Wednesday, November 27, 2013

Doua seriale inchise: Dexter si Fringe

S-au terminat doua seriale despre care am scris pe blogu asta inca de la debutul lor, dupa care le-am intrerupt din cauza andropauzei spirituale prin care trec si pan la urma le-am recuperat in sincron cu sezoanele lor finale. Am ramas dupa ele cu concluzia ca ce e prea mult nu e sanatos, si nici un serial in afara de Doctor Who nu ar trebui sa se lungeasca mai mult de 6 sezoane. Ambele seriale s-au incheiat la limita suportabilului, desi au inceput foarte entertaining. La Dexter si finalul a fost ok (dupa un mijloc cam subtzire), la Fringe insa finalul a fost o agonie (dupa un mijloc destul de strong).

 

Dexter - sezoanele 5-8

Pt. cine inca habarn-are, asta e povestea unui psihopat care, pentru a se integra social, a decis sa lucreze la politzie si sa-si astampere pofta de sange omorand doar oameni rai sau cremenali scapatzi de aparatul bugetar politzienesc. Cunosc si eu un caz similar in Romania, dar e procuror. Inca nu l-au prins, asa ca nu pot spune mai multe.


Cineva sa-mi spuna daca serialul asta mai are vreo legatura cu romanele lui Jeff Lindsay, de la care a pornit. Ca si True Blood, ma astept sa fi deviat major la un momendat. 

Dupa un debut timid (sezoanele 1-2) si un mijloc excelent (sezoanele 3-4), Dexter a revenit la planul initzial de a se propune drept un serial politzist si nimic mai mult, renuntzand la conflictele psihologice destepte si incercand sa profite de moda lansata de seria Saw, cu torturi inimaginabile alimentate de delirurile mistice ale unor psihopatzi. Asta a banalizat serialul (in sezoanele 5-6), l-a readus in marea masa a genului respectiv, dar a continuat sa fie entertaining, cu twisturi de calitate (fara de care nu putea supravietzui).

Finalul serialului, in special ultimul sezon, a mai animat spiritele punand accentul pe drame personale ale eroului:
  1. ramas vaduv (in urma unui conflict tragic de la mijlocul serialului), se indragosteshte de o psihopata pasionata de otravit oameni (un personaj, din pacate, lipsit de umorul pe care te-ai astepta sa-l aiba); se ocazioneaza astfel singura scena de sex a serialului, cumva dezamorsata de shosetele pe care protagonistul refuza sa le dea jos (un simptom al psihopatismului?);
  2. incearca sa adopte un copil psihopat si sa-l invetze sa se integreze social la randul sau;
  3. are un conflict cu sora lui vitrega care ii descopera hobbyul si e pe cale sa il dea in vileag, treaba care degenereaza intr-o spirala emotzionala f. nasoala (principala miza a ultimelor doua sezoane);
  4. o cunoaste pe Charlotte Rampling (ultrabotoxata), o psihiatra specializata in integrarea sociala a psihopatzilor, de la care aflam teoria ca psihopatismul e un efect firesc al darwinismului, prin care ne dezbaram de emotzii pentru a putea trai intr-o societate capitalista.

Afirmatzia asta ultima e mesajul cheie al filmului, destul de cinic dar si realist. Studiile recente arata ca majoritatea managerilor si avocatzilor sunt, in fact, psihopatzi integratzi social. Pot sa confirm si eu, din propria experientza. Atat din postura de angajat cat si din cea de manager psihopat. It's part of the job skill profile. La urma urmei, planeta nu e populata de oameni, ci de resurse umane.




Fringe - sezoanele 3-5


J.J.Abrams si echipa lui de evrei au un feeling corect cu privire la  SFul clasic. Se cam exagereaza cu paradoxurile temporale, mai ales dupa ce Lost si Doctor Who au abuzat de ele in a-si justifica twisturile fortzate. Dar avem aici si universuri paralele, si mad scientists dispusi sa distruga universuri, deci aberatzia generalizata are oarece contur de basm tehnologist si in cele din urma, in ciuda actorilor insuportabili din rolurile principale (o blonda care vrea sa lase impresia ca nu merge niciodata la buda si un mucos care a mai jucat in Dawson's Creek), serialul a ramas un pulp SF cat se poate de autentic.

Abrams si echipa lui (de scenaristi de benzi desenate) plus regizorul Brad Anderson (Masinistul, Session 9 etc., responsabil cu majoritatea episoadelor Fringe) isi cunosc retzeta foarte bine. Au reusit cu Lost miracolul de a atrage publicul mainstream in zona SF, apeland la niste trucuri evreiesti (timp de vreo 3 sezoane Lost a fost vandut drept drama "realista"). Trecand in zona cinemaului, Abrams a revitalizat seria Star Trek si ne-a dat doua SFuri tribut corecte - Super 8 si Cloverfield, iar acum munceste la relansarea Star Wars, care e cel mai clar semn ca a reusit sa se infiltreze aproape de inimile marilor corporatisti ai SFului.

Cu Fringe reuseste sa aduca tot ce era mai bun in Dosarele X, tot ce era mai aberant in Lost si o doldora de idei din SFul umanist al anilor 50-60, un pic decrepit dar uneori emotzionant in idealismul sau naiv. Conteaza foarte mult felul in care il foloseste pe Spock, la a doua colaborare dupa revivalul Star Trek, o alta miscare de marketing de natura sa sensibilizeze fandomul SF old-school. Ce mai, fiecare pas facut de J.J.Abrams are in spate o mashinarie de marketing mare cat toata America, iar in fatza un fandom de geekshi usor de emotzionat.

Dupa un debut timid si un al doilea sezon ceva mai coerent, sezoanele 3-4 au dat un contur serios si o poveste cu fir rosu ce converge mult mai bine decat a facut-o Lost. Daca primul sezon a parut doar un shirag de investigatzii pe teme paranormale, in vana X-files, scenaristii au muncit intens in a planifica si lega shireturile serialului astfel incat sa nu ramai cu impresia din Lost, ca au inventat lucrurile din mers.

Incidentele din primele sezoane se releva ca fiind rezultatul unui Razboi Rece intre doua universuri aproape identice populate de persoane aproape identice. Eroii serialului se confrunta cu propriile lor sosii, fiecare parte fiind interesata in a-si proteja propriul Univers, asadar functziile de bine si rau sunt lasate ambigue. Dar unde doi se bat al treilea castiga, iar acest al treilea e jucat de un mad scientist smecher (Spock din Star Trek) care sufera de complexul lui Dumnezeu si are de gand sa distruga ambele universuri pentru a-si crea un altul, pe gustul propriu, al carui Dumnezeu sa devina.

Un alt fir epic, oarecum deconectat de tot ce am descris pana acum, e dat de o specie de nazisti venitzi din viitor sa reglementeze drumul pe care apuca umanitatea. Asta e de fapt miza ultimului sezon, ce culmineaza intr-o distopie SF clasica, un alt ingredient de traditzie amestecat in retzeta lui Abrams care insa se potriveste aici ca nuca in perete. Sezonul a fost fatal serialului, fiind amputat pe la jumatate, ceea ce a fortzat povestea sa se termine precipitat. Eroii calatoresc in viitor, unde Pamantul e ocupat de o specie de nazisti venitzi de si mai din viitor, unde le picase la totzi paru din cap si erau obligatzi sa umble mereu la costum, ca la mine la serviciu. Povestea se transforma rapid intr-o distopie de duzina, cu eroii formand o miscare de rezistentza impotriva invadatorilor si a loialistilor (imbracatzi ca armata nord-coreeana). Cea mai mare parte a serialului s-a chinuit sa compenseze actorii oribili si dialogurile stupide cu idei ingenioase si referintze la SFul clasic. Probabil referintze au ramas si in ultimul sezon, dar ideile au cam disparut si serialul a cazut mai rapid ca avionu de la Baloteshti. Un final kkcios al unui serial SF old-school onorabil.

Sunday, November 17, 2013

Adrian Tomine: New York Drawings + Daniel Clowes: The Death Ray





Adrian Tomine e un mare nesimtzit. Dupa ce i-am devenit fan pentru seria BD pe teme psihosociale Optic Nerve, publicata intr-o serie de volumashe cool, s-a insurat si s-a transformat intr-un escroc oribil, probabil la presiunea nevestei care l-a pus sa faca bani.

In primul rand, de 6 ani incoace n-a fost in stare sa scoata decat Scenes from an Impending Marriage (detalii aici), o foarte subtzirica broshura BD despre cum si-a pregatit nunta. Am tolerat gestul si i-am urat casa de piatra, insa iata ca cu New York Drawings imi mai trage o tzeapa. Asta nici macar nu mai e un volum de benzi desenate, ci unul de... ilustratzii pe care le-a facut pentru diverse copertzi de albume si postere de filme hipstereshti (e.g. Wes Anderson, Solondz), caricaturi sau vignete BD de 1 pagina aparute prin diverse ziare (nu chiar diverse, creca toate-s din The New Yorker, unde Tomine lucreaza ca ilustrator regulat).

Desi cartea e cea mai groasa a lui (spre 200 de pagini) e plina de balast - fiecare pagina contzine exact o ilustratzie si o gramada de spatziu alb. Sigur, scria pe coperta cu litere mici ca e un volum de ilustratzii, insa ma cam grabeam cand am comandat cartea si n-am fost atent. Cand m-am trezit ca am si comandat 2 exemplare din greseala, am crezut ca o arunc pe geam.

Din pacate profetzia pe care o faceam in articolul trecut despre impactul casniciei asupra sarcasmului autorului s-a adeverit. Intr-un fel e normal, nici un barbat insurat nu ar putea sa mai scrie lucrurile pe care le scria Tomine si sa nu aiba probleme cu nevasta. Totusi, castrarea atat de brutala a unuia din cei mai promitzatori artisti BD ai undergroundului american e un eveniment trist.



Dupa cum ziceam mai an (in acelasi articol mai sus-referit), succesul de la inceputul deceniului trecut nu i-a priit lui Daniel Clowes. Dupa o scurta aventura la Hollywood incununata cu nominalizarea la Oscar pentru scenariul Ghostworld, acritura mea favorita din lumea benzilor desenate si-a vazut de viatza si s-a insurat, aspect ce i-a fost fatal carierei - cativa ani la rand n-a mai produs nimic, sistand inclusiv revista Eightball (in care isi autopublicase in original benzile desenate).

In 2011 au fost semne ca luna de miere i s-a terminat, aspect care a facut ca anul sa fie unul destul de productiv.
  • excelentul roman grafic Wilson (l-am recenzat aici)
  • weekly stripul publicat in  New York Times cu titlul Mr. Wonderful, despre cum a ajuns sa se insoare (recenzat aici)
  • a mai scos un volum cu toate interviurile pe care le-a dat in viatza asta
  • si Death Ray care de fapt e ultimul numar al revistei Eightball, publicat initial acu vreo 7 ani.
Din pacate e o falsa consistentza, caci cu exceptzia lui Wilson toate sunt materiale vechi reeditate in formate mai accesibile. Semnele pt viitor nu-s deloc incurajatoare - la preorderele de pe amazon, Clowes mai apare doar cu integrala Eightball publicata de Fantagraphics la 85 USD (o achizitzie obligatorie pt cei care nu au adunat deja poveshtile in timpul publicarii separate). Ca si in cazul lui Tomine, povestea Mr. Wonderful a dat semne alarmante legate de disparitia cinismului din opera sa si o dimensiune romantica comparabila cu efectele pe care le-a avut insuratoarea asupra lui Marilyn Manson. Din fericire Manson a divortzat, ocazie cu care a revenit cu un album excelent. Clowes ma tem insa ca e cam batran sa o ia de la capat. Asa ca sa ne bucuram de ultima publicatzie din perioada sa de aur, acest Death Ray.

Am impresia ca e singura poveste cu supereroi din cariera lui Clowes (sau a doua, era una short-short si in volumul Caricature). Din pacate, vine cam tarziu. Ideea si stilul sunt exact cele care au facut furori in ultimii ani la Hollywood - KickAss, Super, Green Hornet - un fel de parodii realiste despre lumea supereroilor. Sigur, Death Ray a fost publicat in original mult inaintea trendului.

Eroul povestii e un licean care se apuca de fumat si realizeaza ca nicotina ii da puteri supranaturale. Gaseste o cutie secreta ingropata de taica-sau inainte sa moara de cancer pulmonar, care contzine un pistol magic cu care potzi face lucrurile sa dispara, impreuna cu un jurnal cu avertismente legate de coruptzia puterii si cancerul fatal produs de nicotina.

Eroul mai are un amic, un bully gras care incearca sa devina sidekickul eroului fara prea mult succes. Cei doi incearca sa se lanseze intr-o cariera de vigilantism, dar diverse incidente le stau in cale. Pana la urma povestea devine o drama mizantropa/nihilista, cu eroul punandu-si serios problema sa stearga toata umanitatea de pe fatza Pamantului cu ajutorul pistolului magic.

- plusuri: cartea lui Clowes e misto ca toata opera din perioada sa de aur, a lui Tomine e o mizerie artsy fartsy pentru hipsteri
- minusuri: avem doi autori BD fundamentali care tind sa dispara din zeitgeist
- recomandare: legat de Clowes asteptatzi integrala Eightball care apare la anul, iar de Tomine putetzi sa uitatzi, va anuntz eu cand divortzeaza

Friday, November 08, 2013

Filmele vorbite pe la spate: Septembrie/Octombrie 2013

Filmele musai 




High Tension (aka Haute Tension)

Senzatzional! Oana Pellea a fost decapitata! Nu de piticugratis, imaginea de mai sus e o scena din lesbian horrorul frantzuzesc Haute Tension, un film de acu 10 ani care a cam fost kickstartul noii scoli frantzuzesti de horror, sub bagheta lui Alexandre Aja, transferat intre timp la Hollywood (remake-urile Piranha 3D, The hills have eyes). Pregatisem un articol mai pe larg despre Aja (neterminat inca de la inceputurile acestui blog), dar cand am vazut scandalu asta cu Oana Pellea am zis ca e momentu potrivit sa scot la lumina acest highlight al carierei sale, doar-doar o sa-mi mai creasca si mie traficu.

Haute Tension e filmu cu cel mai mare plothole pe care l-am vazut in viatza mea, dar nu vi-l explic ca e spoiler. Si oricum nu conteaza. Pe langa beregata Oanei Pellea, in film mai sunt spintecatzi o gramada de actori romani, filmu fiind facut la noi, pe Autostrada Soarelui si prin coclaurile de langa Videle, cu doua lesbiene frantzuzoaice in rolurile principale, una buna-buna, una mai nashputza. Merg lesbienele astea la iarba verde in Romania si tam-nesam nimeresc peste un benzinar caruia ii place sa faca sex cu capuri de femei decapitate. Oribilul o captureaza pe una din lesbiene, insa a doua rupe un par dintr-un gard si se duce sa-si salveze gagica. Filmu lu Keșiș la care saliveaza toata lumea zilele astea e kkmk pe langa asta. Epopee mai sangeroasa, mai sexy si mai gratuit violenta ca Haute Tension n-am prea vazut nici la standardele actuale, desi filmu e deja vechiutz. Se-ntampla in filmu asta lucruri pe care nu le suporta hartia/tastatura si contzine cea mai bunoaca frantzuzoaica care a umblat pe aceasta planeta.

Placerea sta in lucrurile simple!


Prisoners

Hugh Jackman e un patriot american suburban, survivalist si cu apucaturi de vigilante, al carui fetitza a fost rapita. Jake Gyllenhaal e politzistu care se ocupa de caz. Suspectul principal e un retardat jucat de Paul Dano (There will be blood) care insa nu prea se descurca cu detectoru de minciuni pt. ca nu intzelege intrebarile care i se pun. Politzia decide sa-i dea drumu, asa ca Hugh Jackman ia interogatoriul pe cont propriu, torturandu-l pe retardat dincolo de limitele bunului simtz si fara stirea politziei, care isi vede de alte piste. Patriotismul si vigilantismul lui Hugh Jackman degenereaza tot mai nasol, investigatzia se ramifica si ea in directzii nebanuite, iar afara e frig si nasol si fleshcaraie creand o senzatzie generala de nasol excelent indusa de regizor.

E un thriller whodunit din ala cum numai americanii stiu sa faca, cu personaje americane 100% si ceva mesaj social, care incepe foarte cool si se cam dezintegreaza spre final, dar reuseste sa mentzina o tensiune constanta datorita unui scenariu solid si a unei pleiade de actori oscaritzatzi (creca am numarat 6 insi care au fost pe la Oscaruri in ultimii ani, plus regizorul canadian Denis Villeneuve, al carui Incendies a fost si el un recent finalist). Nu m-as mira sa vedem si filmu asta la Oscarurile de anul viitor. Cum ziceam, e cam american, dar americanii au inventat stilu asta de thriller, iar acesta e un exponent reusit al suspansului de Hollywood.


Paradise: Hope

E al treilea film austriac cu pedofili pe care il vad de un an incoace si zau ca nu le-am cautat dinadins. Ma rog, pe asta l-am cautat nu pt ca era cu pedofili ci pt ca e partea a treia din trilogia Paradies a lui Ulrich Seidl, urmas spiritual al scriitorului Thomas Bernhard, cu o opera definitorie pentru spiritul austriac modern.

Pentru oameni ca Seidl, in Austria exista un termen special - Nestbeschmutzer, in traducere libera "cel care se kk in propriul cuib", folosit cu precadere pentru cei care nu doar ca sunt nerecunoscatori pentru onoarea de a trai in Imperiu, dar isi mai si permit sa emita critici la adresa sa. Am invatzat termenu pe pielea mea, nu vretzi sa stitzi detalii, o sa ma rezum la a spune ca tolerantza si reactzia la critica a cetatzeanului austriac de rand este cam la nivelul d-lui Goe (oricum creca Goe era de pe-aici, probabil il chema Goetzinger).

Revenind, trilogia Paradise e alcatuita dintr-o poveste despre o vieneza mai trecuta care face turism sexual in Kenya (detalii aici), partea a doua e despre o catolica fundamentalista care imparte credintza la auslanderi (detalii aici), iar partea asta ultima e despre fetitza supraponderala a eroinei primului film care, cat era ma-sa dusa in Kenya, s-a inrolat la o tabara de slabit. Impreuna cu inca vreo 20 de copii grasutzi stau toata ziua atarnatzi ca dovlecii de niste barne, se mai dau de-a rostogolu, dau ture de teren si cand ii mai apuca disperarea se strecoara noaptea la bucatarie sa fure o bucata de pita. Ma rog, asta nu e chiar comentariu social la adresa austriecilor, ca astia in general is destul de fit si au grija de ei, eu am shanse mai mari sa sfarsesc cu o criza de diabet zaharat.

Comentariul social apare cand medicul care le ia glicemia dimineatza se indragosteste de fetitza asta si incepe sa-i dea o tarcoale nabokoviana subtila, fara scene de sex, doar aruncaturi de priviri si umpic de pipait. Nu se intampla mare lucru in film (primele doua partzi sunt mult mai dinamice) si creca singuru motiv pt care l-am pus in categoria musai e ca se leaga de primele doua si trebe vazute neaparat toate trei la pachet ca sa intzelegi toate fatzetele acestui popor. In rest e prea lent, prea simplu, prea diluat si o data ce ai citit o recenzie ca asta pe care o scriu eu aici, filmul nu prea mai ofera nimic in plus.

Primele doua filme sunt mult mai crancene dar, cum ziceam, asta e un final natural al trilogiei asa ca trebe vazut.


Hurt Locker

Sunt domenii in care pur si simplu femeile nu se baga. Nu vorbesc aici de minerit sau haltere sau chestii pt care natura ne-a facut pe unii mai propici decat pe altzii, ci despre domeniile alea in care, teoretic, ar trebui sa se manifeste egalitatea intre sexe absolut fara nici o restrictzie. De exemplu cinematografia. Numarul regizoarelor pe care mi le amintesc from the top of my brain se pot numara pe o mana, iar daca stau juma de ora pe imdb probabil mai scot maxim inca pe atatea. Treaba e cu atat mai grava cu cat efectiv cunosc mai multe femei care au lucrat in minerit (iar la un moment dat am avut si o prietena halterofila). Chiar si dintre regizoarele cat de cat cunoscute, o parte au apucat pe calea asta ca defect congenital mostenit de la tatal lor (ex: Jennifer Lynch, Sofia Coppola).

O sa zicetzi iar ca sa ma ia dracu de misogin, dar oricum ma uit la problema asta nu intzeleg ce ratziune s-ar ascunde in spatele acestui dezastru demografico-cultural. Noroc cu Kathryn Bigelow, cunoscuta de unii ca fosta nevasta a lui James Cameron (aspect cam irelevant, Bigelow facea filme bune de dinainte sa se marite). Ma tem ca Bigelow e regizoarea mea preferata, are un ochi fantastic pt filme de actziune. Am cunoscut-o prima data prin 90, prin unul din primele filme care au rulat in regim normal dupa Revolutzie, si anume Point Break. Apoi m-am intalnit cu Bigelow la Strange Days, un SF underrated uitat de lume si Near Dark, un excelent film cu vampiri de pe vremuri.

Si in sfarsit, sa ajung de unde am pornit, asta e un film de razboi foarte misto si atipic. Pt ca in sfarsit eroul filmului nu e nici lunetist, nici mitralist, nici capitan, nici caprar, nici supererou deprimat, e un dezamorsator de bombe dependent de adrenalina provocata de procedura de dezamorsare. Filmul are un ritm lent dar superb, cu faze de actziune anticlimactice, niste explozii dubioase (prafoase mai degraba decat pirotehnice) si un scenariu cu twisturi destepte (nu spectaculoase, dar destepte, unul dintre ele fiind felul in care Bigelow intzelege sa-si foloseasca actorii faimosi - aici Guy Pearce si Ralph Fiennes). Un mare plus si pt actorul principal, Jeremy Renner pe care il tot vad de catziva ani (Avengers, 28 Weeks Later, Dahmer, Little Trip to Heaven, Assassination of Jesse James plus ca apare prin toate serialele la care ma uit). Deci: eu zic sa luatzi discografia, pardon filmografia lui Bigelow de la un capat la altul si suntetzi in for a big surprise.

Mare femee. Dar problema e alta: unde-s restu?

P.S. Asta e filmu care i-a suflat Oscaru Avatarului.

Filmele contra plictiselii



Quartet

Debutul regizoral al lui Dustin Hoffman are loc, iata, la varsta pensionarii si e chiar un film despre varsta pensionarii si sentimentul mortalitatzii. Filmu pare ca e un episod din Derek fara Ricky Gervais si Karl Pilkington. Doi moshi si doua babe de la un azil de batrani se lupta cu Alzheimeru si prostata incercand sa puna la cale un ultim recital din Rigoletto, asa cum o faceau cand erau tineri cantaretzi de opera si se credeau nemuritori. Am uitat sa zic, casa de batrani e locuita numai de fosti muzicieni si mai totzi actorii secundari din film sunt muzicieni pensionari de-adevarat, adunatzi de Dustin Hoffman de pe la cele mai inalte foruri muzicale britanice.

Filmul arata superb si elegant, cu personaje calde si joviale in ciuda faptului ca moartea le da tuturor tarcoale iar eroinei principale (multioscarizata Maggie Smith) pare ca o sa-i pice un ochi din cap dintr-o clipa in alta. It gets slow spre final si povestea se banalizeaza (e totusi ecranizarea unei piese de teatru sappy) dar te lasa cu un sentiment de feelgood si cu nostalgii cinefilice (pe Tom Courtenay  creca nu l-am mai vazut intr-un film de pe vremea lu Ceausescu).


Me Too

Ultimul film al raposatului Alexei Balabanov, poreclit si Tarantino al Rusiei, ar fi genial daca n-ar fi atat de scurt si diluat incat lasa impresia ca e un scurt metraj sau un fragment dintr-un lung metraj ramas neterminat si needitat la moartea regizorului. Filmele lui au cam schimbat felul in care se face film in Rusia, iar asta vara am fost incantat sa ma opresc in St. Petersburg la casa lui memoriala si sa recunosc cateva din locatziile pe care le-a folosit prin filme, inclusiv in asta.

Filmul e un fel de remake cinic la Calauza lui Tarkovsky, despre niste golani si o prostituata absolventa de filozofie (I rather find a job for my asshole than for my philosophy degree) care cauta fericirea. Cica fericirea asta se gaseste la locatzia unui recent dezastru nuclear gen Cernobal care a produs o iarna nucleara in mijlocul careia se gaseste Turnul de Control al Fericirii, care te teleporteaza instantaneu in Rai, cu conditzia sa meritzi. Nimeni nu stie pe ce criterii se face selectzia si asta se intreaba si Balabanov, care apare la finalul filmului frustrat ca nu a fost selectat sa ajunga in Rai, dupa care si moare, simulare cinematica pe care a transpus-o de-a binelea in realitate la cateva luni dupa incheierea filmarilor.

Pentru care nu stiu cine e Balabanov, facetzi bine si cautatzi toate filmele lui. Creca pe blogul asta am mai scris doar despre Stoker si Cargo 200.

Filme de kkt


 Shock Labyrinth

In articolul dedicat festivalului horror Slashfest, am vorbit si despre cel mai recent film japonez al lui Takashi Shimizu (autorul seriei Grudge), si anume Tormented. La un momendat in filmu ala, protagonistii se duceau la cinema sa se uite la un alt film al aceluiasi Takashi Shimizu, intitulat Shock Labyrinth, din care iesea un iepuroi creepy care incepea sa hartzuiasca personajele.

Asa ca m-am uitat si eu la Shock Labyrinth si intr-adevar sunt numeroase comonalitatzi. Pe langa susnumitul iepuroi, cele doua filme mai au in comun si locatzia in care se petrece a doua jumatate, sh-anume un spital abandonat transformat in labirint de distractzii horror si apoi abandonat din nou din pricina ca era bantuit de iepuroiul ala. Temporal vorbind, Tormented ar trebui sa fie un prequel insa cum personajele sale se duc la cinema sa se uite la Shock Labyrinth, creca vorbim mai mult de universuri paralele care au in comun aceasta locatzie, unde se aduna frustrarea copiilor mortzi care cer razbunare.

Povestea de aici e despre un grup de adolescentzi care-s dusi in spitalul/labirintul amintit si omoratzi unu cate unu de fantoma unei amice care a murit din cauza lor in copilarie. Cea mai mare parte din film se petrece cu astia alergand pe coridoare si fantoma alergand dupa ei, plus cateva momente in care iepuroiul ala pluteste amenintzator prin aer sau trecand prin peretzi (traversand intre filmele lui Shimizu?). Am impresia ca regizorul vrea sa faca macar o trilogie cu acest iepuroi care traverseaza universuri paralele intre filmele sale. In ambele filme iepurele pare sa personifice ideea de "grudge" pricinuit de moartea timpurie si stupida a unui copil (prelungita din filmele anterioare ale regizorului). Ma rog, in Tormented iepurele are un rol mai "principal", acolo aparand ca o entitate de sine statatoare.

Desi experimentul lui Shimizu de a-si lega conceptual filmele prin astfel de trucuri e interesant, iar stilul sau devine tot mai abstract (mai aproape de Lynch decat de The Ring), Shock Labyrinth ramane totusi un film prost facut, dificil de urmarit, cu actori mizerabili. Diferentza fatza de Tormented (la care a contribuit si designerul/cinematographerul lui Wong Kar Wai) e enorma in termeni de calitatea productziei, iar cele doua filme nu se conditzioneaza reciproc (nu ca n-ar avea legatura, dar ca intzelegi la fel de putzin daca le vezi pe amandoua). S-ar putea ca Shock Labyrinth sa fie cea mai proasta mostra de J-horror pe care am vazut-o. Continui sa recomand insa Tormented ca pe un film interesant.