Wednesday, July 29, 2009

Muzica vorbita pe la spate - inca 10 albume notabile


















Probabil asta e ultimul articol despre muzica pana la iarna, daca nu cumva voi avea vreo epifanie la Faith No More. E vorba de albumele care n-au intrat in topul de semestru dar merita pomenite si poate chiar ar fi intrat in top daca le ascultam suficient.

Apoptygma Berzerk - Rocket science
Evoluata dintr-un proiect electro/industrial/goth, trupa asta cu nume imposibil practica azi un rock tzopaitor gen Voltaj, ideal pentru clubbing (intr-o lume normala, nu in Romania). La momentu de fatza trupa are si membri din defunctul proiect Kovenant (trupa black metal convertita in clona Marilyn Manson). Hitul albumului nu e prea grozav, dar restul pieselor devin destul de rapid adictive.
Alternativa: Deathstars cu discul Night Electric Night, alt proiect de goth rock stalinist cu legaturi inspre black metal (membri Dissection si Ophtalamia). Din pacate de pe albumul Deathstars cel mai misto lucru a videoclipul asta, in rest gasca continua sa stea in umbra lui Kovenant care cu sigurantza va rupe gura targului cand o sa scoata viitorul album, Aria Galactica.

My Dying Bride - For lies i sire
Dupa o balacareala de 10 ani, My Dying Bride se intoarce la soundul care le-a asigurat notorietatea, cu viori, lamentari si toate cele. Tre sa recunosc ca am cam saltat peste precedentul album (ala cu Deathless Kings) si e posibil ca schimbarea de stil sa fi fost anuntzata inca de atunci, dar poate e mai bine asa, For Lies I Sire readuce trupa acolo unde era acu mai bine de 10 ani, inainte sa-i vina vocalului ideea proasta de a da afara 3 sferturi din trupa si de a aduce in loc tot felul de adolescentzi si gagici de figuratzie. Mai sunt si niste piese naspa pe albumul asta dar in mare e o miscare incarcata de potentzial.
Alternativa: Mai slabutz decat MDB dar binevenit dupa mizerabilele albume precedente, avem si ultimul Candlemass - Death Magic Doom, din nou cu vocalu de la Solitude Aeturnus (care vine vara asta cu ambele trupe la Metalfestul din comuna Borcea)

Skyclad - In the All Together
Eram convins ca astia s-au desfiintzat. E vorba de o trupa englezeasca/irlandeza care in anii 90 erau cam unici pe scena metal, fiind veriga lipsa intre Jethro Tull si ceea ce in noul mileniu se numeste folk metal (Turisas, Korpiklaani, Ensiferum etc). Aveau cele mai tari versuri din metal (datorate poetului punker Martin Walkyier) si bagau la vioara cat zece Gogol Bordello. Acu vreo 10 ani s-au destramat datorita plecarii pomenitului poet si de atunci activeaza intr-un limbo existentzial cantand pe la festivaluri de bere si, in curand, la primul Metalfest romanesc (ala din comuna Borcea). Se pare ca venirea in Romania e justificata si de existentza unui album nou, In the All Together, care pare sa revina la vremurile bune, dupa o perioada in care Skyclad renuntzasera la metal orientandu-se spre coveruri folk dupa propriile piese*. Surprinzator, noul album vine si cu un clip, chestie foarte rara in istoria grupului.

Arkaea - Years in the Darkness
Astia sunt ramashitzele trupei Fear Factory care s-a decimat dupa modelul Negura Bunget (vocalu si chitaristul au anuntzat ca isi fac proiect nou si pe urma au anuntzat ca noul proiect se va numi tot Fear Factory, lasand astfel restul trupei cu ochii in soare). Avand in vedere ca oamenii lasatzi pe dinafara (toba si bassul) au determinat de fapt soundul FF (vocalul fiind un behait iar chitaristul un tocator obez), m-a interesat mai mult trupa Arkaea in care se aud piesele Fear Factory care nu vor apare niciodata pe un album Fear Factory. Avantajul major al Arkaea fatza de FF este ca, pe langa a avea tot ce-i mai bun din FF, are si un vocal competent, un pokemon adus de la Threat Signal. (hitul albumului aici).
Alternativa: De partea cealalta a baricadei, vocalul FF original, Burton Bell, si-a facut un proiect semi-ambiental/vocal/electro, Ascension of the Watchers, in care nu behaie dar incearca sa cante, ceea ce nu-i prea reuseste. Banuiesc ca in mintea lui Bell albumul ar trebui sa sune ceva gen Unkle, dar nu prea iese. Lipsurile lui ies cu atat mai mult in evidentza cu cat se inhama si la celebrul cover Sound of Silence.

Agua de Annique - Pure Air
Scorul Anneke - Gathering e cam 1 la 1. Anneke a scos sub egida Aqua de Annique un album unplugged beton, Pure Air, contzinand coveruri (Damien Rice, Alanis Morrisette, Frankie goes to Hollywood), piese cantate de Anneke pe la alte trupe (Ayreon, Within Temptation) si o gramada de dueturi misto (cu tipi de pe la Anathema, King Crimson plus ceva olandezi). Toate piesele suna BETON (vezi un sample) asa ca albumul pe ansamblu e mult mai misto decat recentul Gathering, dar are marele lips al materialelor originale.
Alternativ: De cealalta parte a baricadei, The Gathering au scos material proaspat, albumul The West Pole, dar si-au gasit o gagica nasoala, un pic mai urata ca aia noua de la Nightwish, cu o voce care n-are ABSOLUT nici o identitate, imitand-o pana la absurd pe Anneke. Ba i-au facut si freza si buzele ca la Anneke, creca si rochia e a ei, nu stiu pe cine vor sa pacaleasca (vezi clipul). Altfel, piesele Gathering nu-s defel proaste dar mi-e imposibil sa trec peste faptul ca trupa pare ca incearca sa-si pacaleasca fanii. Oricum, desi recomandarea de fatza e pentru albumul Annekei (care e BETON, repet), nu ocoliti noul Gathering, e mult mai misto decat ce au scos Nightwish dupa Tarja, de exemplu.

Voivod - Infini
Voivod cred ca isi da obstescul sfarsit dupa ce creierul trupei, chitaristul Piggy, a fost rapus de cancerul de colon. Asta e una din cele mai underrated trupe metal, probabil din pricina ca e canadiana (quebecoise chiar) si n-a avut niciodata o shansa comerciala in fatza colegilor de generatzie Metallica, Megadeth etc. Printre altele, Voivod il adaposteste de catziva ani pe insusi Jason Newsted (aici semneaza cu Jasonic), singurul om respectabil din Metallica. Albumul Infini n-are nici o pretentzie, e compus integral in jurul ultimelor riffuri si solouri salvate pe laptopul lui Piggy si poate e cel mai non-experimental album al unui grup care la vremea lui a fost destul de avangardist, cam prea avangardist pentru propriul bine.

Sunn O))) - Monoliths and Dimensions
Anul trecut Sunn au scos ultraelitistul disc vinil-only Domkirke, tras intr-o biserica norvegiana, dar in afara valorilor de colectie muzica n-a fost mare lucru, niste improvizatzii live remixate un pic de un anume Marhaug (de care auzisem pe vremea cand remixa piese Ulver si Merzbow). Anul 2009 aduce insa din nou un disc spectaculos, impanat cu invitatzi si mult mai complex decat banuiam. Monoliths and Dimensions are parte de 10-15 artisti pe fiecare din cele 4 piese (a cate un sfert de ceas). Avem invitatzii obisnuitzi ai trupei (Dylan Carlson de la Earth** - considerat inventatorul drone metal si autorul tehnic al sinuciderii lui Cobain, Oren Ambarchi - jazzer australian, Attila Csihar - singura voce de zombie realista din muzica metal). Avem si unii adusi special pt acest album, din care cei mai misto sunt un tip de 80 de ani care a fost trombonistul lui Duke Ellington, un trompetist vietnamez pe nume Cuong Vu si un muzicolog tot la vro 75 de ani care cica a adus in America instrumentul didgeridoo. De mare efect e piesa Cydonia, probabil cea mai maiestuoasa pe care a produs-o Sunn vreodata: trombon + mormaitul in ungureshte a lui Csihar + coruri de film horror (un cor masculin de zombie si un cor feminin de banshees aduse de la Viena). Musai de citit si interviul cu Csihar legat de contributzia sa la album si de semnificatzia titlului unguresc al piesei Megszentségteleníthetetlenségeskedéseitekért. Surprinzator, multe din recenziile serioase la albumul asta il catalogheaza drept jazz, iar doua din piese sunt dedicate lui Miles Davis si recent decedatei neveste a lui Coltrane.
Alternativa: trupa Maudlin of the Well, cu Part the Second, important din mai multe puncte de vedere: a.grupul e unul din cele mai avangardiste ale decadei, astia demult canta prin festivaluri de jazz desi au pornit ca un soi de varianta la Opeth; b.e primul album al trupei de 8 ani incoace, perioada in care membrii sai au produs tot felu de ciudatzenii cu proiectele Kayo Dot sau Toby Driver; c.e albumul care cred ca a inspirat recenta campanie de milogeala a grupului suburban clujean Truda; diferentza e ca Maudlin si-au pus albumul la downloadat gratis de pe propriul site si apoi au cerut donatziile sa-si acopere gaura, in timp ce Truda cere banii in avans si ne promite un album genial, in bunul spirit capitalist romanesc, gen Caritas sau FMI.



















Devildriver - Pray for Villains
La capitolul ballsy-metal, aveam de ales intre astia si noul Lamb of God. Cele 4 bonus trackuri (din care un cover Maiden) si clipul cu zombie al piesei de titlu m-au indemnat sa-i aleg pe Devildriver, trupa fostului nu-metalist Dez Fafara (Coal Chamber). Albumul asta (de fapt toata cariera trupei) ar trebui sa le fie invatzatura de minte metalistilor care se plangeau ca astia cu nu-metalul sunt gay si vai de mama lor. Cel putin Devildriver astia ii fac pe Manowar in ce pozitzie vretzi. In plus albumul creste mult daca le urmaresti versurile, Fafara fiind unul din poetzii metalului actual (un fel de Coiotu mai inspirat).

Valhall - Red Planet
Un album nu grozav, dar foarte interesant: astia-s niste norvegieni care canta stoner, il au la tobe pe Fenriz de la Darkthrone si sunt produsi de insusi Phil Anselmo (Down, Pantera), la solicitarea lui Fenriz. Mie unu combinatzia asta mi se pare foarte ciudata dar, dupa un pic de studiu, are sens: Anselmo e clar un stindard al lifetsyleului stoner si totodata un fan declarat al metalului extrem norvegian, afinitate care i-a adus pe langa numeroase colaborari si o gramada de amicitzii cu oameni din mediile black norvegiene, printre care si pomenitul Fenriz. De partea astalalta, Fenriz e clar un fan al rockului betzivanesc (ultimele albume Darkthrone se apleaca vizibil spre Motorhead iar pe la inceputul anilor 90 initiase chiar un proiect Red Planet care suspectez ca s-a materializat intr-un final in trupa asta). Surprinzator, Valhall nu canta nici stonerul scandinav de succes (Spiritual Beggars) si nici nu se alatura clonelor Motorhead formate din blackeri (Chrome Division). Valhall sunt stonerul cel mai stoner care se poate, urmand la milimetru definitzia de dictzionar: ii imita la greu pe Kyuss, inclusiv prin productzia nisipoasa a albumului.
Alternativa: mai simpatic (="accesibil") dar mai putin interesant, e noul proiect hard rock al fostei voci Spiritual Beggars, Spice and the RJ Band, cu albumul Shave your fear. De cand a fost dat afara de la Beggars, Spice scoate albume pe banda, rareori cu aceeasi trupa (Mushroom River Band, Kayser si acuma astia) ceea ce sugereaza ca e nitzel inadaptabil.

Dalek - Gutter Tactics
Asta e o trupa de hip hop gotic care si-a luat numele din Doctor Who, isi scoate albumele sub supravegherea lui Mike Patton si hip-hoperii n-au prea auzit de ea, din pricina ca se invarte in general in medii rock (turnee cu Melvins, Isis si restul gastii de la Ipecac). Unii zic ca-s ca Einsturzende Neubauten daca ar fi cantat hip-hop iar o colega de servici incearca sa ma convinga ca n-au nici o treaba cu hip-hopul. Judecatz si voi.

p.s. Dream Theaterul e mizerabil

* a trebuit sa se inventeze wikipedia ca sa aflu si eu ce semnifica numele trupei Skyclad; cica e un nume atribuit unor ritualuri pagane ce implica nuditate.
** mi se pare foarte funny ca Kurt Cobain a cantat pe unul din demourile trupei Earth, abia acu am aflat

Wednesday, July 22, 2009

Si totusi se misca!

Doua chestii importante, epocale, etc (mai importante decat tot ce sa-ntamplat anu asta in Romania pe plan politic, economic si cultural, poate cu exceptia concertului Faith No More):

a. S-a deschis primul comic shop din Romania; la 20 de ani de la Revolutzie, gestul arunca o pata de rushine pe obrazul patriei; daca nu se deschidea, puteam sa ne prefacem in continuare ca benzile desenate nu exista; asa, suntem silitzi sa acceptam ca Romania e retardata cu ani buni fatza de restul planetei (exemplu: in Camerun, India si Senegal, si chiar in unele insule din Triunghiul Bermudelor exista comic shopuri de cel putzin 10 ani, cred ca doar Moldova, Coreea de Nord si Bulgaria au mai ramas pe dinafara). Am uitat sa zic, comic shopul e la Cafe Lente, in Bukale.

b. Au scos capul primii artisti BD produsi oficial de scolile romanesti (in stadiu embrionar deocamdata, caci sprijinul institutional ma tem ca e nul). Actualmente inca studentzi si studente, Adrian Tomine si Harvey Pekar ai Romaniei (din fericire, chiar ai Clujului), sunt de fapt e o gashca de fete care intretzine GlorioasaFanzina, prima revista BD cinstita din Romania (adica din aia trasa la xerox ca pe vremea American Underground si impartzita prin baruri). De vizitat musai si blogurile individuale ale fetelor (in blogrollul fanzinei).

P.S. Postu asta e doar inca un motiv sa-mi fac cont pe Twitter. Pe de alta parte, Zoso a facut cariera cu un blog de twitturi, asa ca nu ma simt vinovat.

Thursday, July 16, 2009

Muzica vorbita pe la spate - top de semestru 1/2009






















Avem acilea cele 10 albume de top ale primei jumatatzi de an. Reamintesc ca ordinea lor e aleatoare.

Crippled Black Phoenix - 200 Tons of Bad Luck

Faza cu postrocku e ca asta creca-i genul de muzica care a parcurs in cel mai scurt timp panta descendenta de la genial la penibil. Era asa intr-o toamna acu vreo 4 ani cand m-a apucat morbu, si pana in primavara nu mai suportam nici o trupa d-asta. Au iesit totusi anu asta doua albume notabile care mai reusesc cu greu sa tzina genul pe linia de plutire. Fiind atat de rare, am zis ca unul dintre ele ar trebui sa apara macar in topul de juma an. Primul ar fi Isis - Wavering Radiant, dar pe asta l-a ascultat toata lumea. Mai e si aspectul diversitatzii, in special partea vocala, la care Isis, Cult of Luna si compania bat pasul pe loc. Si mai e si faptul ca in Crippled Black Phoenix canta spuma post-muzicii britanice: oameni adunatzi de la Mogwai, Pantheist, Gonga, Electric Wizard si Iron Monkey, concoctatzi laolalta sub supravegherea liderului Portishead (aici producator). Mai e si titlul genial al primei piese: Burnt Reynolds. Si gramada de instrumente exotice care imbogatzeste soundul mult dincolo de standardul "freaca coarda si uita-te la propriile shireturi" practicat de majoritatea trupelor de gen. Si mai e si faptul ca revista Rock Classic i-a catalogat drept revelatzia anului (desi am mai scris de ei acu 2 ani, se pare ca abia acu au ajuns la urechile massmedia)

OSI - Blood

Dream Theater n-am mai avut rabdare sa ascult de la albumul ala in care imitau pe Metallica, si ala l-am ascultat doar sa facem misto de el cu Sake. Insa creatziile claparului dat afara de Dream Theater, Kevin Moore, sunt mereu o placere pentru mine. Cale de vreo cateva albume a scos soundtrackuri si melodii triste despre cosmonautzi sub numele Chroma Key, iar acu activeaza de vreo 3 albume (unul mai tare ca celalalt) sub numele OSI (Office of Strategic Influence), alaturi de colegi de breasla de pe la Porcupine Tree, Fates Warning, Cynic si chiar colegul sau Portnoy de la DT. Vocalu de la Opeth apare si el pe albumul asta, care era oricum foarte tare si fara el. Cel mai misto e ca amatorii de prog rock considera albumul o mizerie pana cand afla cine canta pe el. Ramane sa vedem replica de la Dream Theater, care e pe vine la momentul scrierii acestor randuri (si despre care un amic zicea ca se merita luat in original pe motivul ca bonus discul cu coveruri e mult mai tare decat albumul).

The Giant Squid - The Ichtyologist

...astia-s the next best thing cand trupa Sleepytime Gorilla Museum freaca menta. Adica intra in aceeasi categorie a trupelor americane care intind coarda experimentului metal cat se poate. O gramada de invitatzi de efect apar pe albumul asta, printre care Anneke de la Gathering, gagica de la Crisis si unii de pe la Neurosis. Grafica si conceptul albumului au de a face cu fosile si animale din timpuri imemoriale, pe vremea cand omenirea se juca cu putza in nisip (sau nici macar atat). Posibil sa fie si cu extraterestri, n-am fost atent la versuri, dar orshicum e un album de pomina care reuseste sa se desprinda hat departe de originile trupei.

Marilyn Manson - The High End of Low

...inca un album de dat papucii din partea maestrului Manson. Albumul a iesit sub auspiciile descurajante a doua singleuri nasoale (We're from America si Armagoddamnmotherfuckingeddon) dar a recuperat rapid din motivul ca, paradoxal, astea 2 sunt singurele piese proaste ale albumului. Noul disc are cele mai catchy balade de la Mechanical Animals incoace si totodata cele mai personale versuri din istoria lui Manson. Cea mai tare cronica care se poate scrie despre acest album se gaseste pe blogul lui exty.

Amorphis - Skyforger

... oricat as proteja evolutzionismul muzical si deschiderea trupelor nouazeciste spre noi teritorii, cred ca Amorphis e singura trupa despre care pot sa spun ca, dupa 1996, fiecare album pe care l-a scos a fost mai prost decat ala de dinainte, culminand cu inascultabilul Silent Waters de acu 2 ani (care, apropo, e denumit de catre unii metalisti romani Silent Wars, din cauza ca piratul care a uploadat prima data albumul pe torrente a mancat niste litere din numele folderului.) Orishicum, mare mi-a fost surpriza sa remarc in Skyforger un album la fel de solid/dinamic ca si Elegy (de fapt e partzial copiat din el, pana si vocea o imita aproape perfect pe aia de acu 13 ani). Iaca o revenire de bun augur a trupelor eurometal nouazeciste, alaturandu-se reusitelor recente ale lui Tiamat, Moonspell si, de ce nu, chiar My Dying Bride. (paradoxal, tocmai cele mai inovative trupe din generatzia asta, Paradise Lost si Samael, au decis sa o dea cu bata in balta). Parca nici clipurile trupei nu mai arata chiar naspa.

Seventh Void - Heaven is Gone

...clar, albumul grunge al anului, macar pana ne lamurim ce e cu revenirea Alice in Chains. Partea cea mai cool cu trupa asta e ca e alcatuita din tobarul si din chitaristul Type O Negative (care face si vocea, aia pitzigaiata de pe unele refrene TON). Ia uite ce baga baetzii.

Clutch - Strange Cousins from the West

...dupa recentul DVD, iaca ca s-au intors maestrii stoner rockului din Maryland, statul american al carui imn contzine expresia "Northern scum" si e cantat pe melodia de la O Tannenbaum (cine nu ma crede, check it out). Dupa doua albume SF despre extraterestri (fiecare cu meritele lui), Clutch revin la temele si stilul redneck metal care i-a consacrat, cu mai mult riffan si mai putzin blues decat precedentele materiale. Au si o piesa despre criza economica, Freakonomics, cu o partitura de chitara care practic reinventeaza rockul de shosea. Mai au si una despre Abraham Lincoln, fie-i tzarana usoara. P.S. Sper ca atzi remarcat ca vocalu de la Clutch apare pe doua piese ale albumului stoner al anului trecut, Dozer - Beyond Colossal (vezi topul undeva prin articolul asta).

Mastodon - Crack the Skye

...clar cel mai misto album al trupei, nu e la fel de crancen ca pe vremuri, se poate zice ca-i chiar "comercial" (au incaput pe mana producatorului Limp Bizkit/Korn), dar in cazul stilului practicat de Mastodon asta e un lucru bun si o garantzie a diversitatii care ridica trupa deasupra generatziei sale si a genului practicat. Kelly de la Neurosis e din nou invitat cu vocea, cantand chiar piesa de titlu (dealtfel Kelly apare pe mai toate albumele trupei). Ba s-au ales si cu un clip profi, cu cosmonautz.

Etica ma obliga sa mai pomenesc si un album care ar fi aparut in topul 2008 daca stiam de el. Cum tot din lipsa de etica am bagat in topul 2008 albumul din 2009 al lui Antony and the Johnsons, merge facut un schimb:

Transit - Decent Man on a Desperate Moon

...inainte ca Maria sa fuga din Cluj si sa se refugieze in cianura baimareana, mi-a lasat cu vorba de moarte acest album solo al creierului trupelor In The Woods / Green Carnation. Cu mana pe suflet zic ca e mai tare decat tot ce a scos Green Carnation ever.

Current 93 - Aleph at the Hallucinatory Mountain

... un disc plin de surprize: a. E primul album metal din istoria grupului. Se pare ca au inceput sa dea roade amicitziile dintre Tibet si diversi oameni cu care s-a insotzit in timpul concertelor din ultimii ani (in principiu doomeri "tibetani" - Om, Sunn ((O)) si blackeri - Maniac de la Mayhem). b. Versurile sunt foarte tari si epice, despre un flacau pe nume Aleph (=Alfa, probabil Adam) care are probleme cu femeile, filmele porno si drogurile. Sub aspectu asta albumul a rezonat cu recentul film al lui Von Trier, Antichrist. c. Partea cea mai misto e ca vocea feminina e asigurata de actritza porno Sasha Grey (o stitzi din Pirates si de pe Youporn), care pe langa ca e o bunoaca ultradirty (daca asta e bine sau rau, sa decida fiecare, oricum a luat Best Female of the Year la Oscarurile porno de anu trecut), e si una din cele mai "culturale" figuri porno: pe langa colaborarea cu Current 93, are rolul principal in cel mai recent film al lui Soderbergh, a aparut (cu imaginea, nu cu vocea) pe ultimul album Smashing Pumpkins si are propria trupa de muzica experimentala, ATelecine. In plus, are si cel mai misto site pe care l-am vazut vreodata la o vedeta porno. De mentzionat si ca a debutat cultural intr-o orgie a lui Rocco Siffredi. Ce mai, o veritabila pionieritza a culturii populare, model clar pentru femeia secolului...22, cred. New York Times a prezentat-o ca distinguished both by the extremity of what she is willing to do and an unusual degree of intellectual seriousness about doing it. Foarte tare! A, despre Current 93 vorbeam? E tare albumul, ce mai, nu vreau sa o lungesc ca ma dau acuma pe site-ul lui Sasha Grey si nu ma pot gandi ca lumea. Vorbim mai incolo, ok?

P.S. Nu uitati sa va abonati la Dilema Veche, caci de la toamna o sa am rubrica regulata de jazz. Daca va-ntrebatzi ce treaba am eu cu jazzul, aflatzi ca tocmai asta-i shpilul rubricii.

P.S.2. Michael ca Michael, dar zilele astea a murit si Midnight, autorul unuia din cele mai tari albume solo pe care le-am auzit vrodata, Sakada. Metalistii ar trebui sa si-l aminteasca ca fiind vocalu trupei de heavy metal inaintea vremii sale (adica progresiv) Crimson Glory, o trupa care in anii 80 dadea lectzii generatziei contemporane, cum ar fi Savatage. Azi gasca suna cam desuet (dar nu mai rau ca restu metalului optzecist) desi ultimul sau album (de acu 10 ani) se tzine inca bine. Orshicum, pomenitul album solo al lui Midnight n-are treaba cu metalu si ni-l dezvaluie pe artist ca pe un alcoolic macinat de griji, ceea ce l-a si dus la obshtescul sfarsit - kidney and liver failure.

Saturday, July 11, 2009

Muzica vorbita pe la spatele - concerte 2009


























Roadburn

De muzica scriu tot mai rar, din doua motive, unul e batranetzea haine grele, celalalt e utilitatea marginala care ma face sa am impresia ca orice aud nou am mai auzit inainte altundeva, precum si sanatatea precara care imi da sensibilitate la sunetul dat tare (mai ales in cashti).

In plus am avut o mare desumflare legata de monumentalul festival Roadburn care a fost sold out in 45 de minute, poate din pricina ca am vorbit prea mult despre el. Ce poate fi mai rau decat sa ratezi Roadburn? Uite chestia asta: sa itzi iei gandu de la el si sa primesti cu o saptamana inainte un bilet la Roadburn pe care nu-l vroia nimeni. Si pe urma sa-tzi dai seama ca nu mai ai bani de avion si cazare si ramai sa te stergi undeva cu biletu in timp ce amicii itzi povestesc cum Neurosis a cantat vreo 4 ore (cu momentele solo Kelly/Von Till cu tot), cum Negura Bunget s-a apucat de stoner si cum au bagat Ufomammut, Motorpsycho si Saint Vitus like there's no tomorrow.

Si inca o chestie: umbla barfa ca editzia din 2010 a Festivalului Roadburn va sta sub semnul reformarii Kyuss, trupa aia legendara de care n-au auzit 99% din metalistii romani si aia care au auzit sunt totzi din Cluj sau in blogrollul acestora.

Donau

Daca ma-ntrebatzi unde s-au dus banii, ei bine s-au dus pe festivalul gay Donau de langa Viena. Vorba vine langa Viena, ca e la vreo 70 de km, aproape de granitza cu Cehia. Dar astora cu care m-am insotzit nu le-a trecut prin cap sa se uite pe o harta si ambitzia noastra de a merge in plimbare pana la Krems s-a dus pe apa sambetei cand am vazut tablitza cu 70 de km. Perspectivele devenisera sumbre de-a dreptul cand a inceput sa dea cu ploaie si se infiripa teama ca, daca Domnu se indura si ajung la Krems, nu stiu daca o sa se indure sa ajung si inapoi in Viena pe la 3-4 dimineatza, pe o furtuna nasoala. O sa zicetzi ca scria clar pe site-ul festivalului ca sunt autobuze de luat din Viena. Si chiar erau, cu conditzia sa fi rezervat biletu de autobuz de pe Internet. Care Internet exista in Viena, normal, un Internet Cafe chiar in statzia de autobuz, dar: 1. cine pana mea isi baga datele cardului intr-un netcafe. 2. cine stie cat dura sa soseasca biletu si 3, motivul cel mai important, autobuzul era la fel de sold-out ca si festivalul; a, si mai e si 4: soferul autobuzului era chiar pe autobuz (eram cu 2 ore inainte de inceperea concertelor), deci nu prea avea cum sa mai vanda bilete pe net la ora aia, si de-ar fi fost.

Pana la urma ne-am umilit in fata soferului (am bagat la inaintare gagici la negocieri). Ei bine, pan la urma shoferu ne-a inghesuit in capatu busului si ne-a dus.

Asadar festivalul asta e the next best thing cand ratezi Roadburnul. I se zice Donau Festival si tzine doua weekenduri consecutive intr-o cladire cu 3 sali in care miroase atata de tare a marijuana ca tzi se face greatza. Eu am mers doar in weekendu de 1 Mai, din motive de serviciu, de Pashte, dar si de program. Am optat pentru a sacrifica concertul Sonic Youth / Aphex Twin din primul weekend pentru unul mult mai cool din 1 Mai, Antony and the Johnsons cu Cocorosie (plus niste localnici). Festivalul e orientat pe chestii d-astea psihedelice (acu 2 ani a avut cap de afish pe Current 93), dar cu o usoara tenta gay: cel putzin la show-ul Cocorosie puteai sa mananci bataie de la lesbiene solide daca isi inchipuiau ca le faci ochi dulci partenerelor. Desi-s un baiat simplu de la tzara, homosexualiatatea nu e o noutate pt mine, insa lesbiene atat de crancene ca la show-ul Cocorosie n-am vazut in viatza mea. Nu va ganditzi la Thelma si Louise ori la parasutele alea din Baise-moi. Ganditzi-va la namile de alea care l-ar strivi pe Eric Adams intr-o palma, insotzite de cate o fiintza firava care nu stie ce vrea de la viatza. In fine.

Inainte de Antony, am avut parte de un show fulminant al trupei de porn-glam The Voluptuous Horror of Karen Black. Cica e o trupa veche, de vro 20 de ani, formata din vreo 5 gagici (ma rog, una era trannie) care canta metal pe dezbracate, si un chinez gras in colantzi, cu o cruce intoarsa sclipicioasa pe burta, care baga solouri de chitara ca Slash si canta la voce ca DJ Boros. Lidera trupei, pomenita Karen Black (ma rog, si asta e pseudonim luat de la o celebra actritza horror din anii 70), e o gagica simpatica si bunoaca la cei 40 de ani ai ei, cu un par de ala valvoi de potzi tzine o closhca in el. Momentul serii a fost cand gagica asta a stat in cap cracanata, in putza goala si colegele de trupa ii spargeau oua de osul pubian. Cel mai misto era ca intre concerte trupetzii stateau la o bere cu publicul dar purtau un prosop pudic legat peste sani. O mostra din concert. Si piesa de rezistentza a grupului, pe care Karen a aruncat cu chilotzi in public, manata de refrenul irezistibil: Underwear drawer,.

Si tot la o bere l-am vazut si pe Antony prima data, o namila de om. Cam cat Peter Steele ca inaltzime, doar ca mai pe stilul ardei umplut. M-a surprins ca avut o prezentza foarte masculina in timpul showului (cu exceptzia vocii), imbracat la un costum frumos, rezemat de pian ca Dan Grigore si dand dintr-un picior ca Lee Hooker (pe piesele ritmate, evident). Pentru cine il stie cat de cat pe Antony de pe vremea cand se imbraca in halat si rochie de noapte si era tuns si vopsit ca Boy George, schimbarea de look e marcanta. Concertul a fost, normal, la marea arta. Mai intai a venit pe scena o gagica goala (ma rog, cu vopsea neagra si rosie preligandu-i-se peste corp), cu cioc si aripi care a facut un pic de balet hipnotic din cateva miscari repetate la infinit pe ritmuri apocaliptice. Apoi a intrat pe scena namila de Antony la pian, insotzit de marii domni care sunt The Johnsons, niste batranei grizonatzi la 4 ace cu saxofoane, viori, violoncele care au prestat ca niste profesori, ocupand o pozitzie la fel de "in fatza" ca si Antony si pasandu-si reciproc solouri.

Am fost surprins sa remarc ca headlinerii au fost Cocorosie, care in ciuda unei cariere mai timide si a unei vizibilitatzi mai slabe decat Antony, la Donau au parut mai cunoscutzi (poate pt ca-s europeni si datorita lesbienelor din sala). Deci Cocorosie astia sunt Coco si Rosie, doua americance stabilite in Frantza, surori psihopate care au avut probleme cu parintzii cand au fost mici si din cauza asta sunt adulate de toate fetele care au probleme cu parintzii. Coco si Rosie au niste voci dubioase: una chitzcaie, ailalta canta opera - ma refer in concert, pe albume vocile le sunt mai temperate si mai sterse (ori poate gresesc eu si parerea se datoreaza faptului ca n-am dat niciodata foarte tare muzica Cocorosie, tot timpu am avut impresia ca e de asta de surdina si pub afumat). Ei bine, in concert cu toate date tare soundul grupului e shocant de diferit, pana si kitzkaitul ala avea o rezonantza misto, iar percutzionistul (unu care scuipa in microfon) si claparul au umplut muzica trupei cu o parte instrumentala solida care si aia pe album pare o bazaiala timida. Muzica e o amestecatura de hip hop frantzuzesc, trip hop britanic, solouri de harpa si vocalize de opera, cu versuri feministe, rautatzi la adresa establishmentului masculin si indemnuri prin care femeile sunt sfatuite sa nu-si mai epileze mustatza, aspect salutat de o mare parte din public. Concertul s-a incheiat intr-un mare stil, cu cateva piese in duet (ma rog, triplet) intre Cocorosie si Antony (ma asteptam sa fie doar Beautiful Boyz dar au fost mai multe). Dupa care ne-am grabit la shoferu ala care ne-a promis ca ne aduce inapoi daca-i dam 5 euro de caciula.

Pentru cine nu-i familiar, musai de vazut piesa asta si coverul feminist You wanna fuck me (pentru efect maxim, trebuie vizionata si piesa originala, Akon vs. Snoop Dogg - You wanna love me,).

Hellfest, Brutal Assault, Sziget

Ma declar impresionat de lista trupelor prezente anul asta la Hellfest (comparativ cu orice fest mare european). E dovada de mare deschidere de minte sa faci in Europa un open-air la care aduni laolalta Marilyn Manson, Clutch, Killing Joke, Motley Crue, Down, St. Vitus, Mastodon, Misfits, Pain of Salvation, Aura Noir, Grand Magus sau Orange Goblin (si astea nu-s nici un sfert din totalul trupelor cunoscute). O deschidere de minte la care, zau, nu ma asteptam de la poporul francez. Destept fecioru ala care a inventat Hellfestu. Nu cred ca am vazut in viatza asta vreun lineup atat de destept. In schimb trebuie sa remarc efortul prin care trimisa Metalfan la festival, fosta shefa de promotzie si poeta care se semneaza cu Mad, a reusit sa rateze toate trupele pe care le-am enumerat aici si sa participe in schimb la toate trupele pe care le putea vedea anul asta si la ea in Bucuresti (sau chiar le-a vazut deja). Daca n-as sti ce-i poate capul cronicaresei, as zice ca raportul dansei de la Hellfest a fost o sfidare la adresa cititorului de presa rock si a meseriei de jurnalist. Apropo de sondajul lui Harper despre soarta presei rock romanesti, cam asta e principala problema: ca majoritatea jurnalistilor rock de la noi sunt ca aia care isi pun castile pe urechi si incearca sa-tzi cante ce aud ei in casti, inchipuindu-si ca si din afara capului lor se aude la fel de bine.

Corectura: se pare ca Mad a vazut totusi Down din lista mea, pe care i-a considerat "greu de clasificat"

Sper ca atzi remarcat ca cea mai tare trupa a deceniului trecut, autoarea singurului album pe drept intitulat Album of the Year si cel mai cool rocker al planetei, Faith No More si Mike Patton, ne calca meleagurile vara asta. Eu recomand totusi sa venitzi la Sziget, unde ii prindetzi la pachet, unu dupa altu, cu Turbonegro (obligatoriu de vazut intr-o viatza) si Life of Agony (pasare rara in conditziile in care Keith Caputo are mai mult succes cu cariera solo). Plus ca vedetzi Budapesta si nu scarba aia de Bucuresti.

Cealalta mare revenire a anului e prima aparitzie in concert a grupului Ulver, confirmatzi de cateva zile la Brutal Assault. Ce ma ingrijoreaza e ca Ulver n-au mai calcat pe o scena de pe vremea cand cantau black (acu vreo 15 ani) si am asa o vaga impresie ca o sa urce pe scena de la Brutal Assault doar ca sa faca misto de public.

Romania, patria mea

Concertele din Romania, conform previziunilor pe care le-am facut in ultimele 2-3 articole pe care le-am scris pentru Dilema, continua sa stea sub zodia trupelor depashite de vremuri pe care nu mai vrea sa le vada nimeni in tzara lor de origine: ramashitzele neputrezite ale trupelor Savatage, Stratovarius, Bonfire sau Testament; ba mai mult, cred ca suntem prima tzara in care s-a organizat un concert cu o trupa desfiintzata (Gorefest, desi unii zic ca s-au desfiintzat tocmai de suparare ca n-au reusit sa vanda 30 de bilete in toata Romania), iar despre AC/DC nu mai povestim, cred ca la mijloc a fost mana ministresei Tineretului si Sportului, cea mai tare afacerista pe care a dat-o capitalismul romanesc.

Daca tot suntem la capitolul evazionist, declar cu mandrie ca am reusit sa-mi scot parleala de la Overkillul organizat de Promusic acu ceva vreme, intrand anul asta la Turisas/Moonspell/Cradle of Filth cu un bilet tras la xerox contra a 80 de bani. Sa nu ma-ntzelegetzi gresit, dar si biletele care se vindeau la intrare tot trase la xerox erau, macar daca ar fi fost scrise cu pixu sau daca trebuia sa te treci intr-un caiet si tot ar fi fost o urma de profesionalism, puteai zice ca-s personalizate. Ca de obicei la festivalurile brandushenesti, rockeri obositzi, sunet spart si trupe cantand cu ochiul la ceas. De remarcat ca Brandushan a facut din nou economie la cheltuieli, Sarah Jezebel nu s-a prezentat, exty zice ca ar fi costat prea mult mancarea pentru ea.

Si inca o chestie: cu un decalaj de vreo 15 ani, si la mai bine de 5 ani de cand imi bat gura pe tema asta prin forumurile si presa romaneasca, au aparut in sfarsit si in tzara noastra primele trupe de orientare stoner/postrock. Cica unii se numesc Tep Zepi si altzii se numesc Egocentrics (timisoreni, prima trupa din istoria Romaniei despre care se pomeneste pe stonerrock.com; Floppy a facut concert cu ei la Cluj, dar spre rusinea personala n-am apucat sa-i vad). Mai lipseste inca o chestie ca sa ajungem la normalitate - ca redactiile revistelor/siteurilor de muzica rock sa isi angajeze si oameni care sa stie ce sa scrie pe domeniul asta. Un indiciu clar asupra penibilului din presa rock romaneasca e atunci cand genuri si trupe cu zeci de ani de istorie (glam si stoner in special) sunt cu desavarsire ignorate in detrimentul unor trupe-ghiocel de eurometal cu 1-2 albume in spate promovate exploziv prin pasiunea neingradita a cate unui redactor) N-o sa uit niciodata cronica aia de pe metalfan la un album stoner (nu mai stiu care, dar nu e greu de cautat sunt vreo 5 albume stoner recenzate in toata istoria metalfan si vreo 10 in toata istoria presei romanesti) in care cronicarul incepea zicand ca n-a avut chef de albumul ala, dar ca a umblat o saptamana pe la colegii din redactzie pasandu-si CDul de la unul la altul si nimeni n-a vrut sa-l recenzeze, ca ei "n-ascultau din astea". Noroc cu blogosfera ca mai afli una alta, degeaba se kk oamenii de presa pe ei ca n-avem ISSN. Si noroc cu Ardealu, caci, ca si in fotbal, lucrurile au fost de kkt atata vreme cat au fost dirijate de la Bukale, a fost nevoie de Luna Amara, Grimus si acu tinerii astia de mare ambitzie, Tep Zepi si Egocentrics, ca sa puna Romania pe harta rock.

Si inca doua chestii: in ultimul an Romania a avut parte de 2 concerte ale unor trupe geniale la care nu s-a dus nimeni, nici macar eu: New Model Army si Deine Lakaien. Si a mai fost primul fest gotic romanesc, cu Das Ich, Diary of Dreams si In Strict Confidence. Nici macar cronici n-am gasit la concertele astea in presa romaneasca, abia ceva anuntzuri. Pana mea, nu stau sa verific acuma, dar singura publicatie in care imi amintesc sa fi citi un interviu cu Deine Lakaien a fost Popcorn. "pai vezi, daca canta muzica disco, acolo le e locul" o sa comenteze acuma vreun rocker destept.

De felicitat initziativa Metal Masters care organizeaza cel mai mare festival de metal adevarat din Romania. Daca n-am stii cine sunt Metal Masters si ce antecedente au, ar fi si mai bine. Dar sa nu zicem au! pana nu ne pica piatra in cap si sa speram ca totul va decurge struna. Pacat ca pretzul si costurile de deplasare nu prea justifica gramada de trupe (care in orice festival din afara apar scrise cu litere mici, la noi sunt cap de afish). Singurele nume pt care m-as duce sunt Immortal si poate Mayhem (pe care i-am vazut deja, oricum). Si ca si curiozitate personala, Skyclad, una din trupele mele preferate care azi sunt insa la pamant ca forma, ca activitate si ca inspiratzie (din pacate nici macar nu se poate spune despre ei ca s-ar fi reformat).

P.S. Am uitat sa zic de Artmania. In principiu toate trupele care conteaza de la Artmania (Opeth si Pain) vor putea fi vazute si la Brutal Assault, cam la acelasi pretz (alaturi de inca 100 de trupe). Artmania merita totusi pentru after partyul Lux Noctis cu gagici gotice, o initziativa laudabila a comunitatii goth romanesti, mica dar incapatzanata.

P.S.2. Ma felicit ca n-am mers anul trecut la seratele organizate de Kogaionon. Anul asta trupele care ma interesau si s-au perindat la seratele alea s-au adunat laolalta pentru un veritabil fest pentru luna decembrie, Dark Bombastic Evening (Spiritual Front, Rome, Ordo Rosario si unele de care n-am auzit).


Monday, July 06, 2009

Filmele vorbite pe la spate - iunie 2009



Filme musai


The Complete History of My Sexual Failures. Filmul asta nu e nici artistic si nici teribil de bun, dar l-am bagat la filme musai pt ca e plin de invatzaturi. Am ratat filmul la TIFF, dar vroiam neaparat sa-l vad. E un pseudodocumentar gen Borat care combina farsa cu elemente biografice ale regizorului/actor/producator/scenarist. E despre un luzăr de 30 de ani ramas fara gagica, care isi propune sa intervieveze toate gagicile care i-au dat papucii in trecut ca sa afle misterul esecurilor sale sentimentale. Omul ia frumos agenda telefonica, dar toate ii inchid telefonul in nas, asa ca e nevoit sa apeleze la maica-sa care reuseste sa lamureasca pe unele gagici sa-i deschida portzile. Interviurile sunt foarte tragi-comice (genul de situatzii penibile din serialele lui Ricky Gervais) dar spre final filmul se insiropeaza si pierde din taria de caracter. Obligatoriu de vazut de catre cei care vor sa afle ce vor femeile de la noi (de fapt).

Star Trek. Sunt departe a fi fan Space Opera, dar ca orice om normal la cap am fost si eu prins la momentu potrivit in francizele Star Wars, Star Trek si Stargate (BSG-ul abia l-am inceput, iar Babylon, Farscape si Firefly le-am cam ocolit). Dintre toate astea Stargate mi s-a parut cel mai nasol (si filmul, si serialul), Star Wars cel mai grandios (si cu jocuri video misto), iar Star Trek cel mai umanist, cel mai apropiat de literatura de gen produsa de generatzia Ray Bradbury/Arthur Clarke. Gasesc binevenita rebootarea seriei cu acest Star Trek Begins si mi se pare cea mai reusita resetare de franciza, dupa ce sperantzele mi-au fost oarecum inshelate in cazuri precum Rambo, Indiana Jones, Die Hard si Batman Begins (n-am vazut inca noile filme Bond). Noul Star Trek este excelent conectat la epopeea veche si la personajele clasice, in special prin personajul Spock, razboiul cu romulanii si incarcatura de referintze si mistouri pe care nici macar nu le-am prins pe toate, iar actorii fac o treaba buna in a redefini personajele. Faptul ca unii fani acuza filmul de influentze Gilmore Girls nu mi se pare groaznic, varsta personajelor (majoritatea teenageri) asigura o abordare proaspata dupa filmele de senectute propuse de francizele Indiana Jones si Rambo. Efectele speciale si de sunet sunt excelente (de vazut la multiplex). Pentru cunoscatori, filmul e realizat de echipa Lost si reutilizeaza o parte din trucurile si spoilerele serialului. Sper doar ca la finalul lui Lost nu voi avea surpriza de a afla ca de fapt eroii serialului traiau in holodeckul de pe USS Enterprise. O strategie excelenta, atat financiar cat si calitativ, este utilizarea de actori oarecum anonimi care chiar se zbat pentru binele filmului (desi fatza lui Spock - jucat de una din vedetele serialului Heroes - imi aminteste de un coleg de cenaclu din comuna Vulcan, judetzul Brasov, care avea urechi clapauge si breton de ala tuns cu oala si toata lumea ii zicea vulcanianul).

Six Shooter. Asta e un scurt metraj care a luat Oscar, creat de marele om care a facut si In Bruges, londonezul Martin McDonagh. Din nou in rolul principal apare marele dublinez Brendan Gleeson (un om care a facut cariera din roluri secundare de impact maxim). Am impresia ca Gleeson a jucat in toate filmele istorice de la Braveheart incoace. Filmuletzul Six Shooter, de aproape juma de ora, e o bijuterie de comedie mult mai neagra decat a fost In Bruges. Gleeson joaca rolul unui tip care are un iepure acasa si o nevasta muribunda care si moare in prima scena a filmului. Suparat nevoie mare de moartea sotziei, Gleeson se urca intr-un tren in care din coincidentza maxima mai intalneste niste oameni cu suparari similare, un cuplu care si-au inmormantat nou-nascutul si un cocalar adolescent care si-a inmormantat mama (dupa ce a impuscat-o). Filmuletzul are un iz caragialesc in care indoliatzii schimba impresii despre durerile lor personale si se cam calca pe bataturi reciproc datorita adolescentului care nu are pic de respect fatza de mortzi. Finalul e de geniu, nu vreau sa dau spoilere, dar ca iubitor de iepuri ce sunt, mi-a sfasiat sufletul.


Filme contra plictiselii

Drag me to hell. Dupa aproape o decada dedicata trilogiei Spiderman si presiunilor politic-financiare aferente, Sam Raimi pur si simplu se destrabaleaza cu acest film, un horror scandalos retro in stilul serialului Tales from the Crypt, reusind in acelasi timp sa fie scarbos si sa obtzina un rating PG13 (it takes a master trick to do that, vorba poetului). Cel mai probabil Drag me to hell e repetitzie pentru iminentul remake (sau sequel) Evil Dead. Efectele speciale si gagurile sunt scandaloase si aberante iar vizionarea la cinematograf multiplex e o tortura sonica care a scandalizat o parte din publicul din sala (citat: ce porcarie, Doamne!) dar pe mine m-a distrat foarte bine (e drept ca-s un pic surd de la 20 de ani de ascultat metal). De fapt cam tot farmecul filmului sta in impactul senzorial pe care il are. Povestea e despre o tziganca care bozgoneshte o absolventa de ASE, actualmente casieritza ambitzioasa. Mai exact bozgoana pica pe un nasture de-al ei, si oricine are nasturele ala urmeaza sa fie tarat in Iad. La propriu, fara metafore - pur si simplu se casca o gaura in podele si apar 2 maini care te trag in Iad si gata. Gagica tot vrea sa scape de nasture dar nu poate, in fine, mai e si o capra posedata cool si niste personaje secundare din pacate cam slabe. Dar in principiu filmul a fost o distractzie pe cinste pentru toata lumea, inclusiv pentru Sam Raimi. Partea cea mai funny e ca mi-am convins un coleg de serviciu sa o duca la filmu asta pe tipa careia ii face curte, ca sa-i faca fetei impresie buna, de intelectual. I-am zis ca-i despre Infernul lui Dante. Va tzin la curent cu consecintzele.

Terminator Salvation ma asteptam sa fie mult mai prost decat e. Si asta are mult de castigat din vizionarea la cinematograf, design-ul filmului fiind excelent, cu o cromatica cenushie gen Saving Private Ryan si o atmosfera destul de sinistra (comparativ cu Transformers de exemplu, care teoretic e pe aceeasi idee). Scenariul are gauri mari de logica (scenaristii au printre antecedente Catwoman) dar atata timp cat filmul bubuie si Christian Bale scrashneste din dintzi, divertismentul functzioneaza. In plus, scenariul are o simetrie placuta cu filmul original, in sensul ca aici fiul isi salveaza tatal, exact pe dos fatza de trilogia originala. E de efect si aparitzia lui Arnold (facut pe calculator) care sper sa capete un rol mai important in urmatoarele partzi. Desi nu e la fel de flamboaiant ca noul Star Trek, reuseste sa improspateze destul de bine franciza si sa-i asigure o directzie cu mult potentzial (cu conditzia sa puna un test de IQ la angajarea scenaristilor). Regizorul e un anume McG, care credeam ca e ceva rapper dar se pare ca e producatorul serialului Supernatural. Cronici mai profesioniste la Star Trek si Terminator Salvation am scris pentru revista Nautilus, datzi o ocheada si pe acolo, rubrica de film e a mea de mai bine de 1 an de zile.

A Perfect Place, e alt scurt metraj, nu la fel de spectaculos ca Six Shooter, dar care are meritul unui soundtrack Mike Patton, a unui stil noir misto si a participarii actorului cult Bill Moseley (canibalul din filmele lui Rob Zombie, printre multe altele). Filmuletzul incepe cu un tip care-i da in cap cu o chitara altui tip si pe urma impreuna cu un amic se tot chinuie sa fac rost de o masina cu care sa duca cadavrul sa-l ingroape undeva. Filmuletzul il cam emana pe Jarmusch prin totzi porii.


Thursday, July 02, 2009

Arise, Sir Terry!

De anu asta incolo, daca va intalniti cu Terry Pratchett pe strada, putetzi sa-i spunetzi Sir. Regina Angliei l-a facut asta iarna Cavaler pentru servicii deosebite aduse Imperiului Britanic (in literatura, evident), titlu prin care se alatura si altor autori SF precum Arthur Clarke si Salman Rushdie.

La noi in scriitorii de fantasy si SF se arunca cu kkt si li se dau partzuri intelectuale pe la nas. E una din micile dar semnificativele diferentze dintre romani si civilizatziile extraterestre.

P.S. Sa-mi amintitzi sa-mi fac un cont de Twitter pt din astea.