Saturday, June 25, 2011

TIFF - part 2: filmele contra plictiselii

Ok, continuarea TIFFului, cu filmele mai asa si-asa dar totusi mai bune ca filmele pe care le-am pus in categoria asta alte dati. De fapt a doua jumatate sunt chiar tari, dar am zis sa nu incarc prea tare rubrica urmatoare, cu filmele musai de vazut.


The Temptation of St. Tony

Film eston care ii imita cu nerusinare pe David Lynch, Jodorowsky si Bunuel dar o face cu destul profesionalism, adica in cea mai mare parte a filmului nu ai impresia ca ai de a face cu un impostor.
Iar unele momente sunt superbe.

Oricum, ceea ce imitatorii lui Lynch nu pricep e ca marile calitati ale acestuia sunt felul in care stabileste un setting foarte realist si natural care se destrama incet incet in irealitate sau suprarealitate, ma rog. Ori in filmu asta totul e teatru absurd inca de la primele secunde, sunt foarte putzine momentele care au legatura cu realitatea si nici alea nu-s deloc realiste. Practic tot ce isi propune regizoru e sa evoce scene si elemente consacrate de regizorii mai sus pomenitzi, fara a pune si ceva de la el.

Mi-a adus un pic aminte si de norvegianul The Bothersome Man, de la un TIFF mai vechi, ala cu tipu ajuns intr-un Iad care seamana cam tare cu ce traim in viatza de zi cu zi, dar acolo si alegoria si metaforele erau foarte rezonante, aici sunt doar exercitzii de simbolism, unele cam random si cam lipsite de simboluri. Oricum, fanii tripletei Lynch/Jodo/Bunel n-ar trebui sa-l rateze, mai ales daca te gandesti ca e film eston si, prin comparatzie, pe taramurile noastre nu se va face asa ceva inainte sa aiba loc Marea Resetare Nationala.



Dad Made Dirty Movies+Orgy of the Dead 

Un film foarte important dar care va fi apreciat doar de cunoscatori. De fapt sunt doua filme:

Dad Made Dirty Movies este despre un bulgar smenar, Stefan Apostoloff, care hat demult a fugit de comunism in America, cu visul si ambitia de a face filme porno. Ma rog, erau ceea ce noi numim acum softcore sau sexploitation, elementul cheie erau tzatzele, care aveau un statut neclar in definitia obscenitatii la momentul respectiv (intr-un fel mi se pare obscen, daca nu misogin de-a dreptu, sa consideri tzatzele ca un element de vulgaritate /obscenitate in conditiile in care barbatzii nu-s silitzi sa poarte sutien, desi le au si ei). In fine, ideea e ca Apostolov asta a avut o cariera fulminanta in domeniu pana prin anii 70 cand revolutzia sexuala si porneciul hardcore Deep Throat i-au luat preshu de sub picioare - brusc, nu a mai fost de ajuns sa aratzi tzatze pe ecran.

Unul din oamenii cu care Apostoloff a colaborat cu succes a fost marele Ed Wood. Ei doi s-au adunat o data sa revolutzioneze cinematografia cu un proiect nemaivazut pana atunci. Ed Wood vroia sa faca filme de groaza, Apostoloff vroia sa faca porneciuri, asa ca s-au intalnit la jumatea drumului si au facut capodopera care sa le aiba pe amandoua - Orgy of the Dead. De fapt Ed Wood a scris si un ROMAN care sta la baza filmului! Eu cand am vazut filmu asta prima data am ramas marcat pe viatza deci in multe feluri e ceva musai de vazut. Un cuplu se rataceste intr-un cimitir si cad prada unui demon care ii obliga sa asiste la 10 numere de striptease from beyond the grave. Marele shmen e ca demonu e jucat de insusi Criswell, ghicitor notoriu al anilor 60 (jucat de Bill Murray in biografia lui Ed Wood), ala care a lansat celebra maxima "We are all interested in the future, because future events will affect us in the future".

Na, faza e ca la TIFF s-a dat filmu asta Orgy of the Dead (din pacate in infectul Marty Caffe de care vorbeam data trecuta) precedat de documentarul despre viatza lui Apostoloff care a murit de suparare in anii 90, cand a vazut ca Ed Wood a ajuns sa fie portretizat de Johnny Depp iar despre el nu mai pomenea nimeni nimic si mai mult, toata lumea considera Orgy of the Dead ca unul din filmele lui Ed Wood, desi acesta a scris doar scenariul.


Cold Weather

Un film indie foarte dragutz, cu actori simpatici si dialoguri excelente, din pacate nu se intampla mare lucru in el. Dar se intampla oricum mai mult decat NIMICul care se intampla de o vreme in filmele romanesti.

Undeva in provincie, un tanar pasionat de Sherlock Holmes lucreaza intr-o fabrica de gheatza. Cum adica fabrica de gheatza? Pai asa bine, ca si pe aia tre sa o impacheteze cineva, si e o meserie absolut onorabila, nu ca aia de jurnalist. Asa, si acolo tipu asta se imprieteneste cu un tip pasionat de Marina Sirtis (look her up). Fiecare din astia are o gagica si ei se intalnesc seara sa joace un sheptica. La un momendat una din gagici nu mai vine la sheptica si amicii incep sa investigheze ca ce s-a intamplat cu ea, ocazie cu care afla ca poza goala pt un site erotic si ca probabil s-a amestecat intr-o bulaneala mafiota. De aici incep astia o investigatzie inspirata de pasiunea eroului pentru Sherlock Holmes. Nu e cine stie ce scofala, e foarte indie, dar personajele itzi pica simpatice datorita dialogurile bine scrise.


Skeletons

Un film foarte british si usor steampunk despre 2 comis voiajori care ofera servicii de gasit schelete prin dulapuri (=secrete ale oamenilor). Lumea ii solicita ca pe un fel de psihologi, dar astia intra prin dormitoare cu niste aparate steampunk si se teleporteaza in experientzele reprimate ale proprietarilor dulapurilor, unde incearca sa afle motivatzia a diverse evenimente care s-au intamplat.

Marea calitate a filmului e ca e FOARTE british si emana o buna stare de matineu englezesc de-tzi vine sa faci niste ochiuri. Dialoguri misto, actori cool (daneza Paprika Steen care mai nou apare peste tot). Sta cam prost cu actziunea, se vorbeste mai mult decat se intampla dar are tot felu de gaselnitze misto, cum ar fi relatzia dintre cei 2 eroi si cum isi petrec ei timpu liber cand n-au de lucru.

De fapt e o varianta mai britanizata a stilului lui Charlie Kaufman (Being John Malkovich), poate mai putzin spectaculoasa.





Kochegar (aka A Stoker)

Nu stiu daca-l stiti pe Alexei Balabanov. E cel mai cool regizor rus al momentului, poreclit "Tarantino al sovietelor" si am aflat de el tarziu, la un alt TIFF de acu catziva ani, cand adusesera filmu Gruz 200 (Cargo 200), o poveste sovietica brutala, dar nu de asta de care le place romanilor sa faca, cu drama comunismului, ci una destul de horror si, spre deosebire de ce produc romanii, regizata cu stil - culoare, muzica, decoruri, tot ce trebe. Inainte de asta a mai avut el ceva hituri care au facut furori in Rusia anilor 90 (inclusiv scandal) dar alea nu le-am vazut (2 filme cu gangsteri intitulate Brat 1 si 2, plus ceva ecranizare dupa Bulgakov).

Desi era un film destul de dubios (oarecum asemanator cu No Country for Old Men), Cargo 200 a avut suficient impact asupra mea incat sa zic "hopa" cand am remarcat ultimul film al lui Balabanov in program. Nu prea am cum sa-l povestesc intr-un mod atragator. Filmu asta e stil 100%, un fel de pulp fiction rusesc de mare finetze. Comparatzia cu Tarantino creca vine si din aceea ca Balabanov foloseste muzica pop intr-un mod sublim pentru a potentza cinematografia filmului.

Povestea e despre un moshneag, veteran al razboiului din Afghanistan, ramas umpic retardat de cand i-a sunat apa in cap de la o grenada. In zilele noastre, sarmanu om e fokist la un cazino si traieste acolo langa cazan, impreuna cu o masina de scris la care isi scrie memoriile. Pe la cazanul lui se perinda diversi gangsteri care aduc cadavre de bagat pe foc, carora tre sa li se piarda urma. Fokistu are si o fiica ultrabunoaca cuplata cu un gangster cretin, si o nevasta fugita in America care mai da telefon din cand in cand.

Conflictu apare din pricina fiicei care se incurca cu gangsterii, ceea ce-l face pe fokist sa imbrace uniforma de maior in rezerva si sa ia problema pe cont propriu. Eroul tragic e de mare efect, toate personajele sunt gandite excelent (=tragicomice) iar coloana sonora itzi maruntzeste creierii intr-un mare fel, incat mi-a cantat toata noaptea in cap (de fapt creca e o singura piesa cantata pana la disperare pe tot parcursul filmului, de cate ori nu sunt dialoguri, care nu prea sunt).

Clar, Balabanov e cu 2 pasi in fatza pe langa ce se intampla pe la rusi pe-acolo (si de fapt si pe la noi, care nu mai avem un regizor pulp adevarat de la Sergiu Nicolaescu incoace, si dumisale nu e tocmai un exemplu de laudat).




Czukor Show 

De la Kontroll incoace mi-am propus sa vaz in fiecare an cate un film unguresc si cam in fiecare an l-am nimerit bine. Astia sunt inca un popor cu vreo 2 pasi in fatza noastra (si o sula in coasta). Sau a voastra, ma rog, daca ar fi sa-i dau crezare la maica-mea care tot insista ca-s ungur.

Czukor Show nu e chiar atat de ingenios ca alea din anii trecutzi dar e FOARTE funny. Am zis sa nu-l pun totusi la filme musai de vazut pt ca seamana un pic cam mult cu A fost sau n-a fost al lui Porumboiu. E cam acelasi soi de umor si poveste, centrata pe o emisiune TV penibila care exprima in mod elocvent cum functzioneaza tampirea poporului cu televizorul si cum le place oamenilor sa se dea in stamba.

Numai ca aici nu e un talk show politic ca in filmul lui Porumboiu, ci un  fel de Surprize Surprize care se lasa cu nasoale in studio, din pricina unui tip invitat de maica-sa bolnava si 2 tipe pe care le-a lasat gravide.

Nu stiu daca ati auzit, dar si la unguri majoritatea politica e detzinuta tot de ceva partid dus cu pluta, care au facut recent o Constitutzie noua ce aproape ca scoate in afara legii homosexualitatea, prezumtzia juridica de nevinovatzie si multe alte chestii liberale. Ei bine, in preajma TIFFului am auzit si un fel de interviu cu un mare scula pe bascula de la ei, un fel de ministru al culturii cred (sau atasat pe-acolo in orice caz) care se lauda el despre cum vor schimba sistemu de finantzare a filmelor in Ungaria si nu or sa mai dea voe sa se faca filme cu care sa le fie rusine patriotzilor maghiari. N-a zis explicit, da uitandu-ma la omu ala si ce dume avea in program, am asa o impresie ca se referea la Taxidermia, Kontroll si altele de genu asta cand facea remarca cu pricina. Cu alte cuvinte, ma tem ca vin si la ei vremuri nasoale, cam cum ar fi la noi daca i-ar da pe mana lui VC Tudor finantzarea cinematografiei.

Iar Czukor Show asta s-ar putea sa fie unu din ultimele filme unguresti cinstite care ies de la ei, cel putzin pana la urmatoarea Revolutzie.



Everything is All Right

Una din cele mai misto sectiuni ale acestui TIFF a fost Back to TIFF, in care regizori care au fost premiatzi sau laudatzi in editziile trecute au revenit cu cele mai recente filme ale lor. Unu dintre ei este danezul Christoffer Boe, care a facut unu din cele mai misto filme de dragoste ever, Reconstruction. De fapt el tot vine pe la TIFF cu cate ceva, dar mi-au scapat celelalte filme ale lui asa ca am zis hai sa-l vad pe asta.

E un thriller usor hitchcockian ceva mai cu picioarele pe pamant si cu poanta de final destul de buna, in sensu ca nu e acolo doar sa lamureasca o problema, ci si sa iti schimbe semnificatia unor lucruri care s-au intamplat mai la inceput in film. Ori asta inseamna o poanta buna, nu alea care-s imprevizibile ori suna de parca au fost aduse din alt film.

Acuma n-o sa zic poanta asa ca veti intelege doar partial despre ce e filmu de fapt. In principiu ar fi despre un scenarist distrus care se imbolnaveste de scenarita din pricina unei investigatzii politziste pe marginea unor poze cu soldatzi danezi torturand prizonieri in Afghanistan. Filmu are o structura de thriller clasic care marseaza pe trendul actual al thrillerelor scandinave cu tensiune psihologica si ramificatzii politice (gen Stieg Larsson si Millennium), e destul de catchy si, din nou repet, arata foarte bine desi regizoru nu e cine stie ce superstar pe-acolo si in general danezii nu au chiar o industrie bogata, ori daca o au, e din cauza lui Lars von Trier care sarmanu a luptat din rasputeri sa promoveze ideea ca filmele tre sa arate cat mai prost si acu face exact pe dos (si el, si acolitzii lui), ceea ce ma face sa cred ca momentul Dogma a fost o mare farsa din partea lor, cu care s-au distrat de minune cand au pus francezii si altzii (chiar americanii!) botu.

Sunday, June 19, 2011

TIFF 2011 - part 1: fazele nasoale



Banuiesc ca stiti ce e TIFFu asa ca nu mai explic. Am vorbit in fiecare an de el de cand e blogu asta.

In ciuda entuziasmului de acu cateva luni cand s-au anuntat primele titluri ce vor fi expuse la TIFF, in ciuda a 10 ani de experientza de TIFF (si din partea lor si din a mea), in ciuda bugetului sanatos (deduc din desfasurarea de fortze si lista de titluri) si in ciuda faptului ca e unul din putinele evenimente care ma mai scot din casa si ma mai fac sa zambesc (sau ar fi trebuit sa o faca), festivalu clujean de film de anu asta nu m-a bucurat asa cum trebuia, iar la unele aspecte (tehnice mai mult) a avut cateva faze foarte nasoale. Ramane insa valabil ce ziceam, a fost una din cele mai bune selectii din istoria festului.

O sa incep cu vina LOR. E incredibil cum dupa 10 de ani de experientza de TIFF sa ai in continuare hibe tehnice din cele mai penibile si cu o rata de densitate de cam 1 din 2 filme (cel putin pe esantionul vazut de mine). E vorba de:
  • Proiectarea de filme 3D fara sa ti se dea ochelari 3D! Nu stiu daca ati experimentat vreodata placerea unei astfel de vizionari, dar e un atentat la buna functionare a creierului, deci e de competentza Drepturilor Omului, ca sa-l parafrazez pe colegul de fandom Balin Feri.
  • 2 filme vazute fara sonor de la un capat la altul. Adica se auzea un pic muzica din coloana sonora (atunci cand era) dar din dialoguri NIMIC! Mi s-a mai intamplat asta acu vreo 5 ani la The Ring 2, era o proiectie dimineata de la 10 si proiectionistu trimisese o studenta voluntara in locu lui sa puna filmu. Necazu e ca anu asta treaba mi s-a intamplat la 2 filme!
  • Au disparut proiectiile in aer liber de la Echinox, mai exact s-au mutat in Manastur (un fel de Pantelimon al Clujului) si la o terasa sinistra numita Marty Caffe. Sa va explic faza cu terasa: la primu film la care m-am dus acolo, s-a dat drumu la film cu un ceas intarziere si a trebuit sa plec ca sa ajung la altu unde aveam bilete deja luate. La al doilea film terasa era plina de cocalari mancand pizza care s-au revoltat ca de ce era film pe terasa si daca vrem film sa mergem sa ne luam dupe torentzi, nu sa-i deranjam pe ei mancand. In prima faza m-am distrat, chiar ma asteptam sa vian cineva din managementu localului sa le dea doua peste ceafa si sa le explice cum vine faza cu TIFFu. Cand colo, nu dor ca i-au lasat in pace, dar au si dat sonoru filmului la minim cand cocalarii au inceput sa exclame ca sunt deranjati de sonor! Asa se face ca am vazut filmu in atmosfera de cantina, cu pitzipoance discutand despre fotbal in timp ce ciocaneau  linguri intre ele. Ma mir ca n-au oprit filmu sa proiecteze ceva meci in locul lui ca sa nu se supere clientu loial. Oricum, experientza m-a facut sa tai automat de pe lista toate proiectziile de la Marty Caffe. Si s-au lins pe bot (aia de la Marty) si de banii mei de-aici incolo.
  • Proiectarea doar a jumatate din imaginea filmului - asta n-a fost asa grav ca in alti ani (anu trecut a mers un film peste juma de ora in stilul asta, pana sa se prinda proiectzionistu). Anu asta am adunat doar vreo 10 minute de dereglari de imagine, ceea ce e rezonabil.
  • Mutarea unor proiectii la mallu din afara orasului a fost alt factor care m-a facut sa ratez niste filme importante.
  • Raman la ideea ca articolele lui Madam Gradinariu, din ziaru festivalului, sunt niste abjectzii si la fel sunt si sinopsisurile din programul proiectiilor (unele traduse direct de pe IMDB si traduse prost; in unul din cazuri s-a luat chiar sinopsisul gresit, de la un film cu titlu similar!).

Partea mea de vina s-ar rezuma la urmatoarele:
  • Strategie nedecisa de a alege filmele. Pe la inceputu TIFFului mergeam doar la filmele unor regizori cunoscuti sau despre a caror cariera ma puteam documenta exhaustiv si evitam obscuritatzile. De la o vreme am realizat ca filmele alea oricum le-as putea vedea si cu alte ocazii (cinema, DVD) si am inceput sa le ocolesc, mergand pe mana obscuritatzilor.  Insa cu astea e cam riscant, ai sanse foarte mari sa dai peste utter crap, in timp ce filmele high profile sunt cat de cat validate. Totusi, am dat cu buna stiintza vrabia din mana pe cioara de pe gard. Si cum anu asta a avut creca cele mai multe filme high profile (=o gramada de finaliste Oscar,  Berlin, Cannes samd), asta inseamna ca am ocolit cam multe filme probabil bune. Dar banuiesc ca o sa auziti de alea si din alte surse.
  • Pana la urma nu-mi pare chiar rau ca procedez asa, obscuritatzile la care-am nimerit au fost mai ok decat in altzi ani, necazu e ca mi se intampla sa nu mai apuc sa vad NICIODATA filmele astea high profile tocmai din cauza ca tot aman si ma bazez ca am vreme sa le vad. Am stat zilele astea si am recapitulat, realizand ca am inca filme din astea restante de la TIFFu de acu 5 ani! Deci pana la urma creca e o strategie paguboasa asta cu ocolitu filmelor importante. Sau, ma rog, prost gestionata de subsemnatu.
  • Mai e si contextu politic, de cateva zile visez urat cu reorganizarea judetzelor, cu legea Victor Socaciu, aud peste tot clasa politica vorbind in citate involuntare din Ferma Animalelor si incep sa am certitudinea ca traiesc intr-un stat populat de un cârd de gaini, ceea ce coroborat cu munca silnica m-a facut sa adorm la vreo 4 filme despre care eram complet interesat, deci nu m-am culcat eu asa in semn de sfidare. Pana la urma le-am recuperat pe alte cai dar e un semn ca si mie mi se prajesc kreerii, asa ca daca auziti ca ma inscriu in vreun partid sa nu va miratzi.

Bun, acuma sa trecem la filme. Categoria de azi sunt filmele nasoale, care-s doar doo: 




Big Tits Zombie (aka Big Tits Dragon)

Cu regret va anuntz ca filmele cu zombie au devenit comerciale si e timpul sa ma retrag din joc. Am facut tot ce mi-a stat in putintza in anii astia pentru propasirea doctrinei, dar, asa cum teoriile lui Marx si Engels au incaput pe mana lui Stalin, si cum calvinismul a incaput pe mana lui Basexu, a venit si vremea in care filmele zombie sa fie terfelite pana la irecognoscibil, in cele mai murdare bordeluri culturale.

Acu catziva ani, Zombie Strippers ii aducea pe aceeasi scena pe supervedeta porno Jenna Jameson, actorul cult Robert Englund, dialoguri din Nietzsche si un scenariu inspirat de Eugen Ionesco. Filmu avea numere impresionante de strip tease si horror decent, chiar daca nu la fel de impresionant ca strip teaseul. N-a fost o capodopera, dar a surprins spiritul epocii si ideii.

Big Tits Zombie insa e doar o mostra de trash movie in spiritul scolii Troma Movies din anii 80-90, cu oarecare umor (afectat totusi de faptul ca am o problema cu asiaticii care se hlizesc si kitzkaie - nu stiu daca e semn de xenofobie din partea mea, sau am vazut doar actori prosti de comedie asiatica). Efectele speciale sunt la nivelul, sa zicem, al lui Sesame Street. Genu asta de trash movie se fac 100 pe saptamana cu camera foto sau cu telefonu mobil, pe cand in anii 80 filmele Troma erau o adevarata scoala de cinema intuitiv. Sper sa traiesc sa va povestesc despre cvadrulogia Toxic Avenger, capodopera absoluta a genului trash cinema (comparativ cu care sexploitationul pare facut de Bergman). Revenind, filmele Troma aveau in ele pasiune si dragoste venind hat dinspre vremurile lui Ed Wood, pe cand "parodiile" astea facute cu telefonu sunt doar niste CGI facut in Powerpoint si editat video in Movie Maker.

Ca si Zombie Strippers, filmu are in centru 2 actritze porno asiatice (mult sub Jenna Jameson daca ma-ntrebatzi pe mine) care se duc la un strip joint bantuit de zombie. Singurul element de coloratura al filmului e cand o striperitza scuipa foc din vagin, tre sa recunosc ca m-a luat pe nepregatite. Filmu e ecranizat dupa banda desenata a unui anume Rei Mikamoto, superstar al horrorului erotic BD prin Japonia, dar, daca ma-ntrebatzi pe mine, un palid imitator al unor chestii care s-au facut cu mult mai mult stil in SUA. Mai important e regizorul, Takao Nakano, unul din pionierii subgenului erotic de ultranisha numit sugestiv... tentacle rape. Fanii stiu despre ce e vorba. Ceilaltzi, trageti o ocheada pe Google.

Din pacate n-a fost nici un tentacle rape in filmu asta, doar efecte speciale nasoale si un umor asiatic de joasa spetza. A, am uitat sa zic, asta e filmu 3D la care au uitat sa nea dea ochelari la intrare. Creca si asta a contribuit la senzatia de jecmaneala pe care mi-a dat-o filmu.



Oxygen

Asta n-a fost chiar un dezastru, adica a aratat destul de bine, dar nu mai suport filmele cu oameni bolnavi, mai ales cand sunt tear-jerkere morbide si manipulante emotzional (motiv pt care a luat si prmiul publicului). Filmu e despre niste indivizi cu fibroza cistica la care li se micsoreaza plamanii in timp, si cum au trait ei ani buni asteptand un transplant de plamani. Intre timp tot discuta ei despre boli, se pune problema relatziilor cu gagici, daca sa faca copii, daca sa nu faca. Toata treaba e cam trantita in your face, fara un dram de subtilitate sau expresie artistica, cu dialoguri scrise doar ca sa itzi tranteasca in nas problemele respective si sa starneasca mila spectatorului. Mare parte din actziune se intampla prin spitale si saloane.

La sfarsit a venit si unu din actori sa continue mai departe sarcina filmului de a ne face sa ne macinam legat de boli cronice incurabile, treaba pentru care nu mai este loc in capul meu. Creca e singuru film din competitzie pe care l-am vazut, si cica a fost si unul din cele mai bune. Deci nu vreau sa stiu cum au fost restu.

Apropo, am sentimentu ca tot in categoria filmelor nasoale ar fi intrat si mare parte din filmele romanesti (dincolo de faptu ca careva dintre ele au fost si premiate). Senzatia imi vine nu doar din barfele amicilor, ci si din excelentul articol al lui CT Popescu despre halul inspre care se indreapta cinemaul romanesc de "realism congenital" care ma tem ca a nimerit deja in fundatura si nu mai da sa iasa, desi lumea ii tot spune.

P.S. am uitat sa zic care-s filmele alea high profile pe care le-am ocolit si, deci, n-o sa scriu despre ele degraba: Another Year, Rabbit Hole, In a Better World, Incendies (astea-s de pe la Oscarurile de anu asta), The Eighth Day (Globu de Aur, film mai vechi de-a belgianului ala care a facut anu trecut Mr.Nobody, prezentat si el la TIFF intr-o sectiune dedicata regizorului), A Separation (marele hit al Berlinului, cu un divortz musulman), Mondays in the Sun (film mai vechi cu Javier Bardem, bine cotat la vremea lui),  Somewhere (noul Sofia Coppola), You Don't Know Jack (ultimul Barry Levinson, cu Al Pacino)  Reign of Assassins si I Saw the Devil (doua blockbustere asiatice, unu cu karate si unu horror). La astea s-ar mai adauga filmele pe care le vazusem deja si creca am apucat deja sa povestesc despre ele: Winter's Bone, 127 Hours,  Never Let Me Go,  Mr. Nobody.

Sunday, June 05, 2011

Filmele vorbite pe la spate - Mai 2011

Filme musai

Source Code

Filmu asta e despre cum l-au prins pe Bin Laden. E noua isprava a lui Duncan Jones (fiul lui David Bowie si autorul genialului Moon) si e cu supergagica Vera Farmiga in (inca) un rol care ii vine foarte bine. Source Code e tot ce a promis Adjustment Bureau ca va fi si n-a fost: in acelasi timp romantic, palpitant, ingenios si moralist. Unii se plang ca ideea e furata din Ziua Cartitzei (well, am mai vazut-o in vreo 10 locuri), insa mi se pare ca filmu e despre cu totu altceva.


Erou' principal traieste in mod repetat cateva minute de dinaintea exploziei unei bombe, fiind teleportat mental inapoi de armata ca sa afle unde e bomba si cine a pus-o. Ei, asta e faza cu Ziua Cartitzei, ca se tot repeta cu unele variatzii, insa treaba cu adevarat cool sta de partea cealalalta a povestii, in conditzia eroului supus de armata la acest experiment, relatzia lui cu Vera (care-i monitorizeaza activitatea) si stradania lui de a-si accepta conditzia de shobolan experimental. Pe planul asta, filmul ofera acelasi nivel (inalt) de dileme morale si fortza emotzionala ca si Moon. Deci nu va lasatzi furatzi de investigatzia aia cu uite bomba, nu e bomba, uitatzi-va pe partea ailalta a povestii.

Duncan Jones e urmatorul mare regizor de SF, asteptand sa isbucneasca.



Clash of the Titans

Sunt foarte dezamagit ca in filmele cu supereroi nu apar scene de sex si nu inteleg de ce, caci supereroii si sexul mi se par ca merg mana in mana. In orice caz, mai bine decat supereroii si filozofia ori, mai rau, sexul si filozofia.

O sa spunetzi ca-s dezaxat si sa ma duc undeva sa ma rezolv, dar cred cu tarie si-s in stare sa fac si un pariu, ca in urmatorii zece ani se va dezvolta un trend al filmelor eroice cu scene erotice (si invers). Primele semne le-am sesizat in Watchmen si 300, iar mai recent in serialul ala cu Spartacus. De fapt miscarea asta s-a facut demult in benzi desenate, ramane doar sa isbucneasca pe marile ecrane. Sunt convins ca filme ca Thor, X-men etc. ar deveni mult mai bune daca ar avea un cat de mic palpait erotic. Legat de Clash of the Titans am resimtzit lipsa elementului erotic intr-un mod foarte acut - ma asteptam ca dintr-o clipa in alta eroii argonautzi sa-si ridice fustele si sa strige "Release the Kraken!".

De exemplu, se duce Perseu cu amicii lui in Iad sa se bata cu Meduza si cand ajung acolo, Meduza are sutien! Cum adica? Pe langa ca saraca traia singura in genunile Iadului, daca incercai sa te uitzi la sanii ei oricum te faceai stana de piatra, deci care e faza cu sutienu?

In alta ordine de idei, am pus filmu in categoria celor musai de vazut pt ca are cele mai tari efecte speciale de la Avatar incoace. Nu intzeleg de ce s-a agitat atata lumea cu Tron, cu 2012, cu Transformers, cand aici in Clash of the Titans sunt efectele speciale cele mai adevarate. Creca e important totusi sa NU vezi filmul in 3D, din ce vorbeste lumea - in varianta 2D filmul arata aproape 3D oricum.

Povestea e ceva cu Legendele Olimpului, cu unele referintze la zilele noastre, cum ar fi speculatzia privind zorii ateismului si stiintzelor politice (men should not rule other men!). Perseu s-a nascut din impreunarea secreta a lui Zeus (Liam Neeson) cu o pamanteanca si s-a chinuit toata viatza sa se obisnuiasca cu statutul de semizeu desi el vroia sa fie pescar. La un momendat omenirea prinde gustul ateismului si zeii se otzarasc la ei, iar Perseu conduce o misiune de soldatzi argonautzi sa ii lamureasca pe zei sa-si vada de treaba lor. Cam ca in Lord of the Rings, astia tot calatoresc si se intalnesc cu diverse bazdaganii cu care se bat foarte frumos, n-are sens sa povestesc, trebe vazute imaginile, impresionante.

Regia e a francezului Letterier (Hulk, Transporter) si prin film mai apare danezul ala cool din Valhalla Rising.



Julia's Eyes

O corcitura de hitchcock si giallo, spaniol, produs de Guillermo del Torro, foarte competent si destul de original. Regulamentul filmului giallo zice ca eroina trebuie sa fie o gagica neajutorata, inamicul un psihopat (pana aici nimic aparte), muzica stridenta, multe prim planuri si efecte horror produse de leziuni organice discrete - o buza taiata, un dinte spart, o unghie rupta, un ac infipt intr-un ochi.

Aici organul vizat e okiu (urmeaza major SPOILER!!!!) Mai exact filmu e cu un tip a facut o obsesie pentru gagici oarbe din cauza lu maica-sa care era oarba si a reusit sa-l convinga si pe el ca e invizibil (end of Spoiler).

Julia e o tipa aproape oarba care investigheaza sinuciderea surorii sale care fusese oarba de tot si inainte sa moara s-a jucat baba oarba cu psihopatul mai sus pomenit. Filmul incepe foarte discret si suspansful (a la Hitchcock), se termina foarte horror si giallo, insa are o bucata de mijloc cam in plus, care te exaspereaza in special pt ca lasa impresia ca se vrea un film cu poanta (cine e criminalu?) desi ca poanta e foarte slaba. De fapt creca nu e nici o poanta, dar optziunea regizorului de a refuza sa filmeze fetzele actorilor (atunci cand eroina e oarba) e un pic ciudata si te lasa cu falsa impresie ca tre sa ghicesti criminalu. Ceea ce nu tre sa faci, caci miza din final e cu totul alta, pe masura ce filmu degenereaza (in sens bun) spre un veritabil tribut giallo meets Hitchcock.

Deci m-a luat un pic pe nepregatite acest truc regizoral si pe unii risca sa-i enerveze dar, uitandu-ma acu peste umar la memoria filmului, mi-l amintesc ca pe unul foarte bine gandit.


Vanishing on the 7th Street

Brad Anderson e un regizor pe care il tot urmaresc de vreo 10 ani, de la Session 9 incoace. Cam toate filmele lui mi-au placut (Masinistu ala cu Bale, Transsiberian), a avut si contributii faine la serialul Masters of Horror iar acum e principalul regizor al serialului Fringe. De fapt si filmu asta trebuia sa fie un episod Masters of Horror dar nu mai stiu de ce s-au razgandit si Anderson l-a continuat ca un proiect personal.

Vanishing on the 7th Street e un horror deprimant despre un sfarsit al lumii oribil, in care nu curge nici un pic de sange, nu e nici o postapocalipsa, nici un dezastru eco-nuclear si nici un avertisment. Pur si simplu SE STINGE BECU si la propriu, si la figurat. Lumea care e in preajma becurilor stinse dispare, raman doar nadragii din ei.

Eroii sunt vreo 4 personaje care se intamplase sa se afle in preajma unor surse de lumina autonome cand s-a dat stingerea - unu avea o lanterna, unu o bricheta, unu un generator electric pe benzina, unu adidasi cu leduri. Necazu e ca nici astea nu tzin prea mult, incet incet se duc bateriile, se termina benzina si eroii stau si asteapta stingerea definitiva a becului, dandu-si seama cat de penibila a fost omenirea. Pe mine unu m-a facut sa ma simt foarte prost cu conditzia mea umana.

Adesea am obiceiul sa injur horrorul PG13 (fara sange, sex si umor) pt ca mi se pare o contradictie in termeni si un compromis estetic de cea mai joasa spetza. Din cand in cand insa, apare cate un film din asta in care combinatzia chiar are sens. Filmu asta are si unele idei in comun cu Kairo, pe care il consider cel mai bun film cu fantome japoneze, de pe vremea cand genul nu devenise inca un cliseu oribil (i se facuse si un remake, Pulse, cam nasol).

P.S. Actoru principal din filmu asta e Anakin Skywalker, dar nu va lasatzi descurajatzi de asta, n-are el prea multe de facut in film.

Filme contra plictiselii

A Prophet

Ok, filmu asta a fost pe la Oscaruri, a luat Cannes si o droae de premii, deci teoretic e mult mai bun decat toate alea pe care le-am insirat mai sus dar, pe langa faptul ca tzine enervant de mult, mi-a confirmat ideea ca, in ce priveste filmele cu puscarii, s-a facut tot ce era de facut.

Numai serialul OZ acopera 3 sferturi din tematica, iar daca mai adaugi Shawshank Redemption, Prison Break, The Green Mile ori ultraclasix precum Papillon, ori ala a nostru cu Vreau sa fluier, chiar ca nu mai ramane spatziu de manevra.

Si treaba asta se simte crunt in Profetu asta frantzuzesc, care e un compot facut din filmele de mai sus, ceva mai sobru si mai serios, ca de aia a luat atatea premii. Si probabil a mai luat pt ca e cu comentariu social, eroul fiind un magrebian analfabet care reuseste sa se descurce in puscarie dupa ce intra in gratziile unui mafiot corsican caruia ii face tot felu de favoruri. Ascensiunea lui incepe cand era imbracat in trening si se termina cand ajunge la geaca de piele si adidasi. Deci teoretic ar fi un pic exotic ca e cu francezi, magrebieni, mafiotzi si mai ales cu arabi (care si aia sunt cam luatzi din Oz cu totul), dar in realitate lasa impresia de film facut din bucatzi pe care le-ai mai vazut (pe toate!) undeva, si nu intr-un singur loc. De aratat arata ok (dar auster, ca filmele romanesti), actorii principali sunt misto si te tzin in priza dar pe ansamblu te cam ia cu somn.