Trag intr-un final linia si la recomandarile din ce am ascultat in 2017. Ca de obicei, e o selectie de 40 de albume, dintre care despre primele 20 am povestit dupa prima jumatate a anului, aici si aici.
Astea de mai jos sunt cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in a doua jumatate a anului (si va mai urma un ultim calup cu inca 10 albume notabile pe al doilea semestru).
Astea de mai jos sunt cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in a doua jumatate a anului (si va mai urma un ultim calup cu inca 10 albume notabile pe al doilea semestru).
**********************************
Junius - Eternal Rituals for the Accretion of Light
Cand eram mic am stat o data cu pixul si cartea de istorie in mana si am socotit ce probabilitate iese ca un om care se naste in Europa sa prinda vreme de pace pe toata perioada vietzii, conform cu frecventza razboaielor din ultima sa zicem mie de ani. Nu mai stiu cat mi-a dat, dar era un numar mic. Bunicii si strabunicii aveau razboiul viu in amintiri, traiau inca veterani care omorasera oameni cu mana lor. Parintzii protejatzi de stabilitatea comunismului si de blocada razboiului rece au fost printre putzinele generatzii norocoase - pentru ei cel mai violent eveniment a fost Revolutzia din 89, si chiar acela un conflict destul de discret si localizat, nu a antrenat cu adevarat mase de oameni dispuse sa-si ia grumazu unii altora de dragul vreunei mitologii (Dumnezeul ortodox, Mâna Invizibila a neoliberalismului etc.). Ma tem ca generatzia noastra nu va fi la fel de norocoasa. Macar ne putem consola ca am trait mai intens si am baut mai multa Cola.
Am tot carcotit in prima jumatate de an ca nu-i mai pun pe Junius in top, ca deja stie toata lumea de ei, insa pana la urma e unul din albumele profetice cu privire la ce ne asteapta in urmatorii ani - bombe, proteste, vitrine sparte - ceea ce face din acest album unul din cele mai importante sub aspect ideologic din ce a iesit in 2017.
Am tot carcotit in prima jumatate de an ca nu-i mai pun pe Junius in top, ca deja stie toata lumea de ei, insa pana la urma e unul din albumele profetice cu privire la ce ne asteapta in urmatorii ani - bombe, proteste, vitrine sparte - ceea ce face din acest album unul din cele mai importante sub aspect ideologic din ce a iesit in 2017.
Albumul a iesit cu cateva luni inainte ca Preafericitul Kiril al Moscovei sa anuntze (promita) Apocalipsa. Toate profetziile sunt puse pe fastforward in videoclipul de mai jos ca sa ne faca incalzirea psihica pentru vremurile biblice care se apropie. Junius s-au lansat de altfel ca trupa de metal creshtin, doar ca la cat de nasol arata vremurile, granitza (candva clara) intre white metal si black metal a inceput sa se destrame. Realizam in retrospectiva ca ambele genuri cantau despre aceeasi chestie, doar ca acordau mai mult timp de emisie uneia sau alteia dintre partzile interesate.
**********************************
Morrissey - Low in High School
Perioadele tulburi ii priesc si lui Morrissey - i-au priit anii 80 cand a dobandit statut de legenda pop-rock alaturi de The Smiths, ii prieste acum si Brexitul. In ciuda titlului care promitea nostalgii de tineretze, pe noul album Morrissey isi canta regretele batranetzilor. Se pare ca are ceva personal cu Israelul, o anume nostalgie pe care pot sa i-o intzeleg - e tzara in care lumea danseaza pe plaja in timp ce rachetele zboara pe cer.
Desi da tarcoale varstei de 60 de ani si a supravietzuit unui cancer, omu canta inca despre gagici, romantze si politica, e un fel de Horia Moculescu al nostru dar de rit britanic, crescut in buricul civilizatziei occidentale, nu dincolo de marginile ei. In ultimii ani si-a dat drumul la gura pe subiecte controversate, luand apararea lui Kevin Spacey, a lui Weinstein, a Brexitului. In consecintza recenziile albumului de fatza au note incredibil de proaste, de parca ar fi ultimul manelist din Constantza. Dar cand ai cancer incepi sa mai spui si ce gandesti nu doar ce vrea lumea sa auda.
Albumul e superb, chiar daca printre cele mai comerciale ale sale, insa ofera refrene puternice, invatzaminte de om trecut prin viatza si niste videoclipuri supersimpatice (nu doar asta de jos, cautatzi-le si pe restu). Piesa e un indemn la a trage obloanele fatza de restul lumii, ceea ce sfatuiesc pe toata lumea. E momentul oportun sa dezvoltzi un hobby pentru jocuri video si sa-tzi petreci restul vietzii cu personaje pur digitale, care cu tehnologia de azi au ajuns suficient de sofisticate incat sa poata oferi o conversatzie mai satisfacatoare decat oamenii reali cu care ne intalnim zi de zi.
Desi da tarcoale varstei de 60 de ani si a supravietzuit unui cancer, omu canta inca despre gagici, romantze si politica, e un fel de Horia Moculescu al nostru dar de rit britanic, crescut in buricul civilizatziei occidentale, nu dincolo de marginile ei. In ultimii ani si-a dat drumul la gura pe subiecte controversate, luand apararea lui Kevin Spacey, a lui Weinstein, a Brexitului. In consecintza recenziile albumului de fatza au note incredibil de proaste, de parca ar fi ultimul manelist din Constantza. Dar cand ai cancer incepi sa mai spui si ce gandesti nu doar ce vrea lumea sa auda.
Albumul e superb, chiar daca printre cele mai comerciale ale sale, insa ofera refrene puternice, invatzaminte de om trecut prin viatza si niste videoclipuri supersimpatice (nu doar asta de jos, cautatzi-le si pe restu). Piesa e un indemn la a trage obloanele fatza de restul lumii, ceea ce sfatuiesc pe toata lumea. E momentul oportun sa dezvoltzi un hobby pentru jocuri video si sa-tzi petreci restul vietzii cu personaje pur digitale, care cu tehnologia de azi au ajuns suficient de sofisticate incat sa poata oferi o conversatzie mai satisfacatoare decat oamenii reali cu care ne intalnim zi de zi.
**********************************
Bent Knee - Land Animal
De regula trupele de hipsteri ocolesc rockul progresiv alegand canale muzicale mai comode, de minima rezistentza (preferabil ceva ce se poate face cu un sintetizator care are muzica pe jumatate facuta din fabrica). Asa ca trebuie sa luam aminte cand unii chiar se apuca de ceva cu adevarat sofisticat.
Bent Knee e unul dintre grupurile cu care case de discuri consacrate in prog-rockul clasic (aici Inside Out, gazda pentru Symphony X, Threshold etc.) incearca sa deschida hipsterilor apetitul pentru ceea ce azi se numeste pretentzios art-rock. Etichetele astea se schimba o data la catziva ani din ratziuni ideologice mai mult decat stilistice, pentru a evidentzia faptul ca se doreste punerea unei distantze fatza de ce a fost in trecut, fatza de clasici, indiferent cat de progresisti se credeau acestia. De aia de-a lungul istoriei am avut alternative, progressive, post, indie, new wave etc. In cazul Bent Knee s-a preferat sintagma art-rock - adica e arta, fratzica, nu mizilic pentru plebe.
In consecintza unii ar putea gasi trupa asta umpic cam overpretentious si daca stai sa le treci in revista toate albumele te cam scot din sarite, uneori sunt weird de dragu de a fi weird si cam prost structurate.
Totusi albumul asta nou are o coerentza deosebita, haosul e controlat, membrii trupei nu mai tzin neaparat sa cante fiecare altceva in timpul aceleiasi piese, ai impresia ca de data asta chiar au incercat sa discute unu cu altu si sa puna lucrurile cap la cap. Conteaza si suflul pozitivist si tineresc, o rarirate in rockul progresiv modern (si si in cel clasic).
P.S. Trupa vine de la Berklee College of Music, ceea ce ne ofera si o punte directa prin istorie cu generatzia Dream Theater.
De regula trupele de hipsteri ocolesc rockul progresiv alegand canale muzicale mai comode, de minima rezistentza (preferabil ceva ce se poate face cu un sintetizator care are muzica pe jumatate facuta din fabrica). Asa ca trebuie sa luam aminte cand unii chiar se apuca de ceva cu adevarat sofisticat.
Bent Knee e unul dintre grupurile cu care case de discuri consacrate in prog-rockul clasic (aici Inside Out, gazda pentru Symphony X, Threshold etc.) incearca sa deschida hipsterilor apetitul pentru ceea ce azi se numeste pretentzios art-rock. Etichetele astea se schimba o data la catziva ani din ratziuni ideologice mai mult decat stilistice, pentru a evidentzia faptul ca se doreste punerea unei distantze fatza de ce a fost in trecut, fatza de clasici, indiferent cat de progresisti se credeau acestia. De aia de-a lungul istoriei am avut alternative, progressive, post, indie, new wave etc. In cazul Bent Knee s-a preferat sintagma art-rock - adica e arta, fratzica, nu mizilic pentru plebe.
Bent Knee e unul dintre grupurile cu care case de discuri consacrate in prog-rockul clasic (aici Inside Out, gazda pentru Symphony X, Threshold etc.) incearca sa deschida hipsterilor apetitul pentru ceea ce azi se numeste pretentzios art-rock. Etichetele astea se schimba o data la catziva ani din ratziuni ideologice mai mult decat stilistice, pentru a evidentzia faptul ca se doreste punerea unei distantze fatza de ce a fost in trecut, fatza de clasici, indiferent cat de progresisti se credeau acestia. De aia de-a lungul istoriei am avut alternative, progressive, post, indie, new wave etc. In cazul Bent Knee s-a preferat sintagma art-rock - adica e arta, fratzica, nu mizilic pentru plebe.
In consecintza unii ar putea gasi trupa asta umpic cam overpretentious si daca stai sa le treci in revista toate albumele te cam scot din sarite, uneori sunt weird de dragu de a fi weird si cam prost structurate.
Totusi albumul asta nou are o coerentza deosebita, haosul e controlat, membrii trupei nu mai tzin neaparat sa cante fiecare altceva in timpul aceleiasi piese, ai impresia ca de data asta chiar au incercat sa discute unu cu altu si sa puna lucrurile cap la cap. Conteaza si suflul pozitivist si tineresc, o rarirate in rockul progresiv modern (si si in cel clasic).
P.S. Trupa vine de la Berklee College of Music, ceea ce ne ofera si o punte directa prin istorie cu generatzia Dream Theater.
**********************************
Lunatic Soul - Fractured
Acu ca de Steven Wilson a auzit toata lumea (si, concomitent, muzica lui s-a inregimentat in tabieturi si asteptari) am cautat muzicieni din aceeasi categorie care nu simt inca presiunea publica si nu lucreaza cu "asteptari". Au fost mai multe albume cool din zona asta, greu de ales o recomandare - mai merita pomenit si albumul solo al lui Tim Bowness (colegul lui Steven Wilson in proiectul No-Man), dar pana la urma l-am ales pe al celui poreclit drept "Steven Wilson al estului Europei". Adica polonezul Mariusz Duda de la Riverside - trupa care ne-a vizitat in mai multe randuri si parea sa calce pe urmele Porcupine Tree pana la moartea neasteptata a chitaristului.
Sunt semne ca soarta polonezilor Riverside o va urma pe a celor de la Porcupine Tree, oferind rampa de lansare pentru o cariera solo a lui Mariusz Duda sub egida acestui proiect Lunatic Soul. Avem pe albumul asta lucruri pe care le-a facut in trecut si Steven Wilson, lucruri pe care nu (mai) indrazneste sa le faca si lucruri pe care n-a indraznit niciodata sa le faca.
Polonia e prima tzara est-europeana care a inceput sa produca pe banda rulanta artisti pop-rock compatibili cu cultura occidentala iar Riverside au fost printre varfurile lor de lance; iar proiectul Lunatic Soul e un fel de varf de lance la varful de lance. Macar vom avea ce asculta cand o sa ne dea si pe noi si pe polonezi afara din UE. Pacat ca schimbul cu nu va fi echitabil - noi vom avea ce asculta de la ei, ei nu prea de la noi. Românii se vor razbuna pe Sobietzki.
Acu ca de Steven Wilson a auzit toata lumea (si, concomitent, muzica lui s-a inregimentat in tabieturi si asteptari) am cautat muzicieni din aceeasi categorie care nu simt inca presiunea publica si nu lucreaza cu "asteptari". Au fost mai multe albume cool din zona asta, greu de ales o recomandare - mai merita pomenit si albumul solo al lui Tim Bowness (colegul lui Steven Wilson in proiectul No-Man), dar pana la urma l-am ales pe al celui poreclit drept "Steven Wilson al estului Europei". Adica polonezul Mariusz Duda de la Riverside - trupa care ne-a vizitat in mai multe randuri si parea sa calce pe urmele Porcupine Tree pana la moartea neasteptata a chitaristului.
Sunt semne ca soarta polonezilor Riverside o va urma pe a celor de la Porcupine Tree, oferind rampa de lansare pentru o cariera solo a lui Mariusz Duda sub egida acestui proiect Lunatic Soul. Avem pe albumul asta lucruri pe care le-a facut in trecut si Steven Wilson, lucruri pe care nu (mai) indrazneste sa le faca si lucruri pe care n-a indraznit niciodata sa le faca.
**********************************
Lionize - Nuclear Soul
Trupa asta a avut un traiect foarte interesant - a inceput ca grup reggae, apoi au devenit mai cunoscutzi drept protejatzii celor de la Clutch si s-au contaminat cu un sound ceva mai metal, incat albumul precedent suna ca si cum le-ar fi ramas lui Clutch niste piese care nu mai incapeau pe niciun album si le-au facut cadou astora de la Lionize.
Aici Lionize fac eforturi majore sa isi afirme identitatea si sa puna o distantza serioasa fatza de mentorii lor, incercand sa recapituleze si sa dozeze echitabil toate ideile adunate de la debut incoace. Strategia a dat rezultate, singura zona in care similaritatzile cu Clutch mai bat la ureche sunt versurile - acel mix de fabule SF si pilde tzaranesti americane menite sa atraga atentzia asupra unor probleme contemporane, nu tocmai abstracte (refrenul cel mai proeminent al albumului e Don't Trust the Government).
Transformari subtile au aparut si la voce, redirectzionata spre un mormait mahmur cu sensibilitatzi prog-rock - vezi mostra de mai jos care ar fi putut aparea pe un album din tineretzile lui Joe Cocker. Piesele mai agresive n-au disparut inca cu totul, mai sunt cateva bucatzi cu mesaj politic despre care nu e clar daca inclina spre funk sau spre punk - o dilema interesanta. Lionize incearca sa stabileasca un balans intre funny si serios, intre intre rockul tractoristic american si sensibilitatzi progresiv-clasiciste. In fine, cu albumul asta trupa a facut un pas important din paginile revistelor underground pana in paginile revistei Classic Rock.
Aici Lionize fac eforturi majore sa isi afirme identitatea si sa puna o distantza serioasa fatza de mentorii lor, incercand sa recapituleze si sa dozeze echitabil toate ideile adunate de la debut incoace. Strategia a dat rezultate, singura zona in care similaritatzile cu Clutch mai bat la ureche sunt versurile - acel mix de fabule SF si pilde tzaranesti americane menite sa atraga atentzia asupra unor probleme contemporane, nu tocmai abstracte (refrenul cel mai proeminent al albumului e Don't Trust the Government).
Transformari subtile au aparut si la voce, redirectzionata spre un mormait mahmur cu sensibilitatzi prog-rock - vezi mostra de mai jos care ar fi putut aparea pe un album din tineretzile lui Joe Cocker. Piesele mai agresive n-au disparut inca cu totul, mai sunt cateva bucatzi cu mesaj politic despre care nu e clar daca inclina spre funk sau spre punk - o dilema interesanta. Lionize incearca sa stabileasca un balans intre funny si serios, intre intre rockul tractoristic american si sensibilitatzi progresiv-clasiciste. In fine, cu albumul asta trupa a facut un pas important din paginile revistelor underground pana in paginile revistei Classic Rock.
**********************************
Brutus - Burst
Debutul anului a venit de la belgienii Brutus din superba localitate Leuven, un fel de rai al bautorilor de bere, singurul loc in care am vazut in baruri, la aceeasi masa, bunici, parintzi si copii band laolalta bere. Am impresia ca la ei s-a interzis fumatul in spatzii publice mai mult ca sa poata sta batranii si copiii la o bere in baruri. Ma rog, bere cu ciocolata, cu cireshe, cu ce o fi, ca acolo au tot ce itzi potzi inchipui in materie de bere. Daca mergetzi in De Fiere Margrite putetzi bea una oribila cu moare de varza, iar pe peretzii barului o sa vedetzi statuete cu mari ideologi ai istoriei: Pinocchio, Isus Christos si Karl Marx. Cate ceva pentru toata lumea si toate generatziile.
Belgia a fost multa vreme irelevanta in industria muzicala, blocata prea mult in disensiuni etnice si indecizii cu privire la limba in care ar trebui sa cante, dar de cand a devenit buricul Europei lucrurile s-au schimbat si cam in fiecare an aud ceva surprinzator de fresh venind dintr-acolo. Brutus sunt un mix neobisnuit de punk si post-rock, genuri teoretic incompatibile - primul preocupat de racnit, al doilea de armonii si siropuri instrumentale. Vocea feminina, desi canta versuri minimale cam fara miez, suna interesant si asigura un cheag perfect intre cele doua genuri. De fapt tre sa accentuez aspectul asta - gagica de la tobe+voce e foarte simpatica, permitetzi-mi sa am si io slabiciuni.
Belgia a fost multa vreme irelevanta in industria muzicala, blocata prea mult in disensiuni etnice si indecizii cu privire la limba in care ar trebui sa cante, dar de cand a devenit buricul Europei lucrurile s-au schimbat si cam in fiecare an aud ceva surprinzator de fresh venind dintr-acolo. Brutus sunt un mix neobisnuit de punk si post-rock, genuri teoretic incompatibile - primul preocupat de racnit, al doilea de armonii si siropuri instrumentale. Vocea feminina, desi canta versuri minimale cam fara miez, suna interesant si asigura un cheag perfect intre cele doua genuri. De fapt tre sa accentuez aspectul asta - gagica de la tobe+voce e foarte simpatica, permitetzi-mi sa am si io slabiciuni.
**********************************
The Picturebooks - Home is a Heartache
The Picturebooks e o trupa nemtzeasca de mare viitor care se plaseaza in mijlocul unui triunghi format din Royal Blood, The Black Keys si Queens of the Stone Age, cu o oarecare aplecare spre blues. Pe trupele pomenite le-am tot inclus in top de-a lungul anilor, inainte sa se plafoneze, asa ca anul asta am zis sa caut ceva mai fresh din categoria asta de rock libidinos care promoveaza arhetipuri feminine pre-Weinstein si pre-Dancila.
Grupul e totusi nemtzesc si in consecintza mai politicos decat ce vine de la americani pe linia asta, insa albumul e puternic, jumatate din piese ar putea deveni lejer hituri radio de ascultat la volan. Membrii sunt decat doi la numar, tzarani motociclisti nemtzi cu atitudine DIY - construiesc motociclete, si-au construit un studio la ei in hambar si canta la instrumente modificate sau facute cu propria mana. In consecintza sound-ul e destul de analogic, prafuit, mai brut decat la trupele sus-pomenite (se cam abuzeaza de clopotzei pe partea ritmica - membrii grupului zic ca au furat ideea de la amerindieni, sa nu fie asa vizibil ca e nemtzeasca trupa).
Considerand cum merg lucrurile, nu stiu cata vreme va mai fi legal genul asta de rock cu radacini in mentalitatea hippie shaptezecista cand barbatzilor le placeau femeile si femeilor barbatzii si oamenilor li se parea firesc sa militeze impotriva razboiului, nu in favoarea lui. E in albumul asta un spirit libertarian pe cale sa fie starpit din cultura populara. Hitul albumului se intituleaza Zero Fucks Given, insa mai jos am ales o piesa care-mi place mai mult.
P. S. Cam tot din categoria asta dar ceva mai agresivi ar merita pomenit si albumul de la Radio Moscow (americani, lansatzi de Auerbach de la The Black Keys).
The Picturebooks e o trupa nemtzeasca de mare viitor care se plaseaza in mijlocul unui triunghi format din Royal Blood, The Black Keys si Queens of the Stone Age, cu o oarecare aplecare spre blues. Pe trupele pomenite le-am tot inclus in top de-a lungul anilor, inainte sa se plafoneze, asa ca anul asta am zis sa caut ceva mai fresh din categoria asta de rock libidinos care promoveaza arhetipuri feminine pre-Weinstein si pre-Dancila.
Grupul e totusi nemtzesc si in consecintza mai politicos decat ce vine de la americani pe linia asta, insa albumul e puternic, jumatate din piese ar putea deveni lejer hituri radio de ascultat la volan. Membrii sunt decat doi la numar, tzarani motociclisti nemtzi cu atitudine DIY - construiesc motociclete, si-au construit un studio la ei in hambar si canta la instrumente modificate sau facute cu propria mana. In consecintza sound-ul e destul de analogic, prafuit, mai brut decat la trupele sus-pomenite (se cam abuzeaza de clopotzei pe partea ritmica - membrii grupului zic ca au furat ideea de la amerindieni, sa nu fie asa vizibil ca e nemtzeasca trupa).
Considerand cum merg lucrurile, nu stiu cata vreme va mai fi legal genul asta de rock cu radacini in mentalitatea hippie shaptezecista cand barbatzilor le placeau femeile si femeilor barbatzii si oamenilor li se parea firesc sa militeze impotriva razboiului, nu in favoarea lui. E in albumul asta un spirit libertarian pe cale sa fie starpit din cultura populara. Hitul albumului se intituleaza Zero Fucks Given, insa mai jos am ales o piesa care-mi place mai mult.
P. S. Cam tot din categoria asta dar ceva mai agresivi ar merita pomenit si albumul de la Radio Moscow (americani, lansatzi de Auerbach de la The Black Keys).
Grupul e totusi nemtzesc si in consecintza mai politicos decat ce vine de la americani pe linia asta, insa albumul e puternic, jumatate din piese ar putea deveni lejer hituri radio de ascultat la volan. Membrii sunt decat doi la numar, tzarani motociclisti nemtzi cu atitudine DIY - construiesc motociclete, si-au construit un studio la ei in hambar si canta la instrumente modificate sau facute cu propria mana. In consecintza sound-ul e destul de analogic, prafuit, mai brut decat la trupele sus-pomenite (se cam abuzeaza de clopotzei pe partea ritmica - membrii grupului zic ca au furat ideea de la amerindieni, sa nu fie asa vizibil ca e nemtzeasca trupa).
Considerand cum merg lucrurile, nu stiu cata vreme va mai fi legal genul asta de rock cu radacini in mentalitatea hippie shaptezecista cand barbatzilor le placeau femeile si femeilor barbatzii si oamenilor li se parea firesc sa militeze impotriva razboiului, nu in favoarea lui. E in albumul asta un spirit libertarian pe cale sa fie starpit din cultura populara. Hitul albumului se intituleaza Zero Fucks Given, insa mai jos am ales o piesa care-mi place mai mult.
P. S. Cam tot din categoria asta dar ceva mai agresivi ar merita pomenit si albumul de la Radio Moscow (americani, lansatzi de Auerbach de la The Black Keys).
**********************************
Dead Cross - Dead Cross
Resuscitarea Faith No More a luat sfarsit, s-a dovedit a fi ocazie de muls bani mai mult decat un proiect serios. Albumul de reuniune n-a fost rau dar mai mult a promis decat a oferit, a existat acolo un sentiment puternic ca toata lumea din trupa se abtzine si isi conserva ideile cele mai bune pentru propriile proiecte. Cum ar fi acesta, caci iata Mike Patton s-a intors la ale lui - proiecte ce testeaza granitzele definitziilor rockului, inspirat de colaborarile jazz-metal cu John Zorn dar si de suflul tineresc adus de recrutarea la casa sa de discuri a punkerilor Retox - trupa din care doi membri sunt implicatzi si in proiectul de fatza.
Mai e implicat si fostul baterist Slayer, Dave Lombardo, ceea ce face ca albumul asta sa fie ceva mai metal. Patton si Lombardo au mai lucrat impreuna la inceputul anilor 90 in proiecte avangardiste precum Fantomas, din care nu s-a intzeles mare lucru. Aici lucrurile sunt mai inteligibile, mai punk/ hardcore insa nu e defel un album obisnuit al genurilor respective. In egala masura sunt aici si influentze John Zorn, Dillinger Escape Plan si trimiteri la vremurile in care Mike Patton isi inregistra propria diaree si o punea pe un album.
A compara debutul Dead Cross cu ultimul disc Faith No More inseamna a compara beneficiile totalitarismului cu ale democratziei. In prima varianta un lider autoritar isi pune in practica ideile vizionare fara vreun obstacol, pana la limita competentzei sale (si a competentzei celor care ii asculta ordinele). In a doua varianta toata lumea traieste intr-un echilibru fragil al abtzinerii si al caii minimei rezistentze in care nimeni nu da prea mult, fiecare nutrind sperantza ca intr-o buna zi va deveni un lider autoritar in propriul proiect totalitar.
Mai e implicat si fostul baterist Slayer, Dave Lombardo, ceea ce face ca albumul asta sa fie ceva mai metal. Patton si Lombardo au mai lucrat impreuna la inceputul anilor 90 in proiecte avangardiste precum Fantomas, din care nu s-a intzeles mare lucru. Aici lucrurile sunt mai inteligibile, mai punk/ hardcore insa nu e defel un album obisnuit al genurilor respective. In egala masura sunt aici si influentze John Zorn, Dillinger Escape Plan si trimiteri la vremurile in care Mike Patton isi inregistra propria diaree si o punea pe un album.
A compara debutul Dead Cross cu ultimul disc Faith No More inseamna a compara beneficiile totalitarismului cu ale democratziei. In prima varianta un lider autoritar isi pune in practica ideile vizionare fara vreun obstacol, pana la limita competentzei sale (si a competentzei celor care ii asculta ordinele). In a doua varianta toata lumea traieste intr-un echilibru fragil al abtzinerii si al caii minimei rezistentze in care nimeni nu da prea mult, fiecare nutrind sperantza ca intr-o buna zi va deveni un lider autoritar in propriul proiect totalitar.
**********************************
Crystal Fairy - Crystal Fairy
Crystal Fairy = Melvins (Buzz si Dale) + The Mars Volta (chitaristul mexican Omar Rodriguez-Lopez) + Le Butcherettes (vocalista Teri Gender Bender), deci membrii a trei grupuri celebre contopitzi intr-un supergrup sub egida casei de discuri a aceluasi Mike Patton despre care povesteam deasupra. In genul asta de supergrupuri riscul e tocmai conectarea unor muzicieni venind din lumi diferite, cu putzin timp la dispozitzie pentru negocieri, insa aici totul se leaga perfect.
Poate va numaratzi printre cei care s-au cam saturat de materialele scoase pe banda rulanta in ultimii ani de Melvins si de Rodriguez-Lopez (ultimul a tras peste 20 de albume in ultimii doi ani). Si io ma cam saturasem, cat or fi ei de legende, catalogul lor din ultimii ani arata mai mult megalomanie si dilutzie de idei. Insa albumul Crystal Fairy a fost o surpriza entuziasmanta, vocea feminina puternica aducand o prospetzime deosebita peste o structura ce aminteste de cele mai bune momente Mr. Bungle. Chitara lui Lopez are un rol important in a colora rifful de smoala al celor de la Melvins, o cosmetizare absolut necesara.
Jumatate din trupa e din Mexic, cealalta jumatate din California (care candva a fost tot Mexic) asa ca albumul are un focus tematic spre partzile alea care nu prea rezoneaza cu ce-i intereseaza pe români.
Stau si observ ca am bagat in top mai multe trupe cu voce feminina decat in altzi ani. Am fost influentzat subliminal de presiunea vremurilor si a primei prime ministre din istoria Romaniei (sper sa nu lase o moshtenire comparabila cu a Anei Pauker).
Poate va numaratzi printre cei care s-au cam saturat de materialele scoase pe banda rulanta in ultimii ani de Melvins si de Rodriguez-Lopez (ultimul a tras peste 20 de albume in ultimii doi ani). Si io ma cam saturasem, cat or fi ei de legende, catalogul lor din ultimii ani arata mai mult megalomanie si dilutzie de idei. Insa albumul Crystal Fairy a fost o surpriza entuziasmanta, vocea feminina puternica aducand o prospetzime deosebita peste o structura ce aminteste de cele mai bune momente Mr. Bungle. Chitara lui Lopez are un rol important in a colora rifful de smoala al celor de la Melvins, o cosmetizare absolut necesara.
Jumatate din trupa e din Mexic, cealalta jumatate din California (care candva a fost tot Mexic) asa ca albumul are un focus tematic spre partzile alea care nu prea rezoneaza cu ce-i intereseaza pe români.
Stau si observ ca am bagat in top mai multe trupe cu voce feminina decat in altzi ani. Am fost influentzat subliminal de presiunea vremurilor si a primei prime ministre din istoria Romaniei (sper sa nu lase o moshtenire comparabila cu a Anei Pauker).
**********************************
Converge - The Dusk in Us
Albumul asta a intarziat mult caci chitaristul Kurt Ballou e foarte ocupat, fiind unul din cei mai importantzi ingineri de sunet de pe planeta, implicat in propulsarea unui segment major din ceea ce numim azi hipster-metal: Chelsea Wolfe, Kvelertak, Mutoid Man s.a.m.d. Lumea sare sa cumpere albume de la trupe necunoscute doar pentru ca numele Kurt Ballou apare ca producator (nu sunt multzi producatorii care sa aiba pe wikipedia o "discografie de albume produse", suplimentare celor in care a cantat efectiv). Contributzia lui Ballou e la fel de importanta cu a oricarui membru al trupelor pe care le produce, exista acel "sound Ballou" instantaneu recognoscibil. Asta e si bine, si rau, caci uneori impinge trupele spre a suna similar chiar daca provin din stiluri diferite. Productivitatea omului e pusa si pe seama unei puteri de munca care, zice el, provine din energia pe care tzi-o da disciplina vegana straight-edge.
Celalalt co-lider al grupului Converge, vocea Jacob Bannon e fix opusul sau - isteric, autovictimizant, incapabil sa se concentreze de la un capat la celalalt al unei piese, cu spirit de punker. Orgolios din fire a incercat sa isi faca un nume comparabil cu al lui Ballou, cu proiecte solo nu prea bagate in seama (cel mai recent e plictiseala numita Wear Your Wounds). Totusi backgroundul lui in arte vizuale a contribuit la a face din Converge unul din motoarele schimbarii de generatzie produse la inceputul anilor 2000 in metalul american. Retzeta succesului a fost imbinarea dintre o identitate vizuala atipica pentru metal (de care s-a ocupat Bannon), si soundul imprevizibil conceput de Ballou, cu structuri jazzy inoculate in ceea ce pe atunci se numea inca nu-metal ori hardcore.
Albumul aparut dupa 5 ani de pauza e unanim prezentat drept unul dintre varfurile anului in metal. Dar o surpriza chiar mai mare e ca Converge ne vor vizita la vara la festivalul Rockstadt din padurile Rashnovului. Sper ca se vor rezolva problemele de sunet ale festivalului, caci altfel un inginer de sunet de talia lui Kurt Ballou va face instantaneu bube si soc anafilactic.