Saturday, May 31, 2014

Antologii de sfarsit de veac

Pt aia pe care ii doare la bashketzi de Sefe, horror si fantastic, dar au de scris un referat, o tema de casa sau o teza de doctorat, avetzi in articolu asta o lista de antologii care ofera excelente scurtaturi prin intreaga istorie a acestor genuri. Sigur, is cam groase, si poate pt un referat nu se merita, dar pt un doctorat, o lucrare critica mai serioasa sau pur si simplu o incursiune prin istoria unor literaturi mai obscure sunt perfecte. Cei care vor sa aiba parte de o lectura care sa atinga punctele esentziale din istoria fantasy si horror (si a relatziei lor cu mainstreamul) au o shansa fara precedent cu ajutorul acestor volume.

Cam prin 2005 au inceput marii antologatori ai genurilor pulp sa proiecteze antologii mamut de proza scurta, care sa devina un fel de piatra de hotar pentru istoria literaturii. Unii au abandonat proiectele pe drum, altzii si-au limitat ambitziile la dimensiuni gestionabile, insa catziva nu s-au lasat pana nu au vazut proiectul implinit in deplinatatea splendorii ideii initziale. Proiectele mai ambitzioase sunt urmatoarele: 


The Weird, editata de Jeff Vandermeer, are putzin peste 1000 de pagini si acopera mai bine de 100 de ani de istorie a ceea ce antologatorul considera ca ar fi un gen literar aparte, weird fiction. Se foloseste de eticheta asta ca sa poata amalgama in acelasi volum autori pulp moderni (King, Barker, Mieville etc.) si autori consideratzi a fi din mainstream (Kafka, Tagore, Murakami, Saki etc.) precum si cei care locuiesc in falia transgresiva dintre cele doua lumi (Chabon, Evenson etc.). Prin asta reuseste sa stabileasca o punte peste prapastia adancita in timp de marketeri intre literatura serioasa si cea neserioasa, demonstrand ca horror si fantasy au existat dintotdeauna in mainstreamul literar (in schimb marketing kkcios nu, au fost vremuri in care lumea citea un autor pentru ca era bun, nu pentru ca apartinea unui anumit gen). Volumul are meritul (mare) de a include foarte multe traduceri din autori de limba neenglezeasca, aproape o treime din selectzii fiind adunate de la autori iranieni, nemtzi, austrieci, japonezi, belgieni, francezi etc., un efort pe care nici unul din ceilaltzi antologatori discutatzi in articolul asta nu l-a facut. 


American Fantastic Tales, editata de scriitorul Peter Straub, ajunge la 1500 pagini (doua volume) si acopera cam 150 de ani de proza fantasy americana. Asta e o limitare importanta, ca totzi autorii sunt americani. Seamana cu antologia lui Vandermeer prin implicarea unui numar foarte mare de autori "seriosi" (Capote, Poe, Irving, Tennesse Williams) pe motivul ca volumele au aparut la Library of America, editura responsabila cu propovaduirea varfurilor literare americane indiferent de gen.


The Century's Best Horror Fiction e editata de istoricul literar John Pelan. Titlul e lamuritor: s-a ales din fiecare an al secolului 20 cea mai buna proza horror a anului respectiv, cu restrictzia ca nici un autor sa nu apara cu mai mult de o proza. Ca dimensiuni e cea mai mare dintre antologiile enumerate - peste 1500 de pagini oversized. Ca pretz la fel, are o editzie de 1000 de dolari cu autografele tuturor autorilor aflatzi inca in viatza, dar si una mai decenta care se gaseste sub 100 USD. Ca selectzie e cea mai pulp dintre antologiile astea, titlul indica clar ca se merge pe horror, nu prea sunt aici autori culesi de prin mainstream. Ca si conditzii grafice e cea mai faina, cei care cunosc editura Cemetery Dance stiu despre ce vorbesc.

Ca si selectzie e cea mai ciudata. Pe alocuri bate la ochi ca s-au ales autori cu contracte la editura Cemetery Dance, in detrimentul unor nume mari complet absente (Dan Simmons, Gene Wolfe, Harlan Ellison si multzi altzii). Antologatorul scuza asta prin faptul ca astfel de autori, chiar daca au cu regularitate proze tari, nu au avut in nici un an una care sa fie CEA MAI TARE. Judecata asta e discutabila si a permis editorilor sa manevreze cuprinsul in interesul editurii. Evident ca sunt pe aici si proze care nu prea au ce cauta intr-un astfel de volum, dar in mare ofera o excelenta vedere de ansamblu asupra felului in care a evoluat literatura horror in secolul 20 in multiple aspecte: limbaj, stilistica, teme, sincronizarea cu razboaiele si alte evenimente socio-politice.

*****

Pe langa aceste antologii cu acoperire mai mare de 100 de ani, au aparut si cateva mai mici, mai putzin ambitzioase, mai ieftine si cu acoperire de 20-25 de ani, deci valoare istorica mai redusa, dar oricum destul de elocvente (si mult mai ieftine decat cele de mai sus):

Ellen Datlow a scos un best of al antologiilor Year's Best facute de dansa de-a lungul a 25 de ani. A selectat aprox. cate o proza din fiecare Best Of anual si le-a adunat in Darkness: Two Decades of Modern Horror. Sunt prezentzi Clive Barker, Ligotti, Straub, King, Lansdale, J.C.Oates, Gene Wolfe adica toata lumea buna (care a scris horror in ultimii 30 de ani). Asta e si marele lips al antologiei: e destul de batator la ochi faptul ca antologia culege numele cele mai MARI mai degraba decat prozele cele mai TARI din Best Ofurile anuale. Dimensiunea e undeva la peste 400 pagini.



Concurentul ei britanic, Stephen Jones, are si el propriul ciclu de peste 20 de ani de best ofuri anuale scoase in UK. Dupa aceeasi retzeta, a scos si el aceasta (The Mammoth Book of ) Best of the Best of New Horror. Deosebirile fatza de Datlow sunt ca are si o frumoasa editzie hardcover produsa de Earthling Publications, iar selectzia e mult mai reusita. In primul rand pentru ca aloca aproape jumatate din volum britanicilor (Kim Newman, Gaiman, Lumley etc.) pe care Datlow ii cam neglijeaza. Cealalta jumatate bifeaza ca si la Datlow numele mari ale americanilor (King si fiul, Straub, Ellison etc.) insa cu selectzii mult mai bine cotate. Se merge pe nuvele de dimensiuni un pic mai mari, ceea ce face ca volumul sa aiba cu vreo 200 pagini mai mult decat a lui Datlow, la cam acelasi numar de titluri.



Patronul editurii/revistei Cemetery Dance, Richard Chizmar a facut o antologie Best of Cemetery Dance cu cele mai bune proze aparute in revista sa, o publicatzie de capatai a genului. Asta inseamna ca e si loc pt autori mai underground, si nu e atat de "best of" ca sus-numitele antologii, dar e oricum un volum de referintza.
 

In sfarsit, pe partea de SF pur si tehnologizat, Gardner Dozois si-a facut si el inventarul celor 30 de ani de antologii anuale pe care le scoate si a compilat acest veritabil best of the best cu spuma autorilor si nuvelelor SF din ultima parte a secolului trecut. Are marele avantaj ca Dozois se orienteaza spre nuvele lungutze si mai putzin pe proza foarte scurta. In plus cam fiecare poveste de aici a fost finalista sau laureata a unui premiu literar important.

Friday, May 23, 2014

Steve Niles si Brian Holguin: Spawn - The Dark Ages (Image Comics)



Spawn a fost visul lui Todd McFarlane de a crea o banda desenata indie care sa poata rivaliza cu cele mainstream produse de marile puteri ale industriei, Marvel si DC Comics. Acum, la mai bine de 20 de ani de publicare in serial si aprox. 240 numere, putem observa ca McFarlane a gasit solutzia: sa transforme banda desenata indie intr-una mainstream. In acest scop a infiintzat Image Comics, pe atunci un simbol al industriei indie, devenita ulterior la randul ei corporatzie si punandu-l pe McFarlane insusi in pozitzia de scarnavie corporatista.

S-a facut si un film Spawn in anii 90, trecut neobservat, chiar inainte de boom-ul filmelor cu supereroi. Daca nu de acolo, atunci ar trebui sa-l cunoastetzi pe Spawn macar de pe albumul The Dark Saga al trupei heavy metal Iced Earth, album epic care spune in termeni muzicali povestea super-antieroului baroc creat prin corcirea Infernului lui Dante cu experientza castigata de McFarlane pe cand lucra la Marvel Comics. Coperta albumului a fost desenata chiar de McFarlane (poate il mai shtitzi si drept grafician al unor albume Korn si Disturbed).

Spawn e o opera macelarita de lupte juridice. Cele mai celebre conflicte au fost cele cu Neil Gaiman si Alan Moore, care au pus osul la inceputurile seriei, inventand o serie de personaje cheie pentru care McFarlane nu a vrut sa mai plateasca drepturi de autor, dupa ce le-a folosi extensiv chiar in volumul de fatza, schimbandu-le doar numele. Ceea ce n-a pacalit totusi tribunalele, care l-au bagat pe McFarlane intr-un faliment zgomotos din care nu si-a revenit multa vreme. Salvarea i-a venit din industria jucariilor si figurinelor unde a produs merchandise oficial pentru Matrix, Shrek ori figurine dupa artisti ca Jim Morrison, Kiss, Alice Cooper.

Seria Spawn a revenit in atentzie in anul 2011, prin vanzarile fabuloase ale numarului aniversar 200, eveniment ce a ocazionat si o masiva campanie de reeditari de mare succes:
  • Masivele editzii deluxe Spawn Origins (4 volume pana acum, acoperind primele 100 de numere ale colectziei) reprezinta incercarea celor de la Image Comics de a lansa produse care sa rivalizeze cu omnibusurile Marvel si editziile absolute de la DC. Miscarea a avut succes, primele doua volume Spawn au ajuns pe piatza neagra la cam 700 USD bucata dupa epuizare;
  • Mai putzin masive, dar tot hardcover si rafinat lucrate, avem si editzii noi ale celor mai importante povesti spin-off: Sam and Twitch (scrisa de Brian Michael Bendis), Hellspawn (scrisa de Bendis si Steve Niles) si volumul de fatza, Spawn: The Dark Ages (scrisa de Steve Niles si un anume Brian Holguin de care n-auzisem).
Poate nu a fost o idee buna ca am intrat in universul Spawn cu acest volum, insa alealalte mi le-am lasat la Cluj si m-am gandit ca, fiind spin-off, o fi ceva mai de sine statator. Teoretic asa e, daca iei de buna ce zicea McFarlane in tribunal si te prefaci ca nici unul din personajele de aici nu provin din seria originala Spawn.

Seria originala se intampla in zilele noastre si e despre un veteran de razboi care da coltzu, ajunge in Iad si e trimis inapoi pe Pamant sub chipul unui hellspawn, un fel de inger al mortzii responsabil cu rezolvarea unor proiecte divine murdare. Volumul de fatza e despre un cavaler care moare in cruciadele medievale la Ierusalim, ajunge in Iad si e trimis inapoi sub chipul unui hellspawn. In seria originala, antieroul e vanat de o ingeritza sexy cu tzatze mari trimisa de Dumnezeu sa il starpeasca. In volumul de fatza, antieroul e vanat de o calugaritza virgina cu tzatze mari posedata de spiritul unei ingeritze sexy trimisa de Dumnezeu sa il starpeasca. In seria originala, antieroul e insotzit de un batran homeless care pretinde ca e reincarnarea vrajitorului Merlin. In volumul de fatza, antieroul e insotzit uneori de vrajitorul Merlin. Cam astea-s similitudinile care l-au facut pe Gaiman sa-i sara mushtaru, el fiind responsabil cu introducerea personajelor secundare mentzionate.



De partea buna a lucrurilor sunt pretzul, destul de mic pentru calitatea impresionanta a productziei, si design-ul grafic general. Atat prin benzile sale desenate, cat si prin figurinele create, Todd McFarlane a pus mereu accentul pe vizual si pe prezentare. Cartea arata foarte bine, e groasa (700 de pagini) si aratoasa, cu multe pagini care impresioneaza ochiul.

De partea nasoala, aceasta carte contzine toate trucurile comerciale ale industriei BD americane de la care McFarlane, cu toata pretentzia sa de auteur indie, nu s-a dat deoparte, ba le-a si promovat. Ma refer la diluarea excesiva a contzinutului. Mare parte din volum contzine doar cate o imagine pe fiecare pagina, iar textul e putzin si subtzirel. Pare o carte facuta pentru copii, dar de la o vreme apar si personaje feminine cu tzatze mari si cateva scene violente care nu se preteaza restrictziilor parentale. E mai degraba pentru copiii trecutzi de 18 ani.

In prima jumatate, povestea e bare basics de o simplitate descurajanta, incat acum cand scriu lucrurile astea ma chinui sa-mi amintesc ce s-a intamplat. In principiu e despre cruciatu asta zombificat care se intoarce din Iad in satul sau natal si se oftica cand descopera ca iubita i-a murit si a ajuns in Rai unde el n-are cum ajunge. Asa ca isi petrece timpul ajutand tzarani sa se revolte impotriva unui boier mai cacanar, cugetand intre timp la propria soarta tragica sau pierzandu-se in flashbackuri legate de bataliile de la Ierusalim.

A doua jumatate, scrisa de ceva mai vestitul Steve Niles (am mai scris despre el la recenzia la Criminal Macabre), e mai dinamica, mai densa in evenimente si s-ar preta foarte bine la o ecranizare horror-fantasy. Incepe cu un druid care ii fura eroului puterile supranaturale si fuge cu ele in padure. Eroul isi recapata umanitatea dar si slabiciunile umane si petrece o vreme ajutand oameni saraci sa se bata cu diversi despotzi medievali, pana cand drumurile i se reintersecteaza cu cel care i-a furat puterile supranaturale si care acum regreta profund, caci acestea au incaput pe mana unui voievod degenerat. Eroul trebuie sa decida daca vrea sa isi recapete puterile si odata cu ele stransele legaturi emotzionale si instinctuale cu Talpa Iadului. Povestea e un dark heroic fantasy, cu evidente influentze Tolkien si Moorcock, mixate cu mitologie supereroica moderna (in special deprimari gen Batman si cinisme ireverentzioase gen Hellblazer).

Probabil la inceputul anilor 90, prin contrast cu ce venea din industria BD a vremii, Spawn a parut a fi o „alternativa” nonconformista: un ton tragi-gotic cu momente baroce miltoniene, misticism de gherila si referintze mitologice, ceva influentze din BDul japonez al vremii (gagici mici cu tzatze mari si puteri supranaturale) si o atitudine ireverentzioasa, nerecomandata minorilor. In anul 2013 insa, nu stiu ce fel de cititori ar mai putea fi zgandaritzi cu aceste ingrediente. Am avut in ultimii 10 ani nu stiu cate seriale si filme in directzia asta, benzi desenate cu duiumul, literatura s.a.m.d.  Shit, pana si eu am scris ceva de genu asta (Apocalipsa dupa Aron Biro). Se poate interpreta si ca influentza lui Spawn pare sa razbata din spatele a numeroase lucrarilor de gen aparute in ultimii 20 de ani, insa as fi sceptic in desemna Spawn drept o influentza comparabila cu, sa zicem, a lui Watchmen. Impresia e ca Spawn a fost gandit ca o corcitura de Batman cu Hellblazer prin care McFarlane a incercat sa impuste mai multzi iepuri deodata – sa prinda ceva si din piatza mainstream, si din piatza Vertigo, la mare cautare in anii 90. Ceea ce i-a si reusit, daca facem abstractzie de problemele juridice.

P.S. Tot ce am scris aici se bazeaza pe un volum spin-off care incearca sa creeze o mitologie in spatele personajului. N-am citit inca nimic din seria originala care se petrece in zilele noastre. Sunt insa oarecum sceptic avand in vedere ca mare parte din seria originala e scrisa de acest Brian Holguin care a contribuit cu jumatatea mai kkcioasa din volumul de fatza.

- plusuri: raport pretz/calitate misto
- minusuri: accent excesiv pe grafica in detrimentul povestii
- recomandare: pentru publicul Marvel, pentru o audientza adolescenta care nu a apucat inca sa citeasca operele importante din zona dark heroic fantasy, pentru fanii Iced Earth





Thursday, May 15, 2014

Doua evenimente horror: Slash fest preview si Peliculas para no dormir

Frecventez de ceva vreme festivalul horror Slash film fest, organizat de niste hipsteri ambitziosi intr-un cinema vechi. De-a lungul timpului festivalul a devenit foarte frecventabil si frecventat datorita selectziei foarte imprevizibile - un mix de trash cinema, ceva sleaze stuff si horror underground de calitate, dar si datorita invitatzilor si evenimentelor auxiliare (partyuri tematice, zombie walk). Despre precedentele doua editzii am scris aici si aici.

Anul asta festivalul serbeaza aniversarea de nu stiu cate mii de ani de la lansare, asa ca de 1 Mai s-a organizat un fel de teaser al editziei care va fi in acest Septembrie. Teaserul a constat in 3 seri * 3 filme (in mod normal festivalul dureaza 10 seri * 3-4 filme)  si in prezentza lui Dario Argento ca invitat in carne si oase, prezentandu-si filmul Dracula 3D. N-am avut chef de Argento si de filmul lui, ca il prinsesem deja la FrightFest in Londra cu aceeasi chestie, dar am reusit sa prind bilete la cateva din filmele prezentate in cadrul acestei mini-editzii, si anume:

Witching and Bitching

Noul film al lui Alex de la Iglesia e atat de outrageously sexist si scandalos incat nu m-ar mira sa fie interzis pe ici pe colo. Carolina Bang din recentele filme ale lui Iglesia apare si aici, tulburatoare de sexy in rolul unei sataniste care se hraneste cu barbatzi (la propriu), membra a unui grup feminist-ocult din Zuggaramurdi (localitate din Tzara Bascilor, celebra pentru abuzurile Inchizitziei la adresa femeilor).

Povestea e despre un talhar mascat in Jesus si amicii misogini ai acestuia, incercand sa fuga in Frantza cu o lada de inele furate de la o casa de amanet. Incercand ei sa treaca granitza pe la Zuggaramurdi, sunt capturatzi de o secta de femei canibale care au nevoie de un Mesia sa revigoreze traditzia oculta a vrajitoarelor starpite de Inchizitzie. Tonul comedic, cu multe gaguri, e destul de aproape de Lesbian Vampire Killers, dar filmul e mult mai spectaculos si incarcat de subtext social.

Iglesia construieste un spectacol gender-horror pe referintze istorice, folosind inclusiv locatzia istorica - pesterile de la Zuggaramurdi in care se practicau ritualuri pagane. Unii o sa faca si niste paralele cu un horror cult al anilor 70, The Wicker Man, dar asocierea e mai degraba indirecta - ultima data cand am fost in Tzara Bascilor un localnic mi-a explicat ca (conform unor speculatzii) bascii (care n-au nici o legatura etnica cu restul populatziei spaniole) ar fi urmasii unor navigatori celtzi coboratzi dinspre Marea Britanie, care au adus cu ei genul de ritualuri pagane feministe ce stau si la baza povestii din Wicker Man.

In fine, fanii lui Balada Triste de Trompeta (deci si ai Carolinei Bang) vor fi in extaz. Musai de vazut.

The Sacrament

Dupa al doilea razboi mondial, am impresia ca s-au incercat diverse experimente sociale care sa stabileasca potentzialul de succes al societatzilor individualiste fatza de cele egalitariste. Impartzirea Berlinului in doua jumatatzi, impartzirea Coreei in Nord si Sud, comunismul de tip kibbutz in sanul Israelului ultra-capitalist sunt cateva astfel de exemple.

In anii 70, in plina epoca hippie (cu sensibilitatzi commie) si in urma unor abuzuri capitaliste vecine cu fascismul prin spatziul american, un anume Jim Jones a cumparat o palma de pamant in Guyana si a infiintzat satul Jonestown in care a recrutat o comunitate de drogatzi, hipiotzi, homeleshi etc. sa puna la cale o mini-societate cladita pe "socialism apostolic", beneficiind de sprijin URSS (pe partea de doctrina comunista), dar, surprinzator, si de sprijin american pe partea de brain-washing religios.

In cele din urma balantza a inclinat in favoarea comunismului, in momentul in care un senator american venit in inspectzie a fost impuscat de membrii sectei. Realizand insa ca URSSul e cam departe, iar CIA-ul era pregatit sa starpeasca comunitatea cu napalm, liderul sectei a tzinut un discurs apoteotic (disponibil pe wikipedia) prin care si-a convins totzi enoriasii sa se sinucida, de unde a rezultat cel mai mare suicid colectiv din istoria moderna (cam 1000 de oameni).

Povestea respectiva a fost transpusa in acest film cu unele modificari - povestea e adusa in zilele noastre si este dezvaluita ca un found footage ramas de la o echipa de investigatzie de la VICE :).

Filmul e realizat de membri ai noului val mumblegore de care am tot vorbit aici, cei care au scos si antologiile horror VHS si numeroase titluri de marca in horrorul recent. Regizor este Ti West (House of the Devil) iar printre actori se numara AJ Bowen (You're Next, House of the Devil) si Joe Swanberg (A Horrible Way to Die). Filmul e cam slow si simplu, incercand sa reflecte fidel si realist cazul original, dar cred ca face o treaba excelenta in a scoate la iveala o dimensiune dubioasa a psihologiei omului modern si un pattern de inginerie sociala care se practica cu tenacitate de cand Orwell a trasat in literatura principiile sale de baza. Musai de vazut.

 The Strange Color of Your Body's Tears

Poate unii isi mai amintesc de Amer, a fost prezentat si la TIFF. Filmul a lansat cuplul belgian Cantet-Forzani care par sa se specializeze pe revigorarea filmului giallo italian din anii 70 (specie de horror inventat de italieni cu innuendo sexual, soundtrack strident, prim-planuri cu ochi, buze, sfarcuri si unghii zgariate de obiecte ascutzite). Revigorarea practicata de belgienii astia nu e tocmai straightforward, ei apeleaza doar la estetica giallo, dar nu prea au povesti in filmele lor, asa ca filmele arata ca niste videoclipuri horror de 2 ore, ceea ce cam pune la incercarea rabdarea spectatorului (eu am adormit la ambele lor filme).

Filmul asta e totusi un progres fatza de Amer - exista pana la un punct un schelet de scenariu: un gagiu se intoarce acasa, isi gaseste nevasta disparuta si incepe sa investigheze vecinii de apartament incercand sa afle ce s-a intamplat. Vecinii sunt oameni destul de creepy care pomenesc despre oameni care traiesc in peretzii cladirii si rapesc oameni, avem si o misterioasa + sexuala femeie in roshu, un politzist bantuit de spectrul acesteia si alte ingrediente giallo standard, mixate in sexoshenie french.

Pana la urma filmul degenereaza tot intr-un haos narativ abstract, dar e mai urmaribil si mai bine inchegat decat Amer. Comparatzia cea mai potrivita ar fi cu Inland Empire al lui Lynch - aceeasi imbinare de scene de suspans care se dezintegreaza tocmai cand par sa se lege. Dar e mai scurt si mult mai watchable decat filmul lui Lynch, iar odata ce ai te-ai acomodat cu manifestul estetic al regizorilor, ai o multzime de repere pe care sa te concentrezi pentru a aprecia filmul pentru ceea ce vrea sa ofere. Contra plictiselii.




You and the Night

Un threesome format dintr-o gagica isterica, un zombie frumos si un transsexual (fara barba!) organizeaza o orgie la care mai sunt invitatzi o prostituata, o baba, un minor si... Eric Cantona. Da, fotbalistu de la Manchester United care s-a apucat de actorie artsy fartsy dupa ce s-a lasat de fotbal. Aici el joaca rolul unui poet poreclit The Stud, purtator al unui organ sexual elefantin caruia i s-a si dus vestea.

Filmul e o piesa de teatru in care fiecare invitat la orgie are ocazia unui monolog becketian sau a unui flashback teatral in care-si povesteste impresiile despre viatza. Desi incepe foarte funny, ducand cu gandul la filmele decadente ale lui Xavier Dolan (unul din actori e chiar adus de acolo), din momentul in care personajele incep sa bage droguri filmul se dezintegreaza in crize emotzionale si istericale frantzuzesti. In afara de momentu in care Cantona ne arata putza nu prea sunt momente sexuale explicite, mai mult discutzii si filozofie cu pretentzii de tragedie greaca.

E genul de drama pe care ar scrie-o un frecventator plictisit de orgii pansexuale dupa o supradoza de MDMA. De ocolit.

*****************************************************************************
In cu totu alta ordine de idei, am reusit in sfarsit sa ma uit la seria de filme TV spaniole Peliculas para no dormir (aka Films to Keep You Awake):


Pana in anii 60 in Spania nu exista conceptul horror in film (la noi nu exista nici acuma). Astazi scoala spaniola de film horror e una din cele mai solide, iar festivaluri precum Sitges si San Sebastian sunt capitalele culturale ale filmului horror si fantastic in Europa.

Totul a inceput cu serialul Historias para no dormir introdus la televiziunea lor nationala in anii 60 de un anume Narciso Serrador, devenit intre timp vedeta natzionala datorita muncii sale de televiziune. Ceva mai tarziu, in anii 90, un alt moment de rascruce a fost infiintzarea primei companii specializate pe productzia de film fantastic spaniol, pusa la cale de un anume Julio Fernandez, cu sprijinul lui Brian Yuzna (venit cu ceva bani din SUA, dupa un modest succes cu filmele Reanimator si The Dentist).

La aniversarea de 40 a serialului, Julio Fernandez a adunat catziva din regizorii de marca iesitzi din scoala spaniola si pe Narciso Serrador insusi, pentru a alcatui un calup aniversar de 6 filme de televiziune, sugestiv intitulat Peliculas para no dormir. Modelul este cel de antologie, cu povesti fara legatura intre ele. Este formatul ideal pentru horror in televiziune, cu success demonstrat deja de istorie – Twilight Zone, Tales from the Crypt, The Hunger, Masters of Horror iar mai nou American Horror Story sunt titluri care au lasat urme adanci in cultura populara. Comparativ, seriale pe formatul clasic precum True Blood si Walking Dead tind sa devina mai devreme sau mai tarziu ori soap opera, ori parodii.
 
Ceva mai recent, Peliculas para no dormir au iesit pe DVD si fac o concurentza serioasa serialului american care a incercat ceva similar in aceeasi perioada, sh-anume Masters of Horror ingrijit de Mick Garris. Despre Masters of Horror am tot scris, a mers cale de 3 sezoane si s-a degradat accelerat, dar a dat si cateva bijuterii. Peliculas para no dormir e mult mai scurt si mai concentrat, si nu e format chiar din episoade, ci din filme scurte de 70-80 minute. De fapt e promovat ca antologie de filme de televiziune. Ca si Masters of Horror, fiecare "episod" e regizat de un maestru al genului, dar unul spaniol. Pe toate 6 le recomand calduros, sunt foarte diferite si ca idei si ca stil.

Spectre (aka Regreso a Moira)

Foarte maiastru facut acest film gotic cu cromatica inversata - totul e pe alb/galben si culori deschise, inclusiv pisica vrajitoarei din poveste. Regizor e Mateo Gil, scenaristul (aproape) tuturor filmelor lui Amenabar. La un anumit nivel al interpretarii, nu e nimic horror si fantastic in filmul asta, dar regizorul face o treaba excelenta din a dedubla interpretarile.

E povestea unui adolescent initziat sexual de o tziganca MILF experimentata care traieste la marginea unui sat, alungata fiind de celelalte femei sub acuza ca e vrajitoare si face farmece barbatzilor. Filmul face o treaba excelenta in a arata cum, multa vreme, puterea sexuala a fost pusa pe seama supranaturalului. Filmul e povestit in flashbackuri de tanarul de alta data, acum batran vaduv, bantuit inca de revelatziile sexuale si emotzionale pricinuite de relatzia din adolescentza, dar bantuit si de destinul tragic la tzigancii.

Cu greu poate fi catalogat drept film horror, e mai degraba ceva in zona fantasticului lui Eliade (La tziganci, Dra Cristina).


Baby's Room (aka La habitacion del nino)

Baby’s Room e contributzia lui Alex de la Iglesia, regizorul meu preferat din cinemaul spaniol modern. In stilul sau tipic, e filmat ca o comedie, cu actori care se poarta ca si cum ar fi intr-o comedie, insa povestea si finalul sunt destul de creepy (practic e retzeta standard de umor negru a lui Iglesia, dar inclinata mai mult decat de obicei spre partea creepy si mai putzin pe gaguri).

Filmul are la baza ideea din Paranormal Activity, dar e net superior, e mai proletar si cu personaje simpatice, de care-tzi pasa – un cuplu cumpara un fel de webcam sa isi supravegheze bebelushul in timp ce doarme si observa ca webcamul surprinde diversi indivizi care trec prin camera copilului. Tatal e jurnalist la un tabloid de kkt care mai publica hororscoape si abureli paranormale. Omul care se ocupa de rubrica paranormala are unele idei despre posibilele cauze ale problemei, care se leaga prin niste speculatzii foarte haioase de tema pisicii lui Schrodinger.


To Let (aka Para entrar a vivir)

To Let e contributzia lui Jaume Balaguero, favoritul meu din horrorul spaniol pur-sange (Rec, Sleep Tight, Fragile). E cel mai sangeros film al seriei, despre un cuplu sechestrat de o agenta imobiliara in timp ce viziteaza un apartament in scopul inchirierii. Gagica de la imobiliare se dovedeste a fi o psihopata care nu accepta refuzul si isi sechestreaza chiriasii in apartamente. Tot filmul astia se alearga prin garsoniere si pe burlanele blocului sperand sa scape – e destul de funny ca premiza, dar devine foarte sangeros pe masura ce povestea avanseaza. Ca in toate filmele lui Balaguero, avem o foarte simpatica spanioloaica in rolul principal.



Blame (aka La culpa)


O doctoritza ginecoloaga dezvolta pasiuni lesbiene pentru asistenta sa medicala, altfel o femeie catolica cuminte si stresata ca are un copil din flori, facut cu un derbedeu pe vremea cand nu era chiar asa de cuminte. Asistenta e tulburata de avansurile doctoritzei dar, trezindu-se in criza financiara, e nevoita sa se mute in casa acesteia, sa aiba grija de casa. Presiunile se intetzesc, femeia e descurajata de la a se mai combina cu barbatzi, de la a iesi in oras, chiar si de la vorbi cu vecinii, care mai stiu cate ceva despre soarta celorlalte asistente medicale care au trecut prin patul doctoritzei. Si mai umbla vorba ca casa e bantuita de avortonii evadatzi din clinica la care lucreaza eroinele.

Venerabilul Narciso Serrador (trecut de 80 de ani), creatorul serialului original din anii 60, contribuie cu acest film batranesc din toate punctele de vedere: pare ca a fost filmat in anii 80 (actiunea creca se petrece atunci si regizorul e atent la design – frizuri, haine, telefoane, decoruri) si musteste de propaganda anti-gay si anti-avort. Dar cel putin o face intr-un fel destul de ingenios (a se citi insidios).


Christmas Tale (aka Cuento de Navidad)


Paco Plaza (Rec, Romasanta) contribuie cu o poveste din soiul celor pe care le scria candva Stephen King, cu personaje copii a caror inocentza se dezintegreaza cand se confrunta cu chestii nasoale. Un grup de pushti gaseste intr-o groapa o femeie imbracata in Mos Craciun si o tot tzin acolo, o hranesc cu bomboane, arunca cu vreascuri in ea, o tortureaza in moduri inocente etc. Treaba care nu e chiar nasoala, caci unu din copii a aflat de la televizor ca femeia din groapa e o raufacatoare care a furat niste bani, ceea ce le da justificare copiilor sa isi exercite pornirile sadice si sa o pedepseasca exemplar in loc sa o predea autoritatzilor. Treaba se cam acreste dupa ce femeia reuseste sa scape din groapa.

Ca si alte episoade ale acestei serii, filmul impresioneaza prin designul de epoca recent trecuta (anii 80, fara telefoane mobile, cu copii imbracatzi in treninguri nasoale si vorbind toata ziua despre filme din anii 80).



A Real Friend (aka Adivina quien soy)


Un thriller slow-burning misto, despre o single mother a carei fetitza a fost nascuta in urma unui viol si, din motive neclare, nu a fost avortata. Mama incearca sa-si creasca fetitza normal si sa uite circumstantzele in care a facut-o. Fetitza habarn-are, maica-sa a inventat ceva poveste aiurea despre taica-su. Fetitza are niste prieteni imaginari – personaje de filme horror la care se uita cand nu o vede ma-sa (Leatherface, Nosferatu etc.). Problema e ca unu din prietenii astia nu e chiar imaginar, ci e chiar taica-su, caruia a inceput sa-i surada ideea de a incropi o familie cu fosta sa victima. Iar victima nu primeste vestea tocmai bine.

Filmul e facut de un anume Enrique Urbizu, destul de celebru in Spania ca regizor de thrillere si ecranizari de romane celebre spaniole (mai ales dupa Perez-Reverte). In afara Spaniei a contribuit cu scenariul ecranizarii facute de Polanski dupa Perez-Reverte, Ninth Gate.