DesertFest 2019

DesertFest e fratele mai mic si mai tampit al festivalului Roadburn si a ajuns in al 8-lea an de functzionare. Spre deosebire de Roadburn asta are cam 3-4 editzii in fiecare an, fiecare in alta locatzie - pana acum s-a tzinut la Berlin, Atena, Londra, Antwerp iar de anul acesta a traversat oceanul si a avut un eveniment la New York.

Unele editzii se tzin simultan, cum a fost anul acesta Berlin cu Londra in acelasi weekend, cu trupele chinuindu-se sa zboare dintr-un oras in altul, de unde o probabilitate mare ca ceva sa nu functzioneze - la Londra au fost 3 concerte anulate, dintre care doua se numarau printre cele importante (Monkey3 si Naxatras).

E in mod clar un business mai degraba decat un festival capabil sa acumuleze traditzie, avand un numar de neajunsuri flagrante:

• In intreaga editzie o singura trupa a avut proiectzii video pe fundal, iar alte doua au avut un logo afisat pe un cearshaf, in rest toata lumea a cantat fara nicio componenta vizuala. Ori la un festival care se doreste unul al muzicilor de imersiune sinestezia audio-vizuala e esentziala, iar faptul ca DesertFest nu pricepe asta dupa catziva ani de cand s-a inventat e semn ca e organizat de idiotzi;
• Pentru un festival care isi cunoaste deja locatziile si are o oarecare experientza e inadmisibil sa sa aiba probleme cu sunetul la sala principala (o sala relativ celebra unde au cantat de-a lungul vremii Nick Cave, Amy Winehouse s.a.m.d.). Problema e cat de cat compensata de sala Roundhouse - are sunet excelent si emana istorie: infiintzata in 1964, i-a facut faimosi pe The Ramones, au inregistrat acolo albume live Beatles, Rolling Stones, Lady Gaga si Opeth. E una din salile de concert perfecte, din pacate folosita doar in ultima zi a festivalului asa ca am prins doar 3 concerte acolo si nu dintre cele care ma interesau;
• Pretzurile in Camden Town sunt sinistre, se cheltuie mai mult decat la Roadburn desi vezi mai putzin si mai prost. Festivalul nu se simte pe strazi, e doar unul din 100 de evenimente care au loc simultan in zona iar strazile sunt pline de trecatori care fac shopping, nu sunt nicaieri terase unde sa ai ocazia sa stai la baut cu trupele. Ca sa nu mai vorbesc de romanii care se duc la DesertFest si sfarsesc tot la shopping, fara sa vada mai nimic;
• Trei dintre cele cinci sali ale festivalului nu sunt altceva decat pub-uri inghesuite in care incap 100 de inshi si daca nu te numeri printre ei potzi sa-tzi pui pofta in cui. Iar sala Roundhouse de care ziceam e atat de departe de restul incat odata ajuns acolo itzi iei gandul de la restul festivalului si te multumesti cu ce s-a nimerit in programul salii respective;
• Publicul nu are diversitatea internatzionala a Roadburnului, e alcatuit preponderent din tractoristi englezi care au votat cu Brexitul iar daca nu vorbesti engleza cu accentul lor local se prefac ca nu te intzeleg;
• Programul e mai degraba monoton, specializat pe stoner si doom, cu o slaba diversitate stilistica (mai ales daca ramai intzepenit intr-o singura sala), cu foarte multe trupe locale (londoneze) bagate la deruta printre trupele mari. Exista totusi o sala mica unde se canta doar country si folk obscur, insa e intr-unul din puburile mici de care ziceam, n-am reusit sa intram niciodata acolo.

Printre concertele reusite se numara cele de la Roundhouse, care mi-au placut oarecum fara sa vreau, datorita locatziei si sunetului excelent. Acolo au fost All Them Witches - hipsteri blues-rock care au adunat ceva faima meritata in ultimii ani si Fu Manchu - veterani din generatzia Kyuss, mai degraba hard rock pentru motociclisti (o versiune mai anosta a celor de la Monster Magnet). Toate cele trei concerte au fost ridicate de entuziasmul publicului si de solemnitatea salii Roundhouse bantuita de fantomele istoriei. Am mai remarcat si trupa Witch, infiintzata de chitaristul defunctului grup grunge Dinosaur Jr (contemporani cu Nirvana) - si astia-s trupa pentru motociclisti, mai aproape de Motorhead si mult mai fun decat Fu Manchu. De fapt Witch au fost revelatzia editziei pentru mine, insa pe youtube nu e nici un clip decent cu ei asa ca las doar o mostra din All Them Witches. 

La sala principala a festivalului au fost trupele care ma interesau cu adevarat - Amenra, Kadavar, Om, Wovenhand, din pacate doar prima a avut proiectzii video iar restul toate au avut derapaje de sunet (ceea ce te obliga sa cunosti piesele, sa mai completezi de la tine ce nu se aude). Ma rog, nu au fost derapaje mai grave decat la Rockstadt, dar nu te astepti ca un festival scump la Londra sa aiba sunet mai prost decat DBE la Alba Iulia, asa ca itzi ia ceva sa te acomodezi cu frustrarea respectiva. Pana la urma Amenra s-au evidentziat ca singurii cu suport video de la scena respectiva, aratand din cauza asta ca un fel de headlineri. Om s-au prezentat intr-un format diferit decat ii stiam de acu ceva ani - in loc de negrul ala responsabil cu clapele si bucatzile mai etno a fost un tinerel angajat sa emuleze niste variante mult simplificate ale portziunilor respective.

Tot la sala principala l-am prins in sfarsit pe Jaye Jayle (trupa de acompaniament a Emmei Ruth Rundle, un fel de Nick Cave diluat dar are shanse sa devina popular intre hipsteri - vezi o mostra mai jos). Au mai fost grupul de death metal scarbos Grave Miasma (un fel de Morbid Angel, inexplicabila includerea lor in program, pana am aflat ca sunt londonezi si probabil locuiau prin vecini), ucrainienii Stoned Jesus (inexplicabila popularitatea lor, probabil datorata notorietatzii numelui si exotismului de a veni din Ucraina caci muzica lor mi se pare anosta) si Elephant Tree (alta trupa care era acolo in virtutea faptului ca sunt londonezi si au fost amestecatzi cu numele importante ca sa para si ei mai importanti).

La concertele din pub-uri n-am prea reusit sa intru, desi acolo sunetul a fost ok - ma bucur ca i-am prins pe norvegienii Arabrot, unul din varfurile festivalului (un fel de Nick Cave din tineretze, ceva mai suprarealisti si mai funny). Au fost si multe trupe debutante pe scenele din puburi, majoritatea sunau la fel - am retzinut doar doua nume cat de cat interesante dintre astia tineri: Alastor si Kalloused. Desi genul ala de trupe vin si la Cluj la 20 de lei buchetu. Arabrot insa e ceva musai de vazut.

In sfarsit, o alta chestie pe care trebe musai sa o faca cine merge in Londra si din care as vrea sa imi fac un sanatos obicei sunt musicalurile live care se joaca la o gramada din teatrele de pe-acolo. O moda care la noi abia incepe sa se strecoare (excelent Mesterul Manole in regia lui A. Majeri cu costume de Lucian Broscatean desi termenul musical e putzin fortzat acolo). In Anglia astia fac musicaluri dupa absolut ORICE, inclusiv dupa filme horror (Evil Dead, Beetlejuice, Toxic Avenger etc.) Am prins cat am fost acolo unul din hiturile absolute ale genului - Book of Mormon scris de creatorii South Park.

E mai mult decat a merge la teatru de comedie sau la stand up comedy - dincolo de poante ies in evidentza muzica supercatchy (atmosfera e de concert mai mult decat de teatru), ingeniozitatea scenografica (decoruri pe rotzi, vizibilitatea manipulata din lumini si umbre), iar actorii au o prezentza fizica si sonora care te tzin in priza, e imposibil sa te plictisesti (spre deosebire de teatrul traditzional la care de multe ori casc dureros). Sigur, Book of Mormon e mai speciala, fiind si o piesa obligatorie de vizionat de catre orice popor indecis intre creshtinism si creshtinopatzie. Sper ca acu dupa ce Trinitas TV au castigat drepturile de televizare a Festivalului Enescu sa incerce sa obtzina drepturi si pentru Book of Mormon:

Roadburn 2019 - concertele supercool

In sfarsit, despre concertele tari de la Roadburnul de anul acesta. Despre celelalte concerte am povestit aici si aici.

Daughters au avut anul trecut unul din albumele favorite ale planetei rock, prezentzi in mai toate topurile anuale. Au fost pastoritzi la casa de discuri a lui Mike Patton si imprumuta multe trucuri de la acesta, atat in compozitzii cat si in prezentarea live hiperenergica (albumul lor de relansare umple cu succes golul lasat de a doua retragere a celor de la Faith No More). Interesant ca Daughters se lansasera la inceputul anilor 2000 ca trupa grindcore, dupa care s-au tot razgandit si reformat pana sa ajunga la aceasta formula masticabila, aliniata la cerintzele rockului (post)modern. Concertul a fost foarte energic, vocalu a spart cu capu o camera de filmat si si-a spart propriul cap intr-un microfon, s-a cocotzat pe tejghele, a sarit in capul oamenilor, tot ce trebuie. Iar sound-ul sofisticat al albumului a fost reprodus perfect. O trupa obligatoriu de vazut in concert acum, cat sunt calzi, caci pare un proiect modificat genetic in laboratoarele lui Patton si nu o trupa reala care sa reziste in timp.

Dupa Daughters, albumul de revenire a celor de la Sleep dupa 20 ani de absentza a fost al doilea cel mai apreciat album rock al anului trecut, pe mai toate siteurile de specialitate (exceptzie face MetalStorm, care anul asta au ajuns pentru prima data la Roadburn dupa ce 20 de ani s-au prefacut ca festivalul nu exista; pana si MetalFanul romanesc le-o luase inainte).

Asadar Sleep s-au numarat printre vedetele editziei, avand la dispozitzie 2 concerte a cate 2 ore bucata, timp berechet sa-si cante cam tot catalogul totalizand sub 4 ore de muzica - in anii 90 avusesera o cariera efemera, lumea i-a tzinut minte mai mult datorita notorietatzii titlului Dopesmoker iar ulterior datorita proiectelor mai sofisticate ale membrilor trupei (High on Fire, Om). Primul dintre cele doua concerte a umplut la refuz sala mare de la Roadburn. A inceput cu un intro de un sfert de ora de conversatzii inregistrate ale astronautzilor NASA si un sentiment de "taking off" datorat soundului MASIV care a atins in mod insistent acea "brown note" care te imbie sa faci pe tine. Daca Dragnea vedea cata lume cu ochi injectatzi a fost la concertul asta ne scotea a doua zi din Uniunea Europeana. Noroc ca a iesit singur.

Fotocrime au fost una dintre revelatziile editziei, superdansabili si catchy, cu puternice influentze Sisters of Mercy, unul din albumele mari ale anului trecut care mi-a scapat topului anual insa o sa-l bag musai in topul acestui semestru. E un album de debut, insa muzicienii nu-s debutantzi, e proiectul vocii defunctului grup punk Coliseum - individul s-a apucat cu Fotocrime de ceva cu totul diferit si MULT mai cool. Mostra de mai jos ar trebui sa convinga orice amator de post-punk.

Pe Anna von Hausswolff o vazusem la DBE (sunt destul de multe trupele care intai au vizitat acel mini-Roadburn al nostru), insa acu am avut ocazia sa o vad la scena mai mare, cu un concert mai lung, sunet mai tare si ceva piese noi. A reusit si de data asta sa domine scena cu statura ei marunta si vocea imensa, totul a sunat masiv si concertul a durat suficient de mult incat sa nu para ca are intro-uri prea lungi (la DBE avusesem impresia ca dureaza mai mult intro-urile decat piesele). Nu stiu cat de faimoasa e (intzeleg ca a bagat-o in seama Nick Cave recent) insa daca nu se lasa de meserie in 20 de ani vom vorbi de ea cum vorbim acum de Diamanda Galas sau Lisa Gerrard.

Francezii Birds in Row au fost revelatzia punk a anului trecut si au avut la Roadburn unul din cele mai napraznice concerte ale editziei, intr-o sala ceva mai mica, ideala pentru acest gen de latrat socialist foarte intens, umpic emo, cantat in pantaloni scurtzi. Un amic zicea ca nu-i poate lua in serios pe francezi cantand punk, insa mie mi se pare ca treaba are sens pe masura ce punkul migreaza dinspre anarhismul englez (mai corect denumit "haosism") spre un fel de sexo-marxism. Birds in Row e genul de trupa pe care USR i-ar fi bagat la puscarie pentru promovare de idei comuniste. Cand vom avea trupe din astea in Romania atunci pot spera si Demos sa fie luatzi in serios, pana una alta suntem un popor mult prea pasionat de rat race-ul utopiei capitaliste.

Una din experientzele oculto-mistice oferita de aceasta editzie au fost belgienii Wolvennest care la scena mare au avut loc sa se desfasoare cu decoruri si inregistrari video morbide. Nu mi-e clar ce legatura are trupa cu austriecii Der Blutharsch - seamana destul de mult la sound si au avut chiar un album impreuna, insa nu cred ca au membri comuni (cel mai probabil astia sunt niste ucenici ai austriecilor, si aceia fiind cunoscutzi pentru promovarea de valori sorosiste, imorale si necrestinesti). E o muzica monotona ce mizeaza pe cadentza ritualica si un mix audio-video hipnotic, iar la Roadburn au avut toate conditziile pentru a-si impresura publicul cu farmece si bozgoane intunecate.

Twin Temple au oferit, dupa Wolvennest, a doua ocazie de ritual satanic in postul Pashtelui, de data asta cu un twist cu totul special - trupa promoveaza "feminismul satanic", justificat de parerea conform careia religia a fost inventata de barbatzi pentru a tzine femeile prizoniere sub oranduirea patriarhala. Cumva ideea are sens, dar astia sunt primii care indraznesc sa lege satanismul de feminism. Am fost partas chiar la un ritual improvizat prin care un membru masculin din public a fost chemat pe scena sa se dezica explicit de patriarhat. Trupa are o doza serioasa de parodie - ai impresia ca te uitzi la Stefan Banica Jr. in duet cu Andreea Marin, recent convertitzi la satanism. Pe mine m-au distrat insa teribil, creca trebuie sa vii din Romania ca sa nu ai simtzul penibilului la acest gen de showuri.

Street Sects au un spectacol de pomina, din pacate limitat la 25 de minute, insa minute traumatizante care te lasa gafaind. Volumul sunetului e dificil de tolerat, cu vocalul alergand prin multzimea confuzata in bezna si fum, atacata cu stroboscoape si pocnituri de petarda. Dupa 5 minute pierzi simtzu orientarii, nu mai e clar in care parte e scena, cine danseaza si cine urla panicat dupa ajutor. Din pacate albumul nu reuseste sa sugereze toate astea, insa suna orisicum interesant. Grupul vine de la Flenser Records, care pastoresc numai muzica interesanta - Kayo Dot, Planning for Burial, King Woman etc.

Pe Morne nu-i ascultasem deloc, am intrat la ei bagat cu fortza de un amic care se ocupa in mod curent cu educarea mea muzical si se jura ca o sa-mi placa - a fost ultima lui recomandare si ultimul lui Roadburn (a raposat dupa festival iar fara el topurile muzicale de pe blogu asta vor fi mult mai serbede). E oarecum inspaimantator ca trupa asta se numeste Morne iar albumul are titlul To the night unknown. E post-metal melodios mai aproape de ce se face prin Europa (ceva intre Year of No Light si Amenra) decat de Neurosis si imitatorii lor (liderul grupului e un polonez fugit in SUA). Nu sunt foarte diversi stilistic insa au un excelent simtz al melodiei, cu piese lungi care curg unse.

In sfarsit, un eveniment major al editziei a fost concertul colaborativ al Emmei Ruth Rundle cu Thou, doua dintre grupurile cu statut de invitat special (Thou au avut in fiecare zi cate un concert). Nu stiu cat au avut vreme sa compuna impreuna, se pare ca au prezentat unele piese in premiera si au promis ca va iesi si un album din combinatzia asta. Au avut un emotzionant cover Cranberries cantat intr-o maniera cu totul surprinzatoare - un omagiu excelent adus raposatei Dolores (influentza majora asupra Emmei). Din pacate nu exista inca nicio marturie video (inteligibila) a colaborarii dintre ea si Thou, asa ca pun cate o mostra de la fiecare parte - in prima il vedetzi si pe Jaye Jayle, care a fost trupa de acompaniament pentru Emma Ruth (au avut si propriul concert, peste care am sarit caci i-am vazut cu alta ocazie).