Top muzical 2019, semestrul 1: inca 10 albume notabile

Conform obiceiului, inca 10 albume notabile culese din prima jumatate a anului. Cele mai cool 10 albume au fost prezentate aicisha.

*************************************************

The Cranberries - In the End

S-a prapadit si Dolores, dragostea mea secreta din liceu, raposata de propria mana intr-o camera de hotel din Londra. Cateva luni mai tarziu a aparut acest album post-mortem cu ce au apucat sa mai crosheteze colegii de trupa din ce apucase ea sa integistreze. Versurile sunt premonitorii, aproape planificate: Do you remember that night at a hotel in London? La fel si titlurile: "In the end", "All over now", "Wake me when it's over" s.a.m.d.

De la o vreme se prapadesc astia mai des decat apuc sa meditez asupra mortzii lor. Sigur, se zice ca pe masura ce te apropii de 50 de ani incepi sa ai de mers la inmormantari mai des decat la nuntzi. Insa dincolo de logica naturala a acestei observatzii, ceva nu e in regula, mai totzi idolii adolescentzei mele crapa in jur de 50 de ani. Nu m-am vaicarit nici dupa Cobain, nici dupa Amy Winehouse ori ala de la Stone Temple Pilots caci si-o cam cautasera insa am o slabiciune pentru astia care-au muncit la viatza lor, n-au fost doar niste butelii explodate.

Ma rog, despre Cranberries s-a mai spus ca ar fi fost o butelie explodata (putzina lume stie altceva decat piesa "Zombie" si poate "Ode to my family") iar daca mai traia Dolores exista pericolul sa o fi vazut toamna asta pe afishul festivalului ala sinistru unde mai vin Rednex si Coolio ori, mai rau, la Cerbu de Aur. Insa sunt destule lucruri bune de gasit pe aproape toate albumelor lor - mie cel mai mult imi place albumul de debut, iar pe asta post-mortem s-au facut niste eforturi sa semene oarecum cu acela si sa ramana in memoria fanilor drept un material tineresc, in ciuda valorii sale de parastas.

**********************************************

Arabrot - Who Do You Love?

Un album conceptual cu naratziune, retorica si personaje inspirate de poemele frantzuzesti suprarealiste Les Chants de Maldoror mixate cu delirurile religioase care l-au apucat pe liderul trupei de cand a scapat de cancer si isi inregistreaza albumele in biserici (albumul precedent s-a intitulat chiar The Gospel). Maldoror e un fel de Dorian Gray frantzuzesc mai suprarealist (la un momendat face sex cu un rechin), povestea lui a fost spusa in nishte poeme amoraliste si mizantrope de secol 19 ce au influentzat simbolismul francez (si pe Bacovia al nostru). Cum nici Nick Cave si nici Michael Gira nu mai sunt in stare de ani buni sa ofere genu asta de poezie deliranta si muzica adecvata ei, gasesc ca Arabrot e o trupa musai de avut in casa omului.

Istoria trupei incepe undeva in scena metal norvegiana, continua in muzica de film si teatru (multa vreme au facut coloane sonore live pentru filme mute), iar acum dupa experientza cancerului a devenit un proiect de familie si s-au asezat undeva intre Swans si proiectele de tineretze ale lui Nick Cave (The Birthday Party). Albumul asta trimite mai mult spre Swans de pe vremuri, cand aveau si voce feminina - rol preluat aici de nevasta liderului.

Cu ocazia asta trupa reuseste sa iasa din patria natala fiind preluata pentru prima data, dupa 20 de ani de activitate, de catre o casa de discuri cu acoperire internatzionala - berlinezii Pelagic Records a caror agenda politica am discutat-o mai demult.

**********************************************

HEALTH - Vol. 4::Slaves of Fear

Celor de la Pitchfork nu le-a placut albumul asta, ori s-au certat de la bani cu trupa, cert ca au cam spalat pe jos cu el dupa ce pe vremea cand ii chemau la Pitchfork Festival ii venerau drept una din revelatziile mileniului. Ce-i drept materialul precedent era mai aproape de acel (dream) pop care s-a deversat peste noi prin intermediul publicatziei respective, in timp ce noul material are partzi industrial metal mai traditzionaliste, insa e si albumu asta o ocazie la fel de buna de a descoperi o trupa fresh cu o arhitectura sonora in continua transformare, cu teme mari inspirate de SF-ul anilor 90 (in special din distopii cyberpunk).

Am inceput sa-i bag inseama remarcandu-le numele in numeroase colaborari (cu Perturbator, Ghostemane, Youth Code etc.) insa abia acu m-am prins ca e chiar o trupa si nu doar un proiect de laptop. Sunt pomenitzi in multe topuri drept o alternativa la Gunship, cu care au in comun radacinile in industria jocurilor video (insa sunt ceva mai vechi, Gunship nu existau cand HEALTH faceau muzica pentru Max Payne, GTA si altele). Mai au in comun cu Gunship retrofetishismul - insa aici sursa de inspiratzie sunt anii 90, sound-ul imprumuta mai degraba de la Nine Inch Nails si dub step decat de la sintetizatoarele cheesy optzeciste iar tonule mai grav si mai cyber, cu voci puternic postprocesate. Mai jos e un miniconcert live, caci e mai convingator decat clipurile noului album.

**********************************************

Full of Hell - Weeping Choir

Albumul de metal extrem al anului, cu o productzie ultrasofisticata (expertul Kurt Ballou de la Converge) si versuri literare ca in vremurile bune in care cantaretzii death metal mai deschideau o carte (macar un Lovecraft). E un album grindcore (desi nici incadrarea asta nu e 100% corecta) in care nu se aud cuvintele "fuck", "suck", "guts" ori vreo expresie obscena ("blood" apare intr-o singura piesa), ci totul e poezie SF: Your head is a radio for speaking to God. Grohotishul sonor contrasteaza cu aceasta sofisticare lirica, pe care trupa o pune pe seama ascultarii de mult hip-hop in timpul compunerii albumului - zic ei ca sa-si extinda vocabularu si rimele (desi la cat se intzelege cu ochiul liber din versuri nu as fi investit prea mult in rime). Una din piese e intitulata "Ygramul the Many", cu referire la monstrul din Neverending Story al carui trup era alcatuit din milioane de insecte producand un zgomot infernal - cam asa a fost gandit sa sune intreg albumul.

Full of Hell fac parte dintr-un grup criminal organizat de muzicieni DIY care exceleaza la capitolul inginerie sonora si inoveaza constant in acest sens, integrand punk, black, death si bruiajele electronice cunoscute sub eticheta powerviolence. Mai fac parte din networkul respectiv Lingua Ignota, The Body, Uniform (chiar si Thou, pana le-a pus succesul mana in cap). Fiecare dintre cei mentzionatzi apare ocazional pe albumele celorlatzi - Full of Hell au mai multe discuri in colaborare decat albume proprii. Se practica sistematic schimburile de experientza intre trupele astea - aici apare si Lingua Ignota, care are de intors serviciile dupa ce totzi cei enumeratzi mai sus au aparut pe albumul ei recent.

P.S. Pentru anul viitor ni se promite chiar o trupa noua alcatuita din membri Full of Hell, Lingua Ignota si The Body.

**********************************************

Ben Harper and Charlie Musselwhite - No Mercy in this Land

Cantecu de mai jos a fost "song of the year" la Blues Music Awards iar albumul a fost unul din finalistele Grammy de anul trecut si unul din proiectele high-profile din ultima vreme, o colaborare intre doi gigantzi ai istoriei blues. Cele mai multe albume ale lui Harper au fost in colaborare, iar asta e al doilea in care lucreaza cu moshul Charlie Musselwhite. E un album pentru iubitorii de clasicisme, pentru cei care nu isi bat capul cu experimente si nu se incurca cu muzicieni care au cash la coltzu gurii.

Musselwhite e o legenda a muzicutzei si a inspirat unul din personajele principale ale filmului The Blues Brothers. Individul a debutat in urma cu 60 de ani, acum se apropie de 80. Ben Harper e un bluesman ceva mai tanar, insurat pana recent cu Laura Dern. Dar nu e nici el foarte tanar - e un criteriu important caci nimeni nu vrea sa asculte bluesmani mai tineri de 40, pur si simplu e un gen muzical unde varsta si experientza de viatza sunt mai importante decat a cunoaste notele, caci muzica e relativ simpla si esentza vine din invatzaminte, cugetari, proverbe, vaicareli ce rezuma concluzii importante. Daca Ben Harper pare un produs artificial al industriei muzicale, Musselwhite compenseaza, el face parte din generatzia celor care au de ce sa se planga si despre ce sa scrie in versurile unei piese blues - no country for old men, no mercy in this land.

**********************************************

Rival Sons - Feral Roots

Combinatzia asta de hipsteri si fani Led Zeppelin a fost interesanta cand Rival Sons si-au scos albumul de capatai acu 5 ani, dupa aia insa au scos piese tot mai anoste si pareau sa fie o aparitzie meteorica. Albumul asta nou mi-a retrezit interesul, desi contzine ceva umplutura are iarasi momente de stralucire, iar pe masura ce membrii trupului imbatranesc incepe sa li se potriveasca si lookul cu muzica.

Traim vremuri in care pastisha si aproprierea culturala sunt norma. O vreme am crezut ca motivatzia sta undeva intre nostalgie/omagiu si lipsa de idei, insa recent am aflat ca o miza majora sunt algoritmii de recomandare gen Spotify - cu cat muzica e mai originala cu atat are shanse mai mici sa fie recomandata de algoritmi. Bataia se da pe coeficientzi de similaritate cu realizarile marilor clasici (Zeppelin, Queen, Doors, Deep Purple). Pentru asta, zice-se, au avut loc experimente genetice precum Greta Von Fleet si nu-s departe de aceasta suspiciune nici Rival Sons, in al caror vocal s-a mixat ADN de Jim Morrison si Robert Plant, iar trupa pe ansamblu pare sa urmeze un tutorial impus de undeva. Totusi trupa a inceput sa migreze dinspre classic rock spre blues, zona in care pastisha e mai bine primita (acolo exista chiar o obligatzie morala de a respecta "standarde") si nu m-ar mira sa vedem intr-o buna zi o colaborare cu Bonamassa sau ceva din zona aia.

**********************************************

Rotting Christ - The Heretics

Rotting Christ au avut enorm de suferit de pe urma numelui ales, ei provenind dintr-o tzara ortodoxa, Grecia. E interesant de comparat evolutzia trupei cu a colegilor de generatzie si concetatzenilor de la Septic Flesh care, doar printr-un nume putzin mai generic dar cantand cam aceleasi chestii, au avut parte de o acceptare mult mai larga. Rotting Christ si-au inchis multe usi in nas, ceea ce le-a ingradit cariera intr-o relevantza regionala, balcanica. Cateva tentative de turnee prin SUA le-au fost boicotate de politicieni si chiar de trupele metal americane pe care le insotzeau acolo (e notorie interventzia Megadeth in acest sens). In tzarile ex-sovietice au fost arestatzi, nici prin vestul Europei nu prea i-am prins la festivaluri, in schimb au un succes nebun in Romania - ultima data la Cluj au preferat ca in loc sa vina la bis sa mai stea o zi si sa mai faca un concert cap-coada, si acela sold-out. Cand s-au lamurit ca nu vor manca multa pita in afara Balcanilor au inceput sa cante despre istoria greaca, au colaborat cu artisti bulgari sau rusi, au avut chiar un cover dupa Maria Tanase in semn de apreciere fatza de palcul de fani destoinici pe care ii au in Romania.

Cu albumul The Heretics trupa pare ca mai incearca o data marea cu degetu, propunand poate cel mai melodios material al carierei. S-au mai schimbat timpurile, daca Behemoth au fost apreciatzi pe Pitchfork cu un album intitulat The Satanist trebuie ca s-a creat culoar pentru asa ceva (sigur, era inainte de alegerea lui Trump si renasterea conservatorismului dogmatic).

Iese in evidentza piesa de mai jos cu un riff excelent, cu versurile lui Poe recitate de un vechi colaborator, vocalu de la Moonspell (alaturi de care i-am vazut pe Rotting Christ pentru prima data la Timisoara, pe vremea cand Timisoara avea inca o comunitate metal de mai mult de 50 de indivizi).

**********************************************

Jambinai - Onda

In Europa si SUA trupele post-rock se dau la intrecere care sa semene mai tare unele cu altele, cum sa beneficieze mai mult de coeficientzii de similitudine Spotify de care ziceam mai sus. Cu trupele romanesti e si mai grav, disperarea de a suna ca X sau Y e mai grava chiar si decat la manele, unde se depune mai mult efort spre definirea identitatzilor. A mai aparut si siteul acela Arctic Drones unde se aduna totzi sa scoata in evidentza cantitatzile industriale de balast si redundantza care se produc in genul respectiv. In consecintza trebuie sa incepem sa ne uitam spre alte zari - recent au fost pe la noi israelienii Tiny Fingers si multe lucruri interesante creca se intampla prin Asia, doar ca numele trupelor sunt dificil de cautat chiar si pe Google.

Jambinai de exemplu vin din Coreea de Sud si au fost propulsatzi de recitalul avut in cadrul festivitatzilor Jocurilor Olimpice de acolo. Coreenii aduc niste prospetzime apeland la instrumente populare de-ale lor, iar rezultatul e ceva ce s-ar putea numi buhai-metal (in fine, nu stiu cum se numesc contraptziile alea la care isi canta coreenii plugushorul). Conceptul albumului se invarte in jurul temelor ecologice, se aliniaza perfect la preocuparile momentului iar sound-ul e suficient de original incat sa se vorbeasca despre ei cam cum se vorbea de Apocalyptica acu 15 ani.

Nu-s familiarizat cu scena coreeana incat sa-i compar cu ce se mai intampla pe-acolo, dar sunt suficient de familiarizat cu post-rockul occidental incat sa pot spune ca Jambinai (probabil si alte trupe din partzile acelea) sunt vitali pentru a tzine in viatza post-rockul.

**********************************************

Daniel Norgren - Wooh Dang

Daniel Norgren e un cantaretz suedez de blues care arata ca un braconier ce traieste off the grid, nu crede in curent electric si isi construieste singur instrumentele. Are propriul studio construit cu mana lui in padure, si poate ceva ingropat sub el. Acum a scos un album care suna cat de cat profesionist, pe alocuri experimental - piesa de mai jos se indeparteaza destul de mult de blues, caracterizata de presa drept bedroom-pop. Productzia e rustica, se aud fashaieli si harshaieli, aduce aminte de legendele cu trupele metal scandinave care isi inregistrau piesele prin muntzi si prapastii. Doar ca aici nu e vorba de metal, corbi negri si ninsoare, ci de vaci si pashuni, si umbra artistului filmandu-se in timp ce cauta ciuperci.

Am facut candva recent (creca de anul trecut) observatzia ca la noi nu prea exista public si festivaluri serioase pentru blues. Trebuie sa imi retrag cuvintele, festivalul ala obscur de la Brezoi unde a venit Beth Hart vara asta a avut supersucces, mai sunt evenimente de gen si la Brasov, se pare ca undeva intre Brasov si Valcea exista un epicentru cu pasionatzi care investesc serios in aceasta directzie si nici lipsa de public nu duc. Pur si simplu am fost deconectat de comunitatea aia si aveam impresia ca singurii ascultatori de blues sunt metalistii care au decis ca doar cu metalul nu prea se pot agatza fete. Le recomand si lor Daniel Norgren.

**********************************************

 Demon Hunter - Peace + War

Atunci cand Rage Against the Machine si Metalllica se revoltau impotriva folosirii muzicii lor pentru torturarea prizonierilor Al-Qaeda, armata americana a inceput sa foloseasca materiale ale trupei de metalcore creshtin Demon Hunter, mizand pe simpatia populatziei conservatoare americane. Daca nici creshtinii americani nu-s de acord sa folosesti o trupa cu numele Demon Hunter pentru a tortura prizonieri musulmani, atunci ce rost mai are razboiul?

In general metalul creshtin are o reputatzie proasta - nu neaparat pt ca e crestin si pozitivist in mesaj, cat pt faptul ca asta se coreleaza statistica cu lipsa de imaginatzie. Albumul asta e insa o exceptzie. In primul rand ca sunt doua albume lansate simultan - Peace colecteaza piesele melodioase, War pe cele mai dure. Laolalta cele doua acopera o plaja stilistica foarte vasta - pe albumul moale avem piese ce aduc aminte de Amorphis sau perioada "alternative" de la Paradise Lost (vezi mostra selectata dedesubt), in timp ce albumul dur se invarte undeva intre Soilwork si Machine Head (plus niste metalcore generic de umplutura).

Daca erau ceva mai selectivi si scoteau un singur album cu bucatzile cele mai reusite ar fi fost albumul metal al anului, insa si asa e un material notabil - dureaza destul de mult pana sa itzi vina sa dai skip peste piese (in special pe sectziunea War, unde-s ingramadite bucatzile metalcore generice), ceea ce pentru genul asta de muzica e o performantza, iar pentru metalul crestin e o borna istorica.