Top muzical 2019, semestrul 1: inca 10 albume notabile

Conform obiceiului, inca 10 albume notabile culese din prima jumatate a anului. Cele mai cool 10 albume au fost prezentate aicisha.

*************************************************

The Cranberries - In the End

S-a prapadit si Dolores, dragostea mea secreta din liceu, raposata de propria mana intr-o camera de hotel din Londra. Cateva luni mai tarziu a aparut acest album post-mortem cu ce au apucat sa mai crosheteze colegii de trupa din ce apucase ea sa integistreze. Versurile sunt premonitorii, aproape planificate: Do you remember that night at a hotel in London? La fel si titlurile: "In the end", "All over now", "Wake me when it's over" s.a.m.d.

De la o vreme se prapadesc astia mai des decat apuc sa meditez asupra mortzii lor. Sigur, se zice ca pe masura ce te apropii de 50 de ani incepi sa ai de mers la inmormantari mai des decat la nuntzi. Insa dincolo de logica naturala a acestei observatzii, ceva nu e in regula, mai totzi idolii adolescentzei mele crapa in jur de 50 de ani. Nu m-am vaicarit nici dupa Cobain, nici dupa Amy Winehouse ori ala de la Stone Temple Pilots caci si-o cam cautasera insa am o slabiciune pentru astia care-au muncit la viatza lor, n-au fost doar niste butelii explodate.

Ma rog, despre Cranberries s-a mai spus ca ar fi fost o butelie explodata (putzina lume stie altceva decat piesa "Zombie" si poate "Ode to my family") iar daca mai traia Dolores exista pericolul sa o fi vazut toamna asta pe afishul festivalului ala sinistru unde mai vin Rednex si Coolio ori, mai rau, la Cerbu de Aur. Insa sunt destule lucruri bune de gasit pe aproape toate albumelor lor - mie cel mai mult imi place albumul de debut, iar pe asta post-mortem s-au facut niste eforturi sa semene oarecum cu acela si sa ramana in memoria fanilor drept un material tineresc, in ciuda valorii sale de parastas.

**********************************************

Arabrot - Who Do You Love?

Un album conceptual cu naratziune, retorica si personaje inspirate de poemele frantzuzesti suprarealiste Les Chants de Maldoror mixate cu delirurile religioase care l-au apucat pe liderul trupei de cand a scapat de cancer si isi inregistreaza albumele in biserici (albumul precedent s-a intitulat chiar The Gospel). Maldoror e un fel de Dorian Gray frantzuzesc mai suprarealist (la un momendat face sex cu un rechin), povestea lui a fost spusa in nishte poeme amoraliste si mizantrope de secol 19 ce au influentzat simbolismul francez (si pe Bacovia al nostru). Cum nici Nick Cave si nici Michael Gira nu mai sunt in stare de ani buni sa ofere genu asta de poezie deliranta si muzica adecvata ei, gasesc ca Arabrot e o trupa musai de avut in casa omului.

Istoria trupei incepe undeva in scena metal norvegiana, continua in muzica de film si teatru (multa vreme au facut coloane sonore live pentru filme mute), iar acum dupa experientza cancerului a devenit un proiect de familie si s-au asezat undeva intre Swans si proiectele de tineretze ale lui Nick Cave (The Birthday Party). Albumul asta trimite mai mult spre Swans de pe vremuri, cand aveau si voce feminina - rol preluat aici de nevasta liderului.

Cu ocazia asta trupa reuseste sa iasa din patria natala fiind preluata pentru prima data, dupa 20 de ani de activitate, de catre o casa de discuri cu acoperire internatzionala - berlinezii Pelagic Records a caror agenda politica am discutat-o mai demult.

**********************************************

HEALTH - Vol. 4::Slaves of Fear

Celor de la Pitchfork nu le-a placut albumul asta, ori s-au certat de la bani cu trupa, cert ca au cam spalat pe jos cu el dupa ce pe vremea cand ii chemau la Pitchfork Festival ii venerau drept una din revelatziile mileniului. Ce-i drept materialul precedent era mai aproape de acel (dream) pop care s-a deversat peste noi prin intermediul publicatziei respective, in timp ce noul material are partzi industrial metal mai traditzionaliste, insa e si albumu asta o ocazie la fel de buna de a descoperi o trupa fresh cu o arhitectura sonora in continua transformare, cu teme mari inspirate de SF-ul anilor 90 (in special din distopii cyberpunk).

Am inceput sa-i bag inseama remarcandu-le numele in numeroase colaborari (cu Perturbator, Ghostemane, Youth Code etc.) insa abia acu m-am prins ca e chiar o trupa si nu doar un proiect de laptop. Sunt pomenitzi in multe topuri drept o alternativa la Gunship, cu care au in comun radacinile in industria jocurilor video (insa sunt ceva mai vechi, Gunship nu existau cand HEALTH faceau muzica pentru Max Payne, GTA si altele). Mai au in comun cu Gunship retrofetishismul - insa aici sursa de inspiratzie sunt anii 90, sound-ul imprumuta mai degraba de la Nine Inch Nails si dub step decat de la sintetizatoarele cheesy optzeciste iar tonule mai grav si mai cyber, cu voci puternic postprocesate. Mai jos e un miniconcert live, caci e mai convingator decat clipurile noului album.

**********************************************

Full of Hell - Weeping Choir

Albumul de metal extrem al anului, cu o productzie ultrasofisticata (expertul Kurt Ballou de la Converge) si versuri literare ca in vremurile bune in care cantaretzii death metal mai deschideau o carte (macar un Lovecraft). E un album grindcore (desi nici incadrarea asta nu e 100% corecta) in care nu se aud cuvintele "fuck", "suck", "guts" ori vreo expresie obscena ("blood" apare intr-o singura piesa), ci totul e poezie SF: Your head is a radio for speaking to God. Grohotishul sonor contrasteaza cu aceasta sofisticare lirica, pe care trupa o pune pe seama ascultarii de mult hip-hop in timpul compunerii albumului - zic ei ca sa-si extinda vocabularu si rimele (desi la cat se intzelege cu ochiul liber din versuri nu as fi investit prea mult in rime). Una din piese e intitulata "Ygramul the Many", cu referire la monstrul din Neverending Story al carui trup era alcatuit din milioane de insecte producand un zgomot infernal - cam asa a fost gandit sa sune intreg albumul.

Full of Hell fac parte dintr-un grup criminal organizat de muzicieni DIY care exceleaza la capitolul inginerie sonora si inoveaza constant in acest sens, integrand punk, black, death si bruiajele electronice cunoscute sub eticheta powerviolence. Mai fac parte din networkul respectiv Lingua Ignota, The Body, Uniform (chiar si Thou, pana le-a pus succesul mana in cap). Fiecare dintre cei mentzionatzi apare ocazional pe albumele celorlatzi - Full of Hell au mai multe discuri in colaborare decat albume proprii. Se practica sistematic schimburile de experientza intre trupele astea - aici apare si Lingua Ignota, care are de intors serviciile dupa ce totzi cei enumeratzi mai sus au aparut pe albumul ei recent.

P.S. Pentru anul viitor ni se promite chiar o trupa noua alcatuita din membri Full of Hell, Lingua Ignota si The Body.

**********************************************

Ben Harper and Charlie Musselwhite - No Mercy in this Land

Cantecu de mai jos a fost "song of the year" la Blues Music Awards iar albumul a fost unul din finalistele Grammy de anul trecut si unul din proiectele high-profile din ultima vreme, o colaborare intre doi gigantzi ai istoriei blues. Cele mai multe albume ale lui Harper au fost in colaborare, iar asta e al doilea in care lucreaza cu moshul Charlie Musselwhite. E un album pentru iubitorii de clasicisme, pentru cei care nu isi bat capul cu experimente si nu se incurca cu muzicieni care au cash la coltzu gurii.

Musselwhite e o legenda a muzicutzei si a inspirat unul din personajele principale ale filmului The Blues Brothers. Individul a debutat in urma cu 60 de ani, acum se apropie de 80. Ben Harper e un bluesman ceva mai tanar, insurat pana recent cu Laura Dern. Dar nu e nici el foarte tanar - e un criteriu important caci nimeni nu vrea sa asculte bluesmani mai tineri de 40, pur si simplu e un gen muzical unde varsta si experientza de viatza sunt mai importante decat a cunoaste notele, caci muzica e relativ simpla si esentza vine din invatzaminte, cugetari, proverbe, vaicareli ce rezuma concluzii importante. Daca Ben Harper pare un produs artificial al industriei muzicale, Musselwhite compenseaza, el face parte din generatzia celor care au de ce sa se planga si despre ce sa scrie in versurile unei piese blues - no country for old men, no mercy in this land.

**********************************************

Rival Sons - Feral Roots

Combinatzia asta de hipsteri si fani Led Zeppelin a fost interesanta cand Rival Sons si-au scos albumul de capatai acu 5 ani, dupa aia insa au scos piese tot mai anoste si pareau sa fie o aparitzie meteorica. Albumul asta nou mi-a retrezit interesul, desi contzine ceva umplutura are iarasi momente de stralucire, iar pe masura ce membrii trupului imbatranesc incepe sa li se potriveasca si lookul cu muzica.

Traim vremuri in care pastisha si aproprierea culturala sunt norma. O vreme am crezut ca motivatzia sta undeva intre nostalgie/omagiu si lipsa de idei, insa recent am aflat ca o miza majora sunt algoritmii de recomandare gen Spotify - cu cat muzica e mai originala cu atat are shanse mai mici sa fie recomandata de algoritmi. Bataia se da pe coeficientzi de similaritate cu realizarile marilor clasici (Zeppelin, Queen, Doors, Deep Purple). Pentru asta, zice-se, au avut loc experimente genetice precum Greta Von Fleet si nu-s departe de aceasta suspiciune nici Rival Sons, in al caror vocal s-a mixat ADN de Jim Morrison si Robert Plant, iar trupa pe ansamblu pare sa urmeze un tutorial impus de undeva. Totusi trupa a inceput sa migreze dinspre classic rock spre blues, zona in care pastisha e mai bine primita (acolo exista chiar o obligatzie morala de a respecta "standarde") si nu m-ar mira sa vedem intr-o buna zi o colaborare cu Bonamassa sau ceva din zona aia.

**********************************************

Rotting Christ - The Heretics

Rotting Christ au avut enorm de suferit de pe urma numelui ales, ei provenind dintr-o tzara ortodoxa, Grecia. E interesant de comparat evolutzia trupei cu a colegilor de generatzie si concetatzenilor de la Septic Flesh care, doar printr-un nume putzin mai generic dar cantand cam aceleasi chestii, au avut parte de o acceptare mult mai larga. Rotting Christ si-au inchis multe usi in nas, ceea ce le-a ingradit cariera intr-o relevantza regionala, balcanica. Cateva tentative de turnee prin SUA le-au fost boicotate de politicieni si chiar de trupele metal americane pe care le insotzeau acolo (e notorie interventzia Megadeth in acest sens). In tzarile ex-sovietice au fost arestatzi, nici prin vestul Europei nu prea i-am prins la festivaluri, in schimb au un succes nebun in Romania - ultima data la Cluj au preferat ca in loc sa vina la bis sa mai stea o zi si sa mai faca un concert cap-coada, si acela sold-out. Cand s-au lamurit ca nu vor manca multa pita in afara Balcanilor au inceput sa cante despre istoria greaca, au colaborat cu artisti bulgari sau rusi, au avut chiar un cover dupa Maria Tanase in semn de apreciere fatza de palcul de fani destoinici pe care ii au in Romania.

Cu albumul The Heretics trupa pare ca mai incearca o data marea cu degetu, propunand poate cel mai melodios material al carierei. S-au mai schimbat timpurile, daca Behemoth au fost apreciatzi pe Pitchfork cu un album intitulat The Satanist trebuie ca s-a creat culoar pentru asa ceva (sigur, era inainte de alegerea lui Trump si renasterea conservatorismului dogmatic).

Iese in evidentza piesa de mai jos cu un riff excelent, cu versurile lui Poe recitate de un vechi colaborator, vocalu de la Moonspell (alaturi de care i-am vazut pe Rotting Christ pentru prima data la Timisoara, pe vremea cand Timisoara avea inca o comunitate metal de mai mult de 50 de indivizi).

**********************************************

Jambinai - Onda

In Europa si SUA trupele post-rock se dau la intrecere care sa semene mai tare unele cu altele, cum sa beneficieze mai mult de coeficientzii de similitudine Spotify de care ziceam mai sus. Cu trupele romanesti e si mai grav, disperarea de a suna ca X sau Y e mai grava chiar si decat la manele, unde se depune mai mult efort spre definirea identitatzilor. A mai aparut si siteul acela Arctic Drones unde se aduna totzi sa scoata in evidentza cantitatzile industriale de balast si redundantza care se produc in genul respectiv. In consecintza trebuie sa incepem sa ne uitam spre alte zari - recent au fost pe la noi israelienii Tiny Fingers si multe lucruri interesante creca se intampla prin Asia, doar ca numele trupelor sunt dificil de cautat chiar si pe Google.

Jambinai de exemplu vin din Coreea de Sud si au fost propulsatzi de recitalul avut in cadrul festivitatzilor Jocurilor Olimpice de acolo. Coreenii aduc niste prospetzime apeland la instrumente populare de-ale lor, iar rezultatul e ceva ce s-ar putea numi buhai-metal (in fine, nu stiu cum se numesc contraptziile alea la care isi canta coreenii plugushorul). Conceptul albumului se invarte in jurul temelor ecologice, se aliniaza perfect la preocuparile momentului iar sound-ul e suficient de original incat sa se vorbeasca despre ei cam cum se vorbea de Apocalyptica acu 15 ani.

Nu-s familiarizat cu scena coreeana incat sa-i compar cu ce se mai intampla pe-acolo, dar sunt suficient de familiarizat cu post-rockul occidental incat sa pot spune ca Jambinai (probabil si alte trupe din partzile acelea) sunt vitali pentru a tzine in viatza post-rockul.

**********************************************

Daniel Norgren - Wooh Dang

Daniel Norgren e un cantaretz suedez de blues care arata ca un braconier ce traieste off the grid, nu crede in curent electric si isi construieste singur instrumentele. Are propriul studio construit cu mana lui in padure, si poate ceva ingropat sub el. Acum a scos un album care suna cat de cat profesionist, pe alocuri experimental - piesa de mai jos se indeparteaza destul de mult de blues, caracterizata de presa drept bedroom-pop. Productzia e rustica, se aud fashaieli si harshaieli, aduce aminte de legendele cu trupele metal scandinave care isi inregistrau piesele prin muntzi si prapastii. Doar ca aici nu e vorba de metal, corbi negri si ninsoare, ci de vaci si pashuni, si umbra artistului filmandu-se in timp ce cauta ciuperci.

Am facut candva recent (creca de anul trecut) observatzia ca la noi nu prea exista public si festivaluri serioase pentru blues. Trebuie sa imi retrag cuvintele, festivalul ala obscur de la Brezoi unde a venit Beth Hart vara asta a avut supersucces, mai sunt evenimente de gen si la Brasov, se pare ca undeva intre Brasov si Valcea exista un epicentru cu pasionatzi care investesc serios in aceasta directzie si nici lipsa de public nu duc. Pur si simplu am fost deconectat de comunitatea aia si aveam impresia ca singurii ascultatori de blues sunt metalistii care au decis ca doar cu metalul nu prea se pot agatza fete. Le recomand si lor Daniel Norgren.

**********************************************

 Demon Hunter - Peace + War

Atunci cand Rage Against the Machine si Metalllica se revoltau impotriva folosirii muzicii lor pentru torturarea prizonierilor Al-Qaeda, armata americana a inceput sa foloseasca materiale ale trupei de metalcore creshtin Demon Hunter, mizand pe simpatia populatziei conservatoare americane. Daca nici creshtinii americani nu-s de acord sa folosesti o trupa cu numele Demon Hunter pentru a tortura prizonieri musulmani, atunci ce rost mai are razboiul?

In general metalul creshtin are o reputatzie proasta - nu neaparat pt ca e crestin si pozitivist in mesaj, cat pt faptul ca asta se coreleaza statistica cu lipsa de imaginatzie. Albumul asta e insa o exceptzie. In primul rand ca sunt doua albume lansate simultan - Peace colecteaza piesele melodioase, War pe cele mai dure. Laolalta cele doua acopera o plaja stilistica foarte vasta - pe albumul moale avem piese ce aduc aminte de Amorphis sau perioada "alternative" de la Paradise Lost (vezi mostra selectata dedesubt), in timp ce albumul dur se invarte undeva intre Soilwork si Machine Head (plus niste metalcore generic de umplutura).

Daca erau ceva mai selectivi si scoteau un singur album cu bucatzile cele mai reusite ar fi fost albumul metal al anului, insa si asa e un material notabil - dureaza destul de mult pana sa itzi vina sa dai skip peste piese (in special pe sectziunea War, unde-s ingramadite bucatzile metalcore generice), ceea ce pentru genul asta de muzica e o performantza, iar pentru metalul crestin e o borna istorica.

Top muzical 2019, semestrul 1

Am dificultatzi tot mai mari cu a incropi un top muzical de jumatate de an, pe masura ce pretenii care ma mai ajutau cu recomandari se prapadesc, ori incep sa realizeze ca muzica e pierdere de vreme. Noroc ca moda asta cu "best albums so far..." la juma de an s-a generalizat pe siteurile serioase de muzica, asa ca am avut unde sa sap dupa noutatzi de toate genurile. Din pacate nu avem si in presa romaneasca ceva similar, singura sursa serioasa din onlineul nostru fiind blogul lui Calin Dumitru, pastrand inca traditzia unui top muzical semestrial in care e mereu ceva interesant de descoperit.

La noi interesul pentru muzica e invers proportzional cu disponibilitatea muzicii, o fi la mijloc un fel de lege economica a raritatzii bunurilor. N-am avut niciodata in istoria acestui popor o asa diversitate si accesibilitate - festivalurile romanesti din 2019 au bifat echitabil toate genurile muzicale si toate clasele sociale, in toate tipurile de locatzii posibile, majoritatea in conditzii tehnice ok si chiar cu servire de gulash. Probabil si Cerbu de Aur va iesi bine. Si totusi relatzia individuala a romanului cu muzica si creatorul ei pare sa se degradeze.

In anii recentzi am asistat la dezalfabetizarea sistemica a populatziei - Ministrul Culturii (mai nou si al Educatziei!) ne absolva de pacat cu explicatzia ca romanii nu citesc pentru ca autorii nu scot cartzi atractive. Au aparut deja primele meme care ridiculizeaza agresiv activitatea cititului, reapar sfaturile din batrani care ziceau ca potzi innebuni de la citit, cunosc oameni care si-au cumparat tapet cu cotoare de cartzi sa nu mai ocupe spatziu cu biblioteca (e inca un semn de respect pentru carte, puteau sa-si puna tapet cu gogoshari), in fine e deja cunoscut ca in UE suntem poporul cu cel mai inalt dispretz pentru lectura. Incet-incet ceva similar se intampla si cu muzica. Tot mai des vad lume stand cu spatele la concerte, deranjatzi parca de faptul ca cineva e pe scena. Ori, mai rau, se apropie sa strige "coaie!" la ala de pe scena (de regula un strain), spre amuzamentul amicilor. Muzicienii incearca sa faca stand-up comedy ca sa mentzina treaza atentzia publicului, concertele de club sunt slab frecventate, festivalurile ofera o combinatzie de Disneyland si Ziua Minerului: lumea se duce sa se dea cu scranciobu si cu roata, sa bage un cârnat si un mic cu bicarbonat, o pastila sau un timbru, sa mai stea intr-o tufa sau sub ceru instelat - pentru atmosfera, cum ar veni.

La Rockstadt lumea sta mai mult la mancare, asteptand sa coboare trupele de pe scena intre meseni, sa ia dedicatzii. Pe vremea mea tineretu baga doua beri ca sa curga mai bine un concert, acu se baga un concert undeva in fundal ca sa curga mai bine berea, sa nu fie chiar liniste. La festivalurile jazz e pe dos, cu cat mai multa liniste cu atat mai bine, trupele incep sa dea sonorul incet, publicul isi aduce scaune de pescuit sa poata atzipi, iar cand se mai trezesc incep sa se rasteasca ca de ce stai in fatza locului in care si-au pus scaunu. Manelistii au dezvoltat si ei un fel de aristocratzie, acu esti rasist daca nu-tzi plac manelele, nu mai exista muzica proasta, orice forma de evaluare e discriminare. In consecintza si fostii aristocratzi se repozitzioneaza - Orchestra Simfonica din Cluj s-a alaturat la Untold acelui Raspberry Pi cu chip uman pe nume Armin van Buuren, revenit cu baterii noi si cateva leduri in plus. In incercarea de a oferi programe cat mai "atractive" (in sensul declamat de Ministrul Culturii) organizatorii romani se cufunda in cele mai negre genuni ale mentalului colectiv - anul asta ni i-au adus pe Limp Bizkit, Michael Bolton, urmeaza Rednex si Culture Beat - cosmaruri pe care candva le invocam in gluma fara sa le cred posibile. Tot cam acolo as baga si nostalgiile gen Robbie Williams, Metallica, Bon Jovi - consecintza inevitabila a banchetelor si nuntzilor din ultimii 30 de ani. Chiar si asa, au existat anul asta o groaza de evenimente: Artmania, Smida, Garana, Brezoi, Posada, Celtic Transilvania, Fiii Stremtzului. Avem unde merge, mai ramane sa ne si intereseze chestia la care mergem.

O problema majora e si dezintegrarea conceptului de ALBUM - serviciile de streaming pompeaza piese-pastila si recomandari pe baza de "mood", ascultatorul nu mai percepe concepte si identitatzi sonore si probabil va veni ziua in care nici nu se va mai afisa numele artistului in dreptul pieselor. O amica mi-a marturisit ca ea tzine minte titluri de piese mai degraba decat numele celor care le canta. Cu cat muzica e mai la indemana, cu atat e mai mare dezinteresul fatza de cel care o creeaza - o consecintza a perceperii muzicii drept "serviciu", un robinet pe care il opresti / pornesti dintr-un click fara sa ai idee de unde vine, daca e cu apa potabila sau rishti te cufureshti.

Asa ca pana una alta ma stradui sa mai ascult ALBUME si sa mai aflu una alta despre cei care au muncit la ele. Conform traditziei, astea de aici ar fi cele 10 care mi-au placut cel mai mult din ce am rasfoit in prima jumatate de an (incluzand unele ramase de anul trecut la care am ajuns tarziu).

***************************************************

Tim Bowness - Flowers at the Scene

Tim Bowness e unul dintre muzicienii valoroshi care au stat multa vreme in umbra megalomaniei lui Steven Wilson, cu care a fost coleg in proiectul No-Man (anii 90 si inceput de 2000, in paralel cu existentza trupei Porcupine Tree). Pana la urma atat Wilson cat si Bowness au inceput cariere solo separate, iar acu cei doi canta din nou impreuna - primul e invitat pe niste piese si producator al acestui album solo. Desi materialul e publicat sub numele lui Bowness, acesta e ajutat de vreo 15 muzicieni iar implicarea lui Wilson il face sa fie primit drept un nou material No-Man (sau o promisiune serioasa pentru relansarea acelui proiect). Piesele, influentzate in egala masura de clasici ca Marillion si Marc Almond, sunt un hibrid de prog-rock si brit-pop cu sound imaculat si melodii irezistibile.

No-Man a fost in anii 90 singurul vehicul pentru ideile de factura pop ale lui Wilson, poate cel mai bun side-project al sau, asa ca vine la fix aceasta cvasi-reunire. Isi mai aduc aici contributzia fostii membri Porcupine Tree, Matheos de la Fates Warning, Hammill de la Van der Graaf Generator, tipu de la Big Big Train si inca unii mai putzin cunoscutzi. Sigur, e ceea ce hipsterii gerontofobi numesc dad-rock, o chestie care nu e ok sa-tzi placa daca esti sub 40 de ani, insa candva asta era spuma rockului progresiv britanic, aici aerisita cu putzin pop melodramatic - unele piese au ceva din baladele lui Marc Almond, vezi mostra de mai jos:

***************************************************

Myrath - Shehili

E mare tragedie ca manelele s-au strecurat insidios in programul unor concerte de la festivaluri de inalta tzinuta. N-a mai fost asa panica de pe vremea duetului Daniela Gyorfi-Gutza. Insa asta nu e nimic comparativ cu felul in care manelele au penetrat heavy metalul cu ajutorul trupei Myrath - care daca n-ar fi tunisieni as jura cu mana pe adevar ca tipu de la voce e ruda de gradu unu cu Florin Salam. Metalistii de la noi si-i mai amintesc probabil, trupa a avut acu vreo 10 ani o tentativa de a canta la Cluj insa organizatoru i-a lasat cu ochii in soare cand a aflat ca-s manelisti, iar cand m-am dus la concert baietzii impartzeau resemnatzi o pizza in Music Pub si se intrebau de ce nu functzioneaza lucrurile in Romania.

E o gramada de kitsch aici care nici nu stiu cui se adreseaza, ca si pe fanii Piratzii din Caraibe ii umfla rasu la clipuri ca cel de mai jos, insa Myrath e o borna interesanta in istoria heavy-metalului modificat genetic. Am mai tras cu urechea la ei si pe vremuri asa ca reusesc sa fac abstractzie de videoclipurile cu dansatoare din buric si inghitzitori de flacari. Muzical trupa are o coerentza deosebita in imbinarea ingredientelor, iar albumul asta e varful carierei: partea heavy-metal are ceva din Kamelot si Symphony X, iar partea de manele e mai pronuntzata decat in trecut (inclusiv cu strofe in araba si un cover interesant din portofoliul pop tunisian).

***************************************************

MaidaVale - Madness is Too Pure

Am cu feminismul o relatzie de tip love/hate - azi ma incanta cate o autoare/artista (chiar politiciana, dar nu de la noi) rafinata ideologic, a doua zi ma scoate din sarite cate un grup de isterice solicitand infiintzarea Registrului Natzional al Erectziilor din Culpa. Multe lucruri bune nu s-au intamplat pe lumea asta din simplul motiv ca ala care le-a propus era teribil de antipatic(a). Si multe lucruri oribile s-au intamplat doar pentru ca cei care le-au propus erau niste "dragutzi".

In general prefer sa lucrez cu contzinut si nu cu forme, asa ca albumul cvartetului de suedeze hippy MaidaVale mi-a adus mai multe convingeri feministe decat Miley Cyrus aratandu-si chilotzii, ori decat "cea mai feminista guvernare din istoria Romaniei". E o restantza muzicala de anul trecut pe care am apucat sa o aprofundez abia recent, insa m-am indragostit irevocabil de toate cele 4 membre ale trupei, iar piesa asta de jos mi-a stat pe repeat cateva saptamani. Recomandat amatorilor de Blues Pills, Jess and the Ancient Ones etc. insa toate alea erau grupuri barbatesti cu o fata bagata in fatza ca sa atraga simpatie, in timp ce MaidaVale sunt the real shit.

Inspirate in egala masura de clasici ca Janis Joplin si retrofitzi ca Graveyard, gagicile astea-s la doar al doilea album insa il astept deja cu sufletu in gura pe urmatorul si sper sa aiba o viatza mai lunga decat restul trupelor de gen. Necazu e ca genul asta de trupe nu supravietzuiesc mult, caci feministele au prostul obicei de a se certa intre ele din prostii.

***************************************************

Fire! Orchestra - Arrival

Un album insidios, se strecoara pe sub piele si intre urechi chiar daca-l lasi in surdina, recomandat consumatorilor proiectelor lui Toby Driver (mai mult pentru spirit decat pentru asemanarile sonore). Pana la un punct proiectul Fire! Orchestra se asocia cu jazzul (unii membri au cantat cu Tonbruket si alte trupe nu-jazz scandinave), insa materialul asta nou e inclasificabil. E un album mindful si lipsit de excese, probabil inspirat de recenta colaborare a liderului Mats Gustafsson cu proto-prog-rockerii nemtzi Faust.

Saxofonistul suedez Mats Gustafsson are multe proiecte nastrushnice (in colaborarea cu Faust au mai fost implicatzi si rapperii pshedelici Dalek, vezi aici) iar orchestra sa Fire! a fost un big-band de improvizatzie apreciat in festivalurile jazz din ultimii ani. Acum si-a redus orchestra de la 28 de inshi la 14, pot circula cu un singur microbuz, asa ca e ceva mai putzina galagie pe acest album, chiar destul de multa liniste. Improvizatziile big-band de pe precedentele materiale (asta e capitolul 4 dintr-un ciclu de albume) lasa acum locul unui safe space in care se scalda voci feminine si solouri stranii, plus doua coveruri bizare dupa artisti pop obscuri ai anilor 70 (Chic, Robbie Basho).

***************************************************

Dub Trio - The Shape of Dub to Come

Asta e o trupa obligatoriu de ascultat daca vrei sa pari destept, cum mai par io cateodata. Dub Trio au un sound cu totul deosebit in contextul rock modern, cu un bass gros ca rântashu, pe motiv ca ei ar fi inventatorii conceptului dub-metal. Fiecare gen muzical a fost corcit candva cu mizeria aia numita "dub" - un schelet de reggae de pe care scotzi absolut toata carnea, pastrand doar ritmul. Apoi pui ceva in loc - unii au inventat dub-jazz (vezi proiectul Nordub, am scris in Dilema), o vreme a avut succes dubstepu, insa in general hibridizarile dub sunt ispravi izolate. Aici avem o trupa care si-a dedicat intreaga cariera mixului dub-metal, pornind de la teorema dub is a process, not a genre.

Fiecare membru al trupei lucreaza in mod curent cu superstaruri pop (de la 50 Cent la The Fugees) iar albumele lor beneficiaza de sustzinatori importantzi - vezi piesa de mai jos cu tipu de la Melvins, mai au cu vocalu de la Mastodon si cu multifinalista Grammy Meshell Ndegeocello. Au avut mereu influentze sensibile de la Melvins si Mastodon, asa ca e oarecum firesc faptul ca i-au invitat pe respectivii pe acest album. Eu am aflat de ei de la Mike Patton care i-a promovat la un momendat, iar la aparitzia albumului asta am stiut dinainte sa-l ascult ca va fi unul dintre varfurile anului.

***************************************************

Roger Alan Wade - Simmering Rage

Albumul folk-country al anului (deocamdata) vine de la varul lui Johnny Knoxville. Multe din chestiile care se gasesc pe youtube despre Roger Alan Wade sunt in asociere cu Knoxville - au ceva podcast impreuna, au facut piese silly pentru coloanele sonore ale filmelor Jackass (redneck hit-uri cu titluri de genu "If you're dumb you gotta be tough"). La prima vedere pare un individ a carui cariera se datoreaza exclusiv nepotismului si parodiei.

Totusi Wade e un individ mai serios decat ar sugera asocierea respectiva - si-a facut ucenicia pe langa Johnny Cash si Waylon Jennings dezvoltand acele abilitatzi de storytelling de care ai nevoie ca sa ramai in istorie drept o legenda country. Au fost vremuri cand nu existau cartzi de self-help, lumea isi lua sfaturile despre viatza din cantece iar genul country s-a specializat in a livra sfaturi si povesti. I would rather consider myself a communicator, than a singer, zice cantaretzu. Versurile sofisticate si cursive sunt scoase in fatza de acompaniamentul minimal al unei chitari, cu povesti de pe vremea cand artistul lucra in fabrici si dormea intr-o garsoniera uitandu-se la tavan with a simmering rage (conceptul ce da titlul albumului).

Cariera lui Roger Alan Wade se imparte in doua etape mari - cea de alcoolic ("a 35 years nonstop party") si cea sober, inceputa de catziva ani cu spaima ca ii va omori inspiratzia. Albumul asta demonstreaza ca n-are motive de ingrijorare (desi exista suspiciuni ca unele piese au fost compuse pe vremea cand mai tragea la masea).

***************************************************

Sermon - Birth of the Marvellous

Un album despre efectele psihedelice ale sentimentului religios acut, la muribunzii care au nevoie de o forma radicala de self-help in gestionarea certitudinii propriei mortzi. In consecintza si numele proiectului si structura pieselor sunt gandite in cheie ritualico-ceremoniala, fara sa intre in zona parodica (gen Ghost, Batushka). Inovatzia albumului sta in tobele care domina de la un capat la altul si fac un duet interesant cu vocea calda, lasand restul instrumentelor in spate, apropiindu-se de misticismul psihedelic-fractalic a la Tool. Totul e construit in jurul dialogului tobe-voce, cu tobele preluand rolul unei a doua voci ce comunica intr-un limbaj articulat dintr-o alta lume.

Proiectul e invaluit in mister, insa mai toate barfele despre trupe invaluite in mister s-au dovedit nefondate. N-a fost nici o celebritate in spatele mastilor de la Ghost, Batushka, nici macar in Slipknot daca urmarim firul istoriei. Asa ca probabil nici aici nu e, desi senzatzia ca asta de la voce ar putea fi din Katatonia e destul de puternica (mai ales pe piesa de mai jos). Individul se semneaza misterios "Him", dar despre toboshar s-au scurs informatzii ca ar fi cantat in diverse trupe death metal (Vader). Sermon sunt promovatzi in mediile prog-rock, insa nu seamana cu mai nimic din ce asociem cu eticheta respectiva. Un hibrid de Tool si Katatonia ar fi probabil cea mai apropiata referintza.

***************************************************

Bloody Hammers - The Summoning

Lunatics have now taken over, ar fi sloganul cel mai adecvat pentru guvernarea pe care suntem nevoitzi sa o traim.

Ma intreb de ce la noi n-a prins niciodata cultura goth, ma refer la cea autentica, nu la trupa Gothic din Lupeni. Au fost cateva tentative - site-ul Darkromania prin 2000, doua-trei trupe indecise si timorate, barul Umbra de Noapte care n-a prea rezistat la Cluj, partyurile lui Padre (cam slab frecventate). Facem bani din agroturismul vampiric (cu dansatoare in costum popular) dar n-am fost in stare sa producem o bucatzica de nisha culturala in zona asta, desi mai toate tzarile din UE au asa ceva. Suntem un popor celebru prin contributziile involuntare la cultura horror - de la Dracula la criminalu din Caracal. Insa mai degraba se va gasi vreun antreprenor sa-si deschida o franciza de jocuri Caracal Escape Room decat sa avem vreodata un festival/eveniment goth serios. Asa ca stam si ne holbam la ce fac altzii, ca tinerii aia care au fantezia de a canta intr-o trupa dar se ingrijoreaza ca ce-o zice doamna diriginta daca i-ar vedea imbracatzi asa pe scena (avem in schimb heavy metal despre Stefan cel Mare si Zamolxe, ceva ce doamna diriginta ar aproba).

Uite de exemplu duetul Bloody Hammers chiar se lauda ca vine din Transilvania, insa nu e Transilvania noastra ci un judetz cu acelasi nume din North Carolina. Ne-au furat americanii si chestia asta. M-am indragostit de trupa la albumu trecut si nici asta nu e mai prejos, desi la prima ascultare are mai putzine instant classics (e mai alert/punk, cu mai putzine balade catchy). Clipurile inspirate de cinema-ul horror clasic pot lasa o impresie de parodie, insa piesele sunt atent ticluite, cu un sound intre momentele melodioase dark de la Misfits si albumele goth de la Tiamat. Adica aproape de intentziile initziale ale goticului muzical - de a fi o forma melodioasa de punk.

***************************************************

Fotocrime - Principle of Pain

De departe cea mai buna imitatzie de Sisters of Mercy pe care am ascultat-o vreodata, uneori superioara originalului datorita soundului modern, mai ingrijit decat ce puteau face SoM cu sculele de pe vremea lor. Fotocrime au fost una din revelatziile Roadburnului de anul asta, din pachetul post-punk care a ocupat o bucata mare in programul festivalului.

Teoretic e un debut, practic trupa e formata din ramashitze de la trupele (mai punk/metal) Coliseum si Young Widows, plus un laptop care (ca si la Sisters of Mercy) a capatat nume si statut de membru oficial subnumele Mother - e ceva firesc, caci lui i se datoreaza modificarea drastica de sound si distantzarea fatza de trupele din care s-a nascut acest proiect. Liderul Ryan Patterson zice ca oricum in trupa Coliseum lucrau doar el si sintetizatorul, iar compozitziile erau pasate colegilor doar pentru a le da o forma punk-metal, la care acum a renuntzat. A mai investit si in imagine, acum individu arata ca un motociclist cu inclinatzii literare care-si parcheaza motocicleta prin cimitire si umbla noaptea cu ochelari de soare.

De vreo 15 ani incoace se tot resusciteaza muzici de factura optzecista, insa cel mai adesea prin trupe semi-prefabricate de hipsteri si pastishe ironice. Aici avem un proiect onest al cuiva care s-a scaldat in multe stiluri cautand nuantza perfecta de "dark".

***************************************************

Boss Keloid - Melted on the Inch

Grup britanic care a parcurs intr-o perioada scurta drumul de la un sludge mocirlos cam boring la un stoner englezesc decent si in final la unul din cele mai bune albume ale anului (trecut), cu un sound interesant la intersectzia dintre Orange Goblin si Opeth. In amintirea amicului raposat care mi-a recomandat trupa asta am ascultat-o destul de mult si pana la urma am prins drag de album (in general asta e un top al revelatziilor personale, o trupa consacrata tre sa scoata ceva cu totul deosebit ca sa o recomand aici).

Boss Keloid s-au reinventat destul de drastic, introducand multe clape, aerisind partea de metal si facand un pas destul de hotarat inspre rockul progresiv. E genul de trupa care pare ca s-a nascut la tzara si acum incearca sa se integreze intre hipsterii de la orash. Pe ceva site erau caracterizatzi drept the fun version of Mastodon si comparatzia are destul sens (in special pentru piesa de mai jos) insa la fel de des imi aduc aminte de Opeth intr-o versiune mai bruta, pentru bautori de bere, insa cine stie ce vor aduce urmatoarele albume. Cu ocazia asta as atrage atentzia si asupra casei de discuri Holy Roar care-i gazduieste si au avut o sectziune dedicata la Roadburnul de anul acesta (din pacate nu si trupa asta).

In fine, mi s-a terminat berea, inchei articolul aici.