Sunday, September 28, 2008

Orange Box


O nenorocita de boala semi-rushinoasa m-a trantit la pat, prelungindu-mi astfel concediu cu o saptamana si permitzandu-mi sa-mi mai fac de cap cateva zile, suficient incat sa parcurg aceasta minunatzie numita Orange Box, the single best bargain in the history of gaming, continand 3 jocuri (Halflife 2, Portal, Team Fortress 2) + 2 add-onuri (HL2:Episode One, HL2:Episode Two, care laolalta fac cam cat un joc) si toate astea la pretzul unui joc. Pachetul Orange Box a luat mai multe premii decat poate duce, atat pentru valoarea de ansamblu cat si pentru jocul Portal, publicat ulterior si in varianta de sine statatoare. Asta ca sa nu mai pomenim de la Halflife 2, care e cel mai tare shooter ever. I guess.

Evident, mare parte a entuziasmului subsemnatului vine din faptul ca n-am jucat Halflife 2 la aparitzia sa, acu 5 ani. Si bine am facut, caci legaturile stranse cu cele doua add-onuri le face obligatorii de jucat unul dupa altul, cu regretul evident ca nu am asteptat si dupa Episode Three, a carui data de publicare e inca incerta. Oricum, o alta parte din entuziasm vine din jocul Portal care a fost o revelatzie totala. In retzea nu ma joc, coz ive got a fukkin life, asa ca de Team Fortress 2 nu pot zice nimic decat ca e o completare multiplayer binevenita a pachetului Orange Box.

Cu Halflife 2 nu ma intind prea mult, stie toata lumea cat e de tare si ca e jocul care a adus shooterele cel mai aproape de experientza cinematografica, mutand accentul dinspre brainless fun spre un scenariu matur cu voice acting de Hollywood si o poveste care ar putea face lejer subiectul unui serial SF de calitate. Only better. Nu trebuie uitat faptul ca e si primul joc care vorbeste despre efectele experimentului de la Geneva. Si mai misto e faptul ca trilogia de add-onuri nu e doar un second thought cu niste nivele reciclate in plus, ci e realmente o continuare logica si bine inchegata a povestii, cu o groaza de elemente noi sub aspectul tehnologiei implementate de joc. De exemplu, add-onul Episode Two are mai bine de 8 giga, comparativ cu jocul original, cam la jumatate. Iar cele doua episoade aparute pana acum dureaza, laolalta, cam cat jocul original.

Povestea, cine n-o stie, e despre o societate postapocaliptica in care oamenii sunt sterilizatzi si vandutzi unei rase extraterestre care a invadat Pamantul printr-o gaura neagra pricinuita de experimentul de la Geneva (in joc, se numeste Black Mesa). Eroul jocului e unul din doctoranzii care au muncit la experiment si care a scapat ca prin urechile acului de bazdaganiile lovecraftiene venite pe Pamant, asta acu vreo 10 ani, in Halflife 1. Acum, in Halflife 2 si add-onurile sale, acelasi doctorand, insotzit de o gagica bunoaca conduc o rebeliune impotriva dictaturii extraterestre instaurate cu complicitatea unor guvernantzi de kkt. Diversitatea nivelelor e fantastica, obligand la strategii de joc care n-au nici o shansa sa plictiseasca: zombie shootout ca in Resident Evil, cafteala cu ranga si aruncat cu calorifere, urban fighting ca in Call of Duty, puzzle-uri incarcate de suspans si vehicule misto, inamici de toate soiurile si foarte reusite momente cooperative cu personajele jocului (ex: un personaj trage cu luneta dintr-un turn si tu tre sa momesti zombie in bataia lunetei).

Portal in schimb e cu totul alt soi de joc, un puzzle-game cu fatza de shooter, in care ai o arma care deschide portaluri in peretzi si tre sa gasesti combinatzia potrivita de portaluri care sa te scoata din locuri cladite anume incat sa-tzi macine creierii. Jocul e foarte haios datorita vocii unei inteligentze artificiale ca HAL din Odiseea Spatziala, care uneori te ghideaza, alteori te minte cu nerusinare si te incurca, iar alteori se straduie chiar sa te omoare. Comportamentul asta face ca jocul sa se transforme pe nesimtzite din ceea ce pare un tutorial mai lung intr-un pseudotutorial in care calculatorul face misto de tine iar in final, intr-un joc pe viatza si pe moarte care aduce cu filmul Cubul. Iar cireasha de pe tort e vocea lui Mike Patton in rolul personalitatii demonice a inteligentzei artificiale pomenite. Din pacate jocul e scurt (o dupa-masa) dar are posibilitatea de a importa hartzi noi, deja la mare cautare prin comunitatzile fanilor. Oricum, un joc extrem de original si funny.

Cica Mike Patton, inveterat al jocurile video, va fi un colaborator constant al producatorilor Valve Studios si vocea sa va putea fi auzita si in urmatorul proiect al companiei, jocul survival zombie Left 4 Dead, anuntzat pentru toamna asta ca aniversare a 10 ani de la debutul primului joc Halflife.

Asadar, mame si tatzi, nu uitatzi de Craciunu care vine sa luatzi Orange Box la copii, cea mai consistenta promotie de pe piatza jocurilor video. in plus, e cu chicks, guns and cars.

Thursday, September 25, 2008

Conditia umana


Caricature
de Daniel Clowes

Clowes can portray a truer sense of character in a single panel than most authors can manage in 25 pages of prose zice un recenzor undeva si bine zice. Aveam o teorie mai demult ca, desi fiecare om e pe ADNul lui, in mod statistic oamenii sunt doar de cateva feluri, de care te tot lovesti in viatza pana inveti sa interactionezi cu ei. De fapt tocmai faptu ca inveti acest lucru te face sa te incadrezi intr-unul din acele feluri. Am impresia ca citind opera lui Clowes regasesti cam toate tipurile de indivizi cu care te vei intalni in viatza asta. Cel putzin in Art School Confidential am recunoscut pe toata lumea de la mine de la serviciu. Volumul Caricature mai acopera o gama larga din oamenii pe care i-am cunoscut in viatza asta si cred ca nici nu trebuie sa citesti toate cartile autorului ca sa acoperi suma comportamentelor si opiniilor de care ajungi sa te lovesti pe planeta asta. Well, cel putzin in cultura occidentala.

Cand ziceam ca Adrian Tomine il imita pe Daniel Clowes, ma gandeam in special la grafica si format mai degraba decat la scriitura si tematica. Tristetzea aia nesfarsita si finalurile lipsite de rezolutzie pareau sa fie ale lui. Cu volumul Caricature, m-am lamurit ca si astea tot de la Clowes sunt luate.

Am luat volumul dupa ce am terminat 20th Century Eightball, la care m-am prapadit de ras si am vrut sa-mi prelungesc experientza pe cat posibil. Aia fusese o colectie de caricaturi insotzite de comentariile sociale acide ale autorului. In schimb Caricature pare sa fie colectia povestirilor triste ale lui Clowes. Bine, razbatea de undeva un soi de disperare oricum, dar era mascata mai degraba in mizantropie si sarcasm. Daca ar fi sa compar cu fratzii Coen, e ca si cum m-as fi obisnuit cu O brother where art thou si Big Lebowsky si acuma am dat de The Man who wasn't there si No Country for Old Men.

Caricature e un referat pe tema singuratatzii surprinsa in 9 povestiri superbe.
  • Gynecology e o drama de cuplu cu umor negru in genul filmului The Man who wasn't There, despre un cuplu distrus la vro 50 de ani, format dintr-un ginecolog desenzitivizat sexual care se refugiaza in a canta pentru pacientele sale si nevasta-sa, vanzatoare de papuci hipersexuala (i wanna live like an animal and make one child a year) angajata in relatii extraconjugale explozive. Povestea e spusa mai mult din perspectiva amantzilor celor doi: amantul doamnei, un pictor care se prostitueaza pentru relatii sociale, si amanta ginecologului care nu e tocmai amanta, ci o pacienta nebuna care a facut un crush pt ginecolog din pricina ca singurele ei experientze sexuale sunt consultatiile medicale.
  • Preferata mea e Black Nylon, prin care Clowes incearca propria versiune la Watchmen: un supererou distrus si cu burta merge la psiholog si se plange de anxietatzile sale, in special legate de relatiile cu femeile si de aparitia unu supererou tanar, Hero Boy, care ii fura painea.
  • Like a Weed, Joe putea fi un capitol in Catcher in the Rye, despre verile petrecute la bunici de un pusti care din plictiseala se inhaiteaza cu un adolescent disfunctzional, vulgar si mizantrop.
  • The Gold Mommy e cu un tip care se tunde la frizer uitand ca n-are bani cash la el. Frizerul disperat ii retzine papucii drept garantzie, iar eroul umbla toata noaptea descultz prin oras cautand un bancomat, iar plimbarea ocazioneaza o rememorare a copilariei si a unor aspecte legate de tatal decedat al eroului.
  • Caricature e despre un caricaturist divortzat si hartzuit de o adolescenta asexuata.
Desi nu trebuia sa fie o noutate, am remarcat abia acum un detaliu tehnic care face ca banda desenata a lui Clowes sa fie extrem de densa. In ciuda faptului ca majoritatea volumelor sale se invart pe la 100 de pagini, sunt foarte incarcate cu text si cu panouri mici si multe: 9-10 panouri pe pagina fata de 3-6 labartzate in benzile desenate de productzie industriala (Marvel, DC etc).

Inchei cu o citare: The secret to being alone is to organize your time, to develop habits and routines and gradually elevate their importance to where they seem almost like normal, healthy habits.

P.S. Inca doua chestii importante:
  • Povestirea cea mai recenta a lui Clowes, Mr. Wonderful, premiata cu Eisner Award anul asta si serializata initzial in New York Times poate fi citita mocca in pdf, pe site-ul ziarului.
  • De vizionat si interviul asta cu Clowes

- plusuri: foarte cool
- minusuri: coperta e complet incapabila sa sugereze continutul si sa atraga cititorii "de ocazie"; de fapt asta e cam general valabil la Clowes si cred ca o face intentzionat.
- recomandare: lectura obligatorie

Monday, September 22, 2008

EXTERMINIEREN!



Doctor Who
- sezon 4, ep. 7-13

A doua jumatate a sezonului e mult mai misto ca prima. Ne aflam de fapt intr-un proces de migrare a serialului de sub tutela producatorului-scenarist Russel T. Davies sub tutela lui Steven Moffat (care pana acum doar a scris 1-2 episoade pe sezon, dealtfel varfurile serialului si episoadele premiate cu Hugo si Nebula). Anul 2009 va aduce o pauza neplacuta in serial datorita acestei rocade, care va fi umpluta doar cu vro 3 episoade de sarbatori (probabil Craciun, Paste si Ziua Reginei) dar, incepand din 2010 ni se promite o resetare majora a serialului, poate cu un actor nou in rolul Doctorului si, zvonurile sustin, cu episoade scenarizate de Neil Gaiman. La care mai trebuie adaugate planurile unei productii pentru marele ecran, cu Zeta Jones in rolul partenerei Doctorului, o alegere minunata avand in vedere ca Zeta e versata in relatzii cu masculi mai batrani cu cateva sute de ani decat ea.

Ma plangeam ca prima jumatate a sezonului a fost orientata cam puternic spre actiune si impuscaturi dar, din fericire, a doua jumatate defileaza la nivel inalt, cu o gama foarte diversa de subiecte:

Episodul Wasp and the Unicorn e un murder mystery cu Agatha Christie care organizeaza un chef cu o sumedenie de invitatzi, printre care si Doctorul, chef la care se moare pe capete. Episodul incearca sa ofere o explicatzie legata de perioada in care Agatha Christie fusese data disparuta, recuperata apoi cu o amnezie fara explicatzii, unul din misterele real-life care a facut valuri in viatza scriitoarei. Evident, explicatzia din Doctor Who are mai mult de a face cu extraterestri decat cu Elodia si OTV.

Dublul episod Silence in the Library+Forests of the Dead e revenirea ambitzioasa a scenaristului Moffat, cu o poveste sucita despre o planeta-biblioteca bantuita de un fel de fantome ale copacilor taiatzi pt tiparire si supervizata de un calculator singuratic care se hraneste din realitatzi virtuale. Partea cea mai misto e ca apare o noua gagica in viatza Doctorului, una care sustine ca vine din viitor si ca Doctorul o va cunoaste abia peste cateva episoade, probabil in sezonul viitor. Practic asta e o acrobatzie de scenariu similara cu flash-forwardurile din Lost, care modifica semnificativ paradigma narativa - spectatorul e incurajat sa speculeze ce se va intampla pana la viitorul din care a venit aceasta gagica. Eu personal am speculat faptul ca in viitorul ala Doctorul va fi jucat de alt actor, caci gagica asta nu paruse sa-l recunoasca din prima. Oricum, episodul lui Moffat e ca intotdeauna varful sezonului si pariez pentru o noua nominalizare Hugo la anul.

Episodul Midnight e alt favorit al meu, o mica sceneta de teatru care se petrece intr-un autobuz in care ceva entitate supranaturala poseda oamenii si ii face sa repete tot ce aud in jurul lor, cum fac copiii cand vor sa te enerveze si repeta tot ce zici, chiar si Taci dracu din gura, nu mai repeta!. Un scenariu ingenios, bazat strict pe dialoguri. Iar Donna nu apare mai deloc...

...pt ca era ocupata cu filmarea in paralel a unui alt episod, in care nu apare Doctorul. In Turn Left Donna se intoarce in trecut si retraieste evenimente din episoade anterioare in ipoteza ca Doctorul nu ar fi existat niciodata (sau ar fi murit). Deci e un fel de recapitulare dintr-o perspectiva nasoala, aceea in care toate invaziile extraterestre, abuzurile si violentzele de-a lungul serialului au avut succes si au dus planeta in pragul falimentului iar Anglia tinde spre o anarhie nazista. Partea cool e ca primim ceea ce ni s-a promis de la inceputul sezonului, reintoarcerea blondei bimbo Rose, partenera Doctorului de acu 3 ani, ce vremuri domle. Partea nasoala e ca am impresia ca actritza Billie Piper a luat un pumn in dintzi , ori mergea la dentist in timpul filmarilor, ori si-a tras niste botox in buze ca abia reuseste sa caste gura si sa sasaie cateva replici, chestie care a facut mare valva in presa si in jurul BBC-ului.

Evident, ca orice sezon Doctor Who, si acesta se termina cu un dublu episod (Stolen Earth+Journey's End), derulat in mare tromba, cu surprize peste surprize si cu tematica deosebit de grava - Pamantul e remorcat si rapit de Daleks pentru fi aliniat cu alte planete intr-o combinatzie capabila sa aduca sfarsitul Universului. Producatorii s-au intrecut pe sine si au adunat in cele doua episoade o capitza de fan de personaje traditionale ale serialului:
  • toate gagicile Doctorului (Rose the bimbo, negresa Marta, oportunista Donna, batrana Sarah Jane),
  • plus personajele din cele doua seriale spin-off (Captain Jack si amicii sai din Torchwood, eroii din Sarah Jane Adventures);
  • plus o clona a Doctorului, aparuta de pe urma unei regenerari ratate in timpul careia eram gata sa pariez ca actorul David Tennant va fi expulzat din serial;
  • plus inamicii cei mai de temut ai Doctorului, nazistii Dalek pe care nu i-am vazut din sezonul trecut si care se confirma a fi nazisti avand in vedere ca la un moment dat urla in germana EXTERMINIEREN!, ceea ce mi s-a parut foarte cool;
  • plus, conform traditiei noii serii, un omagiu adus anilor 70 ai serialului, prin revenirea unuia din inamicii cei mai afurisitzi ai doctorului, monstrul Davros care nu e nici mai mult nici mai putzin decat creatorul rasei Dalek, deci un fel de tata si mama lor.
Cred ca din astea se poate deduce cate lucruri se rasucesc in acest final de sezon si cat de nasoala va fi asteptarea de 2 ani pt un nou sezon. Oricum, in ciuda aspectului monumental pe care il are finalul de sezon, rezolutzia sa e un pic fusharita iar revenirea lui Rose e patata de trei chestii: ca am vazut niste clipuri cu Billie Piper, care se pare ca e un fel de Britney Spears a Angliei, ca am aflat ca Billie Piper joaca rolul principal in ecranizarea blogului tradus si la noi, Jurnalul unei curve londoneze, si ca Billie Piper are ceva probleme la gura incat abia poate vorbi in episodul asta, lumea barfeste ca si-a confundat seringa de colagen cu aia de botox tocmai in timpul filmarilor, ori ca i-au crescut dintzii. Oricum, macar am scapat de Donna (=comedianta Catherine Tate), cea mai recenta si mai indezirabila partenera a Doctorului si nu oricum, i s-a si sters orice memorie de a fi jucat in serialul asta.

Asadar, asteptam filmul in cinematografe si pe Neil Gaiman la scenarii. Bravos, un serial cum numai britanicii stiu sa faca.



Thursday, September 18, 2008

Nasty horror


The God of the Razor
de Joe Lansdale

Asta e un volum consistent de la Subterranean Press care contine un roman full, The Nightrunners, si o anexa de 100 de pagini de povestiri legate intr-un fel sau altul de roman. Ocazia cu care s-a alcatuit un astfel de volum e aniversarea a 20 de ani de la aparitzia pomenitului roman, cea mai importanta lucrare de tineretze a lui Lansdale, de dinainte sa devina scriitor profesionist. Aceeasi ocazie a dus si la publicarea unui volum pereche, tot la Subterranean, intitulat Lords of the Razor, o antologie cu numerosi scriitori invitatzi sa scrie si alte povestiri pe marginea conceptului creat de Lansdale.

Care concept? Pai cel sugerat de titlu. God of the Razor, zeul ascutzishurilor si taishurilor, god of all things sharp and pointy, e un soi de entitate supranaturala vag asemanatoare cu Hellraiserul lui Clive Barker (sau il chema Pinhead?) si cu It al lui Stephen King. Se sugereaza pe alocuri ca dumisale ar fi chiar Marte, zeul razboiului, sau, in perspectiva western, cel care i-a invatzat pe indieni sa faca arcuri si sagetzi. In principiu zeul taishului se hraneste din violentza umana si pe unde umbla, acolo se isca razboaie sau macar crize de isterie si incaierari la drumul mare, dupa caz si posibilitatzi.

God of the Razor are si o descriere amanuntzita reflectata pe copertile celor 2 volume dar si in niste benzi desenate prin care Lansdale l-a mai promovat. E un gagiu cu joben, cu veston din piele de om la care atarna, de capatul unui intestin, un ceas de ala ca a lui Dan Diaconescu de zice cat mai e pana la sfarsitu lumii. Zeul incaltzat cu capete de oameni si are in loc de unghii lame de secera si alte smecherii pe care nu le mai tzin minte. Oricum, un tip nasol.

In romanul The Nightrunners individul asta apare mai mult in decor, in coshmarurile unui cremenal schizoid, abia in povestirile ulterioare, anexate acestui volum, Lansdale i-a dat viatza ca personaj concret. Asa ca, izolat de contextul povestirilor, The Nightrunners cu greu poate fi incadrat in dark fantasy sau literatura supranaturala de orice fel. E un horror pur sange violent, aproape de categoria nasty (tortura/mutilari/viol), incat a fost blocat de la publicare cale de vro 5 ani, ceea ce l-a facut pe autor sa prefere a publica ocazional fragmente (extinse) ale romanului sub forma de povestiri. Pana la urma s-a creat un cult underground in jurul romanului, pe atunci pseudoanonim, azi traficat la 100 de dolari in versiunea originala, asa ca e foarte binevenita editzia aniversara de care vorbim aici, la un pretz mai decent, revizuita si completata cu povestirile create pe marginea romanului si a pomenitului personaj.

Fiind un roman de tineretze (scris acu 25 de ani), da dovada de un exces de zel(=violentza) care, la data respectiva, reusea sa se eschiveze de la comparatii cu Stephen King, promovand o directie alternativa a horror-ului care avea sa explodeze la finele anilor 80*, asa-numitul curent splatterpunk. Cat despre plot, well, nu e mare lucru de capul lui: un grup de adolescentzi degeneratzi violeaza o profesoara de liceu si sunt prinsi asupra faptului; ceva vreme mai tarziu, aceiasi adolescentzi se regrupeaza si planifica sa o mai violeze odata, for the sake of ambition, atacand cabana din padure in care femeia si sotzul sau se retrasesera pentru a-si salva casnicia si a trece peste traume. Seamana un pic cu cele doua filme Funny Games ale lui Haneke (minus partea de metafilm), asadar itzi cam sta in gat mai degraba decat sa creeze un suspans real, o morala ori macar sa creeze simpatii pentru personaje. E drept, creeaza antipatii la greu. Paradoxal, nici umorul tipic al lui Lansdale nu prea e sesizabil si doar vag se atinge tema rasismului preponderenta in opera sa (si aia intr-o scena care banuiesc ca a fost adaugita in editzia revizuita). Desi opera lui Lansdale avea sa se diversifice incepand din 90 spre SF, mystery si mainstream, trebuie remarcat si faptul ca in romanul asta se regasesc si radacinile povestirilor sale splatterpunk de maturitate, precum The night they missed the horror show si The Drive-in date.

Nefiind un fan al segmentului nasty si preferand componenta dark fantasy a literaturii horror, pot afirma ca romanul mi-a lasat un gust usor acru in gura (nu amar), dar imi este clar ca isi atinge obiectivele si inteleg de ce e e recentzat cu 5 stele de catre majoritatea fanilor genului, ca roman horror de top al anilor 80. Din fericire, povestirile anexate mi-au mai oblojit hematoamele spirituale, in special:
  • Not from Detroit, despre un cuplu de batrani care asteapta in tarnatz sa vina moartea dupa ei, o mai citisem si in culegerea High Cotton;
  • King of Shadows, cu un copil ochelarist si cu spitze de alea nasoale la picioare, care sfarseste posedat de God of the Razor, ocazie cu care aflam si mecanismul prin care zeul intra in dimensiunea noastra, anume atunci cand te tai la degete, inclusiv daca te tai cu hartie;
  • The Shaggy House, cu un o casa vampirica care se tot muta dintr-un cartier in altul si suge energia, zugraveala si armonia feng-shui a caselor din apropiere.
Un fan entuziast de pe amazon caracterizeaza romanul ca The Darkest, Nastiest, Most Disturbing Mainstream Horror Book Ever. Altu se plange ca e pornoviolentza. Alegetzi ce vretzi.

- plusuri:
e o editzie extinsa a unui roman horror cu statut de cult, considerat o caramida de baza a curentului splatterpunk; altfel, un roman alert, sinistru si de impact (adica bine scris), cateva povestiri cool in anexa;
- minusuri: nu se intampla multe in romanul asta, doar oameni rai facand rautatzi de dragul raului (sau de dragul lui God of Razor, daca reusesti sa vezi the big picture, privind romanul prin filtrul povestirilor); umorul lui Lansdale e cam rasfirat
- recomandare: fanilor horrorului realist (cat de cat), adica ala in care oameni rai fac chestii rele, mai citisem chestii din astea de pe la Dean Koontz, John Saul, Ed Lee si, daca e musai sa refer si niste titluri de-ale lui Stephen King, ar fi Gerald's Game, Carrie sau Misery (strict partea horror); la care adaugatzi cateva ceshcutze de viol si tortura in plus

*cu contributia majora a lui Cliver Barker, prin prima colectie splatterpunk premiata cu World Fantasy Award, Books of Blood.

Monday, September 15, 2008

Unde-s doi puterea creste




Fell
vol.1

de Warren Ellis
cu grafica de Ben Templesmith

Fell e un veritabil proiect All-Stars, proiecte care de regula eshueaza din conflicte creative date de ambitziile celor doi co-autori, adica de orgoliile celor doua medii de comunicare - textul si imaginea. Din pacate si Fell a cunoscut o intrerupere brusca dupa acest unic volum, Warren Ellis fiind dealtfel cunoscut pentru prostul obicei de a lasa neterminate seriile BD mai lungi, ma mir ca si-a terminat Transmetropolitanul. Nu pot decat sa sper ca Fell va continua intr-o buna zi caci altfel acest prim volum, subintitulat The Feral City, e cel mult un teaser.

Fell e o serie de povesti politziste care imbina serialul Cracker cu filme politziste brutale (Seven, Hannibal) transpuse cu ajutorul graficii lui Ben Templesmith intr-o aura suprarealista, desi nu se intampla nimic supranatural in poveste.

Eroul povestii e detectivul Richard Fell care a fost transferat in ultradecadentul cartier Snowtown din pricina a doua acte de eroism, unul cu care toata lumea a fost de acord si unul cu care nu a fost nimeni de acord. Teoretic ramane pentru volumele viitoare ale seriei sa aflam motivele obscure ale transferarii detectivului Fell in acest fund de lume pictat absolut grotesc de grafica deosebita a lui Templesmith. Snowtown asta e cel de mai de kkt si oribil orash ever iar sectzia de politzie la care lucreaza Fell e usor ireala: sheful sectziei e un ipohondru care citeste Necronomiconul in ideea ca ultima sperantza in combaterea crimei e magia neagra, secretara e o isterica frustrata de a fi aflat ca sotzul sau era zoofil iar colegul de birou al lui Fell e un politzist cu picioarele amputate care a fost mutat la munca de birou in loc sa fie scos in pensie, din lipsa de personal. Fell gaseste refugiul in colectzia sa de fotografii sinistre si un jurnal personal scris pe post-ituri (folosite de grafician pe post de monolog) si e bantuit ocazional de imaginea unei calugaritze care are fatza lui Nixon.

Cazurile cu care se confrunta Fell sunt oribile iar rezolvarile vagi si relative. Voi da doar un exemplu - un alcoolic care nu mai poate bea din pricina ulcerului isi construieste un dispozitiv de facut clisme cu alcool. Cu asta creca am cam lamurit lumea: Ellis e unul din cei mai cinici autori din banda desenata moderna, Templesmith unul din cei mai grotesti graficieni iar alaturarea celor doi e curata amenintzare la adresa civilizatziei, poate de asta Fell a luat o pauza din publicare.

In concluzie, ma bucur sa citesc in sfarsit o lucrare solida de la Warren Ellis. E adevarat ca dintre clasicii britanici in viatza, Ellis e singurul de la care am citit doar ciurucuri (vezi articolele despre Nextwave si Black Gas) iar lucrarea sa de capatai, Transmetropolitan, am tot inceput-o si intrerupt-o in asteptarea editziei noi din 2009.

Observatzi ca sub autor am trecut de data aceasta si graficianul, desi de regula il ignor. Corectitudinea politica impune ca pe coperta benzilor desenate sa apara toata echipa in calitate de autori - scenaristul, graficianul, coloristul, ala care deseneaza bulelele de dialog etc. Abia pe pagina 1 se cuvine sa se detalieze cu ce s-a ocupat fiecare, ori lucrul asta mi se pare aiurea. Asta se trage de la nishte procese legate de drepturile de autor de pe vremuri. Acu 70-80 de ani nici macar nu apareau autorii pe coperta, doar brandul seriei sau editurii. Apoi, in anii 50 au inceput sa fie promovatzi graficienii, lasand in anonimat scenaristii. Apoi, in anii 70 au iesit la inaintare scenaristii lasand in umbra graficienii. Apoi s-au hotarat sa-i puna pe amandoi pe coperta si s-au enervat aia care deseneaza literele in bulelele cu dialoguri. Asa ca azi pe un volum BD vetzi gasi cam 6-7 autori pe coperta principala din care, de cele mai multe ori, doar unul conteaza - scribul - si ala e cel care apare si in articolele mele. De exemplu, tehnic vorbind, Watchmen e creatzia lui Alan Moore si Dave Gibbons. But hell, toata lumea stie ca e vorba de Watchmenul lui Alan Moore, punct.

Totusi, exista cazuri deosebite in care graficianul nu e un simplu executant ci adauga o dimensiune personala si un puls artistic fara de care povestea n-ar mai fi la fel. Ben Templesmith e unul din astia, cu stilul lui aparte de caricatura desenata peste pictura si colaj. Templesmith a explodat pe piatza cu grafica la 30 Days of Night si are propria serie de unic autor, de care v-am povestit acu 1 an - Wormwood: Gentleman Corpse.

- plusuri: o alaturare de talente imense, grafica minunata si dialoguri cinice british
- minusuri: exista un singur volum grupand primele 8 numere iar lucrarea a luat o pauza nedeterminata, povestile sunt cam scurte desi exista si un plot mai larg, ramas insa in aer
- recomandare: fanilor povestilor politziste brutale (Seven), eventual cu o doza de umor britanic negru (Cracker), celor care apreciaza grafica lui Templesmith

Friday, September 12, 2008

Niste jocuri: Condemned si Serious Sam 2



















Sarbatorind jumatate de an de la precedentul concediu, mi-am permis inca o incursiune in universul jocurilor PC care se termina repede, adica shooterele. O experientza complet satisfacatoare dupa cum se va observa in randurile de mai jos.

Avantajul principal al celor doua jocuri, adica al jocurilor vechi de 2-3 ani, e ca pot fi jucate la adevarata lor valoare, presupunand ca in anii astia ti-ai luat calculator nou. Altfel zis, se pot juca in 2008 cu absolut toate setarile date la maxim, rezultand o experientza net superioara unui joc de ultima ora castrat vizual si fragmentat de performantzele hardware. Daca mai adaugi si un videoproiector care te lasa sa traiesti experientza pe o suprafatza lata de 3-4 metri, fara nici un fel de galme datorita setarilor grafice maxime, ai garantzia unei imersiuni totale.

O sa incep cu Condemned (la care a aparut deja partea a 2-a, curand si pe PC). Asta e groaznic de satisfacator, creca cel mai brutal joc pe care l-am jucat ever, un demn urmas al lui Manhunt, desi asta din urma pare in zilele noastre cam caricatural din pricina progresului tehnic. Teoretic, Condemned e un shooter 1st person. Practic, n-am tras un glonte pe toata durata lui. Si nu e nici stealth de ala de tre sa stai mereu in bezna. E pur si simplu un joc care exploateaza toate armele alea primitive pe care nu le-ai folosit niciodata in shootere: toporul din Quake, lanterna din Doom 3, drujba etc. Adica arme care ti se dadeau la inceput sa nu pornesti cu mana in fund si dupa aia le inlocuiai cu arme de foc si uitai de ele. Ai si in Condemned pistoale si shotgunuri dar mai bine te lipsesti de ele ca n-au decat 3-4 gloantze si evident ca alea se termina tocmai in toiul actiunii si altele nu prea gasesti.

Dupa cateva incercari eshuate de a incepe jocul ca shooter, am abordat calea corecta: armele cu adevarat utile sunt lopetzi, topoare, sertare, usi de dulap smulse, scanduri cu cuie ruginite la capat, rangi, tzevi de chiuveta. Din ce am vazut pe Youtube, in Condemned 2 se mai adauga colace de buda si ai chiar ocazia sa faci chestia aia din filmul Irreversible, cu extinctorul, ori sa dai inamicu cu capu de chiuveta. Evident asta inseamna ca economia jocului face sa fii atacat mai mereu din apropiere, sa-tzi sara lumea in carca in cele mai a dracu momente si tot jocul se petrece in semibezna, adica umbli cu o lanterna de kkt si itzi sare inima din loc intr-un fel care nu suporta comparatzie cu nimic din ce am vazut pana acu. Cand iei o lopata in ceafa itzi vibreaza si maselele. Si nimic nu e mai satisfacator decat un cap in gura adversarului.

Deci un joc care desi arata ca un shooter itzi cere sa te batzi numai cu meleuri si bataia asta se produce ca o alternantza intre lovituri, parari si momente vulnerabile, in care tre sa gasesti ritmul potrivit, diferit la fiecare arma si inamic.

Povestea e mai mult de forma: esti un agent FBI care cerceteaza niste crime brutale in contextul unei creshteri ingrijoratoare a violentzei intr-un cartier afectat de ceva clan satanist sinistru. Inamicii sunt umani si semi-umani, adica brute violente care evolueaza de la homeleshi, hip-hoperi de strada si camionagii pana la satanisti automutilatzi, copii salbaticitzi, gagici isterice sinistre si rednecksi plini de bube. Totzi urla, gafaie, se screm si totzi ies din bezna, sar din dulapuri si nu se linistesc pana nu incaseaza o lopata bine plasata in creshtet. Iar ritmul jocului e foarte lent, adica te tarai cu un nod in gat si 0 lanterna aprinsa asteptand urmatoarea explozie de violentza. Highly recommended.

La polul exact opus e Serious Sam 2 (a nu se confunda cu add-onul Serious Sam: Second Encounter), care e complet neserios, extrem de alert si mai colorat decat Disneylandul. Asta e un shooter pur sange in stilul Painkiller, in care stai cu degetu pe tragaci pana itzi amortzeste datorita numarului extrem de mare de inamici care ataca in avalanshe prin spatzii extrem de largi, de alergi ca nebunu. Printre inamicii lui Serious Sam se numara jucatori de fotbal american care placheaza brutal si arunca mingi explozive, the zombie stockbroker (agentzi de bursa care s-au sinucis din cauza caderii bursei), the kung-fu zombie, trollul albinos si unii inamici traditzionali ai seriei. Jocul e EXTREM de divers in designul nivelelor.

Am vazut niste note de kkt acordate jocului (6 pe Gamespot) cu niste reprosuri la care nu le vad sensul. Aia zic acolo ca fatza de primul joc, nivelele ar fi mai mici si mai monotone, ceea ce ma face sa cred ca recenzorul n-a jucat mai mult de un sfert de ora. Gradatzia dificultatzii, numarul de inamici si dimensiunea spatziilor de manevra evolueaza foarte misto, ajungand in a doua jumatate a jocului la dimensiuni ridicol de mari. Tematica nivelelor e foarte variata si e unul din putzinele shootere care chiar te obliga sa folosesti majoritatea armelor. E drept ca nu prea conteaza unde ii impusti pe inamici, dar asta n-a contat niciodata in Serious Sam.

Cu un singur reprosh sunt de acord, umorul uneori e cam stupid si voice actingul nasol, desi sunt momente geniale cum ar fi cautarea cadavrului lui Duke Nukem (which takes FOREVER) si tot felu de aluzii haioase la alte shootere ale vremii.

Friday, September 05, 2008

Filmele vorbite pe la spate - august 2008

























Musai de vazut


The Mist e cel mai recent film al marelui Frank Darabont, care l-a pus pe Stephen King pe harta cinematografica cu excelentele Shawshank Redemption si Green Mile. Evident ca si asta e o ecranizare dupa King, una total diferita de cele doua filme pomenite si mai aproape de eticheta horror asociata cu numele autorului. Un grupa de cetatzeni raman sechestratzi intr-un supermarket din pricina unei cetze groase care a umplut orashul si din care ies bazdaganii lovecraftiene venite probabil din alte dimensiuni. Asadar filmul e o variatziune pe tema consacrata de John Carpenter - oameni sechestratzi care o iau razna in situatzii de criza. Faptul ca se petrece in supermarket poate duce cu gandul la Dawn of the Dead dar eu zic ca mai bine sa nu mergem incolo, aici e vorba de cu totul altceva si nu doar pt ca ca The Mist nu e cu zombie. Finalul filmului e foarte discutat prin recenzii, zice lumea ca e modificat fatza de al nuvelei. Eu n-am citit nuvela dar m-am simtzit ingrozitor de nashpa vazand cum se termina filmul. Asadar e un survival horror ultraclasic cu un final inovator dar care te prost dispune cumplit. Eu zic ca filmul face cinste CV-ului lui Darabont tocmai prin faptul ca e complet diferit de celelalte doua ecranizari dupa King si ca ofera o morala groaznica: ca sa ieshi dintr-o situatzie de kkt nu tre sa fii nici erou, nici lash, tre sa ai bafta.

Antikorper (Antibodies sau Antimatter in engleza) e versiunea nemtzeasca la Silence of the Lambs. Acuma daca as fi un cacanar snob, as zice ca filmul nemtzesc da lectzii lui Hopkins si lui Jodie Foster, which is bullshit. De fapt e bullshit si afirmatzia ca ar fi versiunea nemtzeasca a pomenitului film. Realitatea (care e destul de subtila) e ca filmul pare sa fie similar cu Silence of the Lambs din cauza ca personajul negativ ne induce in eroare pe directia asta, facand chiar referintze directe la Hannibal care devine astfel un plot device mai degraba decat o sursa de inspiratzie a filmului. E genial modul in care, ca spectator, te lasi pacalit de similitudini si referintze in acelasi mod in care se lasa pacalit si eroul pozitiv, un militzian de la tzara care investigheaza un caz de crima pedofila, sub indrumarea unui celebru pedofil intemnitzat la Berlin. Prin discursuri alambicate si ghicitori, psihopatul incearca sa-l introduca pe militzian, altfel un tip foarte conservator, in tainele sexului nesolicitat si dezinhibat. Militzianul pudic degenereaza incet incet manat de conflicte interioare intre dragostea de nevasta si pofta de sex animalic, problema agravandu-se mai ales dupa ce afla ca fiul sau si-a facut un obicei din a-si arata putza colegelor de clasa.

The Happening e noul film al lui M. Night Shyamalan, care candva facea horroruri de Oscar (Sixth Sense, Signs), iar mai deunazi lua Zmeura de Aur (Lady in the Water). Despre The Happening opinia generala e proasta, dar a mea e buna, fiind destul de apropiata de cea a lui Roger Ebert. E destul de clar de ce filmul e prost vazut: actorii-s de carton, pe alocuri replicile si deciziile personajelor sunt stupide iar Marky Mark joaca de parca face misto. Si mai e si problema ca lumea s-a obisnuit ca filmele lui Shyamalan sa se termine cu o poanta, ceea ce aici nu e cazul, aici lucrurile sunt clare dupa vro juma de ora. In schimb un fan SF/horror ar trebui sa fie in stare sa recunoasca un foarte puternic iz de Twilight Zone din ala ca pe vremuri, lipsit de efecte speciale si cu personaje stupide care transmit in mod strident mesajul filmului, in cazul asta unul ecologic. Ar mai fi de pomenit si referintzele la Pasarile lui Hitchcock care apar la tot pasul. Si pana la urma e un merit (si asta invatzat din Twilight Zone) sa faci un horror cu suspans rezonabil aproape lipsit de efecte speciale si galagie, despre o lume care se indreapta spre apocalipsa in liniste, cu mici izbucniri de panica neputincioasa. Deci povestea ar fi ca ecosistemul planetei s-a cam saturat sa fie sodomizat de omenire si plantele au inceput sa emane neurotoxine care ii fac pe oameni sa se sinucida. Marea subtilitate a filmului e ca plantele detecteaza (si omoara) doar grupuri mari de oameni, de aceea secretul supravietzuirii e sa umbli in grupuri cat mai mici, de preferintza de unul singur, ceea ce are o serie de implicatii sentimentale de care nu-s sigur ca s-au prins toti recenzorii filmului, decat sarmanu Ebert care e batran si cu un picior in groapa si intelege cum stau treburile astea dupa cum ne marturiseste si in recenzie. Pe scurt, mi se pare mai cool (=mai placut si mai provocator) macar decat Village, Unbreakable si Lady in the Water.

Contra Plictiselii

Street Kings e revenirea scenaristului Training Day (David Ayer, aici ca regizor) in colaborare cu scriitorul James Ellroy (L.A.Confidential, Black Dahlia Murder). De pe mana celor doi au iesit doua din cele mai bune filme politziste din memoria mea, pomenitele Training Day si L.A.Confidential. Din pacate Street Kings e doar o umila corcitura intre cele doua, cu actori mai slabi si scenariu mai ametzit. Aici Keanu Reeves, un pic buhait de alcool, ia rolul jucat in pomenitele filme de Russel Crowe si Ethan Hawke, iar Forest Whitaker pe al lui Denzel Washington. Nici unul dintre ei nu se ridica insa la nivelul comparatziei facute, iar Street Kings ramane fratziorul mai mic si mai prost al celor doua filme. Ma folosesc totusi de ocazie pentru a recomanda precedenta colaborare Ayer-Ellroy, tot film politzist, Dark Blue cu Kurt Russell.

Son of Rambow e un film britanic interesant pentru copii dar nu numai. Eroul e un baietzel crescut intr-o secta de iehovishti care nu au voie sa se uite la televizor si sa asculte radio (sunt absolut de acord cu aceasta teza). Asa ca atunci cand vede din intamplare o scena din Rambo pe caseta video a unui coleg de clasa, ramane marcat pe viatza si devine un Rambo impersonator. Colegul sau de clasa se foloseste de ocazie pentru a face propria versiune a filmului Rambo, cu care participa la un concurs cinematografic pt copii. Asa ca astia doi, impreuna cu un cocalar francez venit la scoala in schimb de experientza, se muncesc sa faca filmul in timp ce mama baietzelului e amenintzata cu expulzarea din secta din pricina ca nu e in stare sa-si tzina copilul departe de mass-media. Filmu e lent si inocent dar ridica niste probleme cool si e foarte relaxant.
Poate ar merge o comparatzie chiar cu Billy Elliott, daca-l mai tzinetzi minte.

Halloween 2007 e viziunea lui Rob Zombie asupra celui mai celebru (si influent) slasher movie din istorie. Un film la care este cam imposibil sa ii faci un remake altfel decat cut-by-cut, asa ca Zombie face si el ce poate, adica reinventeaza mitologia facand un film jumate prequel/jumate remake. In stradania asta a lui, incearca sa faca lucrul care in opinia fanilor nu trebuia facut, si anume sa dea o fatza umana cremenalului Michael Myers, caruia ii statea bine mersi in rolul de boogieman de nestavilit si lipsit de motivatzii umane. De fapt tocmai statutul asta facea din filmul original al lui Carpenter o mare chestie. Ei bine, in viziunea lui Zombie ni se arata copilaria nefericita a lui Michael, care la 15 ani era un rocker grasutz fan Kiss (de aici fetishul pentru masti) si traia in casa cu o mama parashuta (Sheri Moon), un tata nasol, o sora curvishtina si o sora bebelush pe care o iubeste (rolul ocupat de Jamie Lee Curtis in filmele vechi, aici jucat de o ochelarista naspa). Toti actorii lui Zombie apar in film in roluri extrem de episodice:
  • Ken Foree, legenda horror lansata de Dawn of the Dead, joaca aici o singura scena, si in aia sta pe buda si vorbeste cu Michael care incearca sa intre peste el sa-i ia salopeta;
  • Udo Kier apare cam juma de minut, in rolul directorului de sanatoriu;
  • Sid Haig aka Captain Spaulding, tot cam juma de minut, in rol de gropar;
  • William Forsythe, cam 2 minute, in rolul tatalui degenerat al lui Michael;
  • Danny Trejo, are 2 scene a cate 1 minut, in rolul femeii de serviciu de la sanatoriu.
La astia se adauga vedeta-legenda Malcolm McDowell, care preia rolul lui Donald Pleasance, al psihiatrului fatidic care incearca sa simpatizeze cu cremenalul de cand acesta era mic copil dar degeaba. Pe scurt, Rob Zombie face pe dracu-n patru ca filmul sa fie al lui si nu al altcuiva: actorii, brutalitatea scenelor, muzica, totul are o identitate clara. In schimb tocmai aceasta identitate il indeparteaza de ratziunea existentei si celebrarii filmului lui Carpenter, un horror absolut silentzios, fara sange, cu un erou care e mai mult decor decat personaj si cu o singura piesa repetata obsesiv pe soundtrack. La Zombie e galagie, cafteli la greu, dat cu capu de chiuveta, tras gagici de par, eroina e ochelarista, cam mult sange si mutarea perspectivei asupra eroului cu care ma tem ca ni se cere chiar sa simpatizam. Recomandat fanilor Zombie si fanilor Halloween dar, in afara acestei paradigme, nu prea ofera motive de bucurie cinefilica.