Sunday, July 31, 2011

Parastas pentru Effinger




Live! From Planet Earth 
de George Alec Effinger

Pedigree:
- nominalizare Locus (pt. culegere de autor)
- nominalizari Hugo, Nebula, Locus (pentru povestirea The Aliens Who Knew, I Mean, Everything)
- nominalizari Hugo, Locus (pentru povestirea All the Last Wars at Once)
- nominalizari Hugo, Locus (pentru povestirea Everything but Honor)
- nominalizare Locus (pentru povestirea The Man Outside)


G.A.Effinger e un fel de martir al SFului. Si-a petrecut aproape toata viatza prin spitale, surd de o ureche, cu o boala cronica despre care nu se prea vorbeste. Din pricina asta a fost falit toata viatza iar facturile de spital si le-a platit cu credite compensate de drepturile de autor (care au revenit spitalelor). A schimbat cateva neveste care si-au asumat cu variat succes rolul de asistente medicale. Opera sa de capatai e trilogia Audran (plus niste nuvele auxiliare), una din cele mai originale lucrari cyberpunk (de fapt un cyberpunk noir cu actiunea intr-un New Orleans islamic). Effinger a murit in 2002 si in jurul mortzii sale editura Golden Gryphon a scos un set de 3 volume cuprinzand cea mai mare parte din proza scurta a autorului (intr-o anumita masura la presiunea spitalelor care vroiau sa-si recupereze creditul).

Asta e unul dintre cele 3 volume si l-am ales pt ca parea mai special - fiecare povestire e insotzita de o prefatza sau o postfatza (sau ambele) scrise de autori celebri care l-au cunoscut pe Effinger. Printre contributori, se numara Neil Gaiman, Mike Resnick, Jack Dann, Gardner Dozois, Michael Bishop precum si ultima nevasta a autorului.


Pe langa prefetzele astea, cea mai misto parte din volum o constituie un calup de povestiri (cam jumate din volum) de tip pastisha, majoritatea semnate cu pseudonimul O.Niemand. Sub acest nume, Effinger a publicat de-a lungul timpului mai multe proze (+o poezie) scrise in stilul unor autori americani clasici de mainstream. Experimentul literar e foarte interesant si povestile nu seamana intre ele defel, chiar daca au un element comun - toate se petrec pe planeta Springfield, intr-o zona teraformata adapostita de un dom. Povestile din setul O.Niemand nu sunt chiar parodii, mai degraba pastishe si exercitzii tehnice de imitare a unor stiluri consacrate din literatura clasica:
  • Afternoon under glass: pastisha dupa Hemingway, in care un cuplu impreuna cu amantul nevestei stau la o terasa pe planeta Springfield, iar sotzul incornorat ii propune amantului un pariu, un concurs de alergat in jurul domului protector al orasului; povestea pare o sceneta de teatru, alcatuita din dialoguri in care sotzul incearca sa-si umileasca nevasta si pe amantul acesteia;
  • Two bits: pastisha dupa Ring Lardner, in care nishte impresari de box aranjeaza un meci intre un boxer texan negru si un extraterestru aparent imbatabil. E o poveste de tip Rocky, dintr-un gen specific american de a carui existentza (ca gen) n-am fost constient pana recent, asa-numita boxing and wrestling literature. S-a scris enorm in genul asta acu 100 de ani, la inceputul erei pulp (vezi si filmul Barton Fink al fratzilor Coen, ori miniromanul The Big Blow al lui Lansdale, recenzat aici). Se pare ca Ring Lardner, care a lucrat si cronicar sportiv, un fel de Ioanitzoaia de acu un secol, si-a incercat si el mana cu genu asta de "fictziune sportiva" pe care o omagiaza povestea SF a lui Effinger;
  • The man outside: pastisha dupa John Steinbeck, in care un debil mintal (vezi Oameni si soareci) e fugarit din orasul Springfield si se refugiaza intr-o statzie de mentenantza din afara domului protector, unde isi aminteste de copilarie si discuta cu Jesus;
  • The wisdom of having money: pastisha dupa Mark Twain, in care un capitan de nava spatziala (vezi povestile cu navigatori pe Mississippi) acosteaza pe Springfield si se duce in oras sa-si cumpere ilegal o nevasta, insuratoarea fiind interzisa pe planeta sa natala;
  • The day the invaders came: pastisha dupa un anume James Thurber (umorist si caricaturist interbelic si postbelic, celebru la vremea lui), in care un batran senil tot pleaca din dom si rataceste ca un pustnic in zona neteraformata a planetei Springfield, inchipuindu-si ca e un cercetash in cautarea unor semne de posibila invazie extraterestra;
  • Put your hands together: pastisha dupa Flannery O'Connor, cu o doamna venerabila care isi duce nepotul la biserica pentru prima data, unde predicatorul e extraterestru;
  • The wooing of Slowboat Sadie: pastisha dupa O'Henry (parintele prozei scurte umoristice cu final neasteptat), despre un mogul nemuritor care si-a facut un obicei din a vizita o prostituata chelnernitza din orasul Springfield pentru a o cere in casatorie; treaba asta se intampla cam o data pe an si nimeni nu intzelege de ce prostituata isi prefera slujba in locul ofertei mogulului;
  • Seven nights in Slumberland: poveste conceputa la o bere cu Neil Gaiman (care descrie incidentul in prefatza), care combina Sandmanul lui Gaiman cu Little Nemo (un comics pt copii de acu 100 de ani despre un copil care calatorea prin lumea viselor). In povestea lui Effinger, Little Nemo petrece 7 nopti in lumea viselor si se intalneste cu personajele lui Gaiman (Dream, Death, Destruction, Despair si inca 3 pe care i-am uitat);
  • Two sadnesses: Un basm inspirat de Winnie-the-Pooh, in care o zi oarecare in viatza animalelor dintr-o padure e zbuciumata de debutul razboiului din Vietnam;
  • At the Bran Foundry: O imitatzie mai modesta dupa Road Dahl (Charlie and the Chocolate Factory), cu un grup de shcolari in vizita la o fabrica de cereale, unde afla din ce sunt facute cu adevarat cerealele;
  • Mai sunt doua poezii ale caror titluri le-am uitat, una scrisa in stilul Don Marquis (autor american de epigrame si poezii umoristice de acu 100 de ani) si una, de incheiere a volumului, in care Effinger se imagineaza in Rai, jucand fotbal cu Moise si ingerii.
E foarte interesant cum se schimba limba engleza de la o poveste la alta, in functie de perioada la care povestile fac referire (desi toate-s teoretic SFuri futuriste cu extraterestri) si de particularitatzile stilistice ale autorilor imitatzi.

Bun, dincolo de asta, mai este totusi jumatate de volum care e proza lui Effinger pur-sange. Cea mai mare parte tot pe satira merge (cu cateva exceptzii intime, inspirate de suferintza cronica a autorului):
  • The aliens who knew, i mean, everything (finalista Hugo, Nebula, Locus): O satira scurta despre o invazie extraterestra pacifista in care alienii ne scapa de criza, ne hidrateaza desherturile etc. dar toate astea cu pretzul ca omenirea sa le asimileze punctele de vedere fixiste: ca cel mai tare scriitor e Alexandre Dumas, ca cel mai mare muzician e ala care a facut coloana sonora la Ben Hur, ca cea mai misto floare e nalba etc.; Michael Bishop are o prefatza dubioasa la povestea asta, in care isi aminteste cum Effinger n-avea niciodata bani la el si tot cerea bani de taxi;
  • All the last wars at once (finalista Hugo,Locus): Se porneste un razboi intre albi si celelalte rase. Toate tzarile de pe planeta se implica in conflictul ce se generalizeaza in mod exploziv, toata planeta e sub lege martziala. Femeile profita de ocazie si pornesc un razboi impotriva barbatzilor. Apoi tinerii propun ca batranii sa fie exterminatzi. Muncitorii isi fac propria armata impotriva Artistilor, consideratzi poponari si contraproductivi. Evreii declara razboi catolicilor. Bugetarii privatzilor. Lumea se divizeaza in asa hal incat orice om devine inamicul oricarui om. Iar finalul e logic si sinistru;
  • Target: Berlin! O istorie alternativa umoristica in care al 2-lea Razboi Mondial s-a purtat fara avioane asa ca pe post de bombardiere se foloseau automobile, iar raidurile aviatice erau inlocuite cu drive-by shooting. Ca mai toate istoriile alternative, e un pic supraincarcata cu detalii istorice (de fapt e structurata ca o colectzie de articole si interviuri din WW2), dar e de mare efect scena in care taxiul Enola Gay plaseaza bomba atomica in parcarea unui mall;
  • From Downtown to the Buzzer: Unul din varfurile volumului, din perspectiva unui soldat insarcinat cu pazitul primilor extraterestri venitzi pe Pamant, si cum ii invatza pe acestia sa joace baschet;
  • My old man: O poveste emotzionanta, vag autobiografica, despre un joc de sah in care naratorul trebuie sa-si salveze cu orice pretz regele (posedat de spiritul tatalui sau) in fatza unui calculator-sahist posedat de diavol (cred);
  • Everything but honor (finalista Hugo, Locus): Un om de stiintza negru, refugiat in Germania interbelica din pricina abuzurilor rasiste din SUA, construieste impreuna cu Einstein si Heisenberg o masina a timpului si se intoarce in timp pentru a schimba soarta rasei negre in SUA. Interventziile sale creeaza modificari grave in istorie si duc la crearea realitatzii pe care o cunoastem astazi, inclusiv la aparitzia fascismului;
  • One: Povestea asta e expresia absoluta a "deshertaciunii deshertaciunilor". O nava spatziala superluminica porneste in cautarea altor planete ce pot gazdui viatza, care teoretic exista (cu o probabilitate destul de mare). Necazu e ca misiunea nu gaseste absolut nimic si eroii incep sa isi puna problema ca suntem cu adevarat singuri in Univers si ca nu exista groaza mai mare decat, ca om, sa realizezi ca restul Universului e pustiu. Prefatzatoarea Barbara Hambly (nevasta tarzie a lui Effinger) arata pe buna dreptate ca ideea submineaza insasi ideea de SF;
  • Housebound: Alta poveste din care reies macinarile autorului, despre o gagica cu agorafobie care refuza sa iasa din casa. Nu se intampla nimic aici, e doar marturia unui agorafob care povesteste cum sta toata ziua in casa si il trec sudorile si cum merge la doctor;
  • Solo in the Spotlight: Poveste umoristica in care ni se releva ca cele mai importante decizii ale Presedintelui SUA sunt luate cu ajutorul unor cartzi de tarot. Anticipativa pt incidentele de la noi cu flacara violet;
  • Glimmer, Glimmer: In prefatza acestei povesti Effinger spune care e umilintza maxima a unui scriitor: de a-si vedea propriile cartzi, semnate si cu dedicatzie, scoase la vanzare cu reducere de catre fosta nevasta. Povestea in sine e slaba, cu un cuplu in pragu divortzului care iese la iarba verde si gagica il omoara pe gagiu.
Pana la urma am fost un pic dezamagit de volum din pricina asteptarilor nejustificate.  Am crezut ca e un best of, dar de fapt e un volum festiv (in cazul asta de prohod) care il prezinta pe autor in toate aspectele sale - si cu bune si cu rele. In sensu ca povestirile sunt selectate pe criterii nostalgice si nu de valoare, desi s-au strecurat si cateva din cele de referinta. Probabil daca faceau un best of nimeni nu cumpara si celelalte doua volume ale setului postmortem:
  • Budayeen Nights care grupeaza nuvelele anexa ale ciclului de romane cyberpunk Audran, 
  • A Thousand Deaths care grupeaza cele mai rare lucrari ale autorului - un roman si un ciclu de nuvele toate avand ca erou principal un scriitor de SF ratat si exilat pe o planeta agricola, un fel de alter ego al autorului.
Revenind la volumu de fatza, o treime din cuprins e SF slabutz sau naiv (povesti laudate mai mult pentru felul in care reflecta aspecte personale din viatza lui Effinger decat pentru calitatzile literare). Cel mai nasol e ca proza originala a lui Effinger e mai slaba decat cea in care ii imita sau parodiaza pe alti autori.

Cu aceste rezerve, recomand totusi volumul ca o buna introducere in opera lui Effinger. Cei care nu vor sa-si piarda vremea cu astfel de volume afective, gen B-sides and Rarities, pot sa sara direct la opera de capatai a autorului, trilogia de cyberpunk islamic Audran, despre care povestim cu alta ocazie.

- plusuri: experimente interesante, prefetze interesante, cateva povestiri foarte haioase 
- minusuri: faptul ca cea mai tare parte din volum e cea in care Effinger imita altzi autori 
- recomandare: amatorilor de curiozitatzi literare, fanilor SFului umoristic mai cuminte (=fara sex si violentza, dar si fara postmodernisme gen Dr. Who), sa zicem in genul Fredric Brown


Friday, July 22, 2011

Luna muzicala 12 - inca 10 albume notabile pe prima jumatate din 2011

Ca de obicei, pe langa topul de sfarsit de semestru, mai am inca 10 sugestii de albume notabile care nu-s chiar de top dar sunt suficient de interesante sa merite aplecarea urechii.

A Pale Horse Named Death ------------ And Hell Will Follow Me

Anul trecut aproape de vremea asta se ducea pe copca Peter Steele, artist esentzial al istoriei rock despre care romanii din pacate nu prea au habar nici macar ca ar fi existat. Treaba lor.

Ideea e ca individu, in calitate de lider al trupei Type O Negative, a dus in spate aproape de unu singur originile unui gen muzical care avea sa capete popularitate abia de prin 2000 incoace,  si intr-o forma destul de fara vlaga, asa-numitul love-metal (HIM, 69 Eyes etc.). Peter Steele a creat unul din cele mai originale melanjuri rock din ultimii 20 de ani, amestecand genuri retro cu genuri moderne, genuri melodice cu genuri latrate, genuri rapide cu genuri lente. Se zice ca i-a adus la aceeasi masa pe Beatles cu Black Sabbath, pe Exploited cu Sisters of Mercy, deci ca era o bruta cu suflet sensibil.

Era evident ca Type O Negative n-aveau cum sa-i supravietzuiasca lui Peter Steele, desi undeva in secret am visat pentru o vreme ca locul acestuia va fi preluat de Danzig, care oricum era acompaniat de ceilalti membri TON in ultima vreme si era cam singurul om de pe scena metal care e in aceeasi liga si filon filozofic cu raposatul.

N-a fost sa fie si trupa s-a destramat de tot lasand in urma doua ramashitze de trupe care incearca sa duca mai departe shtafeta: Seventh Void, trupa chitaristului, a scos album acu vreo 2 ani si prin cateva piese parca a prefigurat nenorocirea. Aia sunau destul de grunge si de sobri.

Acum insa s-au lansat si A Pale Horse Named Death, care sunt ceva mai aproape ca sound de TON. Asta e trupa celor 2 tobosari care au fost in Type O Negative, doar ca unu dintre ei, Sal Abruscato (acum in Life of Agony) se ocupa aici de voce si chitara. Cu noua trupa Abruscato incearca sa aduca un fel de tribut fostului sau coleg si sa reinvie nitzel partea mai intunecata a soundului TON. Treaba iese doar pe jumatate, problemele fiind in numar de doo: 1. Trupa asta n-are clapar si TON fara clapar n-ar fi avut nici un sens; 2. Sal Abruscato e tobosar, deci nu stiu ce cauta la voce si la chitara.

Deci albumu suna destul de sec, uneori simplist, dar, gratzie unor postprocesari si efecte (=clape) de studio, si a catorva refrene insistente, isi mascheaza cu succes lacunele pe majoritatea pieselor. Piesele sunt un fel de doom de jelanie, destul de copiate dupa tipicul TON (in special pare sa fie inspirat de soundul albumului World Coming Down dar ceva mai aerisit).

Am ales drept exemplu piesa care mi se pare ca seamana cel mai mult cu Type O Negative:

 

Current 93 ----------------------- Honeysuckle Aeons

Anul trecut cand Current 93 scoteau albumu ala in care mai mult se recitau poezii decat se canta. Am zis ca nu e bai, cam tot al doilea album al trupei e de factura asta. Insa asta e deja al doilea material consecutiv in care se apeleaza la aceasta smecherie si nu prea se canta muzica.

E totusi mai multa muzica decat pe precedentu. Acolo acompaniamentu era facut mai mult din valuri si vanturi, aici se aud totusi instrumente, dar foarte retinute si discrete, cate un acord-doua pe fiecare piesa, repetat monoton in timp ce liderul grupului, David Tibet, isi varsa naduful gotic.

Pt cine nu stie, asta e trupa esentziala a muzicii gotice de o factura mai aparte decat ceea ce stim din rock. Aici efectiv se scrie (si se recita) poezie gotica britanica pur sange, inspirata de Aleister Crowley si premergatorii sai, cu deliruri mistico-oculte, dileme filozofice criptice, imagini boschiene preapocaliptice si romantze eminesciene in cel mai pur stil romantic. E o trupa esentziala care a experimentat mult la viatza ei dar, cum ziceam, uneori sacrifica muzica in detrimentul recitatului de poezii (in principiu pentru ca-si permit si David Tibet e in egala masura apreciat ca scriitor). Pentru realizari mai "muzicale" va indrum spre sublimele Black Ships Ate the Sky si Aleph at the Halucinatory Mountain.

Dar, cum ziceam, sunt totusi cateva piese mai cu carne pe oase si pe albumu asta, cum ar fi urmatoarea:



Wino ------------------------ Adrift

Mosh Wino e piatra de temelie in istoria stoner rock si doom, e un barbos motociclist care a facut istorie cu St. Vitus (apoi cu Obssessed si inca niste trupe) in perioada de aur a genului doom (anii 80). Anu trecut a incercat sa se relanseze si cu proiectul Shrinebuilder, supergrup format alaturi de amicii sai din Neurosis, Sleep si Melvins.

Recent a imbatranit cam nasol si s-a mai tras la casa omului sa traiasca cu maica-sa la o livada, ocazie cu care a scos si albumu asta de balade unplugged care numai a balade nu suna. Are si ceva ajutor de la amicii de la Clutch dar foarte discret (mai mult batut cu palma pe genunchi decat cantat), caci albumu suna foarte solo, de parca s-a inchis asta intr-o pivnitza sa traga niste cantece de jelanie ragusite si cu o chitara solitara, probabil facuta de el acolo in pivnitza. Are si ceva coveruri (imi amintesc unu dupa Motorhead).

Piesa reprezentativa:



The Brought Low --------------------------------------------- Third Record

Trupa tanara din noul val de tineri care isi intorc fatza spre retro rock (gen Wolfmother, The Sword, Graveyard). Doar ca astia sunt mai mult rock'n'roll decat blues si stoner, cel mai tare seamana cu Black Stone Cherry din generatzia asta, dar sunt ceva mai aspri si mai putzin cosmetizatzi, de aia nu vor avea parte de acces la MTV degraba, cum au celelalte grupuri enumerate aici.

Dintre clasici, modelele pe care le urmeaza sunt in principial Lynyrd Skynyrd, Thin Lizzy si  vremurile de tineretze ale lui ZZ Top. Deci rock american 100%, destul de sudist dar la modu traditzionalist, nu betzivanesc si agresiv. Cu clape cu sound invechit, muzicutza si versuri decente, in ciuda faptului ca o piesa se numeste Everybody Loves a Whore.

Piesa reprezentativa:



Ulver ------------------------------ Wars of the Roses

Despre norvegienii de la Ulver tot scriu prin mass-media de vreo 10 ani incoace asa ca n-are rost sa reiau povestea de la inceput. Faza e ca, desi cea mai mare parte din cariera si-au petrecut-o in studio, alcatuind peisaje sonore psihedelice si ambientale, de vreo 2 ani le-a venit ideea sa inceapa o activitate live.

I-am si vazut la Budapesta anu trecut cu aceasta ocazie, insa am sesizat inca de atunci cateva necazuri - cam mult din muzica venea de pe laptop si unele piese au fost modificate ca sa justifice prezentza unui chitarist sau bassist care sa faca lucrurile sa para mai live decat au fost gandite initzial.

Ei, acuma se pare ca si pe albume s-a transmis aceasta strategie de a face muzica mai prezentabila live, deci se folosesc tobe, chitara si mai putzine scamatorii electronice. Ceea ce o fi bine pt unii, mai ales pt cei care cred ca muzica se canta la instrumente, dar nu si pt cei care s-au apropiat de Ulver venind pe filiera Coil, Throbbing Gristle si a muzicii experimentale britanice in general. Cu alte cuvinte, norvegienii si-au cam pierdut din suflul experimental si s-au cam banalizat, inca incepand de pe albumu trecut. O deosebire importanta fata de vremurile de alta data e ca majoritatea pieselor au voce si o linie melodica usor identificabila, asigurata de cate un pian sau un acord de chitara simplutz si repetat cu incapatzanare. Alt necaz e ca albumu are doar juma de ora, plus inca un sfert de ceas in care noul chitarist al trupei (adus de la Guapo, tocmai ca sa faca fezabile concertele live) recita niste poezii.

Piesa reprezentativa:



In Extremo ------------------------------- Sterneneisen

Probabil asta e trupa esentziala a genului steampunk. Fiind est-germani, si rupand-o cam greu pe engleza, au urmat exemplul conatzionalilor Rammstein si au cantat in limba lor paterna sau in dialecte medievale / regionale de prin te miri unde, motiv pentru care au si fost invitatzi pe la festivaluri de arta medievala, inclusiv la noi la Sibiu acu ceva ani cand au dat un superconcert de doua ore complet gratis la care n-a venit mai nimeni (decat io si niste copii cu inghetzatzi) ca era nu stiu ce meci cu Banel Nicolitza.

In Extremo au debutat ca o trupa de metal cu cimpoaie sub indrumarea raposatzilor britanici Skyclad (veriga acum lipsa dintre Jethro Tull si metal), apoi au incercat sa-i imite pe Rammstein pe vreo doua albume, furand inclusiv cateva idei pirotehnice pe care le folosesc prin concerte. Pana la urma s-au asezat in matca asta steampunk, amestecand si metalul ragusit nemtzesc, si punkul, si cimpoaiele intr-o combinatzie care suna mai bine live decat pe albume.

Albumu asta nou parca e cel mai moale si mai putzin folk din istoria trupei, dar continua sa aiba piese care te prind si daca nu intzelegi nimic din versuri.

O mostra live, ca sa pricepetzi ca tre sa-i vedetzi unde-i prindetzi:




 Si o mostra dupe album:



Mick Harvey ------------------------ Sketches from the Book of the Dead

Mick Harvey e unu din putzinii oameni care l-au suportat pe Nick Cave pana la capat. Aproape pana la capat, ca acuma l-a dat si pe el afara, dupa o intreaga istorie muzicala scrisa impreuna. Deci Harvey asta a fost omu de baza din Bad Seeds, aia de canta cu Nick Cave fara sa fie o trupa separata.

Acu ca a ramas singur, incearca si el sa se faca auzit ca voce de sine statatoare. A mai scos el ceva mai demult si acu a venit cu albumu asta de balade acustice triste care, ca orice album de gen e cam monoton, dar in unele momente e fix ce-ti trebe. Mick Harvey e un tip cuminte care nu canta despre gagici alcool si zombie, ci chestii lumesti si amintiri personale. Deci nu e foarte entertaining si nici mare poet, dar e prietenos, itzi vine sa-l scotzi la o bere.

Ascultatzi-i albumu:





Evergrey ---------------------- Glorious Collision


Evergrey m-au ajutat candva sa-mi dau seama cat de mici sunt de fapt trupele rock europene. Acu vreo 10 ani cand metalu underground era inca traficat pe casete in jurul trupelor astora se creau niste aure mistice, a le vedea candva in concert era un fel de Holy Grail si nu era nici o diferentza intre, sa zicem, un Black Sabbath cu 40 de ani in spate si un Evergrey cu 2 albume. Pur si simplu erau toate DIN AFARA, de pe planeta AILANTA, si tot ce era de dincolo era divin.

Acuma ce-i drept, cum sunau Evergrey in preajma debutului (macar albumul al doilea)  inca nu prea auzi la trupele romanesti, nici la alea cu experientza, nu mai vorbesc de alea de rock progresiv care la noi nu mai fac fatza nici dupa ce genul a devenit retrogresiv.

Oricum, primul motiv pt care mi-am dat seama ca asta e o trupa mica e ca mi-au raspuns la e-mail. Am dat si eu la plesneala un mail in care ii intrebau ceva cu extraterestri si mi-au raspuns, si au fost dispusi sa stea sa discute (aveau niste albume atunci despre teorii ale conspiratziei). Apoi i-am prins la Sziget unde dadeau la toata lumea autografe pe tricouri. Apoi au venit si au cantat gratis la invitatzia primarului din Oradea. Apoi au incercat sa mai vina la noi da li s-a tot stricat atobuzu.

In fine, asa mici cum sunt tot canta mai bine decat majoritatea alora mari. Sau cantau, pe primele 3-4 albume. Dupa aia s-au gandit sa mai simplifice retzeta, doar-doar or mai avea ceva succes. Au simplificat vocea, piesele, au eliminat mare parte din chitari si clape (cu oameni cu tot), au ajuns o trupa de heavy metal banal si nu le-a servit la nimic. Probabil si-au dat si ei seama asa ca cu albumu asta nou incearca sa revina la stilul de la inceput si in mare parte reusesc - piese aerisite, care lasa loc vocalului sa se desfasoare, patos si momente progresive alternate cu alea mai brute, deci nu te plictisesti.

Clipu ales e cam naspa, da piesa e ok:



Sopor Aeternus ----------------------- Have you seen this ghost?

Asta e trupa de folk ocult a sinistrului transsexual  Anna-Varney Cantodea, un fel de bampir (sau bampiroaica) spân care s-a popularizat singur prin mediile gotice underground cu poze scarboase si o estetica profund deranjanta, dar destul de bine gandita si consistenta estetic (cautatzi poze care n-atzi auzit de el).

Trupa asta obscura ma bantuie de prin anii 90 dar nu mi-a placut nici un album de la un capat la altu asa ca am tot uitat de ei si iar mi-am amintit. Tot timpu mi s-a parut ca e mai mult imaginea de ei, piesele fiind destul de simpliste, facute pe sintetizatoare si drum machine, iar vocea si engleza (ei fiind nemtzi) cam fara putere de convingere. Dar mi-am amintit de ei iara, cand au scos albumu asta cu fantome.

N-am mai ascultat trupa de vreo 2 albume, dar discu asta parca e mai divers si mai plin de instrumente decat ce tzineam minte. Sunt orchestratii gotice serioase, cu viori si clape sinistre de film horror si aranjamente vocale destul de muncite. Versurile au fost dintotdeauna interesante si expresive dar acu ca le si intzeleg (unele albume vechi erau in germana) si ca se muleaza mai bine pe melodie, par mai cool.



Kypck ------------------------------------------ Below

Aia care stiu un pic de rusa probabil isi vor da seama ca numele trupei asteia este Kursk. Si totusi oriunde aud de ei, sunt referiti drept... Chipc. Faza e ca nici macar nu-s rusi, ci finlandezi. E un proiect doom metal al chitaristului defunctilor Sentenced. De cantat se canta totusi in rusa, vocalu fiind ceva interetnic de-al lor.

Nu e nu stiu ce revelatzie, dar e bine produs si versurile in rusa suna excelent, mai ales daca te uitzi la titluri: Stalingrad, Alleya Stalina, etc. A venit si momentu sa cante cineva si doom comunist, prea s-a intarziat cu aspectu asta. Ma bucur si ii felicit in special pentru videoclipul superb de expresiv:





Ok, cu asta am terminat cu muzica pana pe la toamna, poate mai fac o dare de seama daca ajung si ma intorc viu de la Brutal Assault, unde e cel mai tare line-up din istoria festivalului: ambele grupuri ramase din Type O Negative (A Pale Horse Named Death si Seventh Void), legendele underground (Absu, Atheist, Cro Mags, Forbidden, Mayhem, Einherjer) legendele mai putin underground Motorhead, Exploited, Morbid Angel, Kreator, Suicidal Tendencies si o gramada de tineri interesantzi pe care nu i-am vazut inca (Kypck, Kvelertak, Unexpect)

A, pana nu ma duc, sper ca atzi observat cele doua mari evenimente ale anului:

1. The JuJu Bone, cel mai asteptat videoclip al anului:


2. Transformarea in femeie a lui Keith Caputo, vocalu Life of Agony. Cum e o premiera in istoria metalului (Kiss si Twisted Sisters nu se pun ca faceau misto), trebuie sa salut evenimentul cu clipu prin care Keith si-a anuntat decizia, infatzisandu-se atat ca barbat cat si ca femeie:



Si o mostra relevanta de pe cel mai recent EP al sau, coverul Girls Just Wanna Have Fun dupa Cindy Lauper, piesa despre care pana recent lumea nu intelegea ce cauta in discografia tipului:

Wednesday, July 13, 2011

Luna muzicala 11 - topuri de juma de an 2011

A trecut jumate din 2011, deci pot incropi rapid o situatzie cu cele mai misto 10 albume ascultate anu asta.

Admiral Freebee ----------- The Honey and the Knife

Ca tot traim in epoca hipsterilor, o sa incep cu un hipster. E de anul trecut albumu, dar abia acu l-am descoperit pe belgianu asta care la ei acasa e erou natzional, mai ales acuma ca tzara lor n-are guvern si nu e prea greu sa devii erou natzional. Pe una din piese, Admiral Freebee isi anuntza chiar candidatura  la presedintzia Belgiei, ceea ce mi se pare corect intr-o lume in care Victor Socaciu imi face legi despre cum sa ma uit la filme.

Barbosu asta canta o muzica pentru toata lumea, dar trece cu succes si fara sa se fortzeze printr-o gramada de genuri muzicale - pe ici pe colo seamana ba cu Leonard Cohen (cand era tanar), ba cu Nick Cave (cand e batran), ba cu Mugison (cand e beat), si toate astea sunt inteligent alternate, sa nu te simtzi batran, cu brit rock tineresc si versuri destepte. E un fel de folk cu izbucniri rock sau british rock cu momente folk, depinde ce album prinzi.

Oricum, e FOARTE catchy si FOARTE divers, cu versuri de toate felurile, si romantice, si cinice, si hip, si cool. Musai de ascultat toate cele 4 albume ale sale, nu e unu mai prost ca celelalte, pe toate sunt chestii faine dar, fiind noi in anul 2011, prin acest post anuntz de fapt cel mai recent album al sau, care creca e totusi cel mai accesibil/comercial (=cu multe balade pt gagici, dar balade bune). Albumele mai vechi sunt ceva mai rock, dar nu mai dure, adica e muzica hipstereasca pe ansamblu.

Piesa asta ar trebui sa devina imnul hipsterilor:



Asta e o balada usor homoerotica dar misto:


Earth ----------- Angels of Darkness, Demons of Light (part I)

O trupa pe care am ocolit-o multa vreme pt ca-i stiam drept deschizatorii de drumuri si idolii celor de la Sunn O))) si dupa parerea mea in viatza unui om nu incap doua trupe ca Sunn O))), ca risti sa faci atac cerebral inainte de vreme.

Si totusi...cel putzin de la reformarea de acu catziva ani (o tentativa de a profita de reclama pe care le-au facut-o  epigonii suspomenitzi), Earth au devenit a beast of its own. Desi e tot o muzica din aia intestinala, soundul este mult mai acustic, uneori aproape unplugged, nicidecum doom-metalul inglodat in feedback electronic al extremistilor de la Sunn O))). Cu alte cuvinte, Earth sunt mai cu picioarele pe Pamant si au MELODIE, chiar daca repetitiva si intinsa pe piese de 15 minute. Dar sunt piese destepte, care au tot ce le trebuie sa nu plictiseasca, ceea ce e mare lucru pentru genu asta de muzica pe jumatate ambientala, pe jumatate apocaliptica.

De fapt, acolo la ei genu asta se numeste "drone metal", iar Earth sunt consideratzi parintzii genului, desi sunt din Seattle si au facut nota discordanta puternica aparand in plina epoca grunge. De fapt tot e i-au si pus capat, caci Dylan Carlson, creierul trupei, e cel care i-a facut cadou lui Cobain shotgunu cu care acesta si-a zburat kreerii.

Observati ca albumu asta e prima parte din doua, a doua urmand sa apara la toamna. La fel de cool e si albumu precedent, The Bees Made Honey in the Lion's Skull.


Graveyard --------------------- Hisingen Blues

Suedezii astia sunt noua revelatzie in materie de stoner rock (de fapt mai mult blues rock dar in unele acceptziuni e tot pe-acolo). Astia fac ce a vrut sa faca Spiritual Beggars pe ultimu album, dar mult mai bine. Au niste piese de blues din cel mai adevarat amestecate cu cateva de rock'n'roll revival in genul celor de la Wolfmother, de fapt mai mult Dozer, ca tot le sunt compatriotzi. Si au versuri misto.

Inca o chestie care ma surprinde este cat de autentic american pot sa sune suedezii astia produsi de nemtzii de la Nuclear Blast. Daca la Spiritual Beggars, Dozer si altzii ca ei se simte totusi europenismul (probabil din pricina soundului metal), Graveyard par venitzi direct din mlastinile Louisianei, de la pascut de crocodili, iar momentele blues sunt blues adevarat.

Ascultatz numa piesa asta care e una din cele mai cool pe care le-am auzit anu asta si in istoria blues rock:


The Dwarves ---------------------  The Dwarves are Born Again

Trupa legendara si notorie de punk obscen care a facut istorie (de 25 de ani) cu showurile cantate in putza goala si spart de chitari in capetele fanilor. Dupa indelungi tergiversari, au scos unul din cele mai asteptate albume ale anului, cu un titlu destul de logic dupa precedentul (si excelentul) The Dwarves Must Die.

Acuma faza e ca astia-s punk, adica nu prinzi la ei piese mai lungi de 2 minute si creca nici albume mai lungi de juma de ora. Versurile sunt cu prostii si cuvinte urate, starnitoare de scandal, iar videoclipul oficial al noului album e decupat din cel mai nihilist punk film al anului trecut, A Serbian Film, despre care discutam alta data daca va tzine.

Asa pe ansamblu, e un album mai murdar decat precedentu, care era mult mai pop, de chef si buna dispozitzie, si avea mai putzine obscenitatzi, motiv pt care a si ajuns pe la MTV cu cateva piese. Probabil  ei insisi au vazut asta ca un semn de decadentza si de aia se numea albumu The Dwarves Must Die. Ei bine, albumu asta nou e semn ca si-au revenit la uratele obiceiuri de altadata in ciuda faptului ca-s cam batrani pt acele obiceiuri si ai zice ca la varsta lor li s-a mai incretzit mintea. Da de unde, there's no pig like an old pig.

Oricum, e albumu punk esentzial al anului.

Interesant de vazut traileru albumului, ca sa aveti o idee despre ce puteti vedea la un concert cu astia:



Hitul albumului, de pe coloana sonora A Serbian Film (si cu scene din film):


Dwarves - STOP ME from lloyd nickell on Vimeo.

Si un hit mai vechi din perioada "decenta" a trupei (in sensu ca li s-au aprobat cateva difuzari pe MTV)



Lake of Tears ------------------- Illwill

Am auzit ca la concertu recent de la Bucuresti unu a cerut-o in casatorie pe una pe scena, sub ochii trupei si fanilor Lake of Tears. Asta cam exprima de ce nu mi-a prea placut mie trupa asta, ca a instigat mereu la deversari emotzionale patetice care nu-si au locul in lumea asta death metal in care traim. De fapt trupa asta e una din principalele vinovate pentru aparitzia curentului si etichetei emo, desi metalistii n-ar recunoaste asta nici sa-i picuri cu ceara pe crucile tatuate. Luatzi la rand caietzelele intime ale tuturor adolescentzilor care s-au sinucis la noi in preajma bacului si vetzi gasi in paginile lor citate din Cioran si Lake of Tears (plus Anathema si My Dying Bride, probabil). Deci sub aspectu asta, vorbim de o trupa care canta impotriva interesului public.

La origini, asta e o trupa mica, chiar foarte mica, care are cei mai multzi fani la noi, la bulgari si la rusi, in rest nu le da nimeni atentzie si lumea sta cu spatele la ei pe la festivaluri, cand vine randul lor sa cante. Au o muzica simpla dar melodioasa, cu balade emo, si aspecte playback, fiind in mod fals promovatzi la noi ca tzinand de genul gotic metal (o obsesie a rockerilor romani din anii 90) desi n-au nimic gotic in ei, in afara de versurile a vreo 3 piese de acu 15 ani. Pe la inceput au cantat doom metal (imitand ce se intampla la englezi pe atunci), pe care in timp l-au tot inmuiat cu balade si l-au  colorat cu momente psihedelice pinkfloydiene exprimate vizual cu ajutorul unei ciuperci pe care o tot poarta pe cap vocalul trupei.

Varful carierei lor a fost albumu Headstones de acu 15 ani (ala care are si piesele gotice), dupa care s-au zbatut mereu in agonie, amenintzand de cateva ori cu desfiintzarea si reciclandu-si piesele de succes de pe la inceput. Se pare ca succesul celor cateva concerte avute pe la noi si pe la rusi i-a motivat sa nu se desfiintzeze, dar s-au prins si ei ca, neavand clapar si violonist in trupa, unele balade suna destul de playback in concert (la un momendat si tobele le-au avut playback). Asa ca au facut o alegere foarte surprinzatoare pe acest nou album Illwill, care m-a bucurat. Au inceput sa cante un hard rock ragusit ce aduce aminte uneori de Motorhead sau de Megadeth. Nu stiu daca e o gluma ori s-au saturat si ei sa se ceara lumea in casatorie pe scena lor, dar e cel mai ROCK album din istoria trupei - optzecist, antrenant si agresiv, mai are pe ici pe colo cate  o piesa tribut Pink Floyd, aspect tradiztional in muzica trupei, dar foarte izolat pe acest album.

Cum au ales sa faca videoclip la cea mai naspa si nereprezentativa piesa a albumului, am ales eu alta pt exemplificare:


Si pt aia care n-au auzit niciodata de trupa asta, una din alea 3 piese gotice care le-a asigurat faima in Romania acu mai bine de 15 ani, de pe albumu pe care-l aveam pe o banda de magnetofon:


Doctor Midnight and the Mercy Cult ----------------- I Declare Treason 


Astia sunt un supergrup format din cateva superstaruri scandinave de la trupe pe care le-am tot urmarit de-a lungu vremii. Primu e vocalu, venit de la legendele punkului norvegian Turbonegro despre care am tot vorbit aici. Apoi e Tim Skold, recent intors din America unde i-a facut un album lui Marilyn Manson cand acesta divortzase si fusese abandonat de totzi membri trupei sale originale (ala cu Eat Me). Mai sunt cei 2 chitaristi ai trupei pop Apoptygma Berzerk (mai cunoscutzi intre metalisti pentru perioada in care au cochetat cu black metalul, in Satyricon si Kovenant) si mai e tobosaru trupei de death metal crestin Extol.

Nu stiu cine i-a adunat pe astia laolalta, dar a fost o idee destul de buna. In primu rand pentru ca nu seamana cu nici una din trupele de origine ale membrilor sai. E un fel de punk mai metal, lipsit de umorul si momentele pop ale lui Turbonegro si cu versuri cam serioase, despre politica si realitatea cruda. Desi mai totzi membri vin din trupe in care elementul progresiv, experimental si cu multe clape avea intaietate, aici muzica e foarte bruta, cu un sound destul murdar, facut din chitari si vocea rugoasa, mergand pe tendintza a tot mai multe trupe scandinave de a reinvia un spirit rock'n'roll tributar lui Motorhead. Vezi si tentativele de trupe numite Chrome Division (initiata de unu de la Dimmu Borgir) si Scum (initiata de bassistu de la Turbonegro).

Doar ca astia de la Doctor Midnight se iau ceva mai in serios. De fapt creca de vina e asta de la Turbonegro care nu stiu ce a patzit, dar a sarit in extrema total opusa a atitudinii sale traditionale, vezi si o mostra ceva mai jos.

Asta e una din piesele mele favorite de pe album, desi incepe un pic cam din topor:






Si cu asta se ocupa vocalu de la Turbonegro inainte:





Iar acu de cand s-a pocait canta colinde pe la televizor:





Boris ----------------------- Heavy Rocks + New Album+Attention Please


Boris fac legea in metalul japonez de avangarda de ani buni. Si o vorba de o tzara care are traditzie rock mai slaba chiar si decat a noastra. Din fericire astia au creier, ca pe noi traditzia nu ne ajuta cu nimic, mai rau ne incurca. Boris au asigurat la ei pionieratul in domenii mai putzin digerabile gen noise rock, doom si drone, dar  au trecut de-a lungul timpului si prin genuri mai accesibile si  o gramada de colaborari cu tot felu de personalitatzi (recomand calduros albumu cu Michio Kurihara - Gilmour al Japoniei, EP-ul de anul trecut cu Ian Astbury de la The Cult la voce si albumu de colaborare cu Sunn O))).

Unul din evenimentele majore ale acestui  an a fost revenirea japonezilor astia cu o rafala de 3 albume, scoase fiecare la alta casa de discuri. Acuma tehnic vorbind nu-s chiar 3 albume, ca multe piese se repeta de pe un disc pe altul, insa cu modificari majore. In sensul ca versiunile-s suficient de diferite incat sa para piese diferite iar la unele mi-a fost greu sa gasesc elementele comune.

Dintre cele 3 albume, Heavy Rocks ar trebui sa fie un album metal, Attention Please e unul mai electronic-ambiental (chiar trip hop uneori), iar New Album nu-mi dau seama, suna destul de pop rock, un pic industrial, dar versurile strigate in japoneza il fac sa sune destul de bizar.

Deci v-ati prins, e o demonstratzie pe fatza ca trupa asta poate canta orice. Acuma dintre astea trei, albumu metal e cam pasabil, trupa are multe materiale din astea cu iz de stoner rock si de la o vreme le cam recicleaza. Mai interesante sunt alelalte doua, datorita contributziilor psihedelice ale superstarului japonez Michio Kurihara si datorita vocii feminine asigurata creca pentru prima data de chitarista trupei, de care-s indragostit, uitatzi-va si voi la solourile din clipu de mai jos ca sa intelegeti de ce.


O mostra de pe albumul pop rock, preferatu meu din cele 3:



Si o mostra de pe albumul ambiental/trip hop pe care Wata preia sarcinile vocale:






Devin Townsend Project -------------- Destruction+Ghost


Devin Townsend e unul din cei mai muncitori oameni din istoria rockului, un fel de antreprenor muzical care tot infiintzeaza si desfiintzeaza trupe, scoate albume din cele mai diverse genuri, ajuta alte trupe sa se lanseze - deci cam din aceeasi plamadeala cu Mike Patton, Dan Swano in Europa ori John Zorn in jazz. Datorita versurilor umoristice, e considerat un fel de Frank Zappa al metalului. Si se pare ca a fost principalul vinovat pt expulzarea lui Newsted din Metallica, din pricina ca acesta a fost prins colaborand cu Townsend, iar Metallica au un fel de cod etic in care membri trupei nu au voie sa cante cu altcineva.

Eu dadeam de el cand eram tineri si eu si el, el avea trupa Strapping Young Lad si io n-aveam nimic. Probabil aia e si trupa pentru care va fi tzinut minte in istorie, cu ea a scos cele mai complexe albume, dar si cele mai brutale si mai metaliste, avand in vedere ca a avut drept coechipieri diversi conatzionali care facusera cariera prin trupe celebre de metal extrem (Death, Fear Factory). In paralel cu Strapping Young Lad a tot scos albume de alte facturi (punk, electro, ambientale, rock opera) si pana la urma a decis sa ramana pe directzia asta mai intima si mai experimental, si sa desfiintzeze Strapping Young Lad.

Cel mai recent proiect al sau este un ciclu de 4 albume tematice care a inceput acu 2 ani (cu discurile Addicted si Ki) si se incheie anul asta cu discurile aici de fatza lansate deodata (Destruction si Ghost). Astea doua au fost anuntzate ca fiind cel mai metal album al ciclului (Destruction, destul de asemanator cu ce facea cu Strapping Young Lad dar ceva mai accesibil) si cel mai antimetal album (Ghost, ambiental si New Age). Cam pe aceeasi retzeta au fost impartzite si  primele doua partzi ale ciclului, cele din 2009 - Addicted era mai rock si mai ritmat (cu Anneke de la Gathering invitata), Ki era mai acustic si mai progresiv (gen Porcupine Tree). Dar oricum nu era un contrast chiar asa mare


Felu in care sunt facute albumele aduce un pic cu proiectele Ayreon - teme SF, o gramada de invitatzi celebri si sound diversificat de la un disc la altul, de la metal la pop. Pe discul metal pot fi auziti ca invitatzi oameni de la trupe mari ale metalului actual - from the top of my head pomenesc Opeth, Cynic, Meshuggah, Gwar si Emperor. In schimb pe discu antimetal sunt invitatzi ceva flautisti de pe la trupe New Age gen Enya.


Deci e un superproiect pe stil hollywoodian aglomerat cu superstaruri si facut sa ramana in istorie desi, daca ma intrebatzi pe mine, Devin Townsend s-a cam lungit, ar fi fost suficient un dublu disc pe care sa adune doar varfurile de pe cele 4 albume, asa pare un pic diluat, pe fiecare disc e ceva umplutura.

O mostra de pe albumul metal, avandu-i ca invitati pe vocalii de la Gojira si de la Cynic:



Si o mostra de pe albumul new age:





Si o mostra plina de patos din vremurile Strapping Young Lad:






Deine Lakaien ------------------ Indicator

Deine Lakaien sunt un cuplu de muzicieni destul de batranei si care se dau drept experimentali, desi la standardele anului 2011 ceea ce ofera ei e mai aproape de muzica usoara de alta data. Cuplul e format dintr-un macedonian care canta niste cantzonete cu voce groasa si accent puternic, iar pe fundal e un amic de-al sau neamtz care il acompaniaza cu muzica electronica nemtzeasca analogica si adesea minimalista (un fel de DJ cu magnetofon, orga Casio si turntable pe lampi).

Aspectele experimentale tzin mai mult de aranjament si de radacinile soundului - kraut rock, pop nemtzesc, muzica electronica si gotica nemtzeasca, caci, cum ziceam, rezultatul, cel putzin de cateva albume incoace e destul de accesibil si nu te face sa te scarpini in cap. Mai ales de cand grupul a mai iesit in lume si s-a insotzit cu tot felu de acompaniatori de formatzie clasica (viori,violoncele) care tind, in concert cel putzin, sa substituie componenta de muzica electronica cu variante clasice mai digerabile.

Pe album in schimb astea cu viorile nu sunt asa pregnante (paradoxal, ca e mai usor sa le pui in album decat sa le organizezi live), albumul pastrand soundul neoromatic cu fundal electro nu foarte sofisticat, dar nici obisnuit. Albumu e de anu trecut da abia acu am realizat ca a aparut si e insotzit si de un clip destul de reprezentativ:




Si o mostra live, din soiul ala de care ziceam cu partea electro inlocuita de filarmonisti:




Kaizers Orchestra ------------------ Violeta Violeta

Am inceput cu hipsteri, o sa termin cu hipsteri. Baietii astia din Norvegia au reusit sa aiba un succes major fara sa cante in engleza ceea ce e mare lucru dar, evident, o contributzie esentziala o are si partea de imagine si sexoshenie pe care o inspira vocalu. La ei in sat (de unde e si dialectu in care canta) au fost medaliatzi sau asa ceva, creca le-au facut statui.

Din pacate imaginea si magnetismul sexual li s-a suit la cap acu ceva ani, mai exact pe precedentu album care s-a reorientat spre o muzica mai melancolica, emo si hipstereasca in sensul cel mai rau al cuvantului, pierzand voiosia de punk flashnetar si tarantino rock pe care au avut-o in prima perioada a carierei.

Din fericire, la un momendat s-au gandit sa-si reediteze si niste demouri si creca pe cand le reeditau si-au dat si ei seama ce bine sunau la inceputu carierei si ce tampenie au facut. Asa ca s-au decis sa mai recupereze ceva din soundu de alta data acu cu noul album Violeta Violeta (de fapt primul capitol al  unei trilogii ce se va finaliza abia peste un an).

Au mai ramas si niste piese de-alea pentru animat petreceri de hipsteri, dar sunt balansate de piesele dinamice, cu faze experimentale si refrene care reusesc sa fie catchy si daca nu intelegi o iota din ele.  Aviz cunoscatorilor de norvegiana, sa imi spuna si mie despre ce naiba canta astia.

Din pacate pentru primul videoclip au ales o piesa mai nasoala, iar lookul de hipster grizonat ales pt acest videoclip nu ajuta deloc:



In compensatie pun si o clasica de pe vremuri:

Tuesday, July 05, 2011

TIFF 2011 - part 3: filmele cool

Asta e ultima parte cu TIFFu, cu filmele cele mai tari pe care le-am vazut la editzia asta, doua dintre ele in ultima seara cand eram cam plictisit si intristat ca n-am prea multe de bagat in categoria asta, dar am fost scos cu succes din letargie de minunatziile pe care le-am nimerit.






Kill Me Please


Asta e comedie frantzuzeasca FOARTE neagra despre un psiholog care deschide undeva in Alpi o clinica de sinucidere asistata. Treaba costa cam mult, mai ales ca nu te omoara asa cu una cu doua, ci te tzin internat ca la azil si te tot intreaba in fiecare zi daca nu te-ai razgandit. In plus nici n-ai voie sa te sinucizi tu cand te ia impulsu, tre sa stai sa urmezi protocolu.

Dar, ma rog, sunt si clientzi multzumitzi, cum ar fi unu care doreste sa moara in timp ce face sex  cu o studenta la filozofie si clinica ii indeplineste dorintza. Altu s-a aruncat toata viatza pe geamuri si tot n-a reusit sa moara, iar acum isi viseaza sa moara in timpul unei partide de paintball. Mai sunt oameni cu cancer care isi traiesc ultimele fantezii, sau un tip haituit de Fisc care a reusit sa ia un credit ca sa-si plateasca sinuciderea si cazarea la clinica.

Filmu e foarte alb negru, foarte morbid si totusi foarte haios, o combinatzie greu de facut sa functzioneze fara a da in parodie. Mai ales ca de la un punct incolo se dramatizeaza, cand satenii din vecinatate incep sa atace clinica si sinucigasii sunt nevoitzi sa lupte pentru supravietzuire.






Nothing's All Bad (aka Beautiful People)

Film danez facut de un discipol al lui Lars von Trier, pe stilul filmelor americane care aveau mare cautare acu catziva ani, alea despre "oameni diversi ale caror destine se intersecteaza" (Magnolia, Crash, Babel etc.). Faza e ca danezu asta mai mult face misto de genu ala de filme. Sunt si aici cateva destine care se intersecteaza dar in niste imprejurari care nu te fac deloc sa te gandesti la probleme de destin si fratzie sociala cum erau alea americane.

De exemplu, unu din eroi e un contabil care nu poate scapa de dependentza masturbarii in public. Intr-una din incursiunile sale prin parcuri, destinul i se intersecteaza cu al unei tinere profesoare care recent si-a pierdut un san cancerului. Dansa, la randul ei, incearca sa-si redescopere sexualitatea jucand in filme porno cu amputatzi, unde destinu i se intersecteza cu un actorash minor, frumos ca un inger, care lucreaza ca prostituat pentru pedofili. Si destinu astuia se intersecteaza cu al unei pensionare recent lasate la vatra, care brusc se trezeste singura in casa si nu stie ce altceva sa faca decat sa mearga zilnic la bingo si sa cocheteze cu ideea de a avea un iubit adolescent.

Pana la urma, in ciuda Aberantului in care se scalda filmu, reuseste in mod ingenios sa transmita un mesaj de buna stare si iubire crestina, mai ales ca treaba se petrece in  mod ironic in preajma Craciunului. Un film complet off the map si totusi destul de sobru si linistitor daca imi amintesc bine. Si, pentru a cata oara, un film cu buget infim care arata/suna fantastic dpdv tehnic comparativ cu filmele romanesti.



We Are What We Are

Un titlu excelent pentru acest horror social despre o familie de canibali din Mexic. Capul de familie moare dupa ce se strica la matze din pricina unui deget de prostituata mancat pe nemestecate cu o seara inainte, iar cei 2 fii ai sai trebuie sa se decida care dintre ei isi asuma rolul de cap al familiei, pozitzie care vine si cu responsabilitatea de a face rost de mancare.

Se tot duc ei sa mai fure copii de tzigani de pe sub poduri, dar nu prea le iese smecheria, mama lor e tot mai deprimata, iar politzia incepe sa le dea tarcoale dupa ce, la autopsie, gaseste degetu fatal in matzele tatalui mort. Sunt momente incredibil de haioase in tragismul lor, cum ar fi cand unul din tineri agatza un gay si-l aduce acasa, iar frate-sau zice ca el refuza sa manance homosexuali.

Pana la urma da si politzia iama, iar familia se lupta pentru supravietzuire, intr-o lume in care oricum totzi suntem canibali intr-un fel sau altu. Excelent e portretizata incercarea disperata a eroilor de a pastra ceea ce ei au considerat de mici copii ca fiind normalitatea, transmisa din tata in fiu. Iar filmu e foarte sobru, adica nu prea are scene horror explicite, e cu oameni in pulovere ca mine si ca tine, care au o problema cu faptu ca nu-s acceptatzi de societate, iar coloana sonora de balade latino de jelanie, special compusa pentru film, e plina de patos si de mare efect.



Balada Triste de Trompeta (aka The Last Circus)

Asta e marele film al TIFFului, noua isprava a spaniolului Alex de la Iglesia care e deja un erou al festivalului si poate cel mai important regizor pulp fiction european. Am mai scris despre el mai demult, chiar cand il descoperisem (cand TIFFul l-a inclus in sectiunea rubrica 3x3).

Ca mai toate filmele lui, si asta e un amestec de drama sensibila cu tragedie aberanta si comedie neagra, despre rivalitatea dintre doi clovni, unu trist si de treaba, celalalt viril dar cam al dracului. Obiectul disputei e o acrobata incredibil de bunoaca care, desi mananca mereu bataie de la clovnul viril, il prefera totusi datorita prestantzei sexuale, treaba pe care clovnul trist si grasutz nu poate sa o intzeleaga. Ca-n viatza, mi s-antamplat si mie sa fiu cu atat mai apreciat de femei cu cat eram mai magar, si abandonat pe masura ce deveneam mai de treaba. Creca tzine de oranduirea sociala.

De la o vreme clovnu trist innebuneste si il desfigureaza cu o trompeta pe celalalt, iar conflictul dintre cei 2 escaladeaza peste ani si ani, amestecandu-se cu momente horror si drama istorica. Afacerea trece prin razboiul civil, dictatura lui Franco si terorismul basc, toata istoria recenta a Spaniei fiind fin ironizata undeva in backgroundul povestii principale.

Ok, cam asta a fost, sper sa apuc sa vad si filmele restante pe care nu le-am prins ori din cauza orarului, ori din cauza ca erau proiectate la Marty Caffe. Primele prioritatzi ar fi I Saw the Devil, Sound of Noise, King of Devil's Island, Reign of Assassins, A Separation si scurtmetrajele romanesti. Apoi alea de pe la Oscaruri si Cannesuri desi par prea socio-politice pentru gustul meu. Ar mai fi si scurtmetrajele horror despre care am auzit numai lucruri bune, dar nu stiu de ce astea-s imposibil de gasit, nu exista nici de cumparat pe cale legala si nici de downloadat, ceea ce nu pot sa inteleg. Daca stie careva vreo sursa de scurtmetraje de festival sa ma anuntze.