timpul proiectziei la Imperiul Contraataca. Ne dusesera cu scoala sa vedem un film despre victoria Republicii in fatza Imperialismului, unul din putzinele blockbustere americane care avusesera lumina verde sa ruleze in cinematografele comuniste la relativ putzin timp de la lansarea oficiala in State. Din pacate Ceaushescu avea sa moara inainte sa ne dea si Return of the Jedi si aveau sa mai treaca o gramada de ani pana sa vad incheierea glorioasa a trilogiei.

Nu imi inchipuiam eu atunci, cand lipaiam in ligheanul cu apa fierbinte sperand sa nu mi se amputeze degetu invinetzit, ca evreii vor pune mana pe aceasta saga a radicalizarii islamului si ca o vor rastalmaci in cheie feminist-parodica pana la dezintegrarea completa a viziunii de underdog stangist, anti-establishment, a lui George Lucas. Tzinand cont de planurile Disney de a extinde noua trilogie Star Wars in directzia modelului de succes al filmelor cu supereroi Marvel, ramane doar o chestiune de timp pana vom vedea batalii intre Jedi si Klingonieni, intre Spock si Vader, intre nava Enterprise si Death Starurile shubrede care se construiesc si se surpa in filmele astea mai des decat blocurile din cartieru Buna Ziua. Sa nu uitam ca si Superman vs. Batman parea candva un concept ridicol (de fapt cele mai ridicole profetzii pe care le-am facut pe acest blog s-au adeverit in ultimii 10 ani).

Insidiosul J. J. Abrams a pus laba pe Star Wars dupa ce mai inainte inshfacase franciza Star Trek, iar si mai inainte il pupa in cur pe Spielberg cu Super8 (in sperantza ca va acapara intr-o buna zi si franciza Indiana Jones, suspectez eu). Disney nu a cumparat francizele Lucas ca sa-i continue omului viziunea, ci pentru ca erau foarte monetabile. S-au kkt pe romanele licentziate pregatite de Timothy Zahn in anii 90 (ca baza literara pentru noile filme ale seriei), s-au kkt si pe ideile lui George Lucas. Ar fi fost ok daca o faceau de dragul unor idei mai cretze, dar mai fratzica filmul e decat un remake la episodul IV al seriei, filmat hyperkinetic pentru generatzia crescuta cu coca cola si MDMA in loc de lapte cu cereale.

Personajul negativ e un hipster cu coshuri ale carui figura si prestantza ii ironizeaza in egala masura pe Marilyn Manson si pe Darth Vader. Feminizarea rolului principal pozitiv e un pas in directzia sugerata mai demult de Tarantino ca filmele pentru geekshi trebuie sa invetze sa monetizeze si segmentul feminin, ignorat nepermis de mult. Am inceput si noi SF-istii sa avem gagici, si ne-am saturat sa le auzim cum se sustrag la o cafea de cate vrem sa le ducem la un film "de-al nostru". E laudabil totusi ca noua strategie Star Wars intinde puntzi intre aceste lumi.

J. J. Abrams e un specialist al filmului derivat - tot ce a facut el (inclusiv partzi notabile ale serialului Lost) paraziteaza intr-un fel sau altul o franciza clasica. Lucas se straduise cat de cat sa aduca in fiecare film Star Wars ceva nou, asumandu-si mereu riscuri (inclusiv riscul unor gafe gen Jar Jar Binks). Aici insa absolut nici un risc nu e asumat, avem doar un update tehnologic, ideologic si vestimentar grefat pe povestea originala, cu personajele originale substituite cu descendentzi ai lor:

Un descendent al lui Luke Skywalker se bate cu un descendent al lui Darth Vader care lucra la o versiune updatata a planetei ucigashe Death Star (al treilea start-up de acest gen!). Ambii se imbraca in versiuni de designer, cu modificari subtil-referentziale ale hainelor stramoshilor din filmele vechi. Primul chiar beneficiaza de ajutorul unui descendent al robotului R2-D2, in timp ce al doilea se foloseste de serviciile unui descendent al generalului nazist din filmele vechi, dar si de sfaturile lui Gollum (suspectat la randul sau de a fi un descendent al imparatului Palpatine). Protagonistii se bat iarashi in sabii, navele neo-rebelilor ataca iarashi planeta Death Star. Daca filmul ar fi fost romanesc, se infiintza ad-hoc o comisie de etica sa discute plagiatul. Noroc ca Abrams mai are curtoazia de a scoate de la naftalina actori ai filmelor originale, care sa-i legitimeze parazitismul (a mai facut-o si aducand un Spock muribund in noile filme Star Trek).

Daca Abrams a dorit sa demonstreze ca istoria este ciclica, ca toate-s vechi si noua toate, i-a reusit. Ramane de vazut daca urmatorul episod va fi un remake la Empire Strikes Back (faptul ca eroina se duce pe alta planeta sa se antreneze cu mentorul ei ma ingrijoreaza deja), sau daca filmul asta s-a dorit doar o recapitulare in scopul uniformizarii audientzei si va exista totusi un fir narativ propriu noii serii. Eu unul m-am saturat de intrigi bazate pe Death Staruri si pe ghicitori legate de relatziile de familie - decat daca nu cumva ni se pregateste revelatzia ca Leia a comis totusi incest cu Luke, iar noua trilogie va sta sub semnul sloganului "I am your Mother!"

Sunt cam la limita cu decizia intre a include filmul asta in categoria celor musai de vazut sau a celor contra plictiselii. Mai trebuie sa astept macar inca un film sa vad daca acesta e punctul de abandon. Cum nu am abandonat seria nici la aparitzia lui Jar Jar Binks, si cum rebooturile lui Abrams la Star Trek mi-au parut simpatice, nu pot sa ma dezic inca in halul in care a facut-o CTP*.

*Nota: A fost la un momendat un conflict personalo-profesional amuzant intre CTP, care se tot straduia sa demonstreze cat de prost e filmul in comparatzie cu alea vechi, si Gorzo care incerca sa contraargumenteze ca alea vechi erau si mai proaste, cu argumente preluate de la criticii vremii. Ca membru al publicului tzinta al filmului, inclin mai degraba spre sentimentele oneste si neacademice ale CTP-ului. Attention span-ul publicului s-au schimbat enorm din anii 70 incoace, iar criticii fani Tarkowski nu cred ca sunt calificatzi in a judeca daca ritmul unui film Star Wars e sau nu prea alert. Sunt totusi mirat de tendintza ingrijoratoare a cronicarilor nostri de film de a-si face recenzii unul la persoana celuilalt, lasand filmele in plan secund. Uite ca si eu incep sa fac asta, asa ca ma opresc aici.