Saturday, January 20, 2018

Top muzical 2017, semestrul 2


Trag intr-un final linia si la recomandarile din ce am ascultat in 2017. Ca de obicei, e o selectie de 40 de albume, dintre care despre primele 20 am povestit dupa prima jumatate a anului, aici si aici.

Astea de mai jos sunt cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in a doua jumatate a anului (si va mai urma un ultim calup cu inca 10 albume notabile pe al doilea semestru).

**********************************

Junius - Eternal Rituals for the Accretion of Light

Cand eram mic am stat o data cu pixul si cartea de istorie in mana si am socotit ce probabilitate iese ca un om care se naste in Europa sa prinda vreme de pace pe toata perioada vietzii, conform cu frecventza razboaielor din ultima sa zicem mie de ani. Nu mai stiu cat mi-a dat, dar era un numar mic. Bunicii si strabunicii aveau razboiul viu in amintiri, traiau inca veterani care omorasera oameni cu mana lor. Parintzii protejatzi de stabilitatea comunismului si de blocada razboiului rece au fost printre putzinele generatzii norocoase - pentru ei cel mai violent eveniment a fost Revolutzia din 89, si chiar acela un conflict destul de discret si localizat, nu a antrenat cu adevarat mase de oameni dispuse sa-si ia grumazu unii altora de dragul vreunei mitologii (Dumnezeul ortodox, Mâna Invizibila a neoliberalismului etc.). Ma tem ca generatzia noastra nu va fi la fel de norocoasa. Macar ne putem consola ca am trait mai intens si am baut mai multa Cola.

Am tot carcotit in prima jumatate de an ca nu-i mai pun pe Junius in top, ca deja stie toata lumea de ei, insa pana la urma e unul din albumele profetice cu privire la ce ne asteapta in urmatorii ani - bombe, proteste, vitrine sparte - ceea ce face din acest album unul din cele mai importante sub aspect ideologic din ce a iesit in 2017. 

Albumul a iesit cu cateva luni inainte ca Preafericitul Kiril al Moscovei sa anuntze (promita) Apocalipsa. Toate profetziile sunt puse pe fastforward in videoclipul de mai jos ca sa ne faca incalzirea psihica pentru vremurile biblice care se apropie. Junius s-au lansat de altfel ca trupa de metal creshtin, doar ca la cat de nasol arata vremurile, granitza (candva clara) intre white metal si black metal a inceput sa se destrame. Realizam in retrospectiva ca ambele genuri cantau despre aceeasi chestie, doar ca acordau mai mult timp de emisie uneia sau alteia dintre partzile interesate.

**********************************

Morrissey - Low in High School

Perioadele tulburi ii priesc si lui Morrissey - i-au priit anii 80 cand a dobandit statut de legenda pop-rock alaturi de The Smiths, ii prieste acum si Brexitul. In ciuda titlului care promitea nostalgii de tineretze, pe noul album Morrissey isi canta regretele batranetzilor. Se pare ca are ceva personal cu Israelul, o anume nostalgie pe care pot sa i-o intzeleg - e tzara in care lumea danseaza pe plaja in timp ce rachetele zboara pe cer.

Desi da tarcoale varstei de 60 de ani si a supravietzuit unui cancer, omu canta inca despre gagici, romantze si politica, e un fel de Horia Moculescu al nostru dar de rit britanic, crescut in buricul civilizatziei occidentale, nu dincolo de marginile ei. In ultimii ani si-a dat drumul la gura pe subiecte controversate, luand apararea lui Kevin Spacey, a lui Weinstein, a Brexitului. In consecintza recenziile albumului de fatza au note incredibil de proaste, de parca ar fi ultimul manelist din Constantza. Dar cand ai cancer incepi sa mai spui si ce gandesti nu doar ce vrea lumea sa auda.

Albumul e superb, chiar daca printre cele mai comerciale ale sale, insa ofera refrene puternice, invatzaminte de om trecut prin viatza si niste videoclipuri supersimpatice (nu doar asta de jos, cautatzi-le si pe restu). Piesa e un indemn la a trage obloanele fatza de restul lumii, ceea ce sfatuiesc pe toata lumea. E momentul oportun sa dezvoltzi un hobby pentru jocuri video si sa-tzi petreci restul vietzii cu personaje pur digitale, care cu tehnologia de azi au ajuns suficient de sofisticate incat sa poata oferi o conversatzie mai satisfacatoare decat oamenii reali cu care ne intalnim zi de zi.

**********************************

Bent Knee - Land Animal

De regula trupele de hipsteri ocolesc rockul progresiv alegand canale muzicale mai comode, de minima rezistentza (preferabil ceva ce se poate face cu un sintetizator care are muzica pe jumatate facuta din fabrica). Asa ca trebuie sa luam aminte cand unii chiar se apuca de ceva cu adevarat sofisticat.

Bent Knee e unul dintre grupurile cu care case de discuri consacrate in prog-rockul clasic (aici Inside Out, gazda pentru Symphony X, Threshold etc.) incearca sa deschida hipsterilor apetitul pentru ceea ce azi se numeste pretentzios art-rock. Etichetele astea se schimba o data la catziva ani din ratziuni ideologice mai mult decat stilistice, pentru a evidentzia faptul ca se doreste punerea unei distantze fatza de ce a fost in trecut, fatza de clasici, indiferent cat de progresisti se credeau acestia. De aia de-a lungul istoriei am avut alternative, progressive, post, indie, new wave etc. In cazul Bent Knee s-a preferat sintagma art-rock - adica e arta, fratzica, nu mizilic pentru plebe.


In consecintza unii ar putea gasi trupa asta umpic cam overpretentious si daca stai sa le treci in revista toate albumele te cam scot din sarite, uneori sunt weird de dragu de a fi weird si cam prost structurate.

Totusi albumul asta nou are o coerentza deosebita, haosul e controlat, membrii trupei nu mai tzin neaparat sa cante fiecare altceva in timpul aceleiasi piese, ai impresia ca de data asta chiar au incercat sa discute unu cu altu si sa puna lucrurile cap la cap. Conteaza si suflul pozitivist si tineresc, o rarirate in rockul progresiv modern (si si in cel clasic).

P.S. Trupa vine de la Berklee College of Music, ceea ce ne ofera si o punte directa prin istorie cu generatzia Dream Theater.

**********************************

Lunatic Soul - Fractured

Acu ca de Steven Wilson a auzit toata lumea (si, concomitent, muzica lui s-a inregimentat in tabieturi si asteptari) am cautat muzicieni din aceeasi categorie care nu simt inca presiunea publica si nu lucreaza cu "asteptari". Au fost mai multe albume cool din zona asta, greu de ales o recomandare - mai merita pomenit si albumul solo al lui Tim Bowness (colegul lui Steven Wilson in proiectul No-Man), dar pana la urma l-am ales pe al celui poreclit drept "Steven Wilson al estului Europei". Adica polonezul Mariusz Duda de la Riverside - trupa care ne-a vizitat in mai multe randuri si parea sa calce pe urmele Porcupine Tree pana la moartea neasteptata a chitaristului.

Sunt semne ca soarta polonezilor Riverside o va urma pe a celor de la Porcupine Tree, oferind rampa de lansare pentru o cariera solo a lui Mariusz Duda sub egida acestui proiect Lunatic Soul. Avem pe albumul asta lucruri pe care le-a facut in trecut si Steven Wilson, lucruri pe care nu (mai) indrazneste sa le faca si lucruri pe care n-a indraznit niciodata sa le faca. 

Polonia e prima tzara est-europeana care a inceput sa produca pe banda rulanta artisti pop-rock compatibili cu cultura occidentala iar Riverside au fost printre varfurile lor de lance; iar proiectul Lunatic Soul e un fel de varf de lance la varful de lance. Macar vom avea ce asculta cand o sa ne dea si pe noi si pe polonezi afara din UE. Pacat ca schimbul cu nu va fi echitabil - noi vom avea ce asculta de la ei, ei nu prea de la noi. Românii se vor razbuna pe Sobietzki.

**********************************

Lionize - Nuclear Soul

Trupa asta a avut un traiect foarte interesant - a inceput ca grup reggae, apoi au devenit mai cunoscutzi drept protejatzii celor de la Clutch si s-au contaminat cu un sound ceva mai metal, incat albumul precedent suna ca si cum le-ar fi ramas lui Clutch niste piese care nu mai incapeau pe niciun album si le-au facut cadou astora de la Lionize.

Aici Lionize fac eforturi majore sa isi afirme identitatea si sa puna o distantza serioasa fatza de mentorii lor, incercand sa recapituleze si sa dozeze echitabil toate ideile adunate de la debut incoace. Strategia a dat rezultate, singura zona in care similaritatzile cu Clutch mai bat la ureche sunt versurile  - acel mix de fabule SF si pilde tzaranesti americane menite sa atraga atentzia asupra unor probleme contemporane, nu tocmai abstracte (refrenul cel mai proeminent al albumului e Don't Trust the Government).

Transformari subtile au aparut si la voce, redirectzionata spre un mormait mahmur cu sensibilitatzi prog-rock - vezi mostra de mai jos care ar fi putut aparea pe un album din tineretzile lui Joe Cocker. Piesele mai agresive n-au disparut inca cu totul, mai sunt cateva bucatzi cu mesaj politic despre care nu e clar daca inclina spre funk sau spre punk - o dilema interesanta. Lionize incearca sa stabileasca un balans intre funny si serios, intre intre rockul tractoristic american si sensibilitatzi progresiv-clasiciste. In fine, cu albumul asta trupa a facut un pas important din paginile revistelor underground pana in paginile revistei Classic Rock.

**********************************

Brutus - Burst

Debutul anului a venit de la belgienii Brutus din superba localitate Leuven, un fel de rai al bautorilor de bere, singurul loc in care am vazut in baruri, la aceeasi masa, bunici, parintzi si copii band laolalta bere. Am impresia ca la ei s-a interzis fumatul in spatzii publice mai mult ca sa poata sta batranii si copiii la o bere in baruri. Ma rog, bere cu ciocolata, cu cireshe, cu ce o fi, ca acolo au tot ce itzi potzi inchipui in materie de bere. Daca mergetzi in De Fiere Margrite putetzi bea una oribila cu moare de varza, iar pe peretzii barului o sa vedetzi statuete cu mari ideologi ai istoriei: Pinocchio, Isus Christos si Karl Marx. Cate ceva pentru toata lumea si toate generatziile.

Belgia a fost multa vreme irelevanta in industria muzicala, blocata prea mult in disensiuni etnice si indecizii cu privire la limba in care ar trebui sa cante, dar de cand a devenit buricul Europei lucrurile s-au schimbat si cam in fiecare an aud ceva surprinzator de fresh venind dintr-acolo. Brutus sunt un mix neobisnuit de punk si post-rock, genuri teoretic incompatibile - primul preocupat de racnit, al doilea de armonii si siropuri instrumentale. Vocea feminina, desi canta versuri  minimale cam fara miez, suna interesant si asigura un cheag perfect intre cele doua genuri. De fapt tre sa accentuez aspectul asta - gagica de la tobe+voce e foarte simpatica, permitetzi-mi sa am si io slabiciuni.

**********************************

The Picturebooks - Home is a Heartache

The Picturebooks e o trupa nemtzeasca de mare viitor care se plaseaza in mijlocul unui triunghi format din Royal Blood, The Black Keys si Queens of the Stone Age, cu o oarecare aplecare spre blues. Pe trupele pomenite le-am tot inclus in top de-a lungul anilor, inainte sa se plafoneze, asa ca anul asta am zis sa caut ceva mai fresh din categoria asta de rock libidinos care promoveaza arhetipuri feminine pre-Weinstein si pre-Dancila.

Grupul e totusi nemtzesc si in consecintza mai politicos decat ce vine de la americani pe linia asta, insa albumul e puternic, jumatate din piese ar putea deveni lejer hituri radio de ascultat la volan. Membrii sunt decat doi la numar, tzarani motociclisti nemtzi cu atitudine DIY - construiesc motociclete, si-au construit un studio la ei in hambar si canta la instrumente modificate sau facute cu propria mana. In consecintza sound-ul e destul de analogic, prafuit, mai brut decat la trupele sus-pomenite (se cam abuzeaza de clopotzei pe partea ritmica - membrii grupului zic ca au furat ideea de la amerindieni, sa nu fie asa vizibil ca e nemtzeasca trupa).


Considerand cum merg lucrurile, nu stiu cata vreme va mai fi legal genul asta de rock cu radacini in mentalitatea hippie shaptezecista cand barbatzilor le placeau femeile si femeilor barbatzii si oamenilor li se parea firesc sa militeze impotriva razboiului, nu in favoarea lui. E in albumul asta un spirit libertarian pe cale sa fie starpit din cultura populara. Hitul albumului se intituleaza Zero Fucks Given, insa mai jos am ales o piesa care-mi place mai mult.


P. S. Cam tot din categoria asta dar ceva mai agresivi ar merita pomenit si albumul de la Radio Moscow (americani, lansatzi de Auerbach de la The Black Keys).


**********************************

Dead Cross - Dead Cross

Resuscitarea Faith No More a luat sfarsit, s-a dovedit a fi ocazie de muls bani mai mult decat un proiect serios. Albumul de reuniune n-a fost rau dar mai mult a promis decat a oferit, a existat acolo un sentiment puternic ca toata lumea din trupa se abtzine si isi conserva ideile cele mai bune pentru propriile proiecte. Cum ar fi acesta, caci iata Mike Patton s-a intors la ale lui - proiecte ce testeaza granitzele definitziilor rockului, inspirat de colaborarile jazz-metal cu John Zorn dar si de suflul tineresc adus de recrutarea la casa sa de discuri a punkerilor Retox - trupa din care doi membri sunt implicatzi si in proiectul de fatza.

Mai e implicat si fostul baterist Slayer, Dave Lombardo, ceea ce face ca albumul asta sa fie ceva mai metal. Patton si Lombardo au mai lucrat impreuna la inceputul anilor 90 in proiecte avangardiste precum Fantomas, din care nu s-a intzeles mare lucru. Aici lucrurile sunt mai inteligibile, mai punk/ hardcore insa nu e defel un album obisnuit al genurilor respective. In egala masura sunt aici si influentze John Zorn, Dillinger Escape Plan si trimiteri la vremurile in care Mike Patton isi inregistra propria diaree si o punea pe un album.

A compara debutul Dead Cross cu ultimul disc Faith No More inseamna a compara beneficiile totalitarismului cu ale democratziei. In prima varianta un lider autoritar isi pune in practica ideile vizionare fara vreun obstacol, pana la limita competentzei sale (si a competentzei celor care ii asculta ordinele). In a doua varianta toata lumea traieste intr-un echilibru fragil al abtzinerii si al caii minimei rezistentze in care nimeni nu da prea mult, fiecare nutrind sperantza ca intr-o buna zi va deveni un lider autoritar in propriul proiect totalitar.

**********************************

Crystal Fairy - Crystal Fairy

Crystal Fairy = Melvins (Buzz si Dale) + The Mars Volta (chitaristul mexican Omar Rodriguez-Lopez) + Le Butcherettes (vocalista Teri Gender Bender), deci membrii a trei grupuri celebre contopitzi intr-un supergrup sub egida casei de discuri a aceluasi Mike Patton despre care povesteam deasupra. In genul asta de supergrupuri riscul e tocmai conectarea unor muzicieni venind din lumi diferite, cu putzin timp la dispozitzie pentru negocieri, insa aici totul se leaga perfect.

Poate va numaratzi printre cei care s-au cam saturat de materialele scoase pe banda rulanta in ultimii ani de Melvins si de Rodriguez-Lopez (ultimul a tras peste 20 de albume in ultimii doi ani). Si io ma cam saturasem, cat or fi ei de legende, catalogul lor din ultimii ani arata mai mult megalomanie si dilutzie de idei. Insa albumul Crystal Fairy a fost o surpriza entuziasmanta, vocea feminina puternica aducand o prospetzime deosebita peste o structura ce aminteste de cele mai bune momente Mr. Bungle. Chitara lui Lopez are un rol important in a colora rifful de smoala al celor de la Melvins, o cosmetizare absolut necesara.

Jumatate din trupa e din Mexic, cealalta jumatate din California (care candva a fost tot Mexic) asa ca albumul are un focus tematic spre partzile alea care nu prea rezoneaza cu ce-i intereseaza pe români.

Stau si observ ca am bagat in top mai multe trupe cu voce feminina decat in altzi ani. Am fost influentzat subliminal de presiunea vremurilor si a primei prime ministre din istoria Romaniei (sper sa nu lase o moshtenire comparabila cu a Anei Pauker).


**********************************

Converge - The Dusk in Us

Albumul asta a intarziat mult caci chitaristul Kurt Ballou e foarte ocupat, fiind unul din cei mai importantzi ingineri de sunet de pe planeta, implicat in propulsarea unui segment major din ceea ce numim azi hipster-metal: Chelsea Wolfe, Kvelertak, Mutoid Man s.a.m.d. Lumea sare sa cumpere albume de la trupe necunoscute doar pentru ca numele Kurt Ballou apare ca producator (nu sunt multzi producatorii care sa aiba pe wikipedia o "discografie de albume produse", suplimentare celor in care a cantat efectiv). Contributzia lui Ballou e la fel de importanta cu a oricarui membru al trupelor pe care le produce, exista acel "sound Ballou" instantaneu recognoscibil. Asta e si bine, si rau, caci uneori impinge trupele spre a suna similar chiar daca provin din stiluri diferite. Productivitatea omului e pusa si pe seama unei puteri de munca care, zice el, provine din energia pe care tzi-o da disciplina vegana straight-edge.

Celalalt co-lider al grupului Converge, vocea Jacob Bannon e fix opusul sau - isteric, autovictimizant, incapabil sa se concentreze de la un capat la celalalt al unei piese, cu spirit de punker. Orgolios din fire a incercat sa isi faca un nume comparabil cu al lui Ballou, cu proiecte solo nu prea bagate in seama (cel mai recent e plictiseala numita Wear Your Wounds). Totusi backgroundul lui in arte vizuale a contribuit la a face din Converge unul din motoarele schimbarii de generatzie produse la inceputul anilor 2000 in metalul american. Retzeta succesului a fost imbinarea dintre o identitate vizuala atipica pentru metal (de care s-a ocupat Bannon), si soundul imprevizibil conceput de Ballou, cu structuri jazzy inoculate in ceea ce pe atunci se numea inca nu-metal ori hardcore.

Albumul aparut dupa 5 ani de pauza e unanim prezentat drept unul dintre varfurile anului in metal. Dar o surpriza chiar mai mare e ca Converge ne vor vizita la vara la festivalul Rockstadt din padurile Rashnovului. Sper ca se vor rezolva problemele de sunet ale festivalului, caci altfel un inginer de sunet de talia lui Kurt Ballou va face instantaneu bube si soc anafilactic.

Sunday, January 07, 2018

Retrospectiva concertelor din 2017


Am tot scris anul asta despre festivaluri, dar mai nimic despre concertele "de ocazie" care cel putzin in Cluj au ajuns la o frecventza comparabila cu tzarile civilizate, cu o buna acoperire a aproape tuturor nishelor - de la manelotecile resuscitate de hipsteri la anarho-punkul bielorus de pivnitza, de la feminismul satanist al braziliencelor Nervosa la Macanache cu dintzi noi pushi de Banca Transilvania.

Am ajuns in sfarsit la stadiul in care sa putem spune ca vom merge la Laibach daca vom avea chef si daca nu se suprapune cu altceva mai cool. E aici si un pericol de supralicitare caci, cu totzi studentzii lui, Clujul nu cred ca poate sustzine toate concertele de club care se fac acum la noi (dovada si inchiderea Shelterului). Petrecerile cu miza pragmatica (agatzat, baut, hăhăit, team-building corporatist etc.) au inca mai mare cautare decat un concert cu trupe legendare precum Laibach sau Voivod (sau chiar B.U.G. Mafia care, surprinzator, nu a fost un eveniment atractiv pentru studentzi, ci mai degraba un concert de comunitate pentru cei care mai simt inca o vibratzie launtrica cand il aud pe Tataie mugind SLOBOOOOZ!). Cand corporatziile se amesteca in facut concerte, sunt sfatuite prost si aleg sa isi lege numele tot de 3 Sud Est, Directia 5, Bosquito sperand probabil sa-si recruteze viitorii angajatzi de acolo - eu unul nu cred ca as angaja pe cineva care opteaza sa fie prezent la asa ceva in contextul muzical clujean actual, ar fi un semnal clar al lipsei unui discernamant pe care trebuie sa te potzi baza ca angajator. Astept si eu sa vad o suita de concerte jazz endorsate de NTT Data, dar pana una alta imaginea cu care prefera sa marsheze este asta.

In fine, nu e criza de concerte, nu e momentul sa ne smiorcaim. Sentimentul general e ca avem un exces de evenimente ca sa ne mai facem de cap pe ultima suta de metri, pana ne scot astia din Uniunea Europeana (iar trupele vin pe aici de curiozitate, cat mai pot sa intre la noi fara viza). Nici macar nu-mi amintesc toate concertele importante de anul asta, asa ca o sa evidentziez doar o selectzie cu 5 mai memorabile:

Dhafer Youssef a fost adus cu ocazia festivalului Jazz in the Park, un eveniment care mi-a displacut in trecut (de cate ori treceam pe la concertele gratis din parc nu reuseam sa prind nici o trupa jazz, cuvantul parea trecut pe afish doar ca sa dea bine). Anul asta insa festivalul a venit ca o furtuna de muzica peste tot orasul, cu multe scene, o gramada de sortimente stilistice, muzicieni de pe toata planeta si cateva evenimente organizate in spatziu inchis, care nu mai erau gratis si probabil tocmai de aceea au fost mai cool decat ce tzineam minte de la festivalul asta. De fapt si cele gratis au fost mai interesante si nici macar n-am reusit sa ajung la toate locatziile Jazz in the Park, care da semne ca vrea sa concureze cu TIFF si Untold in ce priveste impactul asupra localnicilor. Dhafer Youssef cu al sau jazz tunisian a fost prezentat la Opera Maghiara, pe locuri cu scaune, cu public care nu sparge semintze si nu vorbeste in timpul filmului iar spectacolul a fost memorabil. A facut si bancuri pe seama faptului ca are si musulmani si americani in trupa, si chiar un ungur.


Shining sunt grupul norvegian de jazz-metal infiintzat de un membru Jaga Jazzist cu obiectivul de a hibridiza doua forme de avangarda muzicala scandinava - nu-jazzul si black-metalul. Invitarea lor in recent reformatul club Flying Circus (cu management nemtzesc) a fost una din surprizele majore ale anului, trupa venind dintr-o scena care nu se prea sinchiseau pana acu sa ajunga in partea asta de Europa (unele trupe norvegiene invitate in trecut isi anulau zborurile cand realizau unde au promis ca vin).


Tot din spatziul nordic (Islanda si Danemarca) a venit si combo-ul de trei trupe Solstafir/Myrkur/Arstidir in cadrul unui turneu care a facut ceva valuri prin Europa. Daca de regula la trupele de deschidere nu se prea omoara lumea sa vina, acesta era un combo obligatoriu de vazut de la un capat la altul. Pe Arstidir ii mai vazusem cu Anneke si Pain of Salvation si, conform marketingului evenimentului, canta ca niste privighetori. Myrkur e rivala europeana a lui Chelsea Wolfe, un fost top model danez prezentandu-se ca o diva black metal intr-un format axat pe contraste. Iar Solstafir nu cred ca mai au nevoie de prezentare la noi, au fost deja in mai multe randuri in Romania (chiar anul asta ii mai vazusem la Rockstadt). A fost unul din putzinele concerte din FormSpace care nu a fost chiar legat de o comunitate, participand un amestec pestritz de sexe, generatzii, orientari sexuale si preferintze muzicale.


Swans la Cluj erau o obsesie mai veche a lui Floppy, genul de proiect pe care il organizezi inainte sa mori, sa lasi in urma ta ceva comunitatzii ca sa te tzina minte. La cat se dau in vant hipsterii dupa trupa asta de cand Pitchfork a inceput sa o bage in seama ma asteptam sa fie full. N-a fost tocmai asa, confirmandu-mi ipoteza controversata ca Swans mai mult se recomanda decat se asculta. Trupa apartzine unei generatzii optzeciste pentru care un concert trecut de doua ore si piese de jumatate de ora nu sunt excentricitatzi, insa hipsterii care au riscat totusi sa vina cam cascau si lasau impresia ca s-ar fi distrat mai bine in alta parte. A fost totusi unul din cele mai importante concerte ale istoriei Clujului si o trupa apropiindu-se de sfarsitul carierei, pe care nu stiu cand mai apucam sa o vedem.


Obscure Sphinx au fost surpriza anului, adica una din trupele impresionante la care m-am dus la nimereala. Trupa e din Varsovia, cu voce feminina care pe la inceputul anului prefigura valul de feminism belicos care a dominat civilizatzia occidentala in 2017. Spectacol intens, bazat pe un interesant design de lumini si umbre si o prezentza feminina agresiva, unul din ultimele concerte pe care le-am prins in Shelter inainte ca locanta sa traga obloanele si sa se pregateasca a deveni o sala de biliard, sau altceva mai aproape de "nevoile poporului".


Cam astea ar fi highlighturile, insa la capat de an se cuvine sa mentzionez si ceva romanesc, adica trupa autohtona care mi-a placut cel mai mult in concert in 2017. E vorba de Black Water, proiect desprins din trupa brasoveana de metal progresiv The Thirteenth Sun, insa de o orientare mai hipstereasca, mai psihedelic si mai pop, o muzica dansanta si totusi densa in chitari si solouri (au doua chitari si deloc tobe/bass, toata sectziunea ritmica fiind electro). Daca-i prindetzi undeva sa-i vedetzi, e ceva destul de fresh care incorporeaza influentze din 3 decenii de muzica. Unii zic ca imita pe Depeche Mode insa in afara de piesa de mai jos nu mi se pare ca-i asa. Iar in concert suna si mai interesant, cu o gramada de decoratziuni electro si o bogatzie de solouri "simpaticutze".


******************************************************************************

Totusi, concertele anului (excluzand festivalurile) nu le-am prins la Cluj, ci la Berlin, locul prin care mi-am petrecut ceva vreme in pregatirea reemigrarii, dupa ce se lasa la loc cortina de fier a "valorilor traditzionale". Umbla vorba ca in Romania se proiecteaza un nou Canal si, dupa cum ne invatza trecutul, cele mai trainice Canale sunt cele cu albia captushita de cadavre de intelectuali. Ma rog, poate de data asta nu va fi Canal, poate vor fi Autostrazi ca sa inchida gura lumii, dar oricum nu vreau sa sfarshesc in betoniera urmashilor Meshterului Manole.

Asa ca am stat prin Berlin o vreme sa vad care mai e businessu si distractzia pe acolo. Cea mai cool experientza culturala a fost la un concert la care nici macar n-am stat pana la capat (si nici nu mai tzin minte cine a cantat). E vorba de un eveniment techno din clubul berlinez Berghain unde m-am dus nu pentru muzicieni (=DJ-i) ci pentru experientza de a sta la coada la intrare, un eveniment cultural in sine.

Clubul e notoriu pentru experientza statului la o coada de 2 ore, la capatul careia nici macar nu e sigur daca intri sau ba in club. La intrare sta Sven Marquardt, bouncerul notoriu al Europei, care cu un semn din incheietura hotaraste fara vreo explicatzie daca treci sau ba pragul clubului. Rata de admitere e 50% iar criteriile de selectzie sunt un mister ce a capatat conotatzii mistice - s-a lansat chiar un site care foloseste inteligentza artificiala sa itzi evalueze shansele de a intra la Berghain, in baza unui complex de criterii ce includ vestimentatzia, postura, varsta, coshurile de pe obraz, frizura si dracu mai stie ce.

Sven Marquardt e probabil singurul bodyguard/bouncer care are propria carte de memorii si un articol de prezentare in NY Times. Desi nu cred ca e vreodata full, clubul Berghain se bazeaza pe mirosul lui si al celor 3 cerberi cu care pazeste usile clubului ca sa filtreze publicul. Experientza statului la coada la Berghain a devenit suficient de notorie incat s-au chinuit sa intre acolo detashatzi de presa de la Guardian, Vice etc. Chiar si pe Jake Gyllenhaal l-au intors de la usha. Am zis ca tre sa-mi incerc si eu norocu, sunt oricum multzi care merg acolo doar ca sa vada daca sunt suficient de cool incat sa fie lasatzi in club. Replicile de rejectzie sunt concise, nu lasa loc la contestatzii - "We are full tonight", "Not today, sorry", "Please step aside". Se vand chiar si tricouri pe tema asta:


Crede lumea ca glumesc, dar ce se intampla acolo e o tragedie cu lacrimi si sudoare. M-am pus la coada pe frig si ploaie la ora de varf (1 noaptea). Fiecare individ care isi ia reject la intrare e nevoit sa se intoarca pe langa coada imensa, cu lacrimi in ochi, lumea de la coada uitandu-se la el cu un amestec de mila si batjocura. Am vazut oameni atat de disperatzi incat dupa ce au fost intorshi de la usha s-au bagat intr-o tufa sa-si schimbe hainele si s-au asezat din nou la coada. Dpdv tactic coada e organizata militareste, astfel incat Sven si cerberii de la intrare te vad in clar cu juma de ora inainte sa ajungi la usha, expus sub lumina unor reflectoare militare, intr-un spatziu in care tzi-e imposibil sa te fofilezi in umbra. In jumatatea aia de ora tzi se analizeaza tot profilul fizic, psihologic si vestimentar. Ala e momentul la care tre sa "te compui" si sa te portzi ca si cum ai fi la un job de angajare. Se pun chiar intrebari la intrare - de unde esti, ce DJ vrei sa vezi, ce cautzi acolo, chestii simple. Nu se stie care-s raspunsurile corecte care faciliteaza intrarea dar un minim de bun simtz e sa invetzi pe de rost lista DJilor care joaca in noaptea aia - un efort deloc de neglijat, dar daca stai 2 ore la coada aia ai timp berechet.


Prin presa se vehiculeaza cateva recomandari - ai shanse mari sa intri daca aratzi cat de cat gay (oficial e vorba de un "club gay dar hetero-friendly") si la asta ma calific destul de bine de cand am avut niste tentative ratate de a deveni fashionista. E important ca in ultima jumatate de ora cat stai la coada aia sa nu faci galagie, sa nu tzii o bere in mana, sa nu pari nici rupt de oboseala dar nici indopat de cocaina, nici român zevzec, dar nici neamtz trimis de fisc. Tre sa aratzi cam ca si cum ai fi pe drum spre un team-building de la serviciu, dar inainte ca team-buildingu sa fi inceput propriu-zis.


Odata ajuns fatza in fatza cu Sven mi-am compus figura si postura ca atunci cand ma duc la controlul de prostata (daca respectivul control s-ar face in ploaie si mocirla) - adica umpic sigur pe mine, dar constient ca pot sa izbucnesc in lacrimi in orice clipa. Pe gagica-mea am imbracat-o mai pestritz, macar unu dintre noi sa aiba o shansa, desi aveam sa aflu ca acolo ori intri impreuna, ori deloc, clubul fiind pentru cupluri de la doi in sus, notoriu pentru ale sale dark rooms si separeuri unde lumea merge sa faca sex intr-o penumbra cetzoasa pe muzica techno data tare. La intrare am fost buzunarit mai rau ca in aeroport, mi s-a confiscat paracetamolu si picaturile de nas, iar pe toate telefoanele mobile gasite asupra noastra s-au lipit abtzibilduri pe camerele video. Odata aflat inauntru, daca te vede careva scotzand telefonu din buzunar, sare imediat pe tine, te electrocuteaza si te trezesti a doua zi dimineatza intr-un shantz de langa aeroport. Ma rog, n-am incercat sa vad daca chiar asta se intampla, umblam pe-acolo ca in biserica, una cu oameni ingenunchind in dark rooms si cu o muzica de orga groaznica.

Notziunea asta de groaznic e, desigur, relativa. Urasc din suflet muzica techno asa ca-s departe de a fi o sursa reliable - Berghain e vestit pentru a oferi un sortiment foarte elitist de techno (recent clubul a fost chiar promovat in aceeasi categorie fiscala cu Opera, iar Lady Gaga si-a lansat un album acolo). Dar cum nu ma pricep nu pot zice mai multe - clar ca nu era genul ala de techno pe care se drogheaza copiii nostri la Untold. E mai degraba un soi de masaj sonic in care uneori ai impresia ca se trage cu mitraliera, alteori ca se incarca un joc ZX Spectrum. Daca v-atzi facut vreodata RMN la creier si atzi stat in aparatu ala claustru in care rapaie magnetzii in timp ce va scaneaza, cam asa e si la Berghain, doar ca dureaza cateva ore. Asa ca am fost nevoit sa plec, misiunea de a intra fusese oricum indeplinita, doar nu eram fraier sa si stau. Am fost insa suficient de fraier incat sa nu-mi cumpar tricoul cu "I managed to get in Berghain!" care e vindea in hol. Dar daca am reusit o data, oi mai intra si altcandva, important e ca sunt mai cool decat Jake Gyllenhaal.


In fine, al doilea eveniment memorabil la care am participat in Berlin a fost weekendul special David Tibet cu proiectele muzicale ale acestuia - o serata Hypnopazuzu intr-o cladire istorica ramasa de la bombardamente si o serata Current 93 intr-o biserica in care se serveste bere (un vis mai vechi al meu, nu ma impac deloc cu Craitza care ni se serveste la impartashanie). A fost ceva cu totul special - pe Hypnopazuzu ii vazusem la Roadburn si ma cam dezamagisera dar conditziile de festival sunt altele, cu concerte inghesuite unul dupa altul, fara bisuri si merchandise special. Aici ambele concerte au durat dublu decat cel de la Roadburn, plus niste evenimente auxiliare. La Hypnopazuzu a fost lansarea "Cartzii de colorat pentru anarhisti" - opera a bassistului de la Killing Joke. La Current 93 a fost un concert folk al scotzianului Alasdair Roberts. S-au mai lansat si ceva viniluri (tzeapa, crezusem ca e noul album Current 93, dar era un vinil cu zgomote) si am intalnit si niste romani fugitzi pe-acolo, care stau si ei cu sufletul la gura sa vada ce se alege de Romania. Si daca se mai tzine DBE la anu.