Am ajuns si la ultimul calup de albume recomandate pe 2015, inca 10 albume notabile din a doua jumatate a anului. Am prezentat primele 3 calupuri aici, aici si aici, deci articolul asta completeaza traditzionala selectzie anuala de 40 de albume.
Brandi Carlile - The Firewatcher's Daughter
Ceea ce ar putea trece drept un threesome penticostal format dintr-o cowgirl si 2 gemeni spâni, cum ar sugera clipul de mai jos, e de fapt Brandi Carlile - o folkista lesbiana creshtinata, insurata la casa ei si cu copii, care are nevoie de barbatzi doar ca trupa de acompaniament. Are ceva din Sheryl Crow si ceva mai mult din Alanis Morissette si a prins o nominalizare Grammy importanta anul asta, chiar cu albumul asta, primul sau album indie dupa ce in prima parte a carierei a fost tzinuta in bratze (cu succes moderat) de case de discuri mari, care sperau sa scoata o desaga de bani din calitatea exotica de lesbian wonderchild a folkului american. Am aruncat o ureche si pe albumele vechi dar nu s-au prea prins, suna profi dar artificiale si concoctate in studio, cu mult mai redus punch emotzional si simtzamant live decat albumul asta. Probabil fata si-a tzinut piesele mai reusite pentru cand avea sa scape de contractul cu Columbia. Bine a facut.
Asemenea lui Crow/Morissette, filonul muzicii lui Brandi Carlile e antimodern, provincial-rural, foarte familist, shantajist emotzional, pasiv-agresiv. In prima jumatate de an mai recomandasem un alt threesome MFM cu origini in country - The Lone Bellow. Sunt unele asemenari pe undeva, dar trebuie sa te uitzi mult dupa ele. Aici lucrurile sunt mai simple si mai rock'n'roll, cu unele simptome de sindrom maniaco-depresiv, in sensul ca baladele sunt minimale, focalizate pe voce (vezi mostra de mai jos) iar piesele rock sunt destul de frenetice.
Uncle Acid and the Deadbeats - Night Creep
Caracterizatzi drept "Black Sabbath daca l-ar fi avut pe John Lennon la voce", Uncle Acid au un sound trippy unic, inconfundabil in rockul contemporan, iesind chiar si din tiparele noului trend de rock retro-fetishist de care vorbeam in articolul trecut (Graveyard etc.).
Pe noul album lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Asta e si bine si rau. E bine ca Uncle Acid continua sa sune ca nimeni altzii. E rau ca daca le-ai ascultat toate albumele e o oarecare monotonie in stradania lor de a-si conserva cu orice pretz gimmickul. E totusi bine ca albumul asta e ceva mai accesibil, cu piese mai scurte si cu motive de chitara mai radio-friendly. Conceptele lirice raman incadrate in acelasi mix de erotic si morbid cu referintze la epoca hippie (asociata fenomenului Charles Manson si cum s-a kkt el in idealurile de iubire veshnica ale vremii).
Totusi albumul asta e ceva mai "istoric" ca tematica, focusul fiind mutat pe Jack Spintecatorul, pastrand deci aceleasi coordonate sex+violentza, dar cu ceva mai multa identitate british (vezi si coperta, si izul de "detective story" al povestii albumului). E cumva cel mai comercial album al lor (=cu piese scurte), fara sa indrazneasca totusi abateri de la retzeta care i-a consacrat. Nu stiu cat o sa mai reziste pe retzeta asta inainte sa plictiseasca lumea, dar pe albumul asta inca ii ascult cu placere.
Totusi albumul asta e ceva mai "istoric" ca tematica, focusul fiind mutat pe Jack Spintecatorul, pastrand deci aceleasi coordonate sex+violentza, dar cu ceva mai multa identitate british (vezi si coperta, si izul de "detective story" al povestii albumului). E cumva cel mai comercial album al lor (=cu piese scurte), fara sa indrazneasca totusi abateri de la retzeta care i-a consacrat. Nu stiu cat o sa mai reziste pe retzeta asta inainte sa plictiseasca lumea, dar pe albumul asta inca ii ascult cu placere.
Gunship - Gunship
Tot fetishism retro avem si aici, dar de o cu totul alta natura si cu referintze la o cu totul alta epoca - anii 80 si mania sintetizatoarelor, abuzate aici pana la punctul la care nu se mai poate discerne intre rock si pop, intre baterie si beat-ul Casio. Cei care au fost datzi pe spate de soundtrackul filmului Drive si de valul de rebuturi Casio-pop care i-au urmat ar trebui sa gaseasca in debutul Gunship albumul definitiv al genului.
In plus fetishistii adevaratzi vor aprecia si prezentza regizorului John Carpenter, varful de lance al cinema-ului SF/horror in anii 80. Chiar in clipul de mai jos omul (cam iesit din schema in zilele noastre) isi ofera vocea pentru speech-ul de introducere, dar nu numai - trupa zice ca s-a inspirat pe alocuri si din soundtrack-urile pe care Carpenter le facea pentru propriile filme. Fetishismul e declamat chiar din numele trupei, preluat de la un celebru joc video de pe calculatoarele ZX Spectrum din anii 80, vremuri pe care le-am trait si io cu frenezie, ceea ce nu se poate spune despre membrii trupei. Dar cica exista o forma noua de nostalgie, dupa lucruri care existau inainte sa te fi nascut (ma rog, hipsterii au inventat si nostalgia dupa lucruri care nu s-au intamplat niciodata, dar despre asta povestim cu alta ocazie).
Am uitat sa zic, Gunship e proiectul unui individ din trupa nu-metal Fightstar, un fel de Deftones mai tineri (cu vreo 15 ani), mai englezi si mai sarmani in idei. Pana la urma retro-fetishismul tocmai din saracie de idei s-a nascut, dar in doze mici si bine concentrate poate oferi experientze inedite (sper ca s-a observat ca in relatzia cu hipsterismul sunt ambivalent, baleiez intre hatereala si fascinatzie; sunt convins ca am dreptate cu ambele).
Öxxö Xööx - Nämidäe
DJ-ul Gautier Serre si-a facut un oarecare renume in Frantza cu proiectele avangardiste Igorrr si Corpo-Mente, inainte sa isi incerce mana cu muzica metal prin lansarea la apa a dubiosul proiect Öxxö Xööx, ale carui versuri sunt scrise/cantate intr-o limba inventata - un fel de culme a obscurantismului snobist (as fi preferat limba esperanto, sa-i pot acuza macar hipsterism). Alta chestie cu care isi face reclama proiectul asta e ingineria sunetului, bazata pe un anume format lossless inventat de Apple, numit ALAC - nu stiu exact ce inseamna asta, dar recenzentzii pun pe seama sa sound-ul dens, creat pentru canale de la 5.1 in sus si destul de dificil de digerat in boxe/casti stereo simple.
Toate gimmickurile astea, plus modul de prezentare live a trupei, le-a adus caracterizarea "alien-metal", folosita in trecut pentru trupe la care nu se intzelege nimic din ce canta si au o imagine ce sugereaza concepte extraterestre (vezi Arcturus, Kovenant). Aici insa avem mai putzine clape si o densitate mai mare de chitari, chiar ceva doom-metal melodic si voci feminine in partzile in care se intzelege ceva (piesa de mai jos e ceva mai accesibila). E ceva aici si din Arcturusu de pe vremuri. "A little too clever and enigmatic for their own good", zicea un recenzent, dar orishicum un proiect de urmarit in viitor.
Snog - Compliance
Marxistul australian David Thrussell continua sa arunce cu kkt in capitalism, corporatism, tinerii frumosi si neo-liberali. Muzica lui ar putea fi pusa ca background sonor al site-ului Critic Atac. Titlurile continua sa fie in-your-face: "Rich Kuntz", "Middle-Class Worms", "Vampires of Real Estate". Titlul albumului si single-ul de mai jos rezuma perfect spiritul trupei care de 25 de ani rontzaie la baza sistemului. Fara prea mult succes (faptul ca exista Donald Trump si Monica Macovei ne-o demonstreaza), dar lumea are nevoie de astfel de Sisifi care sa mai strige "Lupu!", atata cat se mai poate striga, caci in curand nu se va mai putea canta decat despre mindfulness si resemnare. Daca asasinarea lui John Lennon a fost un avertisment, tipu de la Snog creca e urmatorul pe lista. Probabil tocmai lipsa de succes il protejeaza.
Era cat pe ce sa las albumul afara, parca e ceva mai monoton decat eforturile recente ale trupei, insa are single-ul genial de mai jos si o oarecare modificare stilistica, cu vocea mai bruta si mai putzin procesata decat in trecut. In plus am intrat intr-un an electoral, in care genul asta de albume sunt mai importante ca oricand. Din pacate piesa de mai jos dureaza mai mult decat lătratul electoral al lui Trump si e dificil sa patrunda in creierele ADHD conditzionate pavlovian de punchline-uri, tweeturi si sloganuri. Ma rog, trupa are si piese pentru creierele respective, insa pe albumele mai vechi si mai putzin pe asta, unde discursul e ceva mai elaborat.
Night Flight Orchestra - Skyline Whispers
"She treats me like a dog but still I'm barking up her tree".
O gashka de muzicieni suedezi formatzi in trupe de death-metal (vocalu si chitaristu de la Soilwork, bassistu de la Arch Enemy) isi deschid prin acest proiect sufletul si demonstreaza ca metalistii cei mai cranceni sunt de fapt niste brute sensibile, carora nu le e rushine sa planga ca o floare daca situatzia o cere. Pentru asta s-a inventat termenul "mancry".
Daca vocea tipului de la Soilwork e putzin cam plata pentru acest gen de glam-rock cu ambitzii teatrale, la bass il avem pe Sharlee D'Angelo care isi aduce aici experientza acumulata in Spiritual Beggars (creca trupa de metal extrem care a initziat acest trend de hipnoza regresiva muzicala, fara a aluneca totusi in parodii de genul Steel Panther). Albumul Night Flight Orchestra (al doilea al acestui proiect, dar net superior debutului) s-ar potrivi ca soundtrack la a doua jumatate a filmului Boogie Nights (aia care se petrece in anii 80) - slinos fara sa fie tocmai obscen, emo fara sa reuseasca sa fie romantic. Ar putea fi asemanat si cu visul pe care il avea in film personajul lui Burt Reynolds - de a face ACEL film porno la care lumea sa se uite pana la capat.
O gashka de muzicieni suedezi formatzi in trupe de death-metal (vocalu si chitaristu de la Soilwork, bassistu de la Arch Enemy) isi deschid prin acest proiect sufletul si demonstreaza ca metalistii cei mai cranceni sunt de fapt niste brute sensibile, carora nu le e rushine sa planga ca o floare daca situatzia o cere. Pentru asta s-a inventat termenul "mancry".
Daca vocea tipului de la Soilwork e putzin cam plata pentru acest gen de glam-rock cu ambitzii teatrale, la bass il avem pe Sharlee D'Angelo care isi aduce aici experientza acumulata in Spiritual Beggars (creca trupa de metal extrem care a initziat acest trend de hipnoza regresiva muzicala, fara a aluneca totusi in parodii de genul Steel Panther). Albumul Night Flight Orchestra (al doilea al acestui proiect, dar net superior debutului) s-ar potrivi ca soundtrack la a doua jumatate a filmului Boogie Nights (aia care se petrece in anii 80) - slinos fara sa fie tocmai obscen, emo fara sa reuseasca sa fie romantic. Ar putea fi asemanat si cu visul pe care il avea in film personajul lui Burt Reynolds - de a face ACEL film porno la care lumea sa se uite pana la capat.
P.S. Un alt (fel) de side-project Spiritual Beggars aparut anul acesta este si Band of Spice - a patra (sau a cincea?) trupa a lui Spice - vocalului trupei in anii 90. N-am prea apucat sa-l ascult inainte sa pun la cale topul, insa la o auzire superficiala Night Flight Orchestra suna mai sofisticat pe partea instrumentala.
Looper - Offgrid:Offline
Desi au trecut o gramada de ani de cand proiectul asta s-a desprins din hipsterii Belle and Sebastian, si 13 ani de la precedentul album al proiectului, lumea inca n-a uitat asocierea si Looper se discuta inca drept un side-project al trupei respective. Cica in astia 13 ani, gagiul de la BsiS s-a insurat si s-a retras undeva la tzara sa creasca iepuri si sa stea departe de Internet, de unde vine si titlul acestui album, precum si atmosfera pe care o emana - liniste si simplitate, un sound cvasi-analogic, fara a merge pana la minimalism electro-experimental.
Cateva piese sunt spoken word, poveshti povestite pe un ton cald, cu un adanc accent scotzian placut la auz. Majoritatea pieselor insa sunt dansante, melodice si extrem de fredonabile, poate prea fredonabile, confirmandu-mi o banuiala mai veche ca principalul motor al succesului acestui soi de "indie pop" a fost scoaterea la suprafatza a unor molecule fundamentale din muzica pentru copii de gradinitza, aia cu care incercau educatoarele sa ne inveseleasca sau sa ne puna la culcare, si in consecintza avem un fel de programare neurologica care ne obliga sa ne bucuram de genu asta de muzica.
Batushka - Litourgyia
Pana sa apara albumul asta, acest slot trebuia sa fie ocupat de Deafheaven, care au progresat mult in contextul revelatziei americanilor cu descoperirea black-metalului. Pana la urma am scris despre ei in Dilema, iar topul asta e menit sa promoveze trupe ceva mai low profile si insuficient apreciate.
Daca Deafheaven sunt rezultatul aceluiasi fetishism pentru nostalgii recuperate de care vorbeam mai sus (insa aplicata pe anii 90 si nisha viking-metal reambalata pentru hipsterii metalisti), Batushka e replica est-europeana retrograda, traditzionalista, care se ghideaza ca si familia Bodnariu dupa dictonul "bataia e rupta din Rai". Probabil trupa e finantzata de BOR sau Putin. Unde Deafheaven si-au pigmentat muzica cu acel "shoe-gaze" la mare cautare intre consumatorii de marijuana, Batushka au apelat la ceva mult mai obraznic si original, amestecand black-metalul cu incantantzii slavone si elemente de psaltire liturgica ortodoxa. In scena metal, proiectul e primit cu aceleasi sentimente cu care l-au primit hipsterii pe Romeo Fantastick in clubul Eden.
Nimeni nu pricepe ce se canta aici, trupa fiind inconjurata de un mister general. Se zvoneste doar ca e un proiect al unor muzicieni din Polonia (Mgla, Behemoth, Vader? trupa suna prea bine sa fie debutantzi). Se mai zice ca la primavara vor avea loc primele concerte live si lumea spera ca atunci se va dezvaluie si identitatea membrilor.
P. S. Ma ingrijoreaza totusi posibilitatea ca ar putea fi vorba de aceiashi farsori care acu catziva ani au mixat manele romaneshti cu black metal polonez, folosindu-se de Denisa noastra cea scumpa.
P. S. Ma ingrijoreaza totusi posibilitatea ca ar putea fi vorba de aceiashi farsori care acu catziva ani au mixat manele romaneshti cu black metal polonez, folosindu-se de Denisa noastra cea scumpa.
Puscifer - Money $hot
Tool au fost genul de trupa disruptiva care inchide o epoca si deschide o alta, dupa care dispare in neant sa nu-si pericliteze pozitzia in istorie. In anii 90 Tool au pus capat miscarii alternative rock cladita de MTV in jurul nucleului grunge, deschizand portzile spre ceea din 2000 incoace incepea sa se numeasca art-rock, indie-rock samd. Desi grungerii (prin Nirvana) facusera acelasi gen de revolutzie la finele anilor 80, a venit si randul lor sa fie impinshi in umbra si desuetitudine, iar Maynard Keenan e principalul responsabil pentru a le fi taiat craca. Ulterior a fost destul de destept sa-si scoata pe tusha trupa fara sa apeleze la metoda drastica a lui Cobain, refugiindu-se in proiecte ceva mai putzin pretentzioase - A Perfect Circle si mai nou acesti Puscifer.
Cea mai high-profile trupa din selectzia asta, Puscifer incepe incet-incet sa se debaraseze de aura parodica cu care a debutat (pe cand Keenan ii acuza pe fanii Tool de a se lua prea in serios atat pe ei cat si pe trupa). Cu albumul asta trupa se apropie de unde omul lasase lucrurile in aer cu A Perfect Circle. Nu pricep de ce nu si-a reformat Perfect Circle in acest scop. Sigur, de prin 2010 tot apar zvonuri despre respectiva reformare, dar istoria arata ca Keenan prefera proiectele in care detzine control absolut si nu are instrumentisti cu mari ambitzii creative si de leadership.
Cea mai high-profile trupa din selectzia asta, Puscifer incepe incet-incet sa se debaraseze de aura parodica cu care a debutat (pe cand Keenan ii acuza pe fanii Tool de a se lua prea in serios atat pe ei cat si pe trupa). Cu albumul asta trupa se apropie de unde omul lasase lucrurile in aer cu A Perfect Circle. Nu pricep de ce nu si-a reformat Perfect Circle in acest scop. Sigur, de prin 2010 tot apar zvonuri despre respectiva reformare, dar istoria arata ca Keenan prefera proiectele in care detzine control absolut si nu are instrumentisti cu mari ambitzii creative si de leadership.
Asta face ca Puscifer sa sune ceva mai spart si mai putzin consistent decat trupele sale precedente, dar sunt aici cateva melodii solide, suficiente incat sa merite o mentziune de final de an, mai ales ca semnaleaza transformarea a ceea ce a debutat ca o gluma intr-o trupa veritabila. Se zvoneste totusi si despre un nou album Tool pentru anul asta.
Metal Allegiance - Metal Allegiance
Dupa cum ziceam in articolul precedent, a fost un an mare pentru muzica metal, incununat si prin acest proiect bombastic, unul din cele mai ambitzioase din istoria scenei metal. Proiectul condus de Mike Portnoy (fostul toboshar Dream Theater, prezent pentru a doua oara in topul acestui an), Skolnick (chitara la Savatage/Testament) si Ellefson (bass la Megadeth) aduna laolalta vreo 25 de muzicieni. Fiecare piesa are alt vocal, iar hit-ul selectat mai jos, un cover dupa Dio, ii are pe aproape totzi cantand fiecare cate o juma de strofa, plus 4 solo-uri focoase de chitara.
E vorba aici de 3 generatzii de metalisti - optzecistii (Megadeth, Pantera, Testament, Death Angel), nouazecistii (Dream Theater, Lacuna Coil, Arch Enemy), douamiistii (Lamb of God, Mastodon, Fozzy) - care se aduna laolalta sa faca galagie, simtzindu-se probabil lasatzi in urma de noile tendintze post-moderne, post-rock si post-Neurosis care domina in perioada spatziul metal.
A mai fost prin anii 2000 un proiect din asta All-Stars la sarbatorirea de 25 de ani a casei de discuri Roadrunner, si au mai fost proiecte ocazionale de tip start-up dirijate de diversi indivizi (Ayreon, Avantasia etc.) dar asta suna cel mai cinstit, cu cea mai larga acoperire istorica, cu un punch superior si oarecum emotzionant prin caracterul sau de "shtafeta generatziilor".
Cica gashca asta s-a apucat sa faca si turnee, la care participa o parte din membri, in masura in care le permit familiile si obligatziile de serviciu, caci din soiul asta de metal putzini dintre ai au ajuns sa faca si bani. Mai ciudat e ca in timpul inregistrarilor nu s-au prea intalnit, de exemplu clipul de mai jos a fost realizat dintr-un colaj de video-selfie-uri si inregistrari schimbate prin e-mail.