Thursday, April 26, 2018

Filme musai: The Boat that Rocked, The Visit, Split, Bone Tomahawk, Neon Demon, Baskin


The Boat that Rocked (aka Pirate Radio)

(regizat de Richard Curtis, autorul lui Bridget Jones si a altor comedii romantice britanice)

That's the whole point of being the government. If you don't like something you simply make up a new law that makes it illegal. Valabil si invers - daca-tzi place si nu e legal, rezolvi sa fie legal, ar adauga ilustrii nostri conducatori.

Cam asa a functzionat tzara asta de la infiintzare si pana in prezenta, intr-o spirala a urii exprimata prin legalizarea si criminalizarea reciproca a nazuintzelor a diverse triburi. Filmul asta, pe care l-am vazut tardiv (e vechiutz) clarifica foarte multe din cum functzioneaza politica romaneasca de azi.

Chestia care trebuia facuta ilegala in acest film erau posturile de radio pirat care transmiteau non-stop muzica rock in anii 60, cand media mainstream de la ei, BBCul, dadea maxim juma de ora de muzica pe saptamana si aia simfonica. Niste constipatzi din Ministeru Culturii si Identitatzii lor Natzionale (din poza de deasupra, cu un Kenneth Branagh veshnic antipatic in frunte) isi pun in gand sa starpeasca radiourile care transmiteau rock. Necazu e ca in urma unei legi tampite care, mai mult din avant poetic, a folosit sintagma "se interzic posturile de pe solul Marii Britanii", o gramada din radiouri s-au mutat pe vaporashe plutind in larg, unde sponsorii si fanii aduceau viniluri sau mancare DJilor. Erau DJ din aia cool, care spuneau si povesti intre piese, nu doar se hlizeau cum fac ai nostri. Cam cum era Pittis pe vremuri sau Nic Cocarlea mai recent.

Povestea (semi-reala) e despre un vaporash de asta si DJ-ii care lucrau pe el - o gramada de actori britanici semi-cunoscutzi, plus raposatul Seymour Hoffman.

Filmul nu e chiar musical, dar are multa muzica in el incat lasa uneori impresia ca ar fi. Ca ton e un fel de comedie - regizorul britanic e cunoscut pentru Love Actually, dar mai mult ca scenarist pentru seriale cu Rowan Atkinson (Mr. Bean, Black Adder). Deci e o gramada de distractzie aici, e si sex, alcool si rock'n'roll. Un film foarte relaxant, placut la vazut si auzit.

Si o confirmare ca nu doar politicienii nostri sunt meschini, ci si ai altora - e in fisha postului.


****************************************************


The Visit

(regizat de M. Night Shyamalan, candva superstar al filmului cu poanta)

Shtitzi expresia aia sinistra, "tinerii frumosi si liberi", care adesea mi-a sunat ca un manifest al gerontofobiei la hipsterii narcisisti care nu au simtzu trecerii timpului si traiesc permanent "in the NOW". Din pricina acestui gen de condescendentza Romania europeana a pierdut votul pensionarilor (esentzial intr-o populatzie imbatranita) si ne-am ales cu mocirla in care ne bem cafelele acum, in loc sa avem o tranzitzie graduala majoritar imbratisata spre Europa civilizata.

Cumva despre gerontofobie e si The Visit, unul dintre rarele filme care reuseste sa puna un cuplu de oameni batrani in postura de monstri. El sufera de incontinentza si e nevoit sa poarte scutece pe care le aduna intr-un grajd sa le dea foc. Ea sufera de dementza si noaptea umbla dezbracata prin casa, frecandu-se de peretzi. Povestea e spusa din perspectiva nepotzeilor ingrozitzi de cat de oribila e batranetzea. Pe baietzel hai ca-l mai intzeleg, e un pushti aiurit. Dar mai are si o sora hipsteritza incredibil de enervanta. Povestea se transforma treptat dintr-un family movie deprimant intr-o versiune modernizata a lui Hansel si Gretel.

Filmul e important - e incursiunea lui M. Night Shyamalan in cimenaul indie de buget ultraredus, dupa multe gherle si bani aruncatzi pe fereastra cu blockbustere SF ratate, care n-au devenit niciodata blockbustere, insa au adunat o gramada de nominalizari la Premiile Zmeura de Aur. Mie Shyamalan continua sa-mi fie simpatic - am fost incantat pe vremuri de al Shaselea Simtz si Signs, ma numar chiar printre cei carora le-a placut The Village si The Happening.

The Visit e un film de tip "found footage" - totul e montat din scene filmate de cei doi nepotzei cu telefoanele mobile sau camere de filmat de care nu se despart niciodata. Totusi, cei doi actori-copii sunt EXTREM de enervantzi (unde esti tu Haley Joel Osment?) si il incarca negativ pe spectator incat unii s-ar putea sa gaseasca filmul greu de suportat pana la capat.


*************************************************************************

Split

(regizat de acelasi M. Night Shyamalan)

In filmul de mai sus Shyamalan se ia de oamenii batrani, aici se ia de cei cu boli mintale. E o anume disperare in felul in care regizorul ataca teme astea din astea la limita decentzei, insa a reusit sa faca doua filme cheap destul de intense dupa foarte multe blockbustere ratate si de fapt nu mi-e clar in ce masura filmele lui iau peste picior sau invita la dezbatere. Ambele filme depashesc semnificativ zona realismului, alunecand spre fantasy, aici chiar putzin SF - se mentzioneaza niste premise shtiintzifice care sugereaza ca oamenii cu boli mintale sunt de fapt supereroi rejectatzi de societate.

James McAvoy e un gagiu suferind de personalitatzi multiple, iar una dintre personalitatzi si-a facut un prost obicei din a rapi gagici (am uitat de ce). Una din fetele rapite e mai desteapta si incearca sa-i manipuleze personalitatzile sa se saboteze intre ele.

E acelasi Shyamalan dintotdeauna - o idee cretina pusa cumva intr-un film interesant. Sigur, in zilele noastre Shyamalan nu mai e ce era, reputatzia i-a fost terfelita. Se pare totusi ca aceste doua filme "indie" l-au relansat cat de cat si deja omul a anuntzat niste proiecte de viitor interesante, cum ar fi un cross-over intre antieroul din acest film si cel jucat de Bruce Willis in Unbreakable, unul din filmele de tineretze ale regizorului (iese la anul, cu titlul Glass).

Principalul punct de atractzie aici e actorul James McAvoy care are de lucru serios in a juca cateva personalitatzi diferite cu acelasi trup si acelasi chip (dar cu grimase si manierisme diferite). Ii iese excelent dinamica asta si actorul reuseste sa tzina spectatorul atent chiar si atunci cand povestea o ia cu totul razna, renuntzand la orice pretentzie de speculatzie ori introspectzie. Aproape toata lumea, indiferent de cat ii pasa de portofoliul lui Shyamalan, il va gasi drept un film entertaining.



************************************************

Bone Tomahawk

(regia S. Craig Zahler, scriitor de westernuri si cantaretz metal, la debut in cinema)

Westernul horror e unul din genurile marginalizate din istoria cinema-ului, perfect ignorat de toata lumea in afara de fanii Dark Tower care tot asteapta ecranizarea aia de vreo 20 de ani. Ma rog, au primit-o recent si s-au desumflat cumplit. Bone Tomahawk e o mostra rarissima a acestui gen, altfel destul de popular in varianta literara, ca mash-up a doua sortimente de pulp fiction care in formele lor originale nu s-au prea intersectat.

Alte tentative ratate de lansare a westernului horror din ultimii zece ani au fost Jonah Hex, proiect cu un hype enorm (Brolin si Malkovich actori principali, Mastodon pe coloana sonora), apoi Cowboys vs. Aliens, din care n-au iesit decat filme de actziune de duzina.

In sfarsit Bone Tomahawk e un reprezentant simpatic al genului. E filmul pe care speram sa-l faca Tarantino in loc de bashina aia de Hateful Eight. Regizorul S. Craig Zahler e la origini scriitor de romane western si in calitatea asta a fost un discipol al scriitorului Joe Lansdale - maestrul absolut al literaturii western horror. In multe privintze filmul arata ca un tribut adus operei lui Lansdale, recicland mai multe motive din opera acestuia - ma rog, unii le-ar numi clishee dar, genul e atat de slab reprezentat in cinema incat filmul asta va aparea foarte fresh (notziunea de clisheu nu are inca suficienta acoperire cantitativa).

Conteaza enorm si participarea lui Kurt Russell in genul de rol care-i vine ca o manusha, al unui sherif brutal si acrit de viatza prin Vestul Salbatic. Alaturi de niste amici ai sai (Patrick Wilson din serialul Fargo, unu din Lost si batranul Richard Jenkins), sherifu porneste pe urmele unui trib de indieni canibali care au rapit-o pe nevasta doctorului din sat. Expeditzia tre sa ajunga la locatzia tribului inainte ca acestia sa o manance pe femeie, asa ca filmul are un ritm alert, bine rasplatit de un punct culminant foarte sangeros.


*************************************************************************

 

The Neon Demon

(regizat de Nicolas Winding Refn, Lynch/Kubrick wannabe, autorul lui Drive)

Narcisismul provoaca grave disfunctzionalitatzi sociale si o cultura a imaginii in detrimentul functziei si utilitatzii, iar marketingul e stiintza satanica care prolifereaza aceasta ciuma dincolo de post-truth, inspre epoca post-logic si post-utility. Cultura selfie-ului si psihozele de schema corporala au fost doar simptome incipiente. Popoarele latine, mai usor impresionabile pe cale vizuala si orala, sunt cele dintai victime. Alte tzari, care si-au mai cultivat o cultura a abtzinerii si ponderarii, au mai gasit cai de gestionare a hedonismului unei populatzii tot mai self-absorbed si mai parazitara, incapabila de a mai indeplini orice forma de contract social.

Danezul Refn analizeaza problema in Neon Demon - un film la fel de frumos ca personajele sale. L-a facut intentzionat asa, insa e cam dificil de urmarit. Se inspira in buna masura din predecesori precum Mullholand Drive, Suspiria ori Black SwanRefn e un maestru al pastisharii, iar trucurile sale stilistice fura ochiul si urechea. In tineretze, cand il dadea prima data la TIFF parea mai obraznic si dispus la riscuri, acum insa lasa impresia ca nu vrea in ruptul capului sa isi dezamageasca fanii castigatzi cu Drive.

Povestea e despre niste japitze ordinare care, frumushele fiind, viseaza sa avanseze in cariera efemera de top modele cu orice pretz, calcand pe cadavre (la propriu). E destul de oribil ce se intampla aici si se incearca starnirea unui sentiment de repulsie fatza de frumosul trupesc feminin, asociat aici cu ocultismul si satanismul, tema inspirata din filme giallo clasice. Refn ofera o viziune bizara, medievala, de a legitima in post-modern ideea ca frumusetzea trupeasca feminina e de sorginte oculta si provocatoare de pierzanie, iar chirurgia estetica moderna nu face decat sa potentzeze problema.


*******************************************

Baskin

(regia Can Evrenol, debutant turc)

L-am intalnit pe turcul Can Evrenol in 2012 la festivalul londonez de film FrightFest. Pe atunci facea parte din public si ne inghesuiam amandoi dupa autografe pe la afterpartyurile festivalului sa mai schimbam impresii despre destinele horrorului romanesc si turcesc - ambele erau la pamant in plan cultural, insa manifeste in plan cotidian. Iar lucrurile chiar au degenerat de atunci, si la noi, si la ei, incat omu a fost nevoit sa fuga din tzara.

Anul trecut Can Evrenol nu mai era spectator ci aparea in programul FrightFest in calitate de regizor cu horror turcesc de renume internatzional, culegand deja lauri in circuitul de festival si fiind unul din putzinele filme din istoria Turciei cu distributzie in SUA. Evrenol a facut ceva cu viatza lui, in timp ce eu tot la stadiul de spectator am ramas.

Regizorul e unul dintre cei mai eruditzi horroristi pe care i-am cunoscut si fiecare minut al filmului sau are o referintza de o maniera sau alta, majoritatea prea tehnice si subtile ca sa poata fi considerate easter-eggs in maniera in care o face sa zicem Tarantino. De exemplu, Turcia are o lunga traditzie a cvasi-plagiatelor, in anii 80 cand compensau interdictzia de import a filmelor americane facandu-si propriile versiuni de Star Wars, Terminator , Superman etc. Evrenol ironizeaza perioada respectiva propunand aici o versiune turceasca a lui Hellraiser, cu structura generala a scenariului si titlul preluate de la succesul de acu catziva ani, The Raid (titlul Baskin e chiar traducerea in turca a lui Raid, filmul fiind promovat cu titlul turcesc pentru a evita confuzia). Povestea e minimala, despre niste politzisti betzi care ajung in iad si chestiile pe care le patzesc ei pe acolo.

Totusi nu avem de a face cu o parodie si, in ciuda exceselor de violentza brutala, nici cu "torture porn". Miza e grotescul ocult, suprarealist si intens atmosferic, potentzat de o coloana sonora hipnotica in spiritul Carpenter/Goblin, tragandu-si influentze ideologice din seria Hellraiser iar pe cele stilistice din cinema-ul gore italian (Fulci si Bava). Mitologia tziganeasca e subtil coroborata cu exotismul actorilor si dialogurilor in turca. Filmul reuseste chiar sa lanseze un nou personaj iconic pentru cinemaul horror (piticul din imaginea de mai jos), o chestie care nu s-a mai intamplat din anii 70-80 cand era o veritabila competitzie in acest sens (Pinhead, Freddy, Jason).

In anumite partzi Baskin e dificil de vizionat. E lent, tradand faptul ca in forma originala fusese un scurt-metraj pe care regizorul l-a intins cat a putut. Totusi, dincolo de mandria de a fi baut doua beri cu Can Evrenol intr-o hruba din Londra, Baskin ramane unul dintre cele mai cizelate si competente debuturi horror de o gramada de vreme incoace, creca de la debutul lui Eli Roth, iar valva pe care a facut-o in festivaluri i-a asigurat regizorului deja contracte pentru filme in limba engleza.



Thursday, April 19, 2018

Filme contra plictiselii: Blade of the Immortal, Wilson, Happy End, The Beguiled, Mom and Dad, Baby Driver


Blade of the Immortal

(al 100-lea film al lui Takashi Miike)

Legenda cinema-ului japonez Takashi Miike a ajuns la al 100-lea film - record intalnit doar in industria porno. Ca sa sarbatoreasca centenarul odata cu Romania, a ales sa ecranizeze una dintre cele mai indragite benzi desenate japoneze, Blade of the Immortal, scrisa de Hiroaki Samura pe parcursul a  mai bine de 20 de ani. Filmul a avut astfel insemnatate majora in lumea pop culture, fiind inclus si in competitzia de la Cannes.

Doar ca eu nu ma prea omor dupa filmele cu samurai. Toate sufera de o anumita simplitate a povestii, condimentata aici cu un element fantastic - faptul ca samuraiul e nemuritor si de fiecare data cand e ciopartzit niste viermi il ajuta sa se reintregeasca (inclusiv atunci cand i se amputeaza membre). Nu mi-e clar ce vrea sa spuna autorul - centenar, reintregirea neamului?

Cel mai misto lucru din filmul asta e diversitatea sabiilor cu care se bat protagonistii, vreo 20 de feluri de sabii (unele infipte in spinarea personajului din poza): sabie subtzire, lunga, groasa, telescopica, sabia-ciocan, ciocanu-sabie, sabia-trident, sabia dubla. S-a investit mai multa imaginatzie in designul sabiilor decat in personaje, care nu prea apuca sa capete individualitate inainte de a fi macelarite. Asta e principalul neajuns al filmului - toate personajele sunt hacuite inainte sa spuna mai mult de cateva vorbe, uneori nici nu le e clara motivatzia. Sunt omoratzi cam doosute de figurantzi, iar la un momendat obosesti sa tot auzi fashaitul ala de sabie taind prin carne.

Samuraiul protagonist e jucat de un superstar pop din Japonia si asta ar trebui sa faca filmul mai fun decat e, insa cine nu e familiar cu pop-ul japonez nu va simtzi nimic in sensul asta. Or fi si niste referintze la filmele clasice cu samurai dar nu le-am sesizat (erau mai remarcabile in precedentul film cu samurai al lui Miike13 Assassins). Cum n-am citit nici banda desenata, creca am ratat cam tot ce trebuia sa fie fun legat de filmul asta.

Banda desenata din care e inspirat filmul e FOARTE lunga si s-ar preta la continuari, insa filmul n-a facut destule valuri comerciale incat sa merite efortul. O oportunitate majora cam ratata.


*************************************

Wilson

(regizat de Craig Johnson, hipster)

Tot o ecranizare BD, insa de cu totul alta factura, originara in undergroundul indie american.

Se fac multzi ani de cand am scris despre cartea Wilson, scrisa si desenata de Daniel Clowes, unul dintre autorii mei preferatzi din BD-ul american. Pe vremea aia lumea era umpic alfel iar impactul povestii era cu totul altul. Dialogurile cinice si ofensatoare nu devenisera inca cool, asa ca protagonistul era cat de cat interesant.

Astazi pare destul de banal, caci miza povestii era tocmai acel spirit "offensive cool" abuzat azi de toata lumea de la articolele Vice la parlamentari, de hipsterii care spunand chestii "cringy" spera ca vor ajunge candva in Parlamentu Romaniei, acolo unde e distractzia adevarata. Asadar genul de discurs care dadea acu 10 ani farmecul protagonistului din Wilson s-a cam banalizat azi, cand pana si liderii politici umbla cu o retorica a prohabului desfacut.

Pe de alta parte cineva a decis ca filmul asta trebuie sa fie o comedie romantica, deci dimensiunea cinic-nihilista a povestii originale e atenuata, iar Woody Harrelson, joaca intr-o maniera cam parodica, de parca nu si-ar lua personajul tocmai in serios. Ceva mai potrivita spiritului materialului original e Laura Dern (foarte activa in ultimii ani - vezi noile Twin Peaks si Star Wars). Ea joaca pe sotzia alienata a eroului, pe care acesta o cauta dupa multzi ani de la despartzire - o calatorie initziatica cu o gramada de surprize placute si neplacute. S-au tot facut genul asta de comedii amare (filmele lui Alexander Payne) asa ca in ciuda faptului ca cartea avea un punch foarte puternic, filmul Wilson pare tardiv si nu se ridica la nivelul marilor ecranizari dupa Clowes (Ghostworld si Art School Confidential). E cat de cat un film amuzant, iar cine crede ca Woody Harrelson apare tot mai rar prin filme ar trebui sa-l vada.



*********************************************

Happy End

(regizat de Michael Haneke, legenda)

Probabil Haneke face misto de noi, dar sunt mai multe indicii ca noul sau film ar fi o continuare directa a succesului sau de Oscar Amour, despre care am scris cu alta ocazie. Actorii Jean-Louis Trintignant si Isabelle Huppert par sa joace aceleasi personaje (tata octogenar vaduv si fiica sexagenara capitalista), iar intr-o scena batranul chiar rememoreaza modul in care si-a sufocat nevasta muribunda (deznodamantul din Amour).

Tonul este insa diferit - mai putzin minimalist, despre o familie mai numeroasa si mai colorata (copii, gineri, nepotzi, servitori marocani, un caine obraznic), iar actziunea se petrece prin Calais, pe malurile insorite ale Mânecii, unde familia moshului traieste intr-un casoi superburghez. Filmul e si mai putzin elegiac, desi subiectul e tot morbid, insa unde Amour emana tristetze gri, Happy End emana un fel de scarba-dispretz fatza de omenire (posibil sa fie cel mai sardonic film al lui Haneke de la Funny Games incoace).

Aproape toata lumea din familie e putzin dusa cu pluta insa in moduri subtile. Extremele mai putzin subtile sunt moshul si nepotzica de 10 ani, care nu sunt capabili sa-si cenzureze sentimentele - primul pentru ca nu mai vede rostul, fetitza pentru ca n-a invatzat inca cum. Diferentza esentziala intre cei doi e ca nepoata are un smartphone, in timp ce moshul isi gaseste refugiu in dementza.

Deci e un film pe teme dragi mie, dar cam sec si distant, cu o buna parte din poveste cam fragmentata, in care tre sa te prinzi cine cu cine vorbeste (unele conversatzii sunt purtate doar prin telefon, intr-o ferestra de whatsapp). Haneke a ajuns la varsta si reputatzia la care-l doare la basca, si dezvolta o tendintza de a-si labartza filmele sfidator, cu personaje foarte sarace in emotzii. 


*********************************************

The Beguiled

(regizat de Sofia Coppola, feminista)

Remake dupa un film cu Clint Eastwood, mai actual ca niciodata in actualul context al razboiului dintre sexe declansat in 2017. In timpul Razboiului Civil din SUA, Colin Farrell joaca un soldat yankeu ranit care incape pe mana unui cuib de gagici sudiste care traiau sub managementul si pumnul de fier al lui Nicole Kidman, intr-o casa care n-a mai vazut de foarte de mult picior de barbat.

In prima faza lucrurile decurg normal, gagicile il panseaza pe nenorocit si chiar refuza sa il predea ca prizonier de razboi. La schimb, el le mai ajuta cu sapaliga pe langa casa. Insa, dupa cum ne invatza istoria recenta, hartzuirea sexuala e in sangele fiecarui barbat iar tensiunea sexuala in sangele oricarei femei, si e nevoie doar de o scanteie si o pozitzie de putere ca abuzul sa iasa la lumina. Nu pot spune mai multe fara sa dau spoilere asa ca mai zic doar ca filmul e cam lent, lipsit de surprize, frumos pe alocuri datorita designului de epoca.

Tzineam totusi minte ca in varianta cu Clint Eastwood din anii 70 se intamplau mai multe decat aici, unde detaliile secundare au fost eliminate pentru a da mai multa fortza temei centrale a abuzului reciproc intre barbatzi si femei. N-avetzi incredere in barbatzi, n-avetzi incredere in femei, everyone's an asshole - filmul nu se incurca cu detalii. Tocmai ca sa nu se incurce in detalii s-au distribuit actritze albe in personaje care, conform romanului pe care e bazat filmul, erau negrese.


*********************************************

Mom and Dad

(regizat de Brian Taylor, coautor al seriei Crank)

Eu te-am facut, eu te omor! e o vorba veche din batrani folosita in familia traditzionala din zonele rurale de catre parintzii care trebuie sa administreze corectzii comportamentale vlastarelor. Toata copilaria am auzit din vecini racnete de aceasta maniera, facandu-ma sa ma intreb ce alte astfel de drepturi traditzionale mai exista oare asupra celor pe care i-ai procreat.

Pornind de la asta Brian Taylor (fost creativ publicitar, coautor al seriei Crank cu Jason Statham) s-a gandit sa faca un horror in care lumea e contaminata cu o epidemie ce ii face pe parintzi sa vrea sa-si omoare copiii cu orice pretz. Adica chimia instinctului matern/patern e inversata de ceva agent chimic lansat de rusi astfel incat americanii sa-si decimeze viitoarele generatzii.

Protagonistii sunt Nicolas Cage si Selma Blair, un cuplu obosit care nu intzelege unde au disparut visele tineretzilor lor - o buna parte din vina e a copiilor, care au si deprins obiceiul de a le fura bani din portofel fara sa intrebe. Necazu e cand Nicolas Cage si Selma Blair realizeaza ca si socrii lor au aceleasi sentimente fatza de ei, iar razboiul intergeneratzional capata proportzii cu adevarat horror cand intervin bunicii.

Din pacate odata ce te-ai prins de idee filmul nu are multe de oferit, iar eu unul sunt iritat de montajul acela spastic de videoclip al anilor 90, cu schimbari bruste si obositoare de unghiuri. Ar fi putut sa iasa ceva misto, dar a iesit un film de actziune, iar personajele-copii sunt atat de antipatice incat chiar te bucuri undeva in suflet ca parintzii vor sa si-i omoare.

P.S. Mi se pare inexplicabila calea pe care apuca cariera lui Nicolas Cage si nu mi-e clar unde vrea sa ajunga. Rolul lui de aici e destul de aproape de ce a facut in remakeul Wicker Man.


************************************

Baby Driver

(regizat de Edgar Wright - Shaun of the Dead si multe comedii horror british)

Edgar Wright, regizor englez pe care altfel il stimez enorm (Shaun of the Dead, Hot Fuzz etc.), o cam da aici cu bata in balta incercand sa faca o versiune mai funny si mai alerta a lui Drive (filmul lui Refn). Retzeta e clar luata de acolo - un shofer misterios si taciturn e shantajat de unii sa ajute la niste spargeri de banci ce se soldeaza cu urmariri spectaculoase cu mashini; totul se intampla pe muzica, shoferul facandu-si treaba sub adapostul psihologic al playlisturilor la care lucreaza asiduu in timpul liber, sperand ca intr-o buna zi sa scape de jobul asta ca sa devina un om mai bun, pentru o gagica buna care intre timp se chinuie cu un job de chelneritza.

Diferentza esentziala fatza de Drive sta in muzica si de acolo se repercuteaza in toate directziile - psihedelicul e inlocuit aici cu niste hituri a la Tarantino, care sa se potriveasca pe ritmul alert al actziunii, pe cerintzele unui public suferind de ADHD (sau amator de Need for Speed) si pe tipologii de personaje imprumutate tot de la Tarantino (Reservoir Dogs sa zicem). E suparator faptul ca Edgar Wright se multzumeste cu a sta intre limitele pastishei, tzinand cont de portofoliul sau.

Pare un film de incepator, pe care il faci la inceput de cariera sa te bage in seama oamenii importantzi. De fapt e din capul locului conceput sa il propulseze pe junele Ansel Elgort - un fel de Justin Bieber al Hollywoodului (lansat cu trilogia aia insipida Divergent si copil de oameni importantzi care vroiau neaparat sa-si vada odrasla in filme). Restul actorilor sunt bagatzi sa-l faca pe mucosu asta sa arate bine. Ma intreb cum de l-au lasat parintzii in preajma lui Kevin Spacey.





Wednesday, April 11, 2018

Filme contra plictiselii: The Purge 3, 31, Life, Don't Breathe, The Conjuring 2, Sinister 2


The Purge 3

(regizat de James DeMonaco care a facut si result trilogiei)

Sentimentul ca politicienii tzarii in care traiesti te asteapta cu un par pe la coltzuri e tot mai pregnant la noi. Probabil si in SUA, daca e sa judec dupa ce zice filmul asta.

Pentru cine nu stie deja, filmele The Purge (o trilogie, deocamdata) sunt despre un viitor foarte apropiat in care autoritatzile americane suspenda, pentru o noapte pe an, Codul Penal si Statul de Drept, permitzand orice fel de crime pana la rasaritul soarelui. Societatea se foloseshte de acea noapte pe an sa-si regleze conturile si sa-i omoare pe cei antipatici - in general colegi de serviciu dar si vecini, rude nesuferite ori pur si simplu persoane care le ies in cale. Totul se intampla #noapteacahotzii, iar in zori de zi o sirena pune capat abuzului si societatea isi revine in functziile normale, cu setea de sange ostoita pentru o vreme si cu o rata a criminalitatzii ameliorata pentru tot restul anului.

Evident, in bun spirit neoliberal, cele mai multe victime ale noptzii respective sunt vulnerabilii, pensionarii, asistatzii social. De fapt evenimentul e organizat din capul locului pentru a ushura povara bugetara, iar unii politicieni tot incearca sa atraga atentzia asupra acestei anomalii reusind sa provoace suspendarea imunitatzii parlamentare (in primele doua filme politicienii nu puteau fi omoratzi).

In aceasta a treia parte a seriei, o politiciana pasionata de motziuni de centura (un mix de Chichirau si Turcan) e vanata de o duba de mascatzi platitzi de rivalii ei politici. Rivalii, ca sa nu se murdareasca pe maini, stau ascunshi intr-o biserica unde executa pensionari in asteptarea diminetzii.

Exista o lege nescrisa care zice ca a doua parte dintr-o trilogie e cea mai buna iar a treia e cea mai proasta. Se aplica si aici, in ciuda faptului ca toata trilogia a fost creata de la un capat la altul de acelasi autor, pe o idee cat de cat coerenta. Din pacate aceasta a treia parte e prima care nu aduce absolut nimic nou la concept. Daca primele doua filme erau suficient de diferite, oferind perspective din straturi diferite ale societatzii, ce vedem in acest al treilea capitol e complet redundant. Dar continua sa fie un important avertisment cu privire la spirala urii care se umfla sub ochii nostri in vremurile pe care le traim.

La vara se lanseaza un prequel al trilogiei, axat pe prima implementare a evenimentului Purge si pe modul in care cetatzenii au reusit sa treaca peste ezitarea initziala de a-si macelari semenii. Insa, dupa cum ne invatza istoria recenta, e doar o chestiune de a pune problema in cuvintele potrivite.


*************************************

31

(regizat de Rob Zombie, rockstar)

Acu doi ani a avut loc o invazie de clowni. Mai intai prin SUA, dar s-a imprastiat si prin Europa. Apareau clowni de te miri unde si speriau oameni. Unii se dedau si la fapte violente, jafuri, vandalisme, luari de cuvant prin Parlamentul European, ori al Romaniei etc. Ambasada Rusa din Londra a dat chiar un avertisment public cetatzenilor rusi din UK sa nu dea curs interactziunilor initziate de clowni de pe strada.

Unii zic ca in spate s-ar fi ascuns ceva politic - ceva legat de victoria lui Trump, de Brexit etc. Altzii zic ca ar fi fost o campanie de marketing viral scapata de sub control, legata de filmele horror cu clowni care se anuntzasera in perioada aceea - printre titlurile vehiculate se numara remake-ul la It si acest 31, noul film al lui Rob Zombie.

31 e despre niste cetatzeni de la marginea societatzii (angajatzii unui circ) care sunt rapitzi de si supushi unui joc de urmarire si tortura prin subteranele unei fabrici parasite. Urmaritorii sunt niste clowni, care de care mai sinistri, cel mai bizar fiind piticul nazist din poza de deasupra. In spatele afacerii se afla o secta de aristocratzi votantzi ai lui Trump care gasesc placere sadica in a observa oameni panicatzi sau de-a dreptu macelaritzi.

Dupa tentativele eshuate de a-si face un nume in cinema-ul mainstream (cu remakeurile Halloween) si in cinema-ul experimental (Lords of Salem), regizorul-cantautor Rob Zombie revine la stilul care l-a consacrat in filme ca Devil's Rejects: violentza isterica, coloana sonora superba, patriotism american pe jumatate onest pe jumatate scarbos, putzina satira sociala. Din pacate a iesit ceva e extrem de derivativ (ar fi putut fi un episod al seriei Saw) iar pentru varsta mea inaintata istericalele cu drujbe si oamenii urland unul la altul ori injunghiindu-se prin WCuri au devenit extrem de obositoare - am parte de asta la serviciu, nu mai trebuie sa vad si in filmele horror, de la care astept sa imi dea o oarecare liniste pe care viatza de zi cu zi nu mai reuseste sa o ofere.

Filmul a fost facut din crowdfunding, asa ca Rob Zombie s-o fi gandit sa-i inveseleasca pe fanii care au dat banii facand "un film ca pe vremuri". Din pacate ceea ce era cool pe vremuri e cam redundant si fumat in zilele noastre. La vara va mai incerca o data, de data asta cu un capitol nou al seriei (deci trilogiei) Devil's Rejects.


*************************************

 Life

(regizat de Daniel Espinosa, cica suedez)

In preajma relansarii recente a seriei Alien a iesit si filmul Life, menit sa induca in eroare fraierii cu deficit de atentzie, care au crezut ca asta e noul film Alien. Si totusi mi se pare ca a iesit ceva mai dragutz decat Alien: Covenant. E un geek-movie prin excelentza, dar pentru geekshii de moda veche, nu pentru cei crescutzi cu board gameuri si benzi desenate Marvel.

Un plus major fatza de noul Alien e ca filmul asta chiar e cu alieni (ceea ce seria Alien nu mai e, in urma revelatzii celui mai recent episod). Apoi ca are suspans, are atmosfera, are un ritm bine dozat si un simtz al claustrofobiei care rezoneaza cu primul film Alien. Are chiar si cosmonautzi viteji care repeta panicatzi "We weren't trained for this!". Jake Gyllenhaal e unu dintre ei, Ryan Reynolds e altu (din fericire moare inainte sa apuce sa faca vreun banc a la Deadpool). E si o gagik ok care nu pare sa fi trecut prin patul lui Harvey Weinstein (suedeza, am mai vazut-o recent si in Snowman).

Filmele astea cu nave spatziale apar tot mai des (serialele sunt chiar mai dese) si nu cred ca e doar ocazie de a epata niste efecte speciale, pur si simplu cineva incearca sa ne obisnuiasca cu gandu ca in curand unii dintre noi tre sa ne caram de pe planeta asta. Si ca va trebui sa o facem in ciuda vastului necunoscut care ne asteapta in afara ei, posibil populat cu nazdravanii precum meduza spatziala care hartzuieste sexual pe baietzii si fetele din filmul asta.

Dar macar spatziul cosmic nu e populat cu Trump, Putin, PNL-isti si PSD-isti, asa ca s-ar putea sa gasim in curand bezna cosmica mai ospitaliera.

*****************************************************

Don't Breathe

(regizat de Fede Alvarez, autorul remakeului Evil Dead)

Un veteran de razboi orb si pensionar doarme toata ziua pe pensia lui nesimtzita adunata intr-un seif. Trei tineri liberi si frumosi care nu cred in institutzia muncii isi pun in gand sa ii sparga casa si sa ii fure banii, caci ei au idei despre cum sa-i cheltuie, in timp ce moshu clar duce lipsa de astfel de idei. Problema e ca moshu, deshi orb, are urechea formata pentru lupte de gherila pe intuneric, in plus are si un ditamai dulaul care sa-i dea o mana de ajutor. Tinerii frumosi nu prea au vlaga in ei - sunt din generatzia asta hranita cu semintze de chia, in timp ce moshul vanjos pare ca a mancat carne de om toata viatza. In timp ce se fugaresc ei prin beciuri, tinerii afla diverse chestii despre mosh, care teoretic sunt menite sa faca spectatorul sa simpatizeze cu tinerii. Pe mine nu m-au convins, eu tot cu moshul am simpatizat, chiar daca nu prea are replici - mai mult maraie decat vorbeste (e Stephen Lang, militarul din Avatar).

Ocazional filmul ofera scene interesante dpdv tehnic, in special cele petrecute in bezna si in spatzii foarte stramte, regizate cu un bun simtz al claustrofobiei. Regizorul chilean Fede Alvarez a facut o impresie excelenta acu catziva ani cu remake-ul la Evil Dead, iar aici are shansa de a se da in petec cu propriul film. Reuseste pana la urma un exercitziu tehnic, insa nimic mai mult, filmul ducand lipsa de personaje de a caror soarta sa-tzi pese. La un momendat ma bucuram cand moshul il dadea pe unu cu capu de chiuveta, dar astia cu care eram in cinema ziceau ca nu e ok, ca personaju pozitiv e ala dat cu capu. E ca meciurile in care nu e clar cu cine sa tzii, speri cel mult sa vezi un gol frumos, o foarfeca, un flic-flac mai interesant.

Pana la urma am obosit si am ramas cu impresia ca filmul dureaza prea mult pentru cat de mica e casa prin care se fugaresc personajele. In plus seamana suparator de tare cu The Collector de acu catziva ani, cu un subiect similar si folosind aceleashi trucuri tehnice menite sa tzina spectatorul in tensiune claustrata. Doar ca acolo era putzin mai clar cu cine trebuia sa tzinem.


*****************************************************


The Conjuring 2

(regizat de James Wan, creatorul seriei Saw)

Filmele de genu asta devin tot mai relevante pe masura ce ne indreptam spre o epoca neo-medievala, in care degeaba avem tehnologia si rezultatele stiintzei peste tot in jur caci functzionarea lor ne pare tot mai magica, tot mai departe de priceperea suprasimplificata pe care ne-o impunem asupra lumii. E un moment propice pentru reintrarea magiei si demonologiei in atributzii. Magia are darul de a explica lucrurile "pe scurt", "eficient", lasand omul sa-si vada de treburi fara sa-si bata capul cu detalii tehnice or stiintifice. 

Nu ma refer doar la cei care se roaga la moashte - aceia sunt doar nucleul retrograd, care a pastrat "traditzia" vie. Vine insa din urma o generatzie tanara care rezoneaza cu diverse forme de spiritism in ambalaje mult mai stilate - psihologie cuantica, shamanism invatzat pe la festivaluri techno si alte forme de religiozitate importata din industria americana a "serviciilor personale".

Ed si Lorraine Warren au fost doi "antreprenori" (escroci) americani care au facut la viatza lor o gramada de bani din exorcisme cool, fara implicarea bisericii (dar nu tocmai dezisi de ea, crucea fiind un gadget cheie al demonstratziilor acestora). Expertzi in spiritism, demonologie, numerologie si masaj, au avut o serie de emisiuni televizate (cam cum vedem in zilele noastre la Antena Stars). Au scris cartzi de succes si au inspirat multe filme despre fantome (seria Amityville Horror porneste de la unul din cazurile investigate de cei doi sotzi).

The Conjuring 2 chiar incepe cu o scena legata de Amityville, apoi se muta in Anglia la un alt caz supermediatizat, al poltergeistului din Enfield (la randul sau sursa pentru mai multe filme si documentare). Retzeta e cea standard - o casa bantuita, o familie cu copii creepy si o investigatzie menita sa-l scoata din tzatzani pe demonul care nu are respect pentru proprietatea privata.

Dupa 4 filme Insidious + 2 filme Annabelle, acest al doilea Conjuring e deja cam mult (si mai urmeaza o a treia parte). Deja se copiaza scene si machiaje dintr-un film in altul, profitand de faptul ca in spatele tuturor acestor filme se afla James Wan, reprofilat din industria torture porn (e parintele seriei Saw) la ghost stories. Gasesc totusi preferabile aceste filme variantelor techno-modernizate de povesti cu fantome (Paranormal Activity) - in special filmele The Conjuring au un sharm aparte dat de atentul designul de epoca - aici avem Londra anilor 70 cu haine specifice, frizuri, muzica, design interior etc., foarte placut la privit pentru cine e atent la detalii.



********************************************

Sinister 2

(regizat de Ciaran Foy, irlandezu ala de facut Citadel acu catziva ani)

Vazusem ceva stiri despre parintzii care isi duc copiii la proteste si le atarna de gat pancarte cu "Muie PSD" iar au acu de furca cu cei de la Protectzia Copilului. Ma intreb cum au scapat cei care au facut acest film, in care copiii injura de mama focului si omoara oameni mari in moduri care de care mai brutale. Miza filmului e in mod clar crearea de scene horror care sa implice copii infricoshatori - retzeta demonstrata spectaculos de regizorul irlandez Ciaran Foy si cu primul sau film Citadel (s-a dat si la noi la festivalul de la Biertan acu catziva ani).

Primul Sinister a fost unul dintre rarele filme bune cu fantome iesite de la Hollywood, facut cu multa dragoste pentru horrorul clasic rural (in traditzia lui Stephen King), cu un scenariu atent la detalii, cu o coloana sonora superba si un Ethan Hawke intens. Pentru cine nu l-a vazut, povestea primului film era despre copii care isi omorau parintzii la sfatul si indrumarile unui demon scandinav. Scenaristul, pe care am avut ocazia sa-l cunosc la premiera filmului de la FrightFest, era mare fan al culturii scandinave, reusind sa-i convinga pe cei de la Ulver sa contribuie la coloana sonora. Si acest al doilea film are acelasi tip de coloana sonora cu bucatzi creepy de muzica experimentala (Ulver, Coil, Boris) excelent utilizate intr-un setting horror.

Necazul e ca nu mai avem nimic din suspansul de detective story al primului film, toate datele fiind shtiute de la bun inceput. Nimic nou nu se adauga la poveste, decat ca perspectiva e mutata spre punctul de vedere al copiilor criminali si modul in care acestia sunt pervertitzi de demon. E aici si un comentariu social despre violentza domestica, dar partea aia e slab dezvoltata. Iar actorii copii nu sunt atat de creepy precum ar cere genul asta de film.

Exista un singur personaj comun cu prima parte - politzistul tembel care involuntar capata un rol pozitiv in poveste. Extinderea filmului intr-o trilogie intarzie sa fie confirmata, asa ca e posibil ca aventura irlandezului Ciaran Foy la Hollywood sa se incheie prematur datorita impactului slab al acestui film. Pacat, omul e un talent (din fericire mai are niste proiecte indie in lucru in colaborare cu scenaristul unei alte bijuterii indie, Cheap Thrills).