Tuesday, June 29, 2010

Stirile de la ora 5




Old Devil Moon
de Christopher Fowler

Pedigree:
- Premiul British Fantasy, nominalizari Bram Stoker, Shirley Jackson (pt. culegere de autor)

- nominalizare British Fantasy (pt. povestirea Spider Kiss)


La un moment dat au fost discutzii ca romanul Rune al lui Fowler ar fi fost plagiat de japonezul Suzuki, la crearea francizei The Ring. Asta e ca si cu Harlan Ellison acuzandu-i de plagiat pe creatorii Star Trek. Ori cu Saramago plagiind Reaper Man a lui Terry Pratchett (recunosc, asta mi se datoreaza mie). Ori cu Avatar plagiind Pocahontas si World of Warcraft iar, mai nou, pare-se, pe Boris Strugatzki. Am scris si eu recent o povestire despre care un amic mi-a zis ca ii aduce aminte de filmul Signs. Jur ca nu m-am gandit nici o secunda la Signs cat am scris povestea dar, dupa ce am luat oarecare distantza, am realizat ca are multe chestii in comun. Am scris acu vreo 10 ani un fel de roman care a ramas mereu pe calculator, in "development hell". La catziva ani dupa ce l-am scris am dat de un roman similar, The Gospel According to Biff al lui Christopher Moore. Cu sigurantza Moore l-a scris dupa mine si cu sigurantza n-a avut acces la fisierele mele, si totusi cele 2 romane seamana izbitor la unele aspecte. Autorii mainstream se imita demult unii pe altzii, sub pretextul ca pe ei ii intereseaza stilul, nu ideea (desi si la stil se imita in draci). Insa daca si in literaturile de idei se intampla asta, cred ca ne ducem dracului.

Ma tem ca explicatzia e undeva in teoria memelor, aia care zice ca de fapt fiintzele care locuiesc Pamantul sunt ideile (memele) si noi suntem doar gazdele lor temporare. Ca ideea il poseda pe om, nu invers si, prin urmare, orice pretentzie de "proprietate intelectuala" e absurda, iar concepte ca "clisheu", "trend" etc capata cu totul alta incarcatura. Mi-am amintit si de 2 din cele mai misto povesti pe care le-am citit pe tema copyrightului, care vor ramane foarte actuale multa vreme: Melancholy Elephants (Spider Robinson) si How to be a Fictionaut (Ian Watson), poate le gasitzi pe net.

In fine, m-am luat cu vorba, articolul asta tre sa fie despre cu totul altceva. Christopher Fowler e un englezoi autor de proza lunga politzista si de proza scurta horror, zice-se. Are o serie de cartzi politziste din alea britanice, seci si funny (seria Bryant and May cu detectivi gay, 7 volume). Nu stiu daca o sa traiesc sa vorbesc vreodata despre ele, cineva ar trebui sa-si faca blog despre policieruri si sa acopere nisha asta pt ca e mare criza pe la noi iar eu n-am vreme (Amicii care au lansat recent www.suspans.ro ar fi datori moral sa faca asta, desi ii suspectez ca se vor dedica incercarii de a ne convinge ca Stephen King n-a scris niciodata horror).

Pe mine m-a interesat proza scurta a lui Fowler care e FOARTE MULTA (10 volume in 25 de ani) si e mai horror-oriented (dark, zice autorul) decat romanele.

Old Devil Moon e cel mai recent dintre volumele astea, si cel mai premiat.
  • Prima jumatate a volumului arata de ce autorul prefera sa zica "dark" in loc de "horror" - e vorba cu precadere de "povestiri mainstream despre intamplari neplacute". Dupa cum indica si prefatza, principala sursa de inspiratzie pentru acest volum au fost shtirile de la televizor. Componenta horror e data de faptul ca unele din stirile alea probabil erau cele de la ora 5, dar si astea sunt minoritare. Cele mai multe povesti prezinta experientze angoasante ale unor personaje comune, realiste. Pe ici pe colo, experientzele astea trec granitza dintre angoasant spre traumatizant si in acele momente putem discuta, daca tzinem neaparat, de horror.
  • A doua jumatate a volumului aduce si elemente fantastice si un pic horror umoristic, aducand astfel un pic de balans care mi-a prins bine caci, zau, era sa abandonez volumul pe la jumatate. Pana la urma, daca trag linia, mi-a placut Fowler dar ar fi fost mai bine sa-si fi amestecat putzin ordinea povestirilor caci, cum ziceam, pana am ajuns la povestile care mi-au placut cu adevarat am cam cascat. Banuiesc ca la amatorii de mainstream efectul e invers: volumul incepe bine si incet-incet o ia razna.
Din partea fantastica am remarcat cam asa:
  • The Spider Kiss(finalista British Fantasy): Doi politzisti investigheaza o serie de crime in care agresorul, dupa ce isi omoara victimele, face kk in fatza usii acestora. Povestea e perfect echilibrata intre umor si horror fantastic;
  • Heredity: Poveste de epoca foarte eleganta, cu o menajera gravida al carei copil este furat la nastere de stapanii aristocratzi si sterili. Menajera reuseste sa-si recupereze copilul dupa ce le spune aristocratzilor ca acesta e rodul iubirii dintre ea si fratele sau retardat (aici povestea nu mai e eleganta, dar contrastul functioneaza de minune);
  • Take it all out, put it all back: Un flacau isi da seama ca norocul cu ghinionul sunt perfect echilibrate in cosmos, asa ca incepe sa-si provoace singur nenorociri/accidente observand ca acestea sunt urmate la scurt timp de binefaceri venite de nicaieri (lozuri, gagici, promovare la slujba etc.). Necazu e ca accidentele pe care si le provoaca devin tot mai extreme si riscante pe masura ce-l apuca lacomia;
  • Old Friends: Un corporatist stresat incepe sa se intalneasca pe strada cu fantomele unor actori englezi celebri de dinainte de 1950;
  • TurboSatan: Un pusti descopera un numar de telefon pe care poti trimite SMSuri direct spre Satana. Functioneaza insa doar pe Nokia;
  • Forcibly Bewitched: Un tanar gelos face rost de la tzigani de o vraja de razbunare cu care invoca printr-un portal niste monstri care se hranesc cu organe genitale;
  • Threads: Un cuplu de englezi sunt in vacantza prin Maroc (cred) si pe tip il doare o masea. Cum nu prea erau servicii sanitare pe-acolo, ajung ei la un dentist impostor care ii baga pacientului sub plomba niste oua de viermi care urca prin radacina maselei si se inmultzesc ducand la niste consecintze oribile;
De partea mainstream se remarca cateva "thrillere" (termenul cred ca e inaplicabil la proza scurta, caci n-apuca sa te prinda thrillul, iar unele-s atat de scurte incat pot fi considerate cel mult "momente", in sensul caragialesc):
  • The Uninvited: Cea mai tare din volum, despre un actor din anii 60 care tot merge pe la chefuri cu vedete, unde se intalneste cu niste oameni ce se dovedesc a fi viitorii discipoli ai lui Charles Manson (inainte de faimoasele crime - de fapt povestea se termina cu nevasta lui Polanski venind gravida la unul din chefurile astea);
  • All Packed: Un tip gay isi tot rascoleste garderoba, facandu-si bagajele ca sa mearga pe lumea cealalta (din cauza de SIDA);
  • Cupped Hands: Un flacau de bani gata freaca menta intr-un oras desertic african si lasa gravida o viitoare mireasa locala, ceea ce-l pune in pericolul de a fi castrat de viitorul mire. Asa ca isi face el un plan sa evadeze din oras cu cisterna care aduce apa de baut dar planul iese cam de kko;
  • Identity Crisis: un rau-facator englez refugiat prin Spania incape pe mana unor tzarani spanioli care il obliga sa faca sex cu un alt englez, tzinut prizonier intr-un hambar;
  • Starless: Un prof universitar satul de viatza supravietzuieste unui atac terorist, dar profita de ocazie pentru a se da drept mort si a incepe o viatza noua;
  • The Lady Downstairs: O poveste case-file cu Sherlock Holmes povestita din perspectiva menajerei lui Sherlock Holmes, care ii mai dadea acestuia hinturi cand nu se descurca;
  • Invulnerable: Amintirile unei femei molestate in copilarie de un vanzator de benzi desenate;
  • Red Torch: Povestea unui pushti molestat de vanzatoarea de popcorn de la cinematograful din sat;
  • Let's have some fun! Despre un joc de paintball on-line cu "victime umane", in care tre sa impusti gagici in costume de baie.
La astea se mai adauga inca 6 (un sfert din volum) povesti pe care le-am uitat instant dupa ce le-am citit, printre ele numarandu-se si niste farse (ex: una in care autorul inventeaza sinopsisuri relativ funny la filme horror fictive cu actori celebri). Oricum, astea sunt mai degraba bancuri decat literatura. Luate laolalta, toata partea asta de balast alcatuieste cam un sfert din volum, ceea ce n-ar fi mult, dar nici povestile pe care le-am descris mai sus nu-s tocmai capodopere, o parte sunt doar funny si abia primele 4-5 din fiecare categorie) sunt solide. Toate povestile sunt scurte, in jur de 15 pagini, nu exista nuvele, ceea ce face lectura facila iar povestile mai slabe nu foarte deranjante.

Volumul se incheie cu un interviu interesant cu Fowler, din care am invatzat cateva trucuri legate de scrisul prozei scurte. M-a enervat totusi o chestie, ca la un moment autorul face pe academicianul si arunca cu kkt in Tarantino si in literatura pulp desi e clar ca lumina zilei ca intreaga lui cariera e cladita pe asta in ciuda faptului ca atunci cand face name-dropping de autori favoritzi ne da pe la nas cu Virginia Wolf, Tennessee Williams, Faulkner, Kafka. Bine, prin listele alea mai apar si Conan Doyle, Bradbury, Ballard, H.G.Wells, deci Fowler nu e complet ipocrit, dar oricum sa fii autor de pulp fiction si sa tzi se para Tarantino un kkt e cel putzin necuviincios, daca nu strigator la cer.

Cu ocazia volumului lui Fowler am realizat o chestie importanta: ca unii scriitori sunt facutzi pentru proza scurta. Si unii pentru aia lunga. Fowler n-are merite calofilice deosebite, dar proza lui scurta e mult mai bine construita decat povestirile unor autori stilatzi (Clarke, Herbert, ca sa nu ma bag in mainstream si sa isc vreo galceava). La astia din urma, proza scurta suna ca niste fragmente de roman pe care n-au stiut unde sa le bage, in timp ce la Fowler suna ca niste romane condensate. Pe de alta parte, nu stiu daca Fowler e in stare sa scrie romane - cele pe care le are in CV sunt majoritatea politziste, care cred ca e cel mai simplu de scris tip de roman: structura, tipologiile de personaje si multe alte chestii sunt prefabricate si respectate cu sfintzenie de la Poe incoace. Ca structura, policierul e mai simplu de implementat si decat romanceul tip Sandra Brown unde cred ca tre sa chinui o gramada sa reusesti sa pui atatea tampenii in gura personajelor si sa reusesti sa scrii sute de pagini in care nimeni nu face nimic.

- plusuri: proza scurta competent scrisa, umor negru (ocazional); avand in vedere formatul paperback de buzunar si scurtimea povestilor, e ideala pt lecturat in mijloace de transport, pe la cozi etc.;
- minusuri: nici horrorul, nici umorul nu sunt atat de pregnante cat lasa sa se inteleaga recenziile de pe net; uneori povestile sunt prea scurte si simpliste;
- recomandare: amatorilor de proza scurta realista cu momente dark alunecand ocazional in excentricitatzi horror (imi vine in minte JC Oates)

Friday, June 18, 2010

TIFF 2010 - filmele musai de vazut

Se pare ca nu toata lumea e fericita cu TIFFul clujean. Drept replica la amenintarea-gluma a patronatului ca festivalul transilvanean se muta la Budapesta, careva din greii Clujului a comandat un articol abject pe unica publicatie din Romania care arunca cu kkt in traditzia festivalului si incearca sa ne convinga ca TIFF e o nimica toata si poate bine mersi sa dispara si sa ne lase cu festivalurile cu care suntem obisnuitzi, alea cu mici, Bere Gratis si studenti lesinatzi pe malul Somesului. Se zice ca supararea s-ar trage de la faptul ca indivizilor de la citynews nu ar fi primit acreditari. Zice unu pe-acolo ca oricum pe clujeni ii doare la basca de TIFF, ca la filme merg numai studentii si strainii care vin din alte partzi. Pai sa stea se uite acasa la ei sa se uite la filme, nu, ca doar de aia s-a inventat Internetu si downloadatu. Ce folos sa spargi atatia bani pe ditamai festival cand ai putea sa cumperi o tona de scrumbii afumate si sa organizezi un campionat de tenis cu picioru in centrul Clujului? Partea si mai abjecta e ca jurnalistu se erijeaza intr-un fel de Tolontan si i se pare ca a gasit nu stiu ce gaura de sifonat/spalat bani in organizarea TIFF.
Acuma sincer, intr-un fel sper sa se mute TIFFu la Budapesta si eu odata cu el. Ah, dar daca tot suntem la capitolul Nasoale, am si io o plangere la adresa TIFFului, pe care am pomenit-o si la alte editii: tziganiada. Stai sa vezi: dupa ce am iesit de la un film, cand trec prin fata clubului de fitze Diesel, vad doi CAI parcatzi in fatza clubului, molfaind niste fanetzuri. In jurul cailor dansau cateva pitzipoance imbracate in tziganci (desi clar nu erau - blonde, Barbie, animatoare de Bamboo si Obsession), alaturi de niste domni (atat cocalari cat si clubari mai respectabili, deopotriva bugetari si privatzi) imbracatzi si ei in costume tziganesti, unii chiar cu mustatzi fake care ii facea sa semene mai degraba cu Groucho Marx decat cu eroii lui Kusturica. Prevesteam eu acu vreo 2 ani cand se mai facuse un affirmative action de genu asta ca sarmanii tzigani o sa ajunga ca ursu pe care-l plimbau pe vremuri: sa-si faca lumea poze cu ei, sa-i imite, sa arunce cu pufuletzi dupa ei, de parca ar fi o conventzie Star Trek in care toata lumea s-a intzeles sa se imbrace in rromulan, ca e rost de distractzie. Si uite asa se ajunge ca in loc de integrare sociala, promovarea asta aberanta ajunge sa-i transforme pe tzigani in niste freakshi. In curand o sa se faca expozitzii cu tzigani, poate chiar Muzeul Tziganilor de Ceara. Cum ar fi daca, in numele affirmative action, s-ar face o data un party din asta in care lumea sa-si faca poze cu homosexuali ori cu cartoane din alea pe care e desenat un homosexual si are in dreptul capului o gaura in care sa-tzi bagi fatza ca sa faci o poza haioasa? Dar acuma trecand peste fazele astea sa revenim la ce conteaza si anume la filmele tari pe care le-am vazut anu asta. Unul dintre ele, Cold Souls, l-am vazut si povestit mai demult, asa ca nu mai insist.
Metropolis
Metropolis e primul blockbuster SF din istorie, cel mai scump film mut din istorie si primul film din sirul celor care au schimbat (vizual vorbind) fatza cinematografului SF (dupa el au urmat Space Oddyssey, Star Wars originalul si Avatar). Acu 3 luni filmul a fost recuperat pentru prima data in varianta (aproape) integrala, din bucatzele de film adunate de prin muzee din lumea larga, in special din muzeul de film de la Buenos Aires, pe langa care si-a luat Alex Leo Serban chirie. Acuma filmu in sine e cum e, banuiesc ca lumea l-a cam vazut, nu mai e o surpriza. Recomandarea mea calduroasa se refera la vizionarea cu soundtrackul live facut de un neamtz, Antonio Bras, un fel de muzica tehno cu inserturi bine tzintite si inspirate de soundtrackuri clasice ca Blade Runner, ori muzica electro experimentala gen Ulver. Nu stiu daca as fi avut rabdare sa ma uit 3 ceasuri la un film mut si carpit din bucatzele de pelicula de diferite calitatzi, dar soundtrackul a inversat complet polii si m-a facut sa cred ca sunt la un concert in care se proiecteaza filmul pe fundal. Si mai e o problema, care m-a deprimat cumplit. Nemtzii faceau in aprox. anii 20 filmu asta. Bașca mai e si SF. Cu finantzare direct de la Republica Weimar si devenit monument UNESCO batut in cuie pe istoria culturii si civilizatiei. E o distopie premonitorie despre criza sociala care a impartzit lumea intre comunisti tembeli si capitalisti nemernici, intre lumea lui Geoana si a lui Basescu. Cu alte cuvinte, Fritz Lang stia pe la 1920 cam care aveau sa fie necazurile noastre din 2010. Mai mult, filmu e cu avioane, elicoptere, zgarie nori, robotzi (Asimov era in clasa intaia), un fel de lasere si multe becuri. Asta cu becurile m-a șocat pe viatza. La noi nu stiu daca se inventase becu pe atunci. Electrificarea avea sa inceapa 30 de ani mai tarziu si nu s-a terminat nici in zilele noastre. Acu vreo 2 luni Boc anuntza ca pana in 2012 planul de electrificare a Romaniei va acoperi si cele vreo suta de localitati romanesti in care inca tzi-o cautzi cu lumanarea. Dar asta era inainte de criza care a inceput la noi luna trecuta. Deci mai avem de asteptat. Sa ma mai mir ca nu se fac filme SF in Romania? Macar cu becuri si lanterne daca nu cu lasere. Daca nu venea Hitler sa se kk in tot ce facusera nemtzii pana atunci, astia erau pe Marte demult, ne aratau deshtu din mijloc prin telescop iar tziganii nostri mergeau la cershit si alba neagra cu sonda Mariner.
Life During Wartime
Comedie tuciurie a unui obisnuit al TIFFului, Todd Solondz, un individ care e cam la jumatatea drumului intre Woody Allen si fratzii Coen - e mai brutal si incorect politic decat Allen, dar mai putzin subtil si estetic decat fratzii. Filmul asta din pacate e un sequel al unuia mai vechi, Happiness, pe care nu-l vazusem si cred ca trebuie vazut caci se fac multe referintze la el. Dar, in fine, am citit una alta si m-am lamurit ce am pierdut. Cele doua filme sunt despre o familie disfunctzionala de evrei - seamana pe alocuri cu A Serious Man, minus partea mistica, plus aluzii sexuale cu toptanu. De fapt pare o parodie la A Serious Man, care la randul lui era o parodie la patimile lui Iov si pisica lu Schrodinger. De exemplu un copil e stresat cand afla ca taica-sau, pe care il credea mort, e de fapt la pushcarie condamnat pt pedofilie (probabil in primul film). Copilul nu stie ce inseamna pedofil, si nici gay, si o tot freaca la cap pe maica-sa sa ii explice, temandu-se totodata ca ar putea la randul lui sa ajung pedofil cand creste mare. In timpul asta, taica-sau scapa de la puscarie si incearca sa se reconcilieze cu familia, la randul sau ingrijorat ca problema sa e una genetica si copiii lui ar putea ajunge si ei pedofili. Mai este un tip care are o obsesie compulsiva de a da telefoane anonime si obscene (asta era cred ca eroul primului film, aici e in plin proces de reabilitare). Si o evreica crizata care are casa plina de postere cu scene din razboiul israelo-palestinian, si alta schizoida care are vedenii cu iubitul sau mort (probabil din primul film). Toti astia sunt fratzi si surori si unchi intre ei, deci povestile-s cat de cat legate dar nu foarte tare, probabil vizionarea primului film ar inchega mai bine tabloul de familie. Vizionat separat, Life During Wartime pare o culegere de schitze caragialesti cu subiecte relativ obscene dar jucate foarte straight face (deci nu va ganditi la Borat ci, cum ziceam, mai degraba la A Serious Man).
Red Riding Trilogy.
Asta e mama si tata tuturor filmelor politziste (englezesti (brutale (cu pedofili))). Fanii Cracker si Wire in the Blood n-au nici o scuza sa-l rateze. Fanii Stieg Larsson nici atat. Red Riding, bazata pe cvadrulogia de romane ale unui anume David Peace (englez de la mama lui) bate la fund trilogia lui Larsson din orice pozitzie (sigur, ma refer in primu rand la filme, da am o impresie puternica ca si intre romane balantza e cam la fel inclinata). Ambele trilogii se pare ca vor avea versiuni americanizate: pe Red Riding a pus ochii Ridley Scott, pe aia suedeza, David Fincher. Din nou, pariez pe Red Riding.
Ca anvergura, Red Riding e comparabila cu Nashu lu Coppola. Ca plot, seamana cel mai mult cu L.A.Confidential, desi n-are nimic din stilul ala glam. Ca stil e destul de divers din pricina faptului ca fiecare episod (=filme in toata regula) e regizat de altcineva, cu alti eroi, in alt stil, cu actiunea in alta epoca, alte costume, chiar si alt fel de pelicula (de la 16mm old-school la digital). Personajele difera si nu prea - eroii principali ai fiecarui film se tot schimba dar personajele secundare sunt cam aceleasi si, datorita structurii ingenioase a scenariului, alea sunt de fapt personajele principale la nivelul macro al trilogiei. Personajele astea insidioase sunt de fapt politzia din Yorkshire (un fel de Vaslui de-al englezilor) care-s putred de coruptzi si nimeni nu le poate face nimic. Deci nu coruptzi oricum, nu ma refer aici la blaturi, shpaga si patinoare, ci la faze de alea ca in Training Day sau LA Confidential, sau chiar mai nasol de-atata.
In fiecare din cele 3 partzi, militzienii astia sunt insarcinatzi sa prinda cate un criminal in serie. Orice film politzist normal se termina cu misiunea indeplinita. Astia din Red Riding ori nu reusesc sa-l prinda, ori nu vor, ori se folosesc de ocazie sa mai puna in carca urmaritului propriile crime mushamalizate. Iar cand populatzia si presa incepe sa puna presiune, nu-i bai, se gaseste cate un retardat care se lasa convins sa se dea drept criminal. Cam cum facea politzia din Suceava in cazul pedofilului din gara Burdujeni, daca mai tzinetzi minte, cand l-au cautat pe ala o luna de zile si cum se ingrosase gluma din pricina interventziei televiziunii, s-au dus si au luat un homeless din gara si au rezolvat cazu. Deci cam in stilu asta sunt eroii propriu-zisi ai acestei trilogii, iar cei ne-propriu-zisi, care ni-s bagatzi pe gat sub chip de personaje principale, abia daca apuca sa prinda cate o ocheada din situatzia reala a povestii, fiind condamnatzi la postura de unreliable narrator (sau chiar mai rau de-atata). De partea celor "buni", singuru personaj care dainuie prin toata trilogia e un figurant care abia daca are vreo 2 scene in fiecare film, un gay cu sugestiva porecla B.J. care e cam singuru narator reliable, problema e ca nu prea are chef de narat, multzumit fiind cu faptu ca nimeni din film nu da o para chioara pe el.
Desi am mers la film convins ca e un fel de miniserial cu episoade diferite, pe la finele partzii a doua am realizat ca totul se leaga intr-un mod destul de subtil. Se poate acuza faptul ca e un pic cam imprastiat - scenarist e Tony Grisoni, care si-a mancat pita scriind filme haotice pt Terry Gilliam (Tideland, Fear and Loathing in Las Vegas). Asta face obligatorie vizionarea in succesiune rapida a celor 3 filme, caci referintzele dintre ele sunt esentziale pt intzelegere iar o distantza de cateva zile risca sa le disipe si sa dea senzatzia de incoerentza. Pe de alta parte, eu le-am vazut la TIFF una dupa alta si nu e o experientza pe care sa o recomand - am intrat la 12.30 si am iesit la 19.00 verde la fatza si cu lombosciatica. Cred ca ideal e o vizionare intinsa de-a lungul unui weekend.
Red Riding 1974 il are in rolul principal pe un tanar ziarist gen Tolontan care investigheaza cazul unui pedofil in serie ce avea minunatul obicei de a coase aripi de lebada pe spinarile copiilor inainte sa isi faca mendrele cu ei. Pedofilu asta e nimeni altu decat Boromir din Lord of the Rings, treaba care e cam semi-spoiler, caci te cam lamuresti de pe la jumatatea acestei prime partzi cum sta treaba. Din pacate Boromir e untouchable din pricina afacerilor in care s-a combinat cu totzi mai marii politziei din Yorkshire, deci are oarecare imunitate si Tolo nu-i poate face nimic, asa ca se resemneaza intr-o relatzie cu mama uneia din victime, vaduva pe deasupra. Politzia face rost de un tzap ispasitor retardat si totu se rezolva.
Red Riding 1980 e despre un violator de prostituate. De data asta eroul pozitiv e un inspector venit de la Manchester sa afle de ce pana mea politzia din Yorkshire nu-i in stare de nimic. Ceea ce afla nu-i pica deloc bine, mai ales dupa ce inshishi politzistii incep sa fie casapitzi in serie. Filmul integreaza partial si aspecte din romanul Red Riding 1977, pe care producatorii au preferat sa nu-l mai ecranizeze, de aceea e un pic de ruptura intre primele doua episoade.
Red Riding 1983 are cel mai interesant protagonist, tocmai pe unu din politzistii putrezi din primele filme (jucat excelent de Morrissey, vocalu clasicilor The Smiths). Dupa ce majoritatea amicilor sai au fost scoshi la pensie sau omoratzi in primele filme, il apuca si pe el simtzu patriotic de a face dreptate pe lumea asta. Evenimentu care ii declanseaza actiunile este relansarea seriei de crime pedofile din primu film. Si de data asta chiar nu mai are pe cine da vina (retardatu pe care il bagasera drept tzap ispasitor in primu film e la puscarie demult, iar pedofilu real din primu film e mort demult). Asa ca militzianu incepe sa fie ros in acelasi timp de vina, de mirare, si de o dorintza de a face si el ceva bun pe lumea asta. Amicii sai incep iara sa caute tzapi ispasitori, de teama sa nu se dezgroape putregaiurile ramase mushamalizate din primele filme, dar de data asta treaba nu mai e chiar simpla, caci chiar exista un pedofil printre noi, si de data asta nici macar nu e un amic al politziei. Poanta de final nu e prea ingenioasa dar filmul impacheteaza excelent trilogia, oferind o perspectiva noua, de insider, asupra evenimentelor pe care in primele filme cel mult le banuiam. Un final laudabil, spre deosebire de multe alte finaluri de trilogii care-s de obicei scrise cam in lehamite (cazul Stieg Larsson).
La Horde
La Horde a fost un film-sarbatoare pentru totzi cei 10-15 insi prezentzi, pe care cred ca ii cunosteam pe totzi. E unul din cele mai brutale filme cu zombie ever, o noua perla pe shiragul horrorului frantzuzesc ultranihilist si atroce care a inceput, daca nu ma-nseala memoria, de pe la Alexandre Aja incoace. Facut in stilul Oprishan din Turda (gen "va urasc pe totzi, pe bune, nu mai bagatzi dume!"), filmu are cea mai intensa actiune zombie pe care mi-o amintesc. Mai tare si decat Rec si alelalte filme cu filmare first-person. Unul din motive e ca personajele nu se prind nici pana la finalul filmului ca trebe sa-i impuste pe zombie in cap, asa ca ajung sa se bata cu ei cu mainile goale, cu capace de buda, cu usi de frigider, topoare, macete, tocu de la usha si, when all else fails, propriul cap in gura. In mod deosebit am fost impresionat de un actor slut (ala care o viola pe Belucci in Irreversible) care aici joaca rolul unui tzigan care bate zombie cu mainile goale, si de la o vreme sfarseste el insusi dat cu capu de un stalp mai ceva decat in faza cu extinctoru din Irreversible. Deci mai baietzi, filmu asta e apoteoza filmelor cu zombie. Pacat ca nu prea are scenariu (5 militzieni se furisheaza intr-un bloc parasit sa gineasca un traficant de droguri si sfarsesc prin a se alia cu traficantzii impotriva hoardei de zombie care inconjoara cladirea). In buna traditzie a horrorului frantzuzesc, avem si o eroina pietroasa imbracata in maieu, care actzioneaza pe stilu Oprishan 100% si nimica nu-i sta in cale, le da alora la mufa de nici mamele lor n-o sa-i mai recunoasca.
Rewers
Dupa maratonul de peste 6 ore (cu pauze de inghetzata) cu Red Riding am fost tarat cu fortza la filmul polonez Rewers, la care am cam dormit, dar nu din cauza lui, ci a mea si a salii arhipline si a scaunelor oribile pe care stateam ca closca pe oua. Oricum, ceva tot am vazut din el. In general am cam evitat filmele din Competitzia TIFF, cu convingerea ca in general sunt filme ale unor debutantzi care-si trimit filmele in toata lumea, doar-doar ii baga cineva in seama. Plus ca am fost o vreme convins ca premiile-s masluite si vor fi acordate doar filmelor romanesti sau pe alte criterii de politetze. Evident ca toate astea-s prostii si ocazional am mai prins filme excelente din competitzie. Acuma-mi vine in cap doar Taxidermia dar sigur au mai fost si altele. Alta problema o am cu aia de fac synoapsele filmelor in broshura de prezentare a festivalului. Cand eram tanar si energic nu dadeam o para chioara pe ele, mai ales de cand i-am prins copiind sinopsisurile de pe IMDB si de cand am capatat convingerea ca aia de le scriu n-au vazut filmele. Acuma din pacate lipsa de timp si batranetzea m-a impins sa dau crezare scurtelor prezentari festivaliere si sa aleg/evit unele filme din perspectiva respectiva. Gafa fatala. Noroc cu Rewers asta ca m-a trezit la realitate, n-as fi dat negrul de sub unghie pt el din ce scrisesera astia despre el.
Rewers e o combinatzie intre Caragiale, Amelie, film noir si horror. Incepe cam timid, cu partea de Amelie, despre o gagica aiurita si usor trecuta care locuieste impreuna cu bunica si mama vaduve care se chinuie sa-i gaseasca un sotz, sa nu ramana a nimanui. Dar nu orice sotz, ci cineva cu situatzie, cu viitor, un absolvent de ASE, un contabil, oameni care stiu face in cap inmultziri de numere cu 3 cifre. Cam aici apare si caragialescul, enforsat si de aspectele politice - filmu se petrece intr-o Polonie stalinista (e alb-negru in sens noir), in vremuri de criza comparabile cu ale noastre de-acuma: de spaima impozitarii, tanara inghite in fiecare zi un banutz de aur. Pe care-l "face" la baie a doua zi, il spala si-l inghite la loc sa n-o prinda comunistii cu el in casa.
Dar iaca intr-o seara, cand umbla pe o alee intunecata, se indragosteste de unu care arata fix ca Humphrey Bogart, cu parpalac si replici decisive. Asta se dovedeste un baiat cam simplu la minte, dar harnic ca tinichigiii lui Basescu si foarte hormonal. Are un singur neajuns: e comunist si bugetar pe deasupra, si tanara fata nu mai stie cum sa ascunda banutzu de aur de el. Treaba se nasoleste rau dupa ce cei doi fac sex si banutzu pica (nu vreau sa ma gandesc de unde) si tipu se imbata si isi da pe fatza arama de bugetar habotnic hotarat sa-si dea in gat propria iubita, cam ca in horroru I Married a Communist de acu 50 de ani. De aici incepe partea horror, care e prea delicioasa si nu vreau sa o spoileresc, desi nu-mi dau seama cat de repede o sa avetzi de unde procura/vedea filmu asta. Oricum, vizionare obligatorie.
Dogtooth (aka Canine aka Kynodontas)
Unul din cele mai destepte filme pe care le-am vazut vreodata la TIFF, nu m-asteptam sa vina taman din Grecia care, teoretic, e o tzara ce sta mai prost ca Romania ca la cinematografie (dar care are, totusi, un film cu zombie in portofoliu). Iar Dogtooth asta... mama, mama! Are si o gramada de premii pe Cannes, Sitges si nu mai stiu unde.
Scenariul filmului e calculat pana la ultimul milimetru, gest si replica. Pe de alta parte asta face filmul cam rece, anti-emotzional, tehnic, dar asta nu inseamna ca nu produce emotzii in spectator, in special de scarba totala (desi nu e violent si nici explicit). Violentza filmului e pur psihologica, sugerata si implicata de gaselnitzele scenariului: un individ si-a crescut copiii inchisi intr-o vila cu piscina si curte cu gard inalt. Copiii au crescut total izolatzi de lume, cam ca in filmul The Village, doar ca aici situatzia e infinit mai viscerala. Parintele a mers pana acolo incat i-a invatzat pe copii un vocabular cu cuvinte ale caror sensuri sunt deformate: la putza i se zice tastatura (let me lick your keyboard), iar la papadii li se zice zombie. Copiii nu au nici un contact cu lumea exterioara, singurele carti pe care le citesc sunt manuale de medicina, cand vor sa se distreze se taie cu cutzitul unui pe altul ori canta si danseaza, iar televizorul e folosit strict pt a viziona propriile inregistrari facute prin gradina. Toata familia (inclusiv nevasta) sunt conditzionatzi pavlovian sa latre de cate ori vad o pisica si sa nu incerce sa iasa din curte sub nici o forma (totusi, umbla vorba ca a mai fost un copil care a sarit gardul mai demult asa ca tinerii sunt surprinsi uneori aruncand mancare peste gard, pentru fratele lor rebel). Copiii cresc mari si incep sa aiba nevoi sexuale, asa ca tatal angajeaza o gagica sa vina sa se ocupe de nevoile astea. Gagica insa le da tinerilor niste casete video cu Rocky Balboa si astfel strica toata armonia experimentului psihologic facandu-i pe tineri sa isi puna pentru prima data intrebarea daca mai exista viatza dincolo de gard.
O alegorie brutala a conceptului de "ochelari de cal" si un horror 100% psihologic pe care n-o sa-l uit degraba, in special scena in care copiii stau in poarta, in patru labe, si latra la pisica despre care tatal i-a invatzat ca e dusmanul numarul unu al omului.

Sunday, June 13, 2010

TIFF 2010 - filmele contra plictiselii

Apropo, creca am uitat sa va spun, dar revista Nautilus a dat ortu popii. Tocmai cand imi finalizasem eu ultimul articol (o descriere generala a TIFFului) cu propozitia Voi reveni cu detalii dupa TIFF. Asa ca detaliile raman aici, ca acolo nu mai e loc.
Asta e sectiunea dedicata filmelor mai asa si-asa, desi, cum ziceam, pe ultimele 2-3 din ele le-as fi recomandat calduros in editiile precedente. Ca de obicei, in ordinea inversa a preferintelor, incepand de la cel mai nasol:
Filme contra plictiselii
Amer
Filmul asta e o mizerie foarte interesanta, un experiment estetic 100% dar, ca majoritatea experimentelor estetice, gol de contzinut. L-as pune langa Inland Empire al lui Lynch, insuportabilele Cremaster sau un Limits of Control al lui Jarmusch (din care scotzi dialogurile). Fatza de Inland Empire si Cremaster are totusi bunul simtz de a nu dura 3 ore asa ca nu apuca sa te scoata din sarite.
Ca si experiment vizual e musai de vazut, ca si poveste e o mizerie totala, asa ca am facut o medie si il bag aici la filme contra plictiselii (desi nici la asta nu stiu cat ajuta). Estetica filmului (frantzuzesc, e important!) e imprumutata de la filmul giallo italian. Am mai povestit si cu alte ocazii, giallo e echivalentul termenului pulp fiction, adaptat la o nota estetica particulara (italiana), asa cum spaghetti westernul a adaptat westernul american. Ca si westernul, filmul giallo a iesit cu totul din atentzia lumii si nici macar titlurile clasice ale anilor 60-70 (Argento, Bava etc.) nu au prea ramas in memoria populara (in timp ce spaghetti westernul sta bine mersi la capitolul asta). Filmul giallo se caracterizeaza printr-un mix de teme mystery+horror (sex, violentza, gagici italience, detectivi anglofili), un soundtrack strident (dar totusi muzical, deci nu doar pocnituri, ci muzica din aia de calarit data foarte tare, o varianta mai isterica la Morricone), multe prim planuri si gros planuri de detaliu maxim (globuri oculare agitate, furnici umbland prin par, pori ai pielii pe care-i auzi cum transpira). Probabil cel mai de seama reprezentant al genului e Dario Argento care recent a scos un film intitulat chiar Giallo, un film-manifest care isi propune sa faca pt gen cam ce a facut Tarantino cu Pulp Fiction pt pulpul american. Ei bine, Amer ia toata estetica asta giallo si o pune peste... nimic. Povestea are 3 partzi: prima e mai ok, cu o fetitza intr-o vila gotica care da tarcoale cadavrului bunicului sau, ori o pandeste pe maica-sa facand sex prin gaura cheii (panditu e prin gaura cheii, nu sexul). In a doua parte, mai naspa, fetitza a crescut mare si se plimba cu maica-sa pe o faleza, emanand hormoni prin totzi porii, in timp ce niste motociclisti se hoalba la ele. Partea a 3-a e cu fata asta ajunsa fata batrana care se intoarce la vila gotica unde e bantuita de un criminal mascat. Aici filmul devine cam isteric si total incoerent, dar are un moment brutal de impact senzorial, filmat la nivel de pori, cu un cutzit care tot scurma prin pielea victimei si ii zgarie dintzii si ochii ca atunci cand zgarii cu unghia pe o tabla.
Ajami
Asta vine pe filiera Cidade de Deus - Gomorrah, doar ca se petrece in Israel/Palestina. In rest e la fel (cu Gomorrah, caci Cidade e cu 2 clase peste la toate capitolele). Film alcatuit din vreo 5 scurt metraje cu valori de productie austere, ale caror personaje (din cartierul Ajami) se intersecteaza (retzeta in egala masura fumata de filmul independent ca si cel de Hollywood), scene agitate filmate cu telefonul mobil, terorism, droguri, mizerie sociala, copii impuscatzi, plus specificul zonei care nu se regasea in celelalte filme pomenite, legat de intolerantza religioasa si xenofobie intr-o zona unde se amesteca musulmanii cu crestinii si evreii. Un film uscat (si de emotii, si de estetica), 100% social, un stil documentarist la care am impresia ca publicul s-a cam imunizat deja. Sper ca nu e vreun proiect ONU sa se faca in fiecare tzara cate un film de genu asta. O singura scena mi-a ramas in minte, in care doua gasti se duc la un predicator sa le judece conflictul prin prisma poruncilor lui Allah, iar predicatorul incepe sa calculeze cate cămile isi datoreaza unii altora folosind un algoritm luat de prin Coran.
Deliver us from evil
Film danez care mi-a rezolvat o dilema pe care o aveam demult: cum arata tzaranii in tzarile nordice? Banuiam ca nu ca tzaranii de pe la noi, cu naframi si opinci, si nici ca rednecksii din Texas cu camasi in carouri. Acuma m-am lamurit: arata k coklarii urbani de pe la noi, imbracatzi cu treninguri, adidasi si lantzoace la gat. Doar ca la ei astia traiesc la tzara, nu-i vede nimenea. Deci in filmu asta un grupa de coklari betzi muci asediaza casa unui cetatzean care gazduise un imigrant musulman. Filmu se propune drept horror prin cateva bursturi de violentza si faptul ca se subordoneaza unei lungi traditzii de filme de gen (Assault on Precinct 13) in care asediatorii sunt ba zombie, ba politzisti, ba extraterestrii, ba cowboy Aici sunt niste coklari. Asta mai submineaza din aspectul horror, dar se compenseaza cu o imagine excelenta, lumini si umbre de inspiratzie horror si catziva actori merituosi.
Rejkyavik Whale Watching Massacre (aka Harpoon)
Lumea s-a dus la asta crezand ca e documentar. O eroare de secretariat a facut ca filmul sa fie astfel incadrat si poporu a crezut ca o sa fie un doc emotzionant despre drama balenelor islandeze. Cand colo, e un horror semiparodic inspirat de Texas Chainsaw Massacre, ba chiar il are in unul din roluri pe Gunnar Hansen (canibalul Leatherface din TCM, islandez de origine care nu prea stia engleza pe vremea TCM, de aia l-au bagat in rolul canibalului). Filmu e despre o gasca pestritza format din 3 doamne si toate 3 lesbiene, un francez cretin, o familie de japonezi fotofagi, un gay negru si niste blonde. Astia se aduna laolalta sa mearga intr-o excursie de admirat balene, insa excursia le este deturnata de niste pirati nazisti canibali care, din pricina interdictiei pescuitului de balene, au ajuns sa vaneze turisti. Toata lumea din film se distreaza, uneori prea tare si asta dezbina un pic filmul, lasand sa iasa la iveala cam tare aspectul parodic, desi exista potentzial pentru o drama sangeroasa cu woman empowerment (eu speram ca una din lesbiene sa ia problema in mana si sa finalizeze incidentul intr-un ton apropriat horrorului frantzuzesc modern). Si proiectia a fost cam intunecata, si filmul se cam petrece in bezna, asa ca unele scene s-au cam risipit.
Mother
Acuma cand coreenii-s in pragu razboiului nuclear, mai au pofta de facut filme. Cine stie, poate-i apuca si pe romani ambitzia, acu, cand le ajunge burta la spate de foame. Se zice vremurile de restriste sunt cele mai productive dpdv artistic. La Mother am vrut sa ma duc pt ca am urmarit de mai demult filmele lui Bong asta (horrorul The Host, Memories of Murder). Mother insa e mai dezechilibrat, mai instabil: incepe foarte nasol si se termina foarte bine. Daca reusesti sa rezisti pana la jumatate, iesi multumit. Partea nasoala e ca inceputul are un ton de comedie si finalul unul de tragedie (greaca). Cred ca am mai spus, eu am o problema cu comediile coreene. Cand astia incep sa se hlizeasca si sa faca gaguri arata ca niste Jim Carrey cu apendicita si scot niste chitzcaituri insuportabile. Parca ar fi niste extraterestri care incearca sa se obisnuiasca cu mimica umana. Deci filmu incepe cu un adolescent un pic retardat (nu tare, dar semnificativ) care se imbata si urmareste o tanara liceanca pe niste carari intunecoase. A doua zi, liceanca e gasita moarta si fecioru e gasit dormind acasa la el. O scurta investigatzie demonstreaza ca el a omorat-o. Din pacate el e atat de mahmur ca nu-si aminteste nimic. Plus, cum zicea, nu era un tip cu toate oile acasa asa ca militzienii reusesc sa-l convinga ca el e criminalu si el n-are nimic impotriva. Maica-sa insa, e nervoasa rau si pe el si pe politzie si ia investigatzia pe cont propriu. De aici incolo filmu devine bun, dar pana aici ia startu foarte greu si nu pot sa intzeleg tonu de comedie pe care incearca sa-l sustina cu ajutorul tanarului bagat la puscarie, care mi se pare ca joaca ingrozitor (sau asa sunt tinerii cocalari pe la ei si am eu o problema culturala?). In concluzie, un plot destul de maiastru si cateva momente de mare efect inclusiv emotional, stricate insa de inceputul ametzit al filmului si cativa actori enervantzi rau.
Air Doll
Din pacate filmul asta e extrem de diluat, fiind ecranizare dupa o banda desenata de 20 de pagini de Yoshiie Goda, a carei poveste se consuma in ultima juma de ora. Ceea ce face ca prima ora din film sa fie cam enervanta, mai ales daca esti la o proiectie in aer liber dupa miezul noptii si iti tremura oasele pe tine de frig. Dar orishicum scenele de final sunt de mare adevar.
Un tip isi cumpara o papusa gonflabila cu care face sex sau, ma rog, dragoste. Intr-o zi papusa invie si o ia de capu ei pe strazi. Partea asta dureaza excesiv de mult, cum umbla ea pe strada si isi pune intrebari despre existentza, dar filmu devine misto dupa ce isi prinde stapanul cu o alta gonflabila in pat si decide sa-i dea papucii pt un tanar fecior. Doar ca fecioru asta are dubiosul fetish de a prefera sa faca sex cu papusa dezumflata. Adica ii tot scoate dopul si dupa aia o umfla la loc. Partea asta mi s-a parut sublima, mai ales cand papusa isi propune sa-i scoata si ea dopul iubitului ei.

Tuesday, June 08, 2010

TIFF 2010 - filmele naspa


De aici incolo probabil viatza mea se va masura in cate editii de TIFF mai apuc. Am fost pe baricade de la prima editzie, si am ajuns la a 9-a. Am impresia ca s-a inchis un fel de cerc - la prima editzie o duceam destul de rau, iar acuma e cam la fel. Cel mai bine a fost undeva la mijloc, pe vremea lu Tariceanu. Cand eu eram bine mersi filmele erau proaste, si invers. Umbla si zvonul ca TIFFu s-ar muta cu totu de la Cluj la Budapesta. Caci autoritatzilor noastre le sta in gat cultura, ca tzine mintea tinichigiilor ocupata si nu ii lasa sa se concentreze pe salvarea tzarii de la criza. Va datzi seama ce culoare o sa aiba urina lui CV Tudor in ziua in care The Transylvanian Film Festival se va tzine la Budapesta.

In ciuda tzarii asteia de 2 lei in care traim, TIFFul cu nr. 9 a fost cel mai expandat dintre toate, atat ca locatzii, cat si ca oameni si numar de filme. Practic, tot Cluju s-a umplut de TIFF, nu mai aveai cum sa nu-l remarci. Ocazie cu care au aflat si colegii mei de serviciu ca avem un festival de film in Cluj. Ba mai mult, pe la jumatatea saptamanii capatasem si impresia ca e cel mai tare TIFF dintre toate. Din pacate filmu lu Cristi Puiu m-a adus cu picioarele pe pamant, probabil cel mai prost film romanesc pe care l-am vazut in ultimul deceniu (n-am vazut multe, dar ma obisnuisem cu ele sa fie misto). Apoi am mai dat niste chixuri pe la filme la care aveam asteptari mari (Tony Manero), dar s-a si compensat cu filme care m-au surprins total (Rewers) si cu, probabil, cel mai tare film pe care l-am vazut la TIFF in ultimele 4-5 editii (Dogtooth). Deci pana la urma raman la ideea ca TIFFul e pe panta ascendenta si e in revenire continua de la abisala editzie in care n-am fost in stare sa gasesc un film mai breaz decat Tropa de Elite (creca acu 4 editzii).

Din pacate am fost din nou afectate de probleme tehnice, cu precadere filmele rulate pe juma de ecran la cinematograful Arta (cu remedierea situatiei dupa minim 10 minute) si conditiile penibile ale cinematografului Republica care se incapatzaneaza sa nu se renoveze.

Si inca o chestie, legata de reclame: pe langa spotul genial cu Florin Piersic in rolul lui Darth Vader, am mai vazut inca doua biscutabile:
  • Tot Florin Piersic, de data asta intr-o reclama la venerabila publicatzie Click; pai mai baietzi, voi v-atz inkipuit ca undeva prin publicul TIFFului ar exista cititori Click? E ca si cum ai promova anticonceptzionale la gay parade.
  • A doua m-a deprimat cumplit, aia cu colectzia Jules Verne de la Adevarul. Mi-am batut gura 20 de ani pt chestia asta si n-a dat nimeni o para chioara. Candva in anii 80 visam frecvent ca ma duc la un chiosc de ziare si gasesc toate cartzile lu Jul, de ma trezeam plin de sudori si cu ochii in lacrimi realizand ca traiesc intr-o tzara in care asa ceva nu era posibil. Si acuma imi vad visu-mplinit dar, dragii mei, e prea tarziu. Cateodata e pur si simplu prea tarziu. Cam tot in categoria asta se inscrie si proaspata colectzie de benzi desenate Rahan, pe care tot Adevarul o scoate la iveala (sper ca l-au impuscat totusi pe ala de facuse reclama la Razboiul Lumilor in care zicea ca e adaptare dupa Orson Welles). Sper sa nu dureze tot 20 de ani sa-mi vad implinit visul cu filmul horror romanesc.
Ca de obicei, pomenesc filmele in ordinea inversa a preferintelor, prima parte o dedic filmelor naspa, cu precizarea ca n-au fost atat de naspa ca in alti ani si chiar in urmatoru articol, al filmelor asa si-asa, o sa bag unele pe care in alti ani le-as fi recomandat ca musai de vazut, datorita contextului general mai slab.

Filmele Naspa

Nothing Personal

Se pare ca nu reusesc sa scap la nici o editzie de cate un film ca Nothing Personal. Anul trecut a fost Alle Anderen, anul asta era cat pe ce sa reusesc sa slalomez printre soiu asta de filme si cand era sa se termine TIFFU si nu mai stiam la ce sa intru, pac, am calcat in capcana si nici n-am apucat sa-mi rontzai laba captiva ca sa scap la timp. Nothing Personal sufera de aceleasi metehne ca si Alle Anderen si 90% din filmele regizate de femei*: un tip si o tipa flirteaza tot filmu iar spectatorii voyeuristi apreciaza de la distantza schimbu de sentimente mascate in schimburi de priviri si dialoguri mai mult sau mai putin banale. Care, din pacate, aici sunt de o banalitate crancena (cu vreo 2 exceptii) - Ea: E vreme faina afara. El: Asa e! Partile cele mai bune-s alea cand toata lumea tace si mai ocazioneaza cate un cadru cu peisaje irlandeze (s-a filmat cica la casa de vacantza a lu Oscar Wilde).

In general ma enerveaza cand vad un film despre care am certitudinea ca l-as fi putut face si eu, adica unul in care nu s-a investit meshteshug cinematografic, ci doar sentimente si disperarea de a atrage empatia spectatorului. Nu cred in inspiratzie fara transpiratzie si nici in deversarea gratuita de emotzii. Pt astea s-a inventat poezia, muzica, plansul, chiar si teatrul se preta mai bine. Sa iei o camera de filmat si sa te plimbi cu ea pe niste coclauri, iar cand vine ploaia sa te bagi in casa sa filmezi doi oameni care curatza cartofi nu se potriveste cu ce inteleg eu prin cinematografie. Noroc cu actorii care mai dau viatza unor personaje altfel cam schematice si nemotivate:

Filmul incepe cu o tipa care isi arunca verigheta si lucrurile sotzului pe geam si se duce cu cortu pe niste coclauri. Acolo pe coclau gaseste un tzaran irlandez care noaptea asculta opera si ziua culege arpagic. Tzaranu o angajeaza pe tipa asta fara verigheta sa culeaga arpagicu in locul lui si la schimb ii da de mancare si o lasa sa asculte opera. Ea initziaza un joc de-a hard to get si face niste tzafne incredibile iar el prinde drag de ea si moare, lasandu-i mostenire casa. Ea vinde casa si trece la nivelul urmator - se muta in Spania. Dar inainte de asta se dezbraca si se tavaleste in pat cu mortul, unica scena de compozitie din tot filmul, desi n-am inteles de ce trebuia sa fie dezbracata si nici de unde avea atata durere in ea, care-l cunoscuse de o luna si se purtase mizerabil cu el in 3 sferturi din timp. In plus, actritza cu pricina e olandeza si nu-mi prea plac olandezele, sunt laptoase si au buze si ochi ca pestii congelati.

Totusi, partea cea mai nasoala a filmului a fost sesiunea Q&A, cand regizoarea (polonezo-olandeza) ne-a explicat ca ea nu suporta filmele americane si ca din cauza asta a vrut sa faca un film care nu contzine "clisheul" de a da o motivatzie personajelor. Pai mai frate, daca si asta a ajuns clisheu hollywoodian, moartea personajului principal ce pana mea e? Ca sa nu mai zic ca initzial rolul tzaranului cu arpagicu trebuia sa fie luat de Rutger Hauer, simbol al cinemaului european independent! Dar se pare ca Hauer a cerut bani, deci si-a dat arama pe fatza, in timp ce regizoarea a vrut neaparat sa faca filmu moca. Pai atunci mie de ce mi-a cerut bani pe biletu de intrare? Putea sa zica baietzi, e la liber, e film de arta, n-a costat decat un leu, si ala pt ateneu!

Si uite asa se face ca, din dezideratul artistic de a lasa personajele nemotivate, fara background, fara nimic decat propriile fetze si dialogurile subminimale, a fost necesar sa vina regizoarea sa ne explice filmul, si anume ca ambii eroi erau vaduvi, si filmu era de fapt o canalizare totala a durerii mocnite a regizoarei, la randul ei vaduva recenta. De unde trebuia sa reiasa asta? Eu cand am vazut-o pe eroina aruncand verigheta si lucrurile iubitului pe geam, am fost convins ca i-a dat papucii si mi-a facut personaju antipatic din prima secunda si senzatzia mi s-a intetzit dupa ce am realizat ca filmu e fantezia unei femei de a se intoarce la o viatza de hunter-gatherer in care ea asculta opera si face clatite in timp ce barbatu culege arpagic, vaneaza, si la sfarsit moare si-i lasa casa.

*procentajul e random si s-ar putea ca situatia sa fie chiar mai nasoala, caci singurele abateri de la regula care imi bine in minte sunt Kathryn Bigelow si, intr-o masura rezonabila, Jane Campion.

Aurora

Da, asta e filmu lu Cristi Puiu. Eu i-as fi schimbat titlul in Cum sa-tzi omori socrii for dummies. Si faceam o carte, nu un film. Eventual puneam filmu pe CD, si il lipeam la carte.
  • Primul lucru care m-a deranjat e ca Cristi Puiu seamana leit cu Miron Cozma. Bine, pt unele scene din film asta e un lucru benefic, de efect, asa ca nu e chiar un defect.
  • Al doilea lucru care m-a deranjat e ca am vazut putza lui Cristi Puiu. Bine, am auzit ca nu si-a gasit actoru potrivit pt rol si a decis sa isi asume si functia de actor principal, urmand modelul Clint Eastwood, Orson Welles, Sergiu Nicolaescu. Dar, sa ne-ntzelegem, nici unu dintre astia pomenitzi nu a profitat de ocazie sa ne-o arate, sa filmeze o scena de 5 minute la dus in care nu face altceva decat sa o spele si sa o caute la prostata. Unii speculeaza ca s-a dorit sa se arate ca eroul avea cancer si nu mai avea nimica de pierdut. Eu nu cred. Eu cred ca Cristi Puiu a vrut sa ne-o arate si de asta Kirilov a exclamat ca "asta e, domle, filmu pe care l-am asteptat de la Puiu toata viatza!".
  • Al treilea lucru care m-a deranjat e ca filmu pare ca e Politzist, adjectiv al lui Porumboiu, din care scotzi scenele cu dialoguri. Adica tot filmu eroul trece strada, urca scari, coboara scari, intra-n casa, iese din casa, intra in masina, iese din masina, da tarcoale pe la garduri. Bine, nu chiar tot, la sfarsit e o scena ok cu dialoguri, la politzie (care si asta seamana cam tare, ca stil, cu finalul de la Politzist, adjectiv, mai ales ca are un actor luat fix de-acolo, pt un rol identic). Si mai sunt probabil vreo 15 minute adunate din tot filmu in care se vorbeste, dar cam de umplutura. Daca ziceam ca filmu lui Porumboiu e cam cu o juma de ora prea lung, din asta a lui Puiu putea lipsi lejer o ora jumate. Si tot mai ramanea inca o ora jumate nu prea densa!
  • Al patrulea lucru care m-a deranjat e incercarea lui Puiu de a-si motiva filmul: Pai mai fraierilor, eu am vrut sa va demonstrez ca habarn-aveti cum se face de fapt o crima. Voi toata viatza v-atzi uitat la filme americane in care scotzi pistolu, pac-pac si mergi mai departe, eu va arat aici ca de fapt o crima se pregateste pe indelete, cale de 3 ore (sau zile, ma rog, desi filmu lasa impresia ca e in timp-real uneori). Pai isi inchipuie Puiu ca eu cand ma uit la un film cu impuscaturi ma intereseaza cum se face de fapt o crima? Impuscatura e cel mai adesea un plot device cu care scotzi un personaj din scena, sau ocazionezi niste violentza mai mult sau mai putzin necesara, ori filmu lui Puiu pare mai degraba un tutorial despre cum sa faci o crima. Ba ne mai si amenintza ca filmu putea avea 7 ore, nu 3. Ce-o mai fi bagat in orele alea? Scene in care eroul se strica la burta si merge des la baie din cauza emotziilor? Ca e clar ca avea emotzii.
  • Ar mai fi si un al 5-lea aspect, dar asta hai sa zicem ca a fost o optiune estetica (de care insa se abuzeaza): o gramada de scene sunt filmate prin crapatura usii, abia vezi cate un picior, o spinare, noroc cu vocile ca la majoritatea personajelor nu li se vad fetzele (si chiar vroiam sa vad cum arata Valeria Seciu, cu care aveam postere din revista Cinema cand eram copil).
In concluzie, pastratzi filmul Aurora pentru cand vetzi dori sa va impushcatzi socrii (despre asta e si filmul, de fapt). Ma astept la un esec de box-office major, pana si Gus Van Sant, care face soiu asta de filme, stie sa nu se intinda mai mult de 70 de minute cu un plot de spetza asta. Am impresia ca filmul romanesc are impresia ca a nimerit o retzeta (realism congenital ii zicea cineva, cu inserturi de realism genital, as zice eu) cu care a reusit sa atraga atentzia internatzionala. Ma tem ca prin filmu asta retzeta s-a fasait ca o gonflabila sparta. Haidetzi odata cu zombie aia!



Tony Manero

Asta e un film chilian 100% mizerabilist* despre un pierde-vara de 50 de ani care spera sa faca un ban la un concurs televizat de imitatori ai lui Tony Manero (personajul jucat de John Travolta in Saturday Night Live, ala cu dansu pe podele luminoase, film-stindard al muzicii disco). Baiatu asta al nostru e vai de capu lui, sarac, impotent si stresat la culme de dictatura lui Pinochet din anii 70, si singurul lui escapism emotzional e sa mearga la filme cu Travolta si sa exerseze dansul respectiv. Ba chiar isi cumpara si niste podele de sticla, iar cand afla ca un amic de-al lui vrea sa participe la acelasi concurs (gen Ploaia de Stele), se kk pe costumu lui impecabil (la propriu) ca sa elimine competitzia. Asa pe ansamblu suna emotzionant, dar din pacate nu mai exista nimic in filmu asta in afara de ce-am povestit aici (si concursul in sine, care e cam fusharit). Personajele n-au nici un background, tensiunea politica si sociala din timpu dictaturii abia daca e sugerata, mizeria eroului e demonstrata prin incapacitatea de a avea o erectzie, dialoguri fara miez, filmare din aia epileptica cu camera de mana. Era loc de mult mai mult in filmu asta dar regizorul n-a stiut ce sa faca cu tema generoasa.

*termenul mizerabilist e folosit cu sensul pe care l-am definit mai demult: povesti despre proletari singuratici si marcatzi pe viatza de esecuri sentimentale si sexuale