Wednesday, February 21, 2018

Retrospectiva 2017 - recenzie la popor si recomandari literare



2018 se arata a fi anul post-munca. Inteligentza artificiala automatizeaza etaje intregi de secretare care incep sa regrete ca n-au luat in serios avertismentele din Terminator. Mitologia financiara s-a detasat in asa hal de realitatea economica incat a facut posibile nu doar criptomonedele, ci si un framework care permite fiecarui individ sa isi inventeze propria moneda - un fel de pilda a Babilonului cu valute (chinezii macar au luat-o pe scurtatura si au mers direct la "cursul valutar individual" al fiecarui om). Una dintre meseriile cele mai penibile din anii 90, cea de valutist dardaind in ganguri, a fost recuperata drept una din cele mai respectate, ingloband uneori conotatzii mistice (pe Antena Stars a aparut un horoscopar care leaga evolutzia Bitcoin de zodiac si mersu stelelor).


Cea mai importanta "Scoala de Partid" din istoria Romaniei (daca nu punem la socoteala Academia SRI de mai recenta notorietate) a fost Academia "Stefan Gheorghiu" - veritabila linie de asamblare a Omului Nou (Supermanul/Ubermenschul comunistilor). Pe o usha intrau semianalfabetzi atent selectatzi, iar pe partea cealalta ieseau, cateva trimestre mai tarziu, Oameni Noi. Numele Stefan Gheorghiu a fost apropriat de comunisti de la un individ care n-apucase sa cunoasca comunismul - un protestatar de inceput de secol XX care toata viatza lui a chestionat necesitatea muncii in folosul altora (a evitat insa sa defineasca "folosul propriu", ducand secretul in mormant, dar banuiesc ca omul avea o conceptzie agrariana, fiind destul de implicat si in Rascoala de la 1907).

"Daca munca era buna, o faceau bogatzii" e inferentza pe care a lasat-o eternitatzii acest Stefan Gheorghiu - o zicala care a supravietzuit, iata, la fel de mult ca Romania. De fapt a precedat Romania, caci omu a murit inaintea Marii Uniri, deci intr-un fel sarbatorim un centenar de existentza sub spectrul axiomei lui Stefan Gheorghiu.

De atunci românii traiesc cu blestemul muncii si cu ambitzia de a-i gasi substitut pe orice cale. S-a umplut tzara de simtzul drepturilor (unele divine) si e pe cale de disparitzie orice simtz al obligatziilor. Orice forma de management e perceputa ca avand drept unic obiectiv ridicarea de obstacole in calea fericirii. Mai nasol e ca pe la noi adesea chiar asa si e, meseria de manager fiind inca contaminata de cea traditzional-romaneasca de "șăf". Iar de aici deriva un meci etern intre doua tabere, fiecare cu propria solutzie la blestemul muncii: 

  • de o parte ii avem pe cei nutrind sperantza ca blestemul muncii poate fi ridicat de o forma de magie sau alta (Caritas, Bitcoin, horoscoape, păcănele, Isus Christos, Buna Vestire, Osho, MDMA, psihologia cuantica, un partid atent la "nevoile poporului", un haiduc care va confisca de la "ceilaltzi" ca sa nea dea "noua, poporului");
  • de celalalta parte avem pragmaticii, mai putzin lirici, constientzi ca nu exista o tzeava de bani care s-ar putea sparge fix deasupra ta daca asteptzi suficient, ci se cere o abordare "antreprenoriala" - adica sa-i lamuresti pe altzii sa munceasca in locul tau; o tehnica veche, pe care Herodot o observase la nubienii canibali care renuntzasera sa ii mai manance pe trogloditzii din caverne, judecand ca e mai rentabil sa-i captureze si sa-i puna la munca (ma rog, daca dam crezare neoliberalismului neoprotestant insusi Dumnezeu ne-a lasat pe pamant cu misiunea de a pune pe altzii "sa creeze plus-valoare").
Dincolo de aparentzele si lozincile sub care se rupe acum România se ascunde o forma profunda a razboiului intre cele doua "psihologii ale pretentziei", un razboi cam dezorganizat (adesea se cearta intre ei oameni aflatzi in aceeasi tabara conform dihotomiei mentzionate, percepandu-se insa intre ei ca fiind din tabere diferite dupa alte criterii). Cum niciuna dintre partzi nu isi permite sa formuleze nazuintzele pe care le-am mentzionat, toata lumea le deghizeaza in felurite "principii" si "incompatibilitatzi".

Putzine popoare sunt atat de pasionate de a defini "incompatibilitatzi" ca românii (poate ungurii), parca mereu incercand sa distileze esentză divina din orice. O gramada din principiile mutual-exclusive care se vantura pe la televizor nu-s deloc exclusive, sunt doar desenate in culori de contrast ca sa mentzina circul in priza, sa puna o pita in gura moderatorului care le inventeaza, ori a politicianului care isi trage seva din problema inventata. Sunt clasice deja meciurile stangisti versus dreptisti, bugetari vs. corporatisti, drepturi gay vs. protectzia familiei traditzionale, hipsteri vs. pensionari, rusofobi vs. americanofobi, cota unica de impozitare vs. impozitare comunista s.a.m.d. Totul trebuie mentzinut la nivelul de argumentare (=cafteala) al galeriilor de fotbal, orice forma de negociere e interzisa din fasha si subsumata unor termen peiorativi: "compromis", "lipsa de printzip", "cu jigodiile nu se discuta". 

De ani buni incoace, fiecare iarna a venit cu cate o epidemie surprinzandu-ne cu imunitatea la pamant - gripa aviara, ciuma rosie, rujeola etc. Distractzia sarbatorilor de anul asta a fost alergatu cu telefoane si selfiest suntem victimele unei epidemii de pedofilie - orchestrata, dupa unii, de sexomarxistiiickuri, doar-doar o sa prindem vreun labagiu prin tufe care sa sustzina generalizarea ca care au fost burse prin strainatate si s-au intors cu dracu in suflet; dupa altzii, de familia traditzionala care-si violeaza copiii de mii de ani. Superba ocazie de gasit tzapi ispasitori, inventat proceduri si decapitat institutzii.

Revenind la rostul muncii, in tzarile civilizate in care nu se mai lucreaza cu mituri si emotzii, oamenii au stat cu pixu in mana si au trasat niste reguli: o treime din viatza muncesti pentru altzii, o treime muncesti pentru tine, o treime dormi+mananci+faci sex+mergi la buda. Uneori maruntzisurile astea de la capat se mai amesteca si cu primele doua treimi, bashca mai ai si weekend, sarbatori si concedii. Insa toate-s cronometrate la minut. Programul de lucru nu se petrece in chicineta firmei, iar copiii de-acasa nu pot fi pretext de fofilare perpetua. Indicatorii (economici, de performantza) nu se substituie cu votatul, sarcinile se aloca de sus in jos, iar munca in general nu e pe placute. Apoi, dupa ce iesi din birou, nu se mai atinge nimeni de tine. Astea-s tzarile alea pe care le injuram cand ne cronometreaza productivitatea, dar de la care cershim imediat ce ne moare sperantza ca Isus Christos va semna timesheeturi in locu nostru.



Toata lumea alearga dupa dezideratul "o tzara ca afara" - cu asta macar s-au pus de acord hipsterii cu PSDistii retrograzi si PNListii cotzcari. Problema e ca nimeni nu specifica cat de "afara". Uneori pare ca e vorba despre Rusia si Bulgaria, caci doar in tzari de astea se mai tzine lumea cu dintzii de cota unica de impozitare - initziativa lui Tariceanu "de cand era liberal". Presupunand totusi ca ne referim la acele tzari de "afara" de la care cershim, ar trebui sa faca cineva si un slide cu atributele tzarilor cu pricina: program de munca sfant (la fel de sfant ca viatza privata); nimeni nu face copii ca tehnica de fofilare de la munca (iar muncitu nu exclude oportunitatea de a avea copii); impozitele se platesc la centima si sunt progresive (cota unica a fost propusa la noi de cineva care n-a vrut sa se complice cu formule in Excel, nicidecum din vreo strategie macroeconomica); statul e mai mult maximal decat minimal (autostrazile nu-s construite nicaieri de catre extraterestri); nu in ultimul rand, hobbyurile se respecta - potzi fi homosexual, ortodox, metalist si chiar toate trei deodata si nimeni nu vede vreo "incompatibilate" (cel mult rad prietenii de tine). Astia-s elefantzii din camera despre care toata lumea tace chitic, caci nu se prea preteaza nici la pancarte, nici la burtiere de talk show.

Se pare ca experimentul de inginerie sociala de a da drumul la liberalism dereglementat peste un popor cu psihologie mucegaita in comunism poate fi fatal. E similar cu a indopa cu Nutella si suc de dozator in cineva care a flamanzit prin pushkarii pana i s-au atrofiat matzele. E similar cu a introduce conceptul de plagiat intr-o comunitate care abia il intuieste pe cel de proprietate privata (si asta limitata la lucruri pe care se poate pune mana sau gura). Suntem ca copiii aia care au trait inchisi intr-un apartament pana la 18 ani si cand au iesit in lume vorbeau numai in replici din filme.

Pana la urma se pare ca cei care isi doreau libertate la Revolutzia din 89 erau de doua feluri: cei satui sa mai fie pusi la lucru si monitorizatzi; si cei care solicitau dreptul de a pune si ei la lucru si monitoriza pe cineva. E cam ca si in revolutzia feminista - sunt feministele care isi doresc sa nu mai fie barbatzii porci, si sunt feministele care nu doresc decat sa fie la fel de porci ca barbatzii. Sloganul oficial e acelasi in ambele variante.

***************************

Aveam la liceu un amic care mi-a explicat ca cititul (de fapt scoala in general) e pierdere de vreme, ca tot ce merita sa invetzi in viatza e sa numeri bani si sa faci pe altzii din vorbe. Eventual e important sa mai faci si sport, caci mai devreme sau mai tarziu cineva va sari la bataie (dintre cei pe care n-ai reusit sa-l faci din vorbe ori le-ai numarat gresit banii). Nu stiu ce s-a ales de el, ultima data cand am auzit de el era lifecoach si trainer de "inteligentza emotzionala", dupa ce i se naruisera visele de a avea o firma de constructzii, realizand el tardiv ca nu potzi face caramizile din vorbe iar blocurile se construiesc dupa reguli mai complicate decat numaratul pe degete. A ramas insa cu convingerea ca scoala trebuie evitata cu orice pretz, caci daca invetzi ceva se va ivi mai devreme sau mai tarziu cineva care sa te puna sa faci ce ai invatzat. Pe cand daca nu stii sa faci nimic, scapi cumva.


Baiatu avea ideile astea vizionare cu mult inainte sa se inventeze Iphoneul - astazi probabil mi-ar spune ca telefonul lui stie sa adune, sa inmultzeasca si chiar sa scrie dupa dictare, scutindu-l de povara alfabetizarii si permitzandu-i sa se concentreze pe ce conteaza cu adevarat in viatza. In memoria suspomenitului coleg, si in numele analfabetzilor care au reusit sa invalideze proverbul "ai carte, ai parte", revin cu traditzionalele recomandari literare pe anul ce a trecut. 


Asadar, cele 10 cartzi si cele 5 benzi desenate pe care trebuia sa vi le cumparatzi anu trecut. De data asta fara multe comentarii, caci nici eu nu le-am citit, cititu e pentru fraierii pe care nu-i baga lumea in seama, dupa cum zicea colegul sus-pomenit. Eu mi-am luat  cartzile doar sa le pun deoparte pentru cand se va inventa Bookcoinu.

Dangerous - de Milo

Raport important asupra Apocalipsei Etichetelor si Culturii Ofensei, adica a paradoxurilor si dementzelor intre care traim (de data asta la nivel internatzional), explicate tot prin prisma unor paradoxuri si dementze, masluite pentru efect umoristic.


Her Body and Other Parties - de Carmen Maria Machado

Horror, feminism, misandrie si hartzuire sexuala. Pentru fanii Handmaid's Tale.


The Unorthodox Dr. Draper and Other Stories - de William Browning Spencer

Proza scurta de fantasy-horror umoristic, al unui autor care mi se partea foarte smart acu 10 ani, a revenit cu acest volum dupa o lunga absentza.


The Starlit Wood - antologie editata de Dominik Parisien si Navah Wolfe

Antologie de basme pentru adultzi, pentru fanii lui Neil Gaiman (el nu e prezent in cuprins, insa o gramada din "apropiatzii" lui stilistici sunt, in special de pe partea feminista - Samatar, Lanagan, Valente, Bodard etc.).


Dreaming in the Dark - antologie editata de Jack Dann

Cea mai apreciata antologie fantasy de anul trecut, cu o buna reprezentare a autorilor australieni, foarte buni si prea putzin cunoscutzi la noi. Rareori pot fi gasitzi adunatzi laolalta in aceeasi carte cu o selectzie atat de selectiva.


Tender - de Sofia Samatar

Best-of al uneia din autoarele care au reusit in ultimii ani sa traverseze din ghettoul SF spre literatura "bună".


Best of Subterranean - antologie editata de William Schafer

Volum masiv cu cele mai bune proze care au aparut in paginile celebrei reviste Subterranean, pentru cei care nu au prins la timpul sau morbul colectzionatului de reviste literare SF. Catziva dintre autori sunt listatzi pe coperta (cine are culegerile lor de proza scurta probabil are deja tot ce e aici).

Phantoms + Fathoms - de Jack Cady

Best of al unui clasic al prozei scurte old-school american gothic cu un touch religios. Cine are culegerile sale vechi (am scris despre unele aici si aici) nu v-a gasi multe lucruri in plus, insa pentru cine n-a auzit de el e selectzia perfecta.

She Said Destroy - de Nadia Bulkin

Autoarea e o prospatura cool in lumea literaturii fantasy, m-a impresionat contributzia ei la antologia Aickman‘s Heirs (aici) si a acumulat deja premii insemnate.

Down and Out In Purgatory - de Tim Powers

Best-of de proza scurta al parintelui curentului steampunk

My Favorite Thing is Monsters - de Emil Ferris

Nush ce e asta dar pare sa fie cea mai premiata banda desenata a anului 2017. E doar primul volum, mai urmeaza unul. La rasfoit arata foarte bine, chiar daca e paperback.

Eartha - de Cathy Malkasian

Preferata mea dintre autorii de BDuri moraliste si educative. Despre Antena 3.

The Complete Crepax - de Guido Crepax

Pentru cei care au terminat de colectzionat integrala Milo Manara, a inceput un alt proiect de arhivare a operei unui superstar al BD-ului erotic italian (mai putzin porno, mai fantasy-psihedelic-hippie).

Providence - de Alan Moore

Tributul lui Alan Moore adus lui H. P. Lovecraft, mai densa in referintze decat in dialoguri, o veritabila carte-ghicitoare (de fapt 3 volume hardcover).

Stray Bullets - de David Lapham

Mult-asteptatul omnibus al unei serii BD candva celebre.

Sunday, February 04, 2018

Top muzical 2017, semestrul 2: inca 10 albume notabile

Finally, ultimul calup din selectia mea anuala de 40 de albume preferate. Primele 3 calupuri au fost aici, aici si aici.

***********************************

Jute Gyte - Oviri

Hai sa incep cu albumu asta, sa ma scap de-o grija, cu riscul de a descuraja cititorii sa parcurga topul pana la capat.

Black metalul se confrunta cu o criza majora - la o conferintza recenta de machine learning s-a prezentat primul album compus si interpretat integral de botzi (folosind ca date de training piese de la Krallice). Nu e suficient ca inteligentza artificiala ne ia joburile de helpdesk, acu ne ia si black metalu! Evenimentul ridica provocari majore genului, insa nu fatale - oricum majoritatea compozitorilor de gen lucreaza azi in programare (duse sunt vremurile in care erau postasi).


Totusi, ceva trebuie facut pentru a pune o distantza intre om si masina, iar o solutzie plauzibila ar fi americanu asta care sub numele Jute Gyte scoate de prin 2006 intre 1 si 5 albume pe an inregistrate la el in dormitor, majoritatea imposibil de ascultat si reprodus.

Muzica Jute Gyte e una din cele mai urâte chestii care mi-au intrat vreodata in ureche. E vorba de experimente sonore de pe teritoriul dominat candva de Sunn O))) si Scott Walker, insa cu o gaselnitza mai aparte - toate piesele suna de parca omului i se dezacordeaza instrumentele chiar in timp ce canta la ele. Ceva fire calauzitoare exista prin piesele astea, insa ritmul si melodia sunt gandite sa mearga in raspar cu modul in care functzioneaza creierul uman. Nu e chiar noise-art japonez, si nici minimalism a la Steve Reich, dar imprumuta unele idei si de pe acolo. Fiecare interviu cu artistul arata ca un capitol dintr-o teza de doctorat despre disonantza si microtonalitatzi.

L-am gasit pe Jute Gyte acu vreo 7 ani in topul Quietus, publicatie specializata pe underground criptic si dispretzuitor la adresa ascultatorilor. Mi-am tot promis de atunci ca o sa-l bag candva in top, insa tot nu reuseam sa-i ascult un album de la un capat la altu. Am reusit in sfarsit, probabil pentru ca Oviri e ceva mai accesibil, are unele patternuri discernibile si chiar niscaiva voci (in baza carora putem incadra materialul la black metal).

Nu stiu daca mai exista cineva dispus sa asculte albumu asta, dar macar piesa de mai jos mi se pare o realizare deosebita si are cel mai misto titlu pe care l-am vazut vreodata la o piesa black metal.



***********************************

Ghostemane - Hexada

Undergroundul muzical a accelerat semnificativ si fiecare an vine cu o inventzie noua, cu cate un hibrid de genuri despre care logica, traditzia si ideologia ar dicta ca nu ar trebui sa existe. In 2015 au fost Batushka cu altoiul lor de black metal si liturghii slavone. In 2016 au fost Zeal and Ardor cu cantece de plantatzie corcite cu metal. Anul trecut aberatzia care m-a impresionat cel mai puternic a fost hip-hop-ul ocult de apartament cantat de rapperi alt-right (albi) care citeaza si invoca spiritele blackerilor norvegieni din anii 80.

Ma rog, gaselnitza nu e chiar recenta, doar ca abia acu aud eu de ea - in SUA e o intreaga miscare underground pe tema asta, insa am impresia ca a devenit mai vizibila abia in epoca Trump ca reactzie alba la succesul de masa al hip-hop-ului negru devenit posh (Kanye, Kendrick etc.). Radacinile trendului stau in noise-rap-ul psihedelic si marginalizat al unor Dalek, Necro/Ill Bill, Death Grips, insa ideea a progresat semnificativ - avem inclusiv logo-uri in stil metal, ornamentate cu mucegai si pentagrame, iar versurile fac referire explicita la pionieri ai nihilismului metal (vezi piesa asta, despre conflictul dintre Euronymous si Varg Vikernes).

La primul contact mi-am adus aminte de scandalu ala cu tricourile HnM pe care printasera logouri metal fake, dar pana la urma am simtzit o simpatie pentru trendul asta. Baiatu pe care l-am ales aici se semneaza Ghostemane - nu e chiar cel mai cool si nici cel mai reprezentativ al acestui curent, dar e singurul care a scos un album cu cap si coada in 2017 (si in plus a avut recent un turneu de succes in Ungaria si Ucraina - se pare ca hip-hop-ul satanist devine un vector de emancipare prin partzile astea).

P.S. Ceva mai cool, mai sofisticatzi si mai prolifici ar fi duetul Suicideboys, insa aia nu prea scot albume ci numai "mixtape"-uri de 2-3 piese si am zis ca totusi asta e top de albume (pe Suicideboys i-am inclus in topul Slicker).




***********************************

Ragana - You Take Nothing

2017 a fost anul misandriei si feminismului belicos. Asta s-a simtzit cumva si in muzica, in special in ceea ce numim gender-defying metal, unde a inspirat o efervescentza fara precedent a trupelor de rock anarcho-feminin(ist)-vegetarian. Am ascultat mai multe trupe feminine decat in altzi ani, probabil cel mai mult de cand ma stiu, creca se vede si din topul asta. Marile muzici s-au facut in vremuri de rascoala si indiferent cum se termina razboiul asta dintre sexe, cel mai mare castig va ramane cel artistic.

Titlul albumului You Take Nothing e mesajul transmis intre vocalista si prietenul de care s-a despartzit recent, dedicandu-i acest album. Adica unu dintre ei l-a dat pe celalalt afara din casa si nu l-a lasat sa ia nimic. Prima piesa a albumului e intitulata nemilos - Spare No Man. A doua e asta de mai jos, To Leave, despre ce inseamna sa tzi se dea papucii si sa trebuiasca sa pleci de-acasa (deduc de aici ca gagik e cea care si-a luat papucii).


Toate astea sunt puse pe un sound post-black-metal, cu atmosfera superapasatoare si niste chiraituri infernale. Ar trebui sa fie pe placul amatorilor de Subrosa ori Midas Fall, insa Ragana sunt ceva mai viscerale si ofera doze superioare de black metal (hipsteresc, desigur, caci vorbim de americance care au aceeasi varsta cu youtube-ul). Sunt convins ca vom mai auzi de fetele astea in anii ce vin si sunt suficient de necunoscute/ieftine incat sa sper ca intr-o buna zi vor da o fuga si prin partzile noastre.



***********************************

Sean Rowe - New Lore

Moshu asta de la ANTI Records e copilul din flori facut de Leonard Cohen cu Tom Waits, apoi abandonat intr-o padure si crescut de urshi. Nu e chiar la inaltzimea celor doi predecesori, dar a inceput sa se faca auzit in urma unui turneu in deschiderea lui Robert Plant si a scos unul din albumele folk remarcabile pe anul trecut, instantaneu de recunoscut datorita timbrului vocal. E genu de voce pe care chiar daca o auzi din intamplare itzi vine sa intrebi "Cine canta?"

Moshii astia cantautori solo sunt cam pe cale de disparitzie si ma simt obligat moral sa le semnalez existentza cata vreme sunt in viatza. Nu vreau sa ajung ca aia care i-au dat lui Leonard Cohen premiul Grammy dupa ce l-au vazut mort si ingropat (si inca pentru rock performance, intr-un an in care Cohen a cantat maxim pe lumea ailalta). Artistii trebuie apreciatzi cat umbla pe picioarele lor, nu cand itzi dicteaza industria si peer pressure-u sa contribui la cifra de afaceri.

La cearcanele pe care le are, nu stiu cate zile mai are Sean Rowe dar nu e foarte batran, adica e cam deodata cu mine, iar lookul de Arsenie Boca umpic pieptanat ar trebui sa-i atraga simpatii prin partzile noastre. Albumul nu e chiar o capodopera si unele bucatzi sunt de umplutura (are doua tentative pop ridicole care strica vibeul general al albumului), dar vom mai auzi de omu asta, de vocea lui puternica si chitara lui foarte rece. 


Asta de mai jos e piesa folk a anului.



***********************************

Grave Pleasures - Motherblood

Semnele apocalipsei sunt hipsterii si programele nucleare - cam asta ar fi mesajul albumului.

Creca e al patrulea an la rand cand Mat McNerney apare in topul meu, insa nu prea gasesc trupe din acelasi gen cu care sa-l inlocuiesc - intai a fost cu Beastmilk si cu Hexvessel, apoi cu primul album Grave Pleasures care iata se continua cu un album si mai bun, inspirat liric de amenintzarile cu bombe atomice pe care si le tot arunca de o vreme Trump si omologii sai. Grave Pleasures incearca sa aduca nitzica veselie si dansabilitate in aceasta apasare pre-apocaliptica - titluri ca Be My Hiroshima, Falling for an Atom Bomb, Atomic Christ sunt suficient de sugestive cu privire la apocalipsa hip pe care o picteaza albumul asta.

O gramada de piese catchy sunt aici, croite in acel bizar stil death-rock care nu e nici gotic si nici metal dar are putzin din fiecare grefat pe structuri punk si refrene dansabile (adica influentze Joy Division, Bauhaus etc.). 

Clipul de mai jos e excelent gandit sa sublinieze substratul dansabil al unui sound ce pare cam brut la primul contact, contrastul de hipstereala si deznadejde, o optziune experimentala pentru Mat McNerney care a schimbat de-a lungul carierei vreo cinci genuri muzicale (si a trait in tot atatea tzari, mereu in cautare de surse de inspiratzie cu specific regional). In formatul de pe acest album trupa beneficiaza de aportul unor membri Oranssi Pazuzu si Shining (suedezii), iar una din piese are un intro recitat de David Tibet.


Cum fostele trupe ale lui McNerney, Dodheimsgard (fara el) si Hexvessel au fost deja bine primite in Romania, creca e timpul sa vina si cu Grave Pleasures. Si sa o aduca cu el si pe gagica din videoclip sa danseze pe-acolo.



***********************************

Pagan Altar - Room of Shadows

La polul opus se afla trupa asta de moshnegi contemporani cu Ozzy Osbourne, de fapt chiar colegi de scena cu Black Sabbath in Anglia anilor 70. Au apucat sa scoata 4 albume in 40 de ani - precedentul acu 11 ani - si era cat pe ce sa nu-l mai scoata nici pe asta caci liderul grupului a raposat recent, lasand pe seama fiului finisarea si lansarea a ceea ce probabil va si ramane in istorie drept ultimul disc Pagan Altar.

E un album foarte vintage, incarcat de patina anilor 70 si a inceputului carierei celor de la Black Sabbath, dar si ceva influentze folky de la Jethro Tull. Temele sunt tot de acolo - paganisme celtice, vrajitoare, misticisme lirice, mult storytelling gotic (referintze nesubtile la Poe, Wilde) si un metal batrancios-decrepit excelent produs, care va zgandari nostalgii mult mai adanci decat reusesc sa o faca trupele revivaliste ce imita rockul anilor 70 (Graveyard-Witchcraft-etc.... ce-i drept respectivii se trag mai mult din aripa Led Zeppelin a rockului clasic britanic).

Plus ca am eu o slabiciune pentru accentul british pur, pronuntzia aia de cuvinte rostogolite prin spuma de bere, in care nu simtzi ca limba ar fi fost invatzata la scoala. Storytelling muzical de cea mai intai clasa pe un sound ruginit, scos dintr-o capsula a timpului. Nu cred ca mai exista o piatza pentru genul asta de muzica, nici macar in randul metalistilor retrograzi de la noi, insa e un album care demonstreaza cu varf si indesat radacinile literare ale rockului clasic britanic (comparativ cu radacinile mai deshantzate ale celui american).



***********************************

Tub Ring - A Choice of Catastrophes

O trupa mai obscura din tagma epigonilor Faith No More e Tub Ring, insa influentza nu e chiar directa, ci e intermediata de faptul ca in istorie, intre Faith No More si zilele noastre a u mai existat Mr. Bungle, System of a Down ori Dog Fashion Disco. Pe linia asta genealogica Tub Ring ar fi teoretic contemporani cu trupele pomenite insa au avut o viatza zbuciumata activand vreo 10 ani ca trupa exclusiv live, incapabila sa scoata albume, asa ca nu au debutat cu album decat dupa 2000, au avut o cariera scurta, au disparut acu 7 ani si se relanseaza acum cu albumul asta produs printr-o campanie de crowdfunding.

E asadar o trupa de slaba vizibilitate, nici macar pe youtube nu prea au materiale, abia am gasit un extras de pe noul album.


Au iesit in 2017 mai multe albume din soiul acesta de rock spastic Pattonesque, pe jumatate parodic, pe jumatate bine intentzionat, croit din influentze eterogene pentru petreceri rock funky, destul de greu de prezentat live. Mi-au mai atras atentzia din ce a iesit in 2017 si materialele trupelor Troldhaugen, Polkadot Cadaver, remixul debutului Dog Fashion Disco, insa cei de la Tub Ring mi-au sunat cel mai fresh si au ceva mai mult hip-hop decat trupele mentzionate, cu numeroase momente ce-i evoca si pe clasicii Beastie Boys.


Avem asadar vreo 10 genuri muzicale intr-un singur album, inclusiv trei coveruri superbe dupa Ghost, Nine Inch Nails si Michael Jackson. O demonstratzie de acrobatzii pop-rock care poate in egala masura sa irite si sa impresioneze, insa cei care ii au aproape de suflet pe Beastie Boys si Faith No More se vor bucura nespus.



***********************************

Dool - Here Now, There Then

Foarte exotica componentza acestui grup avand ca voce un hermafrodit (Ella Bandita, cunoscut(a) prin Olanda ca gazetar rock, reality show star si scandalagioaica punk) iar in componentza pe supravietzuitorii grupului de rock ocult olandez The Devil's Blood - efemera revelatzie de acu 10 ani infiintzata de fratzii Lemouchi (de origine algeriana) care din pacate n-a reusit sa depaseasca statutul de trupa promitzatoare datorita trecerii in nefiintza a unuia dintre fratzi. Mixul de islam, comunism si satanism nu e chiar o formula castigatoare in Olanda, asa ca supravietzuitorii grupului s-au repliat sub numele Dool sa testeze o combinatzie ceva mai prietenoasa, de ocultism lite si awareness LGBT.


Dool au facut ceva valva inca de acu doi ani cand au lansat prima piesa a albumului si au inceput sa aiba aparitzii live. Au scos intr-un tarziu si albumul, iar cei care considerau ca trupa nu va face decat sa exploateze un gimmick de imagine au avut surpriza sa primeasca un disc foarte solid si placut, care duce inainte trendul recent al rockului ocult popularizat de Ghost, Jex Thoth, Sabbath Assembly etc. E ceva mai sobru, nu are componenta de parodie a trupelor mentzionate (mai ales Ghost), si e mai punk in spirit, adica mai social(ist) in mesaj.

Fusesem convins ca trupa va continua cu Farida Lemouchi la voce si va incerca sa substituie doar absentza lui Selim Lemouchi - totusi proiectul asta a fost regandit in detalii mai profunde, are un lider care impinge lucrurile in alta directzie si a trecut deja la un nivel de popularitate deasupra nishei in care au activat The Devil's Blood.



***********************************

Willie Nelson - God's Problem Child

Trebe sa insemne ceva faptul ca albumul asta are recenzie pe Pitchfork, iar Jack White se tot gudura de o vreme pe langa Willie Nelson, ca tinerii aia care se angajeaza sa aiba grija de cate un pensionar in schimbul promisiunii ca vor ramane cu apartamentul.

Nu stiu cat mai are de gand sa traiasca Willie - moshul e echivalentul pentru country a ce au fost Leonard Cohen, Gica Petrescu si Lemmy pentru alte genuri muzicale, iar acest al 72-lea album al sau are tot ce ii trebuie ca sa fie ultimul album pe care il lasa in urma un artist de aceasta talie. E cel mai bine cladit material al sau de multzi ani incoace, produs cu migala si rafinamentul cu care s-au facut ultimele materiale Johnny Cash inainte de moartea acestuia.

Suspectat de a fi Isus Christos reincarcant intre rednecksi, propus pentru un mandat de presedinte SUA care ar fi adus pace eterna pe Pamant, pasionat practicant al artelor martziale si al pufaitului de marijuana, pentru oameni ca Willie Nelson s-a inventat sintagma American Icon - genul de artist ale carui piese se pun in sonde spatziale trimise in cosmos pentru extraterestri care vor sa afle cu ce ne ocupam pe aici.

Productzia e diferita de cea a albumelor country obisnuite, vocea si chitara sunt mai puternic evidentziate, are ceva din grooveul sound-ului recent popularizat de Chris Stapleton. Contzine o piesa autoironic intitulata Still Not Dead si o gramada de balade puternice. Asta de mai jos e una din cele mai frumoase pe care le-a nascut genul country, beneficiind de contributzii de impact ale lui Jamey Johnson si Tony Joe White.



***********************************

End of Green - Void Estate

Daca stam sa rascolim topurile publicatiilor rock din Romania intre 1990 si cam 2005, se observa lesne ca cel mai popular sortiment de metal intre Revolutzie si regimul Basescu a fost metalul gotic (intra in statistica asta cam toate site-urile care au existat la noi pe aceasta nisha, precum si ziarele/revistele de gen pe care le-am documentat in anii 90 cat pentru o teza de doctorat).

Si putzinele concerte care aveau loc in epoca aceea au fost dominate de segmentul respectiv - Paradise Lost, Therion, Anathema, Moonspell, Lake of Tears etc., iar unul dintre festivalurile cele mai indragite de la noi, Artmania (creatzia lui Iohannis), s-a nascut tocmai sa exploateze aceasta predispozitzie a tineretului român spre melancolie, cioranism si dragoste neimplinita. De atunci s-au schimbat multe - au aparut Basescu, Pitchfork, Youtube, au intrat si in Romania drogurile occidentale si muzicile aferente lor, SRI-ul s-a implicat mai activ in festivalurile de muzica, romantismul s-a substituit cu cinismul si hartzuirea sexuala - pe scurt, tinerii rockeri români si-au schimbat semnificativ afinitatzile. Chiar si Artmania da semne ca vrea sa se reprofileze.


Metalul cu voci grave si refrene melodioase a fost una dintre strategiile-cheie de deschidere a genului, generand in scurt timp noi segmente de piatza din care aveau sa se adape mai tarziu HIM, Evanescence, iar in zilele noastre Chelsea Wolfe si o gramada de supe reincalzite mai populare decat au apucat sa fie pionierii vremii. Deafheaven ne-au demonstrat deja ca diferentzele intre black metalul ridicol si cel hip stau in frizura si vestimentatzie - a venit momentul sa se aplice aceeasi logica si metalului gotic.


Pana reambaleaza hipsterii genul (se vehiculeaza deja etichete precum "down tempo goth" sau "depressed subcore", caci aceste tehnici de recuperare vin si cu rebranding), mai avem parte ocazional de cate un album ca pe vremuri. Paradise Lost si Moonspell scot inca albume cu regularitate, au scos si in 2017, dar pentru topul asta am preferat albumul nemtzilor de la End of Green care in anii 90 abia tzineau lumanarea trupelor pomenite, activand pe atunci ca o imitatzie palida si sloppy. Nu i-am mai urmarit de vreo 15 ani asa ca nivelul de rafinare a albumului asta m-a luat complet prin surprindere. Trupa beneficiaza si de pe urma gaurii imense lasate in muzica de disparitzia celor de la Type O Negative, care bantuie serios piesa de mai jos atat in spirit cat si in litera.