Tuesday, July 29, 2008

Gotic american






















Dark Harvest
de Norman Partridge

Pedigree:
- Premiul Bram Stoker, Premiul International Horror Guild, nominalizare World Fantasy (pt. nuvela)

Cartulia asta e una din cele mai laudate realizare f/sf/h ale anului 2007, castigator Bram Stoker si IHG, nominalizat World Fantasy si singura carte horror de pe shortlistul Books of the Year din Publishers Weekly. Partridge e unul din epigonii lui Joe Lansdale, de fapt calca in ritm alert pe urmele maestrului si incet incet ii ocupa scaunul daca socotim ca de cativa ani incoace Lansdale e mai mult antologator decat scriitor si cand scrie o ia tot mai mult spre mainstream.

Dark Harvest mi s-a parut cam aiurea la inceput dar m-a cucerit brusc si abrupt. E un pic cam prea "americana" in sensul ca se inchina ostentativ conceptului de Halloween de care cred ca suntem la fel de satui ca de Valentine's Day. Adica se petrece in noaptea de Halloween, e despre dovleci, despre copii si ororile tipice sarbatorii, despre adolescentzi cu mashini, rock'n'roll deci e americaneasca rau, nu oricum. Si totusi e scrisa minunat, cu o naratziune bizara la persoana a doua, rezultand intr-o aparenta interactivitate cu cititorul (ex: comentarii ale autorului la adresa deciziilor personajelor sale). Stilul aspru, sudist al lui Partridge e imbinat cu descriptivismul liric care, zice critica, ar fi imprumutat de la Ray Bradbury si de la goticii americani (Washington Irving, Poe). Combinatzia da povestii un ritm perfect, rezultatul fiind o bucata de literatura fantastica scaldata in arhetipuri horror ostentative (fara a aluneca in brutalitatzi) - creca pt kestia asta s-a inventat eticheta dark fantasy.

Povestea e despre un satuc din anii 60 in care o data pe an, in noaptea de Halloween, din lanurile de cucuruz iese un monstru numit October Boy, care are un dovleac in loc de cap si matzele pline de bombonele si acadele. Pana la miezul noptzii monstrul vrea sa ajunga la biserica din centru unde are o treaba misterioasa de rezolvat. Omorarea sa e piatra de incercare in maturizarea oricarui fecior al satului, asa ca toti baietzii care n-au atins varsta majoratului ies in noaptea cu pricina pe strada, sa il vaneze, dupa ce au fost tinuti nemancatzi 5 zile, pentru a fi starnitzi de perspectiva de a hali bomboanele din matzele monstrului. Familia baiatului care il omoara pe monstru e scutita de facturi vreme de 1 an de zile, cele mai bunoace gagici ale satului se vor tavali ude la picioarele flacaului si, cel mai important, invingatorul va primi din partea autoritatzilor dreptul de a parasi satul. Povestea e narata din multiple perspective, inclusiv din a monstrului cu burta plina de bomboane, pe care autorul il transforma foarte subtil dintr-un spectru legendar al mitologiei Halloween intr-o victima a lacomiei umane. Genu asta de rasucire a semnificatziilor confera valoare povestii care pe nesimtzite se transforma dintr-o poveste Twilight Zone intr-o parabola a maturizarii si dezradacinarii (sau a imaturizarii si a inradacinarii). Deci o lucratura interesanta din partea lui Partridge, din categoria alora imposibil de tradus in romaneste datorita limbajului scaldat in idioame.

Iaca si un exemplu din scriitura "interactiva" a lui Partridge:

There's a soft rustle behind Charlie. As he turns, he's certain he's going to see Mitch catching up to him. But you've already figured out that isn't what's creeping up on him out there...Hey, that's no surprise, because you're a whole lot smarter than our buddy Charlie, aren't you? Tell the truth now - who the hell isn't?

Asta ca dedicatzie celor care se plang ca horrorul e previzibil.

E si o parte naspa cu cartea asta. Editurile mici "de lux" au capatat prostul obicei de a publica drept romane acest soi de nuvele alungite, cu fonturi de 14 la doua randuri. Uite asa iese un roman de 150 de pagini dintr-o nuvela care cu fonturi normale nu ar trece de 100. Am luat vro cateva de genu asta de pe la Subterranean Press si Cemetary Dance si chiar luate la juma de pretz ramai cu senzatia ca e jaf la drumu mare. Pe asta am prins-o la 20 de dolari chiar inainte sa umfle premiile de care pomeneam (dupa care i s-a dublat pretzu peste noapte). Se poate si mai rau, nuvela vedeta de anu trecut a lui Ted Chiang (The Merchant and the Alchemist's Gate) se vinde actualmente la 1 dolar pagina (si are abia vro 60 de pagini). Sigur, sunt hardcover, frumoase, semnate de autor, cu tiraj numerotat si limitat la cateva sute de exemplare, dar sunt subtirele cat degetu meu mic (jumate din grosime fiind copertile) si cum ziceam, cu fonturi umflate, pagini goale bonus si tot felu de decoratziuni de balast. Editorii se scot, ei au inventat termenu novella pt lucrari din astea care nu-s nici roman, nici povestire, cu denumirile alternative short novel sau long fiction (asta ca sa nu-i zica a little longer short fiction). Ferma Animalelor a lui Orwell ori Batranu si Marea lui Hemingway ar fi niste exemple clasice. O sa ziceti ca scriitorii-s nesimtzitzi sau lenesi, dar nu e asa - novellele astea sunt mai concentrate decat romanele, au toate calitatile prozei scurte doar ca au o complexitate narativa superioara si cam toate pe care le-am citit au un ritm brici (inclusiv Dark Harvest care se citeste cu sufletu la gura in 3-4 ceasuri). De fapt, mi se pare un format ideal, desi am facut mai demult aici polologhia prozei scurte (care, totusi, uneori e prea scurta). Adica o prefer atunci cand nu e editata pe post de roman la 1 dolar pagina, ca sa nu uitam de unde am pornit.

- plusuri: o carte beton, scrisa foarte bine, fara pic de balast
- minusuri: prea scumpa, lasa cam multe interpretari la latitudinea cititorului (asta poate fi si un plus)
- recomandare: fanilor Twilight Zone, a povestilor dark ale lui Bradbury, Poe, pe scurt fanilor goticului american

Sunday, July 27, 2008

Filmele vorbite pe la spate - zvonuri, shmenuri, stiri furate

























1. Dupa ce Alejandro Jodorowsky si-a dedicat ultima perioada a vietii benzilor desenate, si-a trecut peste orgoliu si a zis ca mai face un film, dar sa fie produs de David Lynch, sa joace Marilyn Manson si Nick Nolte si sa se numeasca King Shot, un ganster movie metafizic, conform www.shadowsonthewall.co.uk.

2. Tot pe site-ul ala sa cititzi cum si-a lansat Bruce Dickinson filmul horror Chemical Wedding, dedicat ocultistului Aleister Crowley. Premiera a fost la Cannes, unde Dickinson a dus delegatzia criticilor britanici in calitate de capitan al propriului avion, Ed Force One. Foarte misto mi se pare. Stirea asta e dedicata fanilor Iron Maiden care ma intreaba de ce-mi pierd vremea cu horrorul. Uitati-va la tricourile de pe voi, fratzilor!

3. Aventurile celui mai longeviv erou al benzii desenate francofone, TinTin, vor fi ecranizate de Spielberg pe baza unui scenariu de Steven Moffat (Dr.Who). Geniala mi se pare combinatzia, mai ales ca TinTin asta era pana la urma un fel de precursor al lui Indiana Jones.

4. Alta combinatzie de efect maxim va fi Guillermo del Torro regizand un scenariu al lui Neil Gaiman, anume ecranizarea benzii desenate Doctor Strange. Oricum, del Torro e pus pe fapte mari, i-au pus in carca cele doua filme The Hobbit care vor fi prequeluri la Lord of the Rings (nu stiu zau de ce e nevoie de doua filme pt o povestioara ca aia), si va fi producator pentru urmatoarele filme al concetatzenilor Innaritu (Babel) si Cuaron (Children of Men).

5. Spaniolii au urmat exemplul Masters of Horror si au produs propriul lor serial de gen, cu doar 6 episoade - Peliculas para no dormir, avand printre regizorii invitatzi pe Alex de la Iglesia si Jaume Balaguero. Bravo lor, si nu uitatzi ca horrorul hispanic e cel mai tare din parcare la ora actuala.

6. Fear Itself se pare ca a inceput deja, asta fiind un serial nou care e de fapt varianta orfana a sezonului 3 din serialul Masters of Horror produs de Mick Garris. Oricum, Fear Itself a ramas si fara titlul original si fara Garris, a ramas doar conceptul si o parte din regizori: John Landis, Stuart Gordon, la care se adauga regizorul noilor filme Saw, gagica care a facut American Psycho si ala cu Mashinistu. Sperantzele imi sunt slabe, motivul pt care s-a rupt Garris de proiect fiind cenzura noului format si greva scenaristilor.

7. Unul din filmele spaniolilor, Timecrimes, va suferi un remake cu David Cronenberg la bagheta. Originalul se numeste Los Cronocrimenes si tre neaparat sa-l vad.

8. Larry Blamire, creatorul genialului Lost Skeleton of Cadavra, revine cu partea a doua: The Lost Skeleton of Cadavra Returns Again! Blamire zice ca a fost incurajat de succesul serialului Lost, al carui titlu e accentuat in titlul filmului sau, ba mai mult, in distributzie apare si un actor secundar din Lost! Super marketing!

9. Cannesul de anul asta a adus o gramada de premiere beton: noul film al lui Charlie Kaufman, filmul lui Bruce Dickinson, Blindness - ecranizarea dupa Saramago.

10. Recomand documentarele Zoo (despre zoofili si dragostea dintre un cal si stapana sau stapanul sau - nu aruncatzi cu bolovani dupa mine, filmul e foarte artistic) si Terror's advocate (despre individul dubios care a fost avocatul marilor criminali ai istoriei).

11. Am zis io mai demult ca banda desenata e pe cale sa schimbe definitiv fatza cinematografiei si nu m-atzi crezut. Iata ca noul film Batman e pe locul 1 in IMDB, peste Godfather, ultimele hituri de box office au fost ecranizari BD (Wanted, Hellboy 2, Hulk, Hancock, Iron Man, Dark Knight) a aparut un superb trailer la Watchmen (filmul anului viitor), BD-istii Frank Miller si Jodorowsky se intorc la regia de film (The Spirit, King Shot), Robert Rodriguez lucreaza la Red Sonja (tot cu Rose McGowan), Daniel Clowes are 2 scenarii in lucru, David Fincher trateaza pt The Killer si The Goon, mai sunt in lucru Jonah Hex (regizat de creatorii Crank), Wonder Woman, Thor (cu Brad Pitt), Captain America, Dylan Dog plus o gramada de continuari la filmele care au facut deja bani.

12. Se lucreaza intens la Terminator 4, care isi propune sa fie inceputul unei noi trilogii, cu Josh Brolin (No Country for Old Men, Grindhouse) si Christian Batman Bale. Interesant.

13. Fratii Polish reiau colaborarea cu Billy Bob in filmul Manure. Unde o sa apara si Agent Cooper.

14.John Turturro
se intoarce la regie cu Souls of Naples, despre ceva cershetori traind intr-un castel bantuit.

15.Clint Eastwood
e cu un picior in groapa dar il regizeaza din nou pe Morgan Freeman in rolul lui Nelson Mandela.

16.Tim Burton
si Johnny Depp ar trebui sa se casatoreasca. Urmatorul lor film, Dark Shadows, e un desen animat muzical cu vampiri.

17.Acu cateva luni se zicea ca Patrick Swayze moare. Acu s-a anuntzat ca inainte sa moara va juca in continuarea filmului Point Break. Poate il mai tzinetzi minte, a fost primul film american adevarat distribuit in Romania dupa revolutzie, si primul film in care atzi auzit de Keanu Reeves.

18.In jurul lui Judd Appatow se cimenteaza un "grup de lucru" de tineri actori/scenaristi/regizori pana ieri anonimi, azi vedete, de numele carora sunt legate succese recente ca Knocked Up, Superbad, Walk Hard: The Dewey Cox Story, 40 Years Old Virgin si inca o gramada. Urmatoarele proiecte sunt prea multe ca sa le enumar aici, dar oamenii se vor apuca si de SFuri, si de desene animate, cred ca vor sa cucereasca Hollywoodul.

19.Ridley Scott si Sigourney Weaver negociaza pentru Alien V, Darren Aronofsky pentru Robocop, Guy Ritchie pentru Sherlock Holmes (cu Downey Jr.) iar Arnold si Stallone vor apare in filmul indian Incredible Love.

20.Tarantino reia proiectul Inglorious Bastards, film despre al doilea razboi mondial in care trebuia sa joace Stallone cu Bruce Willis. Proiectul a fost ingropat si acum reluat cu nume vehiculate ca Brad Pitt si Di Caprio. Si tot Tarantino lucreaza la o colaborare cu Eli Roth, kung fu cu negri, regizat de rapperul RZA (responsabil de soundtrackul Kill Bill).

21.Filme de vazut, care au aparut deja pe DVD: Sukyiaki Western Django (spaghetti westernul lui Miike), Hell's Ground (primul film zombie pakistanez), Martyrs si A l'interieure (urmatoarele de pe lista revivalului horrorului frantzuzesc de care am tot pomenit), Funny Games si American Crimes (restantze de la TIFF), Son of Rambow.


Wednesday, July 23, 2008

Un Clowes mai boem



















Ice Haven
de Daniel Clowes

Ice Haven e penultimul numar al seriei Eightball, aparut in 2001, moment la care nominalizarea Oscar l-a facut pe Daniel Clowes sa treaca la un ritm de lucru comparabil cu al albumelor Metallica - in ultimii 7 ani, avea sa mai scoata un singur numar (Death Ray in 2004), autorul concetrandu-se pe 4 scenarii de film. E ingrijorator cand ajungi sa traiesti din gloria trecutului. In plus, e de remarcat faptul ca in a doua jumatate a carierei lucrarile lui Clowes sunt color.

Oricum, Ice Haven pare sa fie cea mai "profesionista" lucrare a autorului, genul ala de cartzi despre trebuie sa citesti alte carti ca sa pricepi cu ce se mananca. In paginile sale, Clowes recapituleaza o pleiada de tehnici grafice practicate de-a lungul istoriei strip comics. De fapt Ice Haven e chiar publicata in formatul strip (cu pagini lunguietze, stil consacrat de the sunday funnies - scenete BD publicate pe vremuri in pagina de umor a ziarelor de duminica). Desi intinsa pe vreo 90 de pagini, Ice Haven e alcatuita din vreo 40 de povesti scurtissime de 2-3 pagini care alcatuiesc un soi de puzzle narativ ce necesita vreo 2-3 citiri plus recenzii de pe net ca sa ii prinzi shpilul, caci multe elemente cheie stau intr-o replica, o exclamatzie sau o expresie pe fatza unui personaj.

Povestea, vazuta de sus, e despre comunitatea rurala din Ice Haven, alarmata de disparitzia unui copil retardat. Un cuplu de detectivi in pragul divortzului sosesc in sat sa investigheze problema dar nu se pot concentra datorita faptului ca tipa si-o trage cu altzii in timp ce tipul se suprasolicita cu munca. Pe rand, prin povestioare de 2 pagini, sunt trecute in revista situatziile cetatzenilor - poetul ratat al satului, pitzipoanca de la orash venita la bunici, adolescenta posesiva cu vise de maritish, un copilul autist indragostit de sora sa vitrega, vanzatorul chinez si shovin de la non-stop, politzistul care freaca menta justificand banii publici cheltuitzi pe salariul sau, s.a.m.d. Intercalate printre astea sunt povestiri aparent fara legatura, despre un om din epoca de piatra (desenat ca Fred Flintstone) care dupa ce si-a omorat colegul de peshtera si i-a violat consoarta, a inceput sa umble brambura si sa se simta foarte singur si deprimat. Drama copilului rapit, care teoretic e subiectul romanului, se petrece undeva in fundal, cam ca moartea eroului din No Country for Old Men.

Clowes foloseste tot felul de tehnici subtile pentru a accentua emotziile personajelor in lipsa dialogurilor, cum ar fi motion lines prin care indica viteza cu care un copil bate mingea, pentru a-i sugera fluctuatziile emotzionale in timpul unui dialog; ori o picatura de transpiratzie desenata pe frunte pentru a sugera impactul unei replici, ori dialoguri indentate prost, partial in afara panoului, incat sa nu se poata citi toate cuvintele, sugerand faptul ca personajul principal din panou e cu mintea in alta parte si nu aude decat franturi din ce i se spune. De asemenea, formatul BD e exploatat la maxim pentru a provoca intuitzia cititorului si capacitatea sa de a interpreta juxtapuneri, fara a i se da mura in gura secventzialitatea panourilor. Totul trebuie citit cu acuitatea data la maxim - daca ai ratat o replica sau un indiciu grafic , ai ratat mersul povestii. Si, evident, Clowes isi mai si permite sa induca in eroare, aruncand indicii fara sens in genul lui David Lynch.

- plusuri: foarte interesant alcatuita dpdv tehnic (cam ce e rockul progresiv pt metalisti), umor mai subtil decat prevede legea;
- minusuri: e mai boema, mai moderata (adica mai putzin cinic-mizantropa) decat alte lucrari ale lui Clowes; grafica e foarte cartoonish, simplista (desi exploatata f. bine pt comunicarea cu cititorul)
- recomandare: fanilor hazului de necaz (gen Nick Hornby); celor interesatzi de tehnici de desenare BD; e un bun punct de intrare in opera lui Clowes, deoarece nu descurajeaza cititorul "de ocazie" cu umor absurd, personaje insuportabile si cinism mizantropic

Friday, July 18, 2008

Batman - alfa si omega















Batman Year One
de Frank Miller

Batman Year 100
de Paul Pope

Cele doua cartzi reprezinta un fel de alfa si omega ale mitologiei Batman, scrise la 20 de ani distantza una de alta de doi autori in plina forma la momentul publicarii.

Frank Miller e azi autorul BD cu cea mai buna cota la box office datorita implicarii sale in industria de film cu succese absolute ca Sin City, 300 si in curand The Spirit (dar si cu filme mai de kkt ca Elektra). Year One e una din lucrarile sale de tineretze (inceputul anilor 80) dar de dupa monumentalul The Dark Knight Returns considerat, alaturi de Watchmenul lui Alan Moore, piatra de temelie literatura cu supereroi (de fapt sunt singurele carti cu supereroi din top 1o-ul All Time al benzilor desenate din revista Time).

Despre The Dark Knight Returns discutam cu alta ocazie (e reeditata in format Absolute Edition cu ocazia lansarii noului film Batman de vara asta). Year One a urmat la scurt timp dupa pomenita lucrare, continuand tendintza lui Miller de a-l transforma pe Batman din idol al copiilor in personaj noir cu probleme psihologice. Practic, Year One a fost pentru benzile desenate cam ce a fost filmul Batman Begins 20 de ani mai tarziu. De fapt, o buna parte din plotul Year One este integrat in filmul lui Nolan, confirmandu-mi banuiala ca majoritatea gaselnitzelor care se aplica azi in cinematografie au fost facute cu ani buni inainte, in banda desenata.

Pe ansamblu, Year One mi-a lasat o impresie foarte shtearsa.
  • In primul rand ca aproape tot ce se intampla acolo am vazut deja in Batman Begins: macinarea interna a lui Batman, fobia de lilieci, planul sau de a adopta o imagine care sa rascoleasca fobii in loc sa emane eroism, precum si debutul colaborarii sale cu inspectorul Gordon, la randul sau macinat de coruptzia din sanul politziei; in plus fatza de film, se prezinta si originile lui Catwoman, o prostituata negresa in care se remarca radacinile unui alt personaj al lui Miller, una din gagicile Sin City;
  • Apoi, faptul ca grafica nu apartzine lui Frank Miller, doar scriptul. Chestie nasoala, pentru ca punctul forte a lui Miller e fizicalitatea desenelor (unghiuri, detalii, umbre - vezi gagicile din Sin City sau masculii din 300); Ori grafica in Year One e mediocra;
  • Apoi, pt ca povestea e foarte scurta, publicata initzial in 4 numere si grupate acum in aceasta carte subtzirica din care povestea propriu-zisa abia acopera 90 de pagini, restul fiind bonusuri, schitze, amintiri ale autorilor.
Batman: Year 100 este insa cu totul alta mancare de peste. Paul Pope e un autor BD tanar si oarecum obscur in ciuda faptului ca a umflat cateva premii in ultimii 5 ani, ceea ce i-a adus niste contracte cu editurile mainstream, adica exact statutul pe care il avea Miller la ora la care scria Year One. De fapt chiar lucrarea asta a luat premiul Eisner anul trecut si urmeaza o reeditare masiva in editzii de lux a lucrarilor lui Pope incepand cu 2009, deci vom mai auzi de el cu sigurantza. Cu Year 100, Pope pastisheaza partial lucrarea lui Miller si se duce in extrema cealalta, sa arate cum va arata Batman la senectute, intr-o lume distopica a anului 2039, adica exact centenarul inventarii lui Batman. Mi se pare totusi impresionant ca mitologia Batman implineste curand 70 de ani, mai mult decat muzica rock, comunismul aplicat sau Lord of the Rings.

Evident, petrecandu-se in 2039, Year 100 e o poveste SF distopica in care Gotham City arata ca un Vaslui futurist, iar Batman seamana un pic cu Sergiu Nicolaescu in zilele noastre. Pope reia abordarea grav-realista a lui Frank Miller, cu un mesaj destul de profund, transformandu-l pe Batman intr-un simbol liberal al intimitatzii (as in privacy). Lumea din Year 100 e o societate complet monitorizata in care Batman e singurul individ Double-U (unidentified, unclassified). FBI-ul face trafic cu proiectul unei arme biologice apocaliptice stocat in maseaua unui agent iar Batman se amesteca in afacerile FBI-ului, scoate maseaua letala si gaseste solutzia cea mai oribila si totodata eficienta: sa puna la dispozitzia publica a intregii planete proiectul armei biologice, sa se spele lumea pe cap cu ea stabilind astfel o stare politica de sah total. Jim Gordon e nepotul comisarului Gordon din povestile Batman clasice, care in timp ce investigheaza cazul gaseste laptopul bunicului, singurul loc de pe planeta unde mai exista informatii despre identitatea reala a lui Batman, unul din obiectivele agentzilor telepatzi ai FBI-ului.

Ca un bonus al volumului, apare si o a doua poveste a lui Pope, Berlin Batman, un fel de istorie alternativa in care Batman traia in Republica Weimar (Germania interbelica) si lupta impotriva abuzurilor nazistilor la adresa intelectualilor evrei. Identitatea reala a sa era milionarul evreu Baruch Wane (Bruce Wayne?) care in timpul liber era pictor cubist ai carui parintzi fusesera omoratzi de antisemitzi.

Am gasit ambele povesti ale lui Pope ingenioase, desi accentul cade mai degraba pe reinventarea lui Batman ca simbol decat pe calitatea structurii narative. Batman e redefinit destul de mult, inclusiv echipamentul sau pe care il stim ca o uniforma neagra de plastic e inlocuit cu manushi, bocanci, shireturi si nadragi adevaratzi zbarcitzi pe la incheieturi.

In schimb nu imi place grafica lui Paul Pope care e urata cu spume, desi nu in felul acela al graficienilor nepriceputzi, ci ca optziune stilistica. Cred ca una din probleme e datorata faptului ca Pope, ca artist underground, s-a specializat in grafica alb-negru si oamenii care au fost angajatzi sa-i coloreze desenele (e totusi o poveste Batman, deci nu se cuvenea lasata in stil indie) n-au stiut exact cum sa muleze cromatica peste linia graficianului si au facut o treaba cam de mantuiala.

Alta chestie care nu imi place si se regaseste atat in lucrarea lui Miller cat si a lui Pope este incercarea de a transforma cu orice pretz un erou prin excelentza gotic, caruia ii sta bine alaturi de inamici simbolisti precum Joker sau Penguin, intr-un erou politic care lupta cu coruptzia, birocratzia si blocurile militare. Cu alte cuvinte, prefer Batmanul lui Tim Burton celui al lui Christopher Nolan.

- plusuri: lucrari originale la data publicarii, care redefinesc semnificativ mitologia Batman
intr-o abordare adulta
- minusuri: grafica slaba in povestea lui Miller, grafica urata in povestea lui Pope, faptul ca il prefer pe goticul Batman in fatza politicianului Batman, faptul ca Batman tinde sa se indeparteze de cei care l-au popularizat, indragit si conservat prin 70 de ani de istorie: copiii
- recomandare: fanilor filmelor Batman facute de Christopher Nolan si fanilor celor 2 autori



Monday, July 14, 2008

Pisica alba, pisica neagra























Savage Season
de Joe Lansdale

Pedigree:
- nominalizare Bram Stoker (pt. roman)


De Joe Lansdale am povestit de m-am saturat. Oricum mai mult am povestit despre proza scurta si benzile desenate decat despre grosul smantanii, romanele.

Savage Season e primul din seria de 6 romane (+ o nuvela) Hap and Leonard. A primit si o nominalizare Bram Stoker, desi nu am gasit nimic horror in cartea asta, in afara de niste cafteli sangeroase si un cui batut in palma. Hap and Leonard sunt un cuplu de bataushi care seamana suspect de mult cu Travolta + Samuel Jackson in Pulp Fiction. Unii fani zic ca Bruce Willis ar fi mai potrivit decat Travolta. Ori Mel Gibson + Danny Glover. Eu daca as face niste filme despre astia i-as baga pe Kurt Russell si Ving Rhames, doar pentru modul in care se potrivesc moacele cu replicile. Insist a se trece peste senzatzia pe care am avut-o si eu initzial, cum ca ar fi vorba de un cuplu de eroi cu capul in aer ce trec prin nazbatii cu caracter umoristic, gen Jay + Silent Bob, Will Smith + Martin Lawrence. In realitate Hap si Leonard sunt personaje tragice, umorul fiind prezent in dialoguri si mai putin in situatii, cel putin in acest prim volum. Alta kestie care sare in ochi e ca volumul de fatza e destul de rotund si independent de cele care urmeaza, probabil Lansdale nu planuia la data respectiva sa aiba un ciclu de romane, asa ca povestea se inchide corect, fara coada de peste, cu majoritatea personajelor moarte, chiar si cei 2 eroi sunt cu un picior in groapa pe la sfarsit. In concluzie romanul poate fi citit fara a purta grija volumelor ulterioare, sa zicem cam cum ar fi Alien 1 mai degraba decat cum ar fi Lord of the Rings 1.

Asadar eroii principali sunt Hap and Leonard care formeaza un fel de Yin-Yang, simbol al armoniei depline a antagonismului:
  • Hap e white boy honkie, Leonard e bad ass nigger,
  • Hap e heterosexual inrait de relatiile esuate cu fosta nevasta, Leonard e un homosexual cinic (I fuck men, does that make things clear for you?),
  • Hap e hippiot care a facut puscarie pentru a fi protestat impotriva razboiului din Vietnam, Leonard e veteran al razboiului din Vietnam;
  • Hap asculta Beatles, Leonard asculta Hank Williams;
  • Teoretic, Leonard e ultraminoritar (negru, gay, veteran de razboi). Practic, din pricina ca actiunea se petrece adesea prin cartierele negre ale oraselelor din Texas, se intampla ca Hap sa fie adesea minoritarul si subiectul dezbaterilor shoviniste.
Ceea ce-i uneste este faptul ca nici unul nu are slujba stabila, majoritatea timpului petrecandu-si-l pe plantatziile de bumbac, ca amandurora le place sa se uite la filme, but not those where you have to read at the bottom what they're sayin si ca amandoi sunt pasionatzi de karate (in viatza reala Lansdale are o scoala de karate pentru rednecksii din Texas; zice ca e traditzie de familie, taica-su fiind boxer).

Hap e un fost idealist care in anii 60 canta muzica folk, demonstra impotriva Vietnamului si se insurase cu Trudy, alaturi de care a crescut o randunica oarba, semn al dragostei. Dupa ce Hap a intrat la puscarie pentru a fi dezertat de la inrolarea spre Vietnam, Trudy i-a dat papucii si a inecat randunica intr-un lighean. De atunci Hap nu si-a mai revenit niciodata si, to add insult to injury, Trudy se intoarce la el o data la catziva ani, pt o partida de sex, sa-i spuna ca barbat ca el nu mai este si sa-i ceara cate un serviciu, dupa care ii da papucii din nou, lasandu-l sa se refugieze in alcool si in prietenia cu Leonard. Caci Trudy e un spirit liber.

Povestea e simplista si seaca, putea fi spusa in 20 de pagini si se inscrie cu succes in categoria crime and suspense (dar fara politzisti): Trudy se intoarce a 5-a oara pt o partida de sex si sa-i ceara lui Hap serviciul de a recupera niste bani ratacitzi pe fundul unei mlashtini, pentru actualul ei sotz care vrea sa finantzeze o revigorare a revolutziei hippie. Hap il ia pe Leonard cu el si cei doi se trezesc intr-o mlastina de rasturnari de situatzii cu hippiotzi gangsteri si explozii de violentza brutala. Ca si in cazul lui Tarantino (Reservoir Dogs aduce cel mai bine cu ce se aude aici), accentul cade pe dialoguri care asigura si caracterizarea personajelor, si descrierea peisajelor, uneori chiar si mersul naratziunii. Dialogurile spumoase contureaza personaje extrem de vii, deloc parodice. Cel mai cool e menajul a trois dintre Hap, Trudy si actualul ei sotz, in care isi baga ocazional coada si homosexualul Leonard. In special Trudy e o eroina deosebita, care simuleaza orgasmul atunci cand are nevoie de ceva de la barbatzi si simuleaza ca nu are orgasm atunci cand vrea sa-i faca sa se simta prost:

She made love like i was paying for it and she had more customers in line, some of them important. I attempted to bring her to orgasm, but it was like trying to conquer Everest in Bermuda shorts. She wanted me to rut and feel cheap and miserable, and i did. But i have no pride and i came anyway.


- plusuri: personaje excelente, dialoguri beton, poate fi citit de sine statator
- minusuri: poveste simplista chiar si la standardele crime and mystery
- recomandare: fanilor literaturii noir, fanilor Tarantino

Thursday, July 10, 2008

Filmele vorbite pe la spate - Iunie 2008
























Frontiere(s).
Oh-la-la, ce ritm de recuperare au francezii astia. Dupa ce s-au scaldat in cinematografie nostalgica, revizionista, pupincurista, cu Alain Delon si artsy-fartsy cale de cateva zeci de ani de manifest cultural anti-saxon, in sfarsit s-a nascut generatzia care sa-i scoata din kko. Dupa Alexandre Aja (Haute Tension, partial P2), Christopher Gans (Pact des loups, Silent Hill) iata cum rabufneste din anonimat absolut Xavier Gens cu unul din cele mai brutale horroruri care au capatat vreodata permisiunea de a rula in cinematografe. De Gens am mai povestit, tot el a facut ecranizarea jocului PC Hitman care a fost o abureala ca orice film care face parte din pachetul promo al unui joc. Oricum, permisiunea de a lucra la Hollywood a fost obtzinuta de Gens dupa ce acest Frontiere(s) a ravasit festivalurile indie din 2007. Aproape doua ceasuri de chicks'n'weapons, woman empowerment, nazisti nostalgici, sarkozysti canibali, gagici batandu-se in noroi, victime ale holocaustului, manipulari genetice, chirurgie tutoriala, inbred rednecks, magrebieni facutzi saramura pe hip-hop frantzuzesc, ok, ma opresc aici. Filmul arata super, cu muzica de mare efect, teoretic i se poate reprosa ca urmeaza retzeta Texas Chainsaw Massacre in care inlocuim adolescentzi hippie cu studentzi revoltatzi din criza pariziana de acu 2 ani, Texasul cu granitza spre Luxemburg si canibalismul gurmand cu idealurile doctorului Mengele. Oricum, odata ce retzeta filmului devine evidenta si sperantzele spectatorului pentru o lume mai buna se evapora, Xavier Gens se deda la un exces de zel si estetica horror care spala pe jos cu toate Hostelurile, Sawurile, Final Destinationurile si ce mai vretzi voi din mainstreamul horror actual.

In Bruges e o comedie neagra sublima a regizorului Martin McDonagh care ar fi debutant daca nu ar avea deja un Oscar pentru scurt-metrajul Six Shooter de anul trecut. Am impresia ca pe undeva filmul asta e o extindere a scurt-metrajului, are si actori comuni. Povestea e despre 2 asasini platitzi care primesc cadou de la shefu o vacantza in fucking Bruges, a city that looks like a fucking fairytale. Cei doi sunt Brendan Gleeson (frizeru din Gangs of New York, tata din 28 Days Later, Menelaus din Troia si alte roluri secundare memorabile) si Colin Farell (pe care pana la acest rol il consideram un actor de kkt). Amandoi sunt irlandeji pur sange, vorbesc cu un superb accent irlandez si se plimba toata ziua pe ulitzele Bruges-ului. Gleeson e batran si intzelept si se tot minuneaza la arhitecturi si peisaje in timp ce lui Farell ii sta capu doar la curve, droguri si la remuscarea de a fi omorat un copil din greseala in timpul ultimului asasinat. Dialogurile dintre cei doi sunt absolut superbe si dau filmului o aura de piesa de teatru care spala pe jos cu aburelile dintre Ethan Hawke si Julie Delpy din stitzi voi care filme. Asta nu inseamna ca filmul nu are plot, lucrurile devin spinoase rau cand Gleeson e solicitat de shefi sa isi omoare colegul banuit de instabilitate psihica si lucrurile incep sa se desfasoare in directzia fratzilor Coen sau, of course, a lui Woody Allen. Nu ma duc mai departe cu spoilerele, oricum filmul va fi cu sigurantza in top 10-ul anului.

Juno e filmul care
  • a luat Oscar pentru scenariul stripteuzei Diablo Cody
  • era cat pe ce sa ia si pt excelenta Ellen Page, care mai deunazi castra un tip in Hard Candy iar acum joaca rolul unei adolescente mignone ramasa gravida cu tocilarul clasei;
  • era cat pe ce sa ia si unul pt regizorul Jason Reitman, de pe mana caruia a iesit una din cele mai destepte comedii de Hollywood ever, Thank you for smoking; si care e fiul rezonantului Ivan Reitman (Ghostbusters, comediile cu Arnold).
Suspectez ca din pricina lui Juno n-a pupat Mungiu al nostru Oscaruri. Ar fi fost doua filme diametral opuse despre sarcina nedorita si concurentza lor s-ar fi reflectat asupra romanilor mai rau decat Borat. Ma tem ca ne-au facut un serviciu americanii la faza asta, vorbind strict noncinefilic si in termeni politici/promotzionali. Asadar, Juno ne arata ca in America sarcina nedorita nu e rezolvata ciomagind sau inecand cu un furtun trecut prin putza fatul aparut "accidental". Solutzia lor e sa vanda copilul (sau sa il ofere cadou). Sigur, se plange lumea ca filmul e nerealist, ori ca americanii sunt capitalisti imorali. E drept ca romancele sunt mai practice, mai descurcaretze, isi rezolva problema mai eficient, pe principiul eu te-am facut, eu te omor. De aici si pozitzia de campioni ai avorturilor din lumea civilizata ocupata in anii 90 de Romania, dupa ce teroarea din filmul lui Mungiu a fost indepartata. Dar, evident, asta a fost o discutzie intreaga la vremea ei, cu concursul unor partenere de discutzie feminist-teroriste si nu o mai reiau de la capat dar, orishicum, uitandu-ma la Juno mi s-au depanat instantaneu aceste ganduri. Deci fetelor, vindetzi copilul si facetzi un ban cinstit in loc sa-l omoratzi. Tranzitzia de la comuna primitiva la capitalism s-a incheiat. In rest, filmul e foarte jovial si simpatic, care arata ca Jason Reitman si scenarista Diablo Cody sunt oameni cu mintea limpede - apar referintze simpatice la trupa Melvins, la filme horror din anii 70 si la benzi desenate, muzica filmului e excelenta si apare chiar actorul meu preferat cand e vorba de personaje secundare - JK Simmons (nazistul din Oz).

Diary of the Dead.
Seria filmelor zombie ale lui Romero a ajuns la episodul 5 si respecta promisiunea regizorului de a nu face doua filme la fel. E probabil seria horror cu cel mai important impact cultural, si cea mai longeviva (intinsa peste 40 de ani de istorie cinematografica). Precedentul episod, Land of the Dead, a avut suport de la Hollywood si a fost probabil cel mai mainstream al seriei, incercand sa profite de revitalizarea scenei zombie in box office. Cu Diary of the Dead, Romero se intoarce la filmul home-made cu o idee inovatoare, de a face un film zombie integral filmat first-person, prin camera unui student la regie care isi pune in cap sa alcatuiasca un jurnal video al ultimelor zile ale umanitatzii. Desigur, filmele first-person au deja o traditzie consacrata de Blairwitch Project, filmele unor amici de-ai lui Von Trier si filmele porno point-of-view. Oricum, ar fi fost un suflu proaspat in filmul horror daca filmul n-ar fi pierdut anul 2007 in circuitul festivalurilor lasand alte doua filme similare, Rec si Cloverfield, sa ia fatza in ochii publicului si sa ocupe nisha in cinematografe. Asadar ideea lui Romero apare, brusc, redundanta si afumata. Nu ajuta nici faptul ca, dintre cele 3 filme first-person ale sezonului, Diary of the Dead este si cel mai slab - actorii au o contributzie importanta la asta iar filmul contzine prea putine colaje documentaristice de atmosfera si prea multe scene de actziune cu actorii aia slabutzi de care pomeneam. Oricum, filmul ramane important si deschide noi portitze pentru continuarea seriei, speram sub auspicii mai favorabile. Nici celelalte filme ale seriei nu au avut actori grozavi dar aspectul a fost compensat de oportunismul cu care Romero a marcat cele 4 decade de istorie. Din pacate, si dintr-un defect de marketing care a amanat distribuirea filmului, in cazul de fatza oportunitatea a fost ratata.

Si daca tot a trecut jumatate din 2008, avetzi aici si lista cu cele 10 filme preferate din aceasta jumatate de an, in ordine irelevanta:

In Bruges
Rec
Frontieres
Oxford Murders
Tropa de Elite
Kalandorok
Fido
P2
Jesse James
No Country for Old Men


Sunday, July 06, 2008

Muzica vorbita pe la spate - Iunie 2008

























Luna asta am ascultat extrem de putina muzica din pricina afurisitei de sesiuni care nu mai dadea Domnu sa se termine. Asa ca o sa scriu un post de umplutura.

In primul rand, videoclipul lunii: Samwell cu dedicatie speciala criticului fascist de film, muzica, literatura si in curand jocuri pe calculator Leo Serban care a intrat in blogosfera ca peste tot, pe usa din dos, a comentariilor, il gasiti la www.terorista.ro aparandu-si o fosta studenta etichetata de fanii Teroristei drept "acritura", datorita publicarii unor opinii reciclate canalizate dinspre mentorul sau, Leo. Fascist, pt ca in lumea pomenitului critic totul e un imens clasament si o impartzire ubermensch/untermensch, in care el isi face criteriile si tot el se califica pe sine prin ele. Bunaoara, in pomenitele comentarii incearca sa demonstreze o diferentza de clasa intre jurnalisti, scriitori si bloggeri, cu argumentul suprem ca a fi jurnalist si scriitor costa (si se fac bani din asta) in timp ce a fi blogger e gratis, deci descalificant. Kool! Cumva s-a intamplat ca in aceeasi zi sa-i descopar gestul autoelogiator si sa descopar aceasta infama trupa warholiana, Tomboy. Deci tzinetzi minte, Samwell si Tomboy, doua trupe care vor anima chefurile la care ma duc cel putzin un an de zile de aici incolo.

Apoi iaca Nick Cave a scos inca doua clipuri dupe noul album:
Avem si un superb cover dupa Prince cantat de Ulver. Dupa coverurile Seal, Black Sabbath si Kiss, ma astept ca Garm sa iasa curand cu un album de coveruri, ar fi frumos din partea lui. Mai nasol e ca Prince i-a dat in judecata pe Ulver pt cover. Instead of saying thank you, the little man threatened to sue. The world is indeed an ungrateful place, zice Garm.

Opeth - Watershed. Un superb solo de clape stoner de la claparul Spiritual Beggars, niste tobe complet deplasate si grohaitul maiestuos al lui Mikael Akerfeldt sunt motive suficiente ca sa declar asta albumul lunii, poate si din cauza ca luna asta am ascultat doar vro 5 albume. Banuiesc ca l-a auzit toata lumea, cine nu stie de Opeth, sa tzina minte doua chestii: asta e trupa care a introdus respectul de sine si interesul pentru muzica "pe bune" in metalul extrem, umpland gaura imensa dintre stilurile a doua trupe diametral opuse, My Dying Bride si Porcupine Tree. Si inca o chestie, sa nu-i confundatzi cu Otep. Hitul albumului, aici si inca o mare piesa care este, Grand Conjuration. O trupa care ar trebui sa fie adusa in Romania acuma, cat e in varf de forma, nu peste 20 de ani la BestFest sau pe stadionul Cotroceni.

Scar Symmetry - Holographic Universe e un album pe care la ora la care scriu l-a ascultat tot metalistul, datorita impactului albumului anterior. Din pacate nu s-a schimbat mai nimic in trupa, din fericire lucrurile inca nu sunt rasuflate pe albumul asta, fiind foarte coerenta imbinarea intre rockul progresiv, death metalul melodios si ce naiba se mai aude pe-acolo, cu 100 de feluri de voci, de toate pt toti. V-as arata si un clip dar arata cam oribil asta, plus ca e o piesa mai veche. Totusi, pe urmatorul album asteptam o schimbare.

Made out of babies - Ruiner. Am scris vro doua recenzii la trupa asta pe muzicisifaze si ramasesem la ideea ca albumul de debut a fost beton, o combinatzie de Deftones si PJ Harvey, dar ca al doilea a fost nu-metal generic lipsit de orice ambitzii. Iata si al 3-lea album, lansat cu mare fast la TheEndRecords (dupa ce primele fusesera scoase la Neurot, sub obladuirea membrilor Neurosis). Asta nou e undeva intre primele doua, adica are si aspectele pozitive de pe primul si pe cele negative de pe al doilea. Speram la mai multa pofta pt experiment, dar se pare ca trupa prefera sa-si consolideze pozitzia. Oricum, nu e asa prost ca anteriorul. Ma folosesc de ocazie sa recomand celalalt proiect al gagicii Julie Xmas, Battle of Mice, mult mai interesant si mai apropiat de PJ Harvey, si inca una din trupele cu gagici de la Neurot, Bee and Flower.

Star of Ash - The Thread. Era normal ca dupa albumul sotzului Ihsahn, nevasta Ihriel (nu stiu de ce ar fi avut nevoie de acest pseudonim, numele real Heidi fiind la fel de sugestiv) sa vina si ea cu album nou. Asta e genu de muzica dupa care ma dadeam in vant acu aproape 10 ani - albume care dezveleau latura sensibila si romantica a unor brute de muzicieni cu background grohaitor. In cazul asta, latura sensibila si romantica a lui Ihsahn e tocmai nevasta-sa Heidi cu care avusese si o tentativa de proiect de muzica casnica (Peccatum). Personal, in loc de Peccatum prefer aceasta alternativa Ihsahn versus Start of Ash, doua proiecte totalmente diferite si mult mai bine infipte decat bajbaiala aia de Peccatum. Noul album Star of Ash e promovat prin colaborarea cu poetul japonez Kenji Siratori, cu compozitorul german de muzica clasica Markus Reuter si cu Garm de la Ulver. Albumul mi-a adus aminte de vremurile bune ale unor 3rd and the Mortal si de unele chestii instrumentale ale lui Ulver. N-am gasit nimic pe youtube, dar mi-am amintit de una din piesele cool are cuplului de muzicieni casnici Peccatum - The Moribund People.

Sparks - Exotic Creatures of the Deep. Astia-s o trupa de legenda, foarte interesanta, cu o cariera de aproape 40 de ani si 21 de albume in care au impushcat cam toate trendurile si stilurile de muzica, de la disco la metal. La varsta respectabila pe care o au cei doi fratzi Mael care sunt fapt creierul bicefal al grupului, Sparks practica ceva in genul Queen (think Bohemian Rhapsody). Iaca si doua exemple care reflecta cameleonismul trupei:
A aparut in sfarsit DVDul genialei trupe Volbeat, vezi trailerul aici. Sper ca nu mai tre sa explic ce a facut trupa asta pt istorie, dar va readuc in vedere o varianta live a hitului Garden's Tale. Va avertizez doar ca voi face pe dracu in 4 sa merg la Sziget unde Volbeat canta in prima zi a festivalului. Si in a doua zi urmeaza Iced Earth cu Matt Barlow, si cam astea ar fi singurele obiective ale acestei editii (ar mai fi Carcass pt care n-o sa stau totusi o saptamana intreaga, REM la care va fi moarte de om, conditii in care e imposibil sa te bucuri de concert, si Sex Pistols care-s niste curiozitati paleontologice, ma indoiesc ca vor fi in stare sa cante ceva). Ca de obicei, la varianta Felsziget vor veni doar ciurucurile - Avantasia (one man band) si Epica (clona Nightwish).

Si ca sa umplu articolul pana la capat, avem aici si o selectie a celor 10 albume favorite pe prima jumatate a anului, in ordine irelevanta:

Tiamat - Amanethes
Nick Cave samd - Dig Lazarus Dig
Moonspell - Night Eternal
Pin-up Went Down - 2 Unlimited
Ufomammut - Idolum
Enemy of the Sun - Shadows
Warrel Dane - Praises for the War Machine
Portishead - Third
Opeth - Watershed
si cum mi-e greu sa gasesc un al 10-lea, il bag pe Snog - Last Days of Rome, ca abia anul asta l-am gasit, desi aparuse in 2007.