Top muzical 2022: partea 4 - inca niste albume notabile

Gata si cu topul muzical restant de pe 2022, asta e ultimul calup de albume notabile. Calupul anterior a fost aici, iar albumele musai aici si aici.

Curand tre sa ma apuc de topul pe 2023 asa ca trebuie sa inchid si gaura asta din viatza.

P.S. Creca am ramas si cu topul pe 2021 descompletat...

***********************************************************

Magna Carta Cartel - The Dying Option

Acu 6 ani grupul Ghost parea pe cale sa se destrame, cand membrii anonimi ai grupului au dat in gat identitatea liderului si s-au sindicalizat pt ca nu aveau drept de proprietate intelectuala asupra portofoliului trupei, erau obligatzi sa poarte masti si sa se semneze totzi Nameless Ghoul si sa se multzumeasca cu ceva contract de prestari servicii. Pana la urma liderul Tobias Forge i-a dat afara pe totzi si a angajat pe altzii, iar azi Ghost o duce mai bine ca niciodata, cu cateva nominalizari Grammy la activ si un sprijin puternic din partea Metallica, deci o poveste frumoasa de antreprenoriat si outsourcing de rahat.

Cei datzi s-au apucat de diverse alte proiecte, iar unii s-au regrupat in proiectul Magna Carta Cartel pe care, pentru topul pe 2022, l-am preferat albumului Ghost aparut in acelasi an, poate si din ratziuni ideologice. Oamenii se straduie, albumul se zbate sa placa si fanilor Ghost dar sa aiba si o identitate distincta cat de cat, iar sindicalistul din mine a simpatizat cu efortul.

*******************************************************************

Adeem the Artist - White Trash Revelry

Al doilea artist LGBT-country iesit din dulap dupa Orville Peck, are spre deosebire de Peck beneficiul autenticitatzii, adica nu pare adus din alt film ca sa enerveze pe votantzii lui Trump ci pare un redneck LGBT pur sange, born and raised in America profunda, homosexual cottage-core.

Nu e albumul la fel de spectaculos ca experimentul de laborator CIA numit Orville Peck, dar e mai onest si mai personal, si chiar canta despre ce inseamna sa fii the only gay in the village, nu o tzine doar in post-modernisme.

***************************************************************

Witch Fever - Congregation

Una din trupele noului val de metal feminist-castrant cu gagici care baga riffuri si vorbe grele la adresa patriarhiei si patriarhatului. Nu cred ca trupele astea au suficiente idei sa faca cariera si multe vor ramane doar niste bube in istoria muzicii, dar cateva albume bune tot au iesit din scena asta.

Alaturi de olandezele Vulva pe care le-am recomandat in calupul trecut, englezoaicele de la Witch Fever mi s-au parut destul de convingatoare, construind peste o fundatzie cu iz de Deftones dar adaugand suficienta prospetzime. Iar pt un album de debut suna extraordinar de elocvent - clar debutul anului 2022.

******************************************************

Telekinetic Yeti - Primordial

Duet american de chitara+tobe dupa retzeta Bolzer/Mantar, retzeta concentrata pe a produce un zid de sunet masiv si vibrant, aici cu mai mult accent pe riffuri stoner-doom dar urmarind un efect similar de energizare sonora.

Tematic, grupul joaca pe teren sigur - intr-o lume in care orice bucatzica de content creativ risca sa ofenseze pe cineva direct sau prin prisma unor interpretari cu mantă, singura solutzie e sa te apuci sa cantzi despre un Yeti care dobandeste puteri telekinetice dupa ce fumeaza iarbă. Eat this, ChatGPT!

*************************************************************

Blue Violet - Late Night Calls

Am avut o perioada dupa ce a murit tipa de la Cranberries in care am tot dat clickuri triste prin recomandari Youtube dupa trupe care ar putea sa umple golul ramas in urma ei, ceva ce sa aiba o oarecare similaritate sonora sau emotzionala.

Evident ca n-am gasit multe, de fapt mai nimic care sa sune macar asemanator cu Dolores, dar acesti Blue Violet mi-au trezit simpatia, un cuplu englez lansat cu sprijinul celor de la Portishead (o influentza evidenta asupra vocalistei). Barbatu face si el ceva voce pe cateva piese dar in mare e albumul doamnei, de un romantism extrem pentru cine are suflet. Cine n-are, sa-l manance Iadu.

*********************************************************

Ashenspire - Hostile Architecture

Always three months to the gutter,

Never three months to the crown,

Another day to grind your fingers for the simple right to eat

Grup anti-capitalist, anti-imperialist si anti-UK din Scotzia care canta despre traumele Brexitului, despre rostul muncii (munca ucide), despre necroliberalism (prima piesa e despre industria mortală a azbestului), despre ostilitatea by-design a arhitecturii spatziului public modern (vezi titlul albumului). Si un indemn marxist de pe piesa selectata mai jos, sa stea in gât noului presedinte al Argentinei si lui Năsui:

Fuelled with labour, 

Built with your bones, 

There are no Great Men, only Great Many!

*******************************************************

Power Paladin - With the Magic of Windfyre Steel

Daca membrii Hammerfall ar face copii cu cei de la Rhapsody si la orgie s-ar mai baga si cineva de la Europe ori Stratovarius in timp ce Coiotu de la Trooper ar comenta de pe margine, copiii care ar iesi ar arata si ar canta ca islandezii de la Power Paladin, o trupa care pare ca a crescut jucand Heroes of Might and Magic pana la versiunea 4 inclusiv (cea mai bun, pentru cine cunoaste).

Trupa nu lasa nimic la mila interpretarii: au un dragon pe coperta, cuvantu Windfyre in titlul albumului si cuvantu Power in numele trupei, au versuri parca generate de ChatGPT la promptul "inventeaza bre niste texte cu cuvintele Kings, Crystal, Storm, Forest si Evermore". Unele galopuri chitaristice sunt plagiate involuntar din istoria tumultuoasa a power metalului european, dar putzine albume ale genului din ultimii 10 ani au fost atat de simpatice.

**************************************************************

An Evening Redness - An Evening Redness

Echivalentul muzical al lecturarii unui anti-western de Cormac McCarthy, de la care dealtfel s-a si preluat numele proiectului (expresia apare in subtitlul de al Blood Meridian, oare de ce n-am citit niciodata cartea asta?).

E un proiect solo (cu niste contributzii invitate) al unui multi-instrumentist care pe langa inspiratzia literara e si fan Earth ori Godspeed You! Black Emperor. Incredibil de intens si atmosferic (condimentat cu ploaie, vant, murmur de gagici) transcende monotonia inerenta a genului cu unele solo-uri surprinzatoare. De ascultat pe intuneric cu Winamp visuals puse pe repeat.

**************************************************************

Wiegedood - There's Always Blood at the End of the Road

I-am vazut o data live la Roadburn si mi-au zbarnait urechile doua zile, e incredibil valul de sunet din concert - se intampla ca au prezentat chiar albumul asta si daca dai piesa de mai jos tare potzi pricepe ce e in sufletu cuiva care se nimereste in calea unui astfel de concert.

Grupul face parte din noul val de metal extrem olandez (de prin Utrecht, Rotterdam, Eindhoven) care sunt promovate la Roadburn insa nu ca trupe locale menite sa mai umple niste gauri in program, e chiar o scena care inoveaza si infloreste de la an la an (vezi si alte grupuri din aceeasi comunitate: Laster, Authark, Grey Aura, Fluiteraars). E o scena cu 20 de ani inaintea americanilor care acum se chinuie sa maimutzareasca black metalul european nouazecist.

**********************************************************

IJdelheid - Unholy

Grey Aura din Utrecht se numara printre grupurile pe care le-am enumerat mai sus, exponentzii noului val de metal extrem olandez, insa albumul asta in particular e mai deosebit - experiment solo folk al liderului Grey Aura, cu un sound minimalist, grav-melancolic si extrem de rece.

Proiectul pare ca vrea sa testeze cam cum ar putea suna black metalul daca ar fi cantat unplugged, alteori tinde spre muzica folk bisericeasca cu reverberatzii de criptă. Aduce aminte de perioada de tranzitzie a lui Ulver cand au parasit genul black-metal, pastrand o vreme unele idiosincrasii ale genului dar traducandu-le in cu totul alt registru sonor - in special pare inspirat de Kveldssanger, dar cu voci si versuri de inspiratzie literara clasica.

Top muzical 2022: part 3 - inca 10 albume notabile

Se termina si anul 2023 si eu inca nu-s gata cu 2022. Albumele musai de anu trecut au fost listate aici si aici dar, ca de obicei, aveam puse deoparte si cateva albume notabile de care imi pare rau ca n-au prins topu dar mi le amintesc cu placere.

Deci mai jos e al treilea calup de recomandari din 2022. 

 ******************************************

Theigns & Thralls - Theigns & Thralls

Proiect nou de folk-rock betzivănesc englez-irlandez alcatuit din membri Skyclad si Cruachan. In Anglia si Irlanda am vazut cei mai multzi oameni betzi pe strada intr-o seara de mijloc de saptamana (nu neaparat in zile de sarbatoare), in Dublin practic am ajutat doua tipe sa se dea jos din lift (n-ai zice ca e ceva complicat), deci e absolut normal ca acolo s-a inventat genul asta de muzica, care se imita palid si pe la noi, si pe la nemtzi sau scandinavi.

Mai nou avem si un festival dedicat acestui gen de muzica, Festivalul Celtic Transilvania de langa Beclean - in parteneriat real cu ceva investitori din Irlanda (plus dacii liberi de la noi, plus comunitatzi folk-metal din Germania si altzii pasionatzi de combinatzia rock-istorie-alcool-păgânisme). Am avut sansa sa-i vad pe Skyclad acolo, una din trupele top 5 al vietzii mele, iar pe anul viitor s-au anuntzat Blind Guardian, semn ca festivalul creste, sper sa nu ne trezim si cu Phoenix sau AUR pe acolo.

******************************************

Marc Urselli's Steppendoom - Steppendoom

Grupul de metal mongol The Hu a facut in ultimii ani multe valuri, i-au adus si la Electric Castle pe post de ciudatzenie ca muzical nu prea imi spune nimic, nu cred ca exista in trupa aia suficiente idei creative incat sa depaseasca statutul de ciudatzenie.

Probabil inspirat de succesul The Hu, producatorul elvetzian Marc Urselli (multi-premiat Grammy, colaborator al lui John Zorn si Mike Patton) a alcatuit antologia Steppendoom in care combina doom-metal cu muzica traditzionala din Mongolia, Tibet, Siberia. Fiecare piesa e cantata de altcineva - de pe partea metal contributorii sunt in general chitaristi (de la Neurosis, Sleep, Paradise Lost, Saint Vitus), de pe partea folclorica sunt voci si instrumente traditzionale prestate de staruri consacrate ale folclorului de tundra - Alash Ensemble, Alexei Tegin, Albert Kuvezin (majoritatea sunt artisti rushi din zona siberiana, aia in care Hotnews incearca sa ne convinga ca traiesc doar orci).

******************************************

Christian Death - Evil Becomes Rule

Ca si Rotting Christ, e o trupa excelenta care desi a facut istorie nu a reusit sa scoata capul mai la lumina din cauza numelui trupei, destul de neplacut. Istoria grupului se intinde peste mai bine de 40 de ani, s-au scris cartzi despre ei si au fost o influentza directa asupra unora care s-au bucurat de mai mult succes - Marilyn Manson, Nine Inch Nails, Type O Negative, Celtic Frost, si cam toata scena goth-punk pentru care grupul are statut de legenda.

Ca bun creshtin creca si eu i-am neglijat din pricina denumirii trupei, dar ca traitor al acestor vremuri apocaliptice am apreciat titlul concludent al albumului si am ascultat cu nesatz piesele de aici. Dupa relansarea celor de la Tears for Fears, anul trecut asta a fost al doilea mare de revenire a unei trupe care merita eticheta de "legenda vie".

******************************************

Vulva - Woe to the Wicked

Grup de metal misandrist extrem de direct, deja de pe coperta suntem intampinatzi cu o poza cu doua gagici sugrumand un barbat in somn. Versurile-s la fel de directe ca si coperta (vezi mostra de mai jos). Fetele sunt din Rotterdam, le-am remarcat pe afishul Roadburn (cea mai recenta editzie a festivalului a fost destul de contaminata cu ideologie feminista violenta).

E un album care ma face sa ma simt rau si vinovat la fiecare ascultare, ceea ce poate e exact ce trebuie in vremurile astea. Sa fim sinceri, fetele au dreptate in cam tot ce canta aici, atata ca nu-s de acord cu sugrumatul barbatului in somn.

Mai demult am mai recomandat pe americancele Ragana care faceau ceva asemanator, dar aici e mai mult punk si un sound ceva mai minimalist.

 ******************************************

Innumerable Forms - Philosophical Collapse

Nu stiu cata lume mai stie, dar My Dying Bride, inainte sa cante chestii melancolice si inteligibile, au avut o serie de demo-uri ingrozitoare prin 90-92 - o parte dintre ele le-am auzit pe o caseta numita Symphonaire Infernus et Spera Empyrium despre care o vreme am fost convins ca e o inregistrare fake. M-am chinuit de cateva ori sa o ascult si pana la urma am aruncat-o.

Recent ascultand pe astia de la Innumerable Forms am patzit ca Proust cand isi manca merdeneaua - am fost teleportat in trecut si am recunoscut acel sound de vidanjă stricată in pantă - de data asta mai premeditat, ceva mai finutz la productzie dar nu cu mult mai placut decat acele demo-uri.

P.S. In topul principal am pus si un side-project al acestui grup, acel Dream Unending care e mult mai rafinat si arata ca cineva in grupul asta chiar stie muzica (creca chitaristu). In fine, e un acquired taste aici, pana la urma omu se invatza cu orice daca e musai.

******************************************

The Lovecraft Sextet - Miserere
+ Seekers Who Are Lovers
+ Nights of Lust
+ In Memoriam

Pe vremuri am scris in Dilema despre diverse proiecte dark jazz ale olandezului Jason Kohnen - l-am cunoscut cand functziona sub numele Mount Fuji Doomjazz Corporation si Kilimanjaro Darkjazz Ensemble. De atunci individul a mai avut 100 de proiecte, iar acum lucreaza cu The Lovecraft Sextet.

In primul rand e important datorita asocierii cu Lovecraft, in al doilea rand datorita acestei serii de 4 minialbume a cate juma de ora scoase pe parcursul anului 2022 (primul a aparut creca pe capatul lui 2021). Fiecare minimalbum are un sound clar diferentziat si o tematica dedicata: Miserere e bazat pe muzica bisericeasca, Nights of Lust omagiaza John Carpenter si noul synthwave, In Memoriam are ceva din doom-jazzul Bohren and der Club of Gore, iar Seekers Who Are Lovers e un omagiu Cocteau Twins. Deci o cascada de creativitate mocnind la periferia industriei muzicale (urmatorul sau proiect e o colaborare cu Thy Catafalque).

Mai multe detalii in Dilema.

******************************************

Larkin Poe - Blood Harmony

O febletze mai veche a mea, surorile astea perfecte ne-au vizitat si la festivalul blues de la Brezoi, regret profund ca le-am ratat.

Albumul nu are stralucirea materialelor precedente, dar nici nu pot sa-l las nebagat in seama, are suficiente piese cool. Nu sunt inca semne ca fetele si-ar pierde cheful ori s-ar ramoli, doar ca m-am mai obisnuit eu cu ele, a mai disparut elementul-surpriza cu care m-au plesnit cand le-am descoperit. Probabil istoria blues-rock le va tzine minte undeva intr-un top 5 post-douamiist al genului, nu exista multzi muzicieni care sa fi explodat cu puterea asta in scena blues-rock de dupa 2000.

******************************************

Evil Invaders - Shattering Reflection

Videoclipul de mai jos arata ca pe vremea lui Petre Magdin, caci grupul belgian Evil Invaders vine in siajul fetishului retro-leather-rock, insotzit cu o imagine adecvata.

Probabil dupa generatzia asta vom avea si o miscare grunge-revival (cronologic i-ar veni randul), dar pana atunci e mini-valul asta probabil efemer (mai mult fetish decat valentze comerciale) - iar rockerii care practica genul asta sunt in general betzivi si traiesc putzin. Cred ca si la noi a prins genul, la Posada Rock am vazut un grup de tineri pe nume Leather Brigade (betzivi si aceia) care mi-au adus aminte de belgienii astia.

Piesa de mai jos mi se pare superba, nu e tot albumu la nivelul asta dar se tzine bine, iar Rock FM are mare nevoie de piese noi.

 ******************************************

Orville Peck - Bronco

Nu ma intind prea mult cu albumul asta, l-am prezentat la vremea lui in Dilema.

Purtatorul stindardului LGBT-redneck-country, sud-africanul Orville Peck pare ca face misto - cu masca lui de orgie venetziana si armasarul negru erect de pe coperta, cu vocea de Roy Orbison si atitudinea de Elvis inchipuit, o versiune queer a folclorului Calaretzului Singuratic.

E clar un experiment pop-queer cu intentzii provocatoare din categoria celor facute sa-i scoata din sarite pe votantzii familiei traditzionale, dar nu e doar o parodie de zgandarit, albumul asta e superb de la un capat la altul (n-a fost rau nici ce a facut inainte, dar pe asta l-am putut asculta si altfel decat ca pe o gluma).

******************************************

Lorna Shore - Pain Remains

Cica e la mare cautare printre pushtii metalisti genul asta de melodrama-horror, corespondent modern al a generatziei emo de altadata. Toate trupele suna la fel in genul asta (am impresia ca ii zice deathcore) ca pana la urma e doar inca o linie de asamblare capitalista - eu as lasa AI-ului sa genereze asa ceva (probabil in urmatoarea iteratzie va converge cu trap-ul).

Am dat totusi o raita prin scena respectiva sa vad daca se prinde ceva de mine (din generatzia metalcore n-am ramas cu nimic dupa 20 de ani). Pana la urma mi-au atras atentzia vreo 3 grupuri si pentru memoria personala i-am pastrat pe Lorna Shore astia, ca au un vocal nou simpatic (alealalte doua pe care inca le tzin minte sunt Shadows of Intent si Summoning the Leech). Nu vreau sa mi se recomande si altele, suport destul de greu mashinaria americana de content generation care a dus la aparitzia ChatGPT, a metalcore-ului, a filmelor Marvel si a genului deathcore - vorba lu Nick Cave: a grotesque mockery of what it means to be human.

 

Top muzical 2022: al doilea calup de albume musai

Din selectzia restanta de albume din 2022, al doilea calup de 10 albume musai. Primul a fost aici.

*****************************************

Moon Halo - Together Again

Gasit pe forumurile de ascultatori de prog-rock, e un spin-off de la alt grup ceva mai vechi pe care l-am descoperit in aceeasi perioada, englezii Mostly Autumn. Nu stiu de ce nu-s mai cunoscute grupurile astea, nu-s cu nimic mai prejos decat Riverside si alte chestii care au adunat totusi ceva fani prin partzile astea. Or fi mai de la tzara, mai nebarbieritzi, mai ruptzi la coate, poate chestiile astea conteaza pana la urma.

Clar mai bun decat cele mai recente albume Porcupine Tree ori Steven Wilson ori Pain of Salvation, care n-au prins niciunu topu.

*****************************************

Tears for Fears - The Tipping Point

La vremea aparitziei lui, am scris de album la Dilema.

Creca si ultimul cocalar recunoaste de la astia macar piesa Shout din anii 80. Unii o considera chiar piesa hard rock, desi la vremea aceea era hit de discoteca toata ziua. N-am urmarit cariera grupului, n-am fost fan al generatziei optzeciste in care au activat, dar am fost intrigat la anuntzul reformarii, cu ambii protagonisti trecutzi usor de 60 de ani. Ce mai vor si mosii astia?

Au scos unul din albumele mari ale anului 2022, de o sofisticare apropiata de prog-rock pastrand totusi accesibilitatea pop a generatziei care bagau solouri de chitara in mijlocul unui hit de discoteca.

*****************************************

Dans Dans - 6

Cel mai frumos album de chitara de la Plini incoace. Pe belgienii Dans Dans i-am prins in sectziunea jazz de la Roadburn, la prima editzie cand festivalul a riscat introducerea unei astfel de sectziuni. Am fost cam rupt la concertul acela, era la inghesuiala intr-un club jazz stramt cu perdele vishinii si jazzmani stand pe scaune cum le place lor ca sa poata comenta ca de ce stai in picioare in fatza lor.

Totusi concertul m-a intrigat in ciuda oboselii iar aparitzia noului album mi-a atras imediat atentzia, desi ascult destul de rar albume instrumentale. Chiar foarte rar, insa Dans Dans folosesc chitara intr-un fel deosebit (la fel si protagonistul lor, Bert Dockx, care tocmai a scos un album solo de data asta si cu voce).

*****************************************

Marlon Williams - My Boy

A mai prins topu pe vremuri acest neo-zeelandez cu sange polinezian, pe atunci perceput ca o versiune exotica a lui Roy Orbison. Acum e mult mai pop, mai zvacnit si mai dansant, piesele folk lipsesc aproape de tot, e clar ca cineva il pregateste pentru Grammy sau macar pentru succes de club.

Chiar si cu toate compromisurile comerciale care pot fi ghicite din schimbarea abrupta de directzie muzicala, compozitziile sunt de mare inspiratzie si vocea ramane excelenta.

*****************************************

Oceans of Slumber - Starlight and Ash

Acelasi sound proaspat ce imbina doom metal cu o voce feminina de culoare (creca nu mai e voie sa zic ce culoare), ba chiar pluseaza si printr-un excelent cover feminist dupa Wolf Moon a lui Type O Negative.

Am ascultat albumu la Paltinish, intr-o cabana pazita de catzelu Pufi care ma tot lătra de cate ori ieseam la plimbare de parca eram venit sa sparg cabana. Pana la urma l-am evitat izolandu-ma in cabana si ascultand albumu pe repeat pana a venit momentu sa plec. Ma rog, sa fiu dus de-acolo, ca toata viatza am fost dus, n-am plecat niciodata nicaieri. Despre ce era postarea asta?

*****************************************

Gaupa - Myriad

Destul de inevitabila senzatzia ca asta ar fi trupa metal a lui Bjork, vocalista (suedeza) imprumuta destul de mult de la Bjork dar recontextualizeaza totul intr-un fel de prog-funk-rock, cu niste grunge feminizat pe ici pe colo. Rezultat destul de original, e tot mai rar sa ma surprinda o combinatzie fresh si totusi coerenta de influentze.

*****************************************

Zeal and Ardor - Zeal and Ardor

Se fac 7 ani de cand i-am bagat in top prima data, pe vremea cand nici nu existau ca trupa ci era o improvizatzie de dormitor incropita de elvetzianul Manuel Gagneux din bucatzi mixate de negro spirituals si black metal.

Intre timp proiectul-glumă a fost organizat ca trupa. Au incercat sa cante intai la Roadburn dar au ars ceva scule ca nu stiau ce sa faca pe scena, in fine pana la urma s-au inchegat lucrurile, au ajuns sa cante si la noi (de minim 2 ori), iar pe albumul asta e o trupa in toata puterea cuvantului, cu instrumente adevarate, productzie profesionista si o diversificare neobosita a ingredientelor mixate aici dincolo de gaselnitza initziala.

*****************************************

Simone Felice - All the Bright Coins

La vremea aparitziei lui, am scris despre album si in Dilema.

Fratele mare din familia indie-rock Felice Brothers (recomand), s-a separat de ei si a inceput o cariera de poet solo si recitator spoken word retras la tzara. Trupa fratzilor e mai hipstereasca si mai indie-rock, insa fratele Simone s-a separat in sihastrie, a cam imbatranit, s-a buhait, e ros de sentimentu ca dupa 45 de ani s-a cam terminat viatza. I feel you, man!

Mai amesteca printre piese poezii recitate din propriul portofoliu, e un folkist adevarat caruia i-a disparut cu desavarshire the joie de vivre.

*****************************************

Platon Karataev - Partert Kialto

Bozgori adevaratzi cantand in ungureste, i-am vazut o data la Roadburn si mi-au lasat o impresie excelenta, iar albumu asta l-am pus imediat la suflet. E mai rock decat ce se aude in clipul live de mai jos (care e un fel de unplugged intr-o biserica), dar e un album extrem de melodios si cald, pt cine mai are fuflet si nu sta toata ziua sa citeasca stiri de razboi de pe Hotnews.

*****************************************

Knoll - Metempiric

Crescutzi la scoala neo-grindcore din care au iesit si Full of Hell, si totusi oarecum diferitzi, e cel mai crancen/violent album pe care l-am ascultat anul trecut, numa bun de spart chestii prin casa sau prin birou. Extrem de abraziv, parca stai cu capu intr-o mashina de spalat stricata, nu stii niciodata daca vocea chiar spune ceva sau doar tusheshte si vomita. Totusi destul de coerent si variat dupa ce te obisnuiesti cu sound-ul (si toata lumea a plecat din juru tau).

Vorba unui preten, exact ce trăbă!

Top muzical 2022: primul calup de albume musai

Am redeschis cutia Pandorei cu topu muzical asa ca profit de ocazie sa scot la lumina si topu pe anul trecut pe care nu l-am pus nicaieri la vremea lui ca nu mai vedeam sensul, devenisem un om serios pentru o scurta perioada. Slava Domnului, intre timp m-am lamurit cui si la ce serveshte sa fii om serios.

Deci bag aici si selectzia de albume din 2022, impartzita pe aceleasi 4 calupuri x 10 albume, desi acu nu mai tzin minte in ce jumatate a anului au iesit albumele asa ca le grupez cam la nimereala.

***********************************************************************

This Immortal Coil - The World Ended a Long Time Ago

Asta e un colectiv de artisti din toate partzile lumii care ocazional se aduna sa traga coveruri dupa influentul si regretatul grup britanic Coil. Colectivul ii include pe Yann Tiersen (autorul soundtrackului Amelie), Ulver, Stian Westerhus, Matt Elliott, DAAU si altzii de care n-am auzit. E un album-tribut de exceptzie, cu interpretari radical diferite de piesele originale, reusind totusi sa le conserve adancimea spirituala si sa reproduca unele din trucurile de pionierat cu care s-au impus Coil. Colectivul This Immortal Coil s-a infiintzat in 2009 cand au tras prima parte a acestui proiect - ar fi prins si acela topul daca stiam de el pe atunci, vezi link si la acel prim "volum" al proiectului.

    

************************************************************

 Lykotonon - Promethean Pathology

Proiect malefic cu o Sasha Grey satanică pe coperta, destul de sinistru de ascultat pe intuneric dar cu un sound foarte proaspat - mix de metal extrem pe mai multe voci, muzica ambientala si efecte industrial-electronice a la Godflesh. Proiectul e alcatuit din membri Blood Incantation si Wayfarer, vedete ale scenei recent de metal extrem si totusi avangardist din SUA. Ma mir ca proiectul n-a facut mai multa valva - trupele mentzionate au fost prin topuri in ultimii ani, inclusiv in Pitchfork si alte publicatzii care nu se ating de metal decat daca e ceva cu totul special (si american). Poate coperta asta cu Sasha Grey posedată de dracu i-a descurajat pe cronicari.

************************************************************

 Arena - The Theory of Molecular Inheritance

Una din trupele mele favorite de prog-rock de moda veche (=derivate din Yes), a fost pusa la cale in anii 90 de niste membri Marillion, Pendragon, IQ dar sufera de o oarecare lipsa de identitate din cauza inlocuirii frecvente a vocalilor. Albumul asta vine cu al 5-lea vocal, si cel mai prestigios din catzi au fost, minunatul Damian Wilson, spalat si el prin toate covetzile (Landmarq, Ayreon, Threshold desi eu il prefer cu albumele solo, cu care a mai prins topu asta). Din pacate trupa refuza sa dea albumul pe serviciile de streaming, am fost nevoit sa-l cumpar albumu. Extrem de melodios, extrem de placut, cu versuri pe care ChatGPT nu va fi in stare sa le scrie niciodata.

   

************************************************************

 Oiseaux-Tempete - What on Earth (Que Diable)

Colectiv francez post-rock/noise din programul Roadburn de anul asta, vrea sa fie o replica franceza la mai cunoscutzii Godspeed You! Black Emperor si reuseste destul de bine pe albumul asta, ridicandu-se deasupra scenei post-rock de care teoretic ar apartzine. Sigur ca ramane monotonia genului, de care e nevoie totusi pentru efectul cinematic-hipnotic dar e mai expansiv si mai curajos decat majoritatea trupelor de gen incercand sa dea o forma concreta denumirii trupei ("furtună de păsări"), un album care imbina capricii meteorologice cu falfaitul păsărilor lui Hitchcock.

************************************************************

 Just Mustard - Heart Under

Epigoni Portishead venitzi din Irlanda, cu o excelenta voce feminina, au ajuns si prin Bucuresti recent la minifestivalul Europavox (unde materialele promo i-au prezentat drept stoner, incompetentza crasă de marketing). In fine, creca referintza Portishead spune tot ce ar fi de spus, stilistic cam totul e luat de acolo dar compozițional piesele sunt foarte fresh. Where have you been lately? Could I have changed a thing?

   

************************************************************

Dream Unending - Songs of Salvation

Poate cel mai bun album doom/death pe care le-am auzit vreodata, extrem de manierist in sound - preluand manierismele debuturilor/demourilor de la My Dying Bride, Anathema, Paradise Lost dar infinit mai creativ. Acolo unde la trupele pomenite era o chestiune de bajbaiala si cautare a identitatzii, aici lucrurile sunt premeditate intr-o inginerie imprevizibila a pieselor, cu insertzii prog si teme SF care adaugă o intensitate emotionala atipica peste fundatzia de doom/death mocirlos nouazecist. Proiectul a fost lansat de membri ai doua grupuri americane  - Innumerable Forms si Tomb Mold - care au tot incercat asa ceva in ultimii ani cu rezultate destul de laudate, dar abia pe aceasta capodopera colaborativa s-au legat perfect ideile.

************************************************************

A. A. Williams - As the Moon Rests

Cel mai emotzionant album cu voce feminina pe care l-am auzit de cand era Anneke tanara (sau de la Kate Bush), dar musteshte de melancolie si tristetzuri, n-are nici macar o piesa mai alerta ori optimista, totul e plansuri si regrete, fiecare piesa scormoneshte la ficat sau la lingurică. Am ratat-o la Roadburn, am ratat-o si la Electric Castle (dar acolo oricum artistii de genul asta sunt condamnatzi sa cante intr-un cort inadecvat, adesea acompaniatzi de ceva hip-hop romanesc de rahat de pe la vreo scena invecinata). Am prins-o intr-un tarziu la Barcelona intr-un concert superb, imbracata in negru din creshtet pana in picioare, "moartea in vacantza" cum ziceam cand eram mici. 

************************************************************

Grima - Frostbitten

Trupa de black metal rusesc-siberian (din Krasnoiarsk) pe care am avut norocu sa o vad intr-o dugheana inghesuita din Cluj in ciuda razboiului asta de kkt in care vrea sa ne bage cu orice pretz "presa liberă" a flancului estic. Am avut noroc sa-i vad acu cat sunt inca o trupa mica si nu e inca interzis sa organizezi concerte cu artisti rushi (pe fotbalisti si regizori i-au cam hâșâit, tre sa fi trupa black metal ca sa mai prinzi un gig in Europa). Tematic grupul se invarte in zona Immortal dar sunt mult mai melodioshi, cu accent pe meteorologia si natura locurilor care n-au auzit inca de incalzire globala. Crivatz incisiv, vastitatzi nelocuibile, iar cateodata se aud si nise huhurezi pe la refrene.

************************************************************

White Ward - False Light

De pe cealalta parte a frontului ruso-ucrainean intra in top baietzii astia din Odessa care numai ei stiu cum au reusit sa inregistreze albumu printre bombardamente. N-au reusit sa-l si prezinte la Roadburn, unde fusesera programatzi dar le-a fost blocata participarea din nu mai stiu din ce motiv, era nevoie de ei pe front. Se vorbea deja de catziva ani despre White Ward - un post-metal traversand mai multe genuri, cu ceva saxofon inserat cand te astepti mai putzin. Ucraina e doldora de talente in zona metalului modern, numa sa fie lasatzi sa faca muzica.

************************************************************

The Waterboys - All Souls Hill

Recomandare de la Iona, grup irlandezo-scotzian cu o cariera intinsa (tocmai se fac 40 de ani de la debut) dar si cateva sincope in cariera (s-au perindat prin trupa vreo 50 de membri). La inceputuri concurau cu grupuri gen Simple Minds, ulterior au virat tot mai puternic spre un amestec de folkuri (si irlandez, si galez, si american), e aici si ceva din Van Morrison, si ceva din Bob Dylan si in general grupul are un catalog imens pe care l-am descoperit abia acu la batranetze si ma tem ca n-apuc sa-l ascult pana dau astia drumu la Skynet si ne taie accesu la muzica.

Top 2023: semestrul 1 - inca 10 albume notabile

Respectand traditzia topului, dupa cele 10 albume recomandate din prima jumatate a anului urmeaza si acest supliment de inca 10 albume pe care le-am ascultat mult dar n-au prins topul.

******************************************************

Burning Witches - The Dark Tower

Power-metal feminist elvetzian (desi noua voce a trupei e din Olanda) care a facut furori in ultimu an cu sutienele alea din piele cu tzinte si apucaturile de Barbie venite din Iad. Detalii in Dilema.

***********************************************************

Royal Thunder - Rebuilding the Mountain

"Like Janis Joplin fronting Led Zeppelin", si chiar si niste grunge se aude.

*****************************************************************

They Watch Us from the Moon - Chronicle: Act 1

Vin extraterestrii, cica pana la alegerile din SUA de anul viitor. S-au tot dat in vileag chestii anu asta, se discuta aprins prin cercurile teoreticienilor conspiratziilor prin care ma invart de cand mi-am pierdut increderea in democratzie. Va iesi totu la lumina cand il vom pune pe Robert Kennedy Jr presedinte, pana atunci ne multzumim cu albumu asta.

**************************************************************

Baxter Dury - I Though I Was Better than You

Obishnuiam sa fac misto de piesa Carla's got a boyfriend. Not so funny anymore. Intre timp Baxter Dury a venit si pe la Bucuresti, parca chiar in Control.

*******************************************************************

Rival Sons - Darkfighter

Tot cu reminiscentze de Zeppelin, The Cult si ceva blues si ceva grunge Rival Sons mi-au prins bine si cu albumu asta, iar versiunile unplugged cum e cea de mai jos sunt chiar mai placute decat rock'n'rollu de pe album.

*******************************************************************

Atemporal - Thorn Genesis

Un album cu un sound gretzos ca aspirina, insa cu un efect analgezic similar, suna de parca ar fi fost inregistrat direct cu microfonul unui telefon Nokia de acu 20 de ani. Dar m-a cucerit, riffurile de chitara adictive au atingerea fantomei lui Chuck Schuldiner, fie iertat. E un tip din Vancouver care mai are 10 trupe in care canta singur la toate instrumentele.

********************************************************************

Wolfie's Just Fine - Everyone Is Dead Except Us

Un fel de Silviu Gherman canadian, comediantul Jon LaJoie facea valuri pe Youtube acu 15 ani cu dume seci, dar acu pare sa se fi apucat serios de muzica si dupa cateva albume cu glume a scos chestia asta care suna destul de impresionant, putzin insiropat de nostalgia unei copilarii optzeciste.

*****************************************************************

Thy Catafalque - Alföld

Nu-s decat cateva trupe care au prins topu asta cu mai mult de 3 albume, iar ungurul Tamas Katai se intoarce cand credeam ca o sa-l mai las in pace. A revenit din Edinburgh la Budapesta in timpul pandemiei si si-a reformatat proiectul intr-o forma mai metal care acum face si turnee live, nu mai e proiectul de apartament pe care-l iubeam dar suna inca interesant. Alo, UDMR se aude, pe cand il vedem si la Cluj ca am auzit ca are programat ceva turneu si prin Romania?

*****************************************************************

Klone - Meanwhile

Trupa prog-rock terapeutica din Frantza recomandata de Tudi - intre timp i-am vazut si la Cluj, creca am luat si un tricou cu ei inainte de pandemie. Albumul nou nu aduce nimic nou, dar continua sa aduca bucurie si calm.

*****************************************************************

In Flames - Foregone

Singura trupa metal cu care am avut 3 tricouri in casa, totusi n-am mai pus urechea pe ei de vreo 20 de ani, de cand i-a incercat povara grea a succesului comercial. Anu asta am nimerit din intamplare peste cateva piese care mi-au sunat ca pe vremuri asa ca l-am lasat sa mearga pana la capat si mi-a trezit felurite nostalgii. Astept si replica competitziei (The Halo Effect, proiectul fostului chitarist, al carui absentza o resimt totusi aici).

Top muzical 2023: semestrul 1

Nu se ashtepta nimeni sa mai scriu ceva pe blogu asta, dar am trei motive:

1. Razboiu din Ucraina a inceput fix cand am oprit blogu shi am asha o superstitzie ca o sa inceteze daca il repornesc. Desi e mai probabil sa incasam o "oppenheimer" la cum ne fragezesc mental astia de la Digi si Hotnews pentru un razboi de outsourcing. Sper ca vin extraterestrii si ne calmeaza in lunile ce vin - tocmai l-au dezvaluit pe micutzu ala din poza de mai sus, sper ca nu e doar un tiramisu intr-o forma mai funky, cum zic gurile rele.

2. Topu muzical e o institutzie sacra si o metoda de a-mi fixa in memorie cateva albume pe care sa le recunosc multa vreme dupa aia, ori cand incep sa vina trupele astea si pe la noi. Mai ales de cand m-am limitat la a asculta streaming cam tot ce nu pun in top dispare repede din memorie. Poate da tarcoale si dementza.

3. Sa shtie nepotzii cu ce mi-am pierdut vremea cand n-oi mai fi.

Deci pe scurt, ca si rostu scrisului de text a cam fost confiscat de ChatGPT. Noroc ca el recomanda si albume care nu exista, in timp ce pe astea de mai jos le gasitzi ushor. Btw, daca cineva se intreba de ce tot scriu cu tz si cu sh, e ca sa-l bag in ceatza pe ChatGPT care sper sa se inece cu contentu scris asha defectuos pe blogu asta.

************************************************************************

Crypta - Shades of Sorrow

Am scris cateva vorbe despre fetele astea in Dilema. Grup brazilian de metal feminin si feminist feroce desprins din Nervosa (care au continuat si ele cu un album scos cam in acelasi timp, dar imi place mai mult jumatatea care a format Crypta). Sintetizeaza tot ce a fost mai bun la Morbid Angel, Death, Sepultura prin anii 90, plus ca-s frumoase foc si urla ca din gura de sharpe. Jos cu patrarhia.

*************************************************************************

Thomas Azier - The Inventory of Our Desire

Despre olandezu asta am scris tot in Dilema la albumu precedent, cand era inca pace. Superbissim si albumu asta, un pop transcendental tot mai departe de discoteci, tot mai sfartecator emotzional.

*************************************************************************

VNV Nation - Electric Sun

Am urmarit cam de la distantza si doar intermitent scena electro-popo-goth si am zis cam din intamplare ia sa vad ce mai fac boshorogii astia din Dublin. Nu chiar din intamplare, chiar eram in Dublin si rasfoiam liste cu artishtii locali pe care speram sa-i prind pe-acolo. Nu l-am prins pe Ronan Harris, dar albumul nou al proiectului lui m-a spalat pe creier ireversibil.

*******************************************************************************

The Baboon Show - God Bless You All

Punk feminist hiperenergic si infectzios din Stockholm, cu radacini in Patti Smith, Nina Hagen samd. Merge cand itzi vine sa spargi ceva si nu prea mai ai ce.

*******************************************************************

Angie Haze - Time Thief

O domnitza cu 1000 de idei, o Annie Lennox a hipsterului sarac cu o stratagie DIY si muzica facuta in garajul propriu dar extrem de expresiva si terapeutica.

*****************************************************************************

Host - IX

Paradise Lost au avut mult-hulitul album Host in anii 90, care e inca subiect de scandal intre rockeri chiar si in zilele noastre. Putzine blasfemii erau mai grave in anii 90 decat o trupa metal care sa adopte influentze Depeche Mode. N-au mai avut curaj sa repete isprava pana acum, cand au scos un nou album in maniera respectiva, insa de data asta nu sub numele Paradise Lost ci chiar sub numele preluat de la albumul de atunci. Superba idee.

*******************************************************************

The Veils - And Out of the Void Came Love

Inca un album pe care l-am prezentat in Dilema, un epigon al lui Nick Cave din Noua Zeelanda, etichetat de presa drept "Nick Cave on a budget". Totusi mai bun decat orice a scos Nick Cave de cand l-au incercat tragediile si a apucat pe calea self-help.

************************************************************************

Vulture Industries - Ghosts from the Past

Au fost de atatea ori in Romania norvegienii astia incat credeam ca m-am plictisit de ei, dar am fost surprins de elementele post-punk ale noului album, iar impresia buna mi-a fost intarita si de excelentul concert de la Artmania de vara asta. O trupa care nu doarme in papuci.

************************************************************************

Johnny the Boy - You

Side-project de la Crippled Black Phoenix, orientat spre aspectele mai violente cu niste elemente black-metal peste fundatzia prog si post-rock a trupei de baza. Trupa ideala pentru scena Dark Bombastic Evening, daca vom trai sa mai vedem vreo editzie (dearly missed festival).

*****************************************************************

Redemption - I Am the Storm

Destramarea legendelor prog Fates Warning a dat nastere la diverse proiecte ale fostilor membri, dintre care am urmarit cat de cat proiectu asta in ciuda faptului ca si-a schimbat componentza de la an la an (nu stiu daca mai are cineva legatura cu Fates Warning in formula de pe albumul asta). Pe noul album vocea a fost preluata de Englund de la Evergrey, iar la clape e un superstar exotic al scenei prog, indianul Vikram Shankar (cei doi au si un proiect clapa-voce mai intim, Silent Skies, placut si ala dar fara chitari).

Top muzical 2021, primul semestru - inca 10 albume notabile

Continuare la topul muzical de juma de an, inceput aici si completat acu cu un supliment de albume notabile.

 ***************************************************************

Cinder Well - No Summer

Tanara comunista din California, fosta punkeritza, s-a mutat in Irlanda pana trecea mandatul de presedinte al lui Trump, despre care are ceva de injurat in fiecare interviu. N-am cautat daca s-o fi mutat acum inapoi, probabil nu caci incepuse niste studii la Dublin pe muzica traditzionala irlandeza, care are o influentza evidenta asupra folkului hipermelancolic de pe acest album. Din interviurile sale am aflat de aplicatzia de astrologie Chani, dezvoltata de "a queer-led software development agency whose engineers are predominantly survivors of gender-based violence", si ale carei horoscoape (scrise de Chani Nicholas) sunt orientate spre Justitzie Sociala.

Nu e doar muzica irlandeza, fata a studiat folkul mai multor popoare (anglo-saxone), are aici si momente mai aproape de country american si folkul Apalașilor (un excelent cover dupa piesa "Cucu" popularizata de veterana Jean Ritchie). E un album de inima albastra inspirat de locuri in care mai mult ploua decat e soare, in care se bea mai multa bere decat apa. Nu e nici folkul american de shosea, nici neofolkul germano-centric despre care barfeam in articolul trecut. E muzica compusa pe ulitza dintre pub si biserica, cu o doza de Guiness in buzunaru de la geaca.

*****************************************************************

Grima - Rotten Garden

Diametral opus stilistic fatza de recomandarea anterioara, asta e genul meu preferat de black-metal - de inspiratzie meteorologica-ecologica, pe care mi-l aleg de regula de prin Islanda sau Norvegia, dar m-a surprins anul asta placut cu trupa Grima din Krasnoiarsk, inima Siberiei (a nu se confunda cu Grimah, din Spania, cu care i-am confundat o vreme). 

Trupa e formata din doi rusnaci si cateva cucuvele care se pot auzi pe piesa de mai jos de la mijloc incolo. O gaselnitza excelenta, ma mir ca blackerii n-au avut in general ideea de a incorpora voci de animale in muzica, sper sa se inceapa un nou subgen pe linia asta. Am ascultat putzine blackereli anu asta (francezii Seth ar mai fi, Paysage d'Hiver, partzial Wolves in the Throne Room), insa n-am mai gasit ceva comparabil cu delirul silvicultor al rushilor.

Nu stiu cum e viatza in Krasnoiarsk, cumva mi se pare logic sa se faca black metal si in Siberia insa ma intersectez doar tangentzial cu scena ruseasca. In fine, oricum m-am intersectat mai mult decat tot restul presei muzicale romanesti adunata laolalta, care se multzumeste sa maimutzareasca presa mainstream americana. Folositzi cu incredere filtrele geografice ale serviciilor de streaming, macar ca sa va diversifice recomandarile generate automat de algoritmi.

****************************************************************

Arabrot - Norwegian Gothic

Am tot scris de norvegienii astia, vad ca e al treilea lor album consecutiv pe care il pun in top. Nu prea mai aflu de muzica noua, incep sa re-recomand obsesiv aceleasi cateva trupe ca Petre Magdin cand incepea sa se ramoleasca. Cu ocazia asta am investigat mai in detaliu si pe tipa din trupa, care pe langa ca e nevasta tipului are si propria cariera solo bogata sub numele Karin Park - canta cu totul alt stil (un electro-pop scandinav), are o gramada de albume si recent un album colaborativ cu Lustmord.

Cu ocazia albumului asta au avut o serie de concerte de pandemie transmise pe Youtube, din care aleg si mostra de mai jos - intr-un format diferit de ce se aude pe album (care e ceva mai rock/chitaristic, nu asa folk-unplugged cum ar sugera versiunea asta).

Nu e doar muzica de justificat recuzita si costumele elaborate, grupul s-a nascut acu 20 de ani dintr-un proiect metal ratat dupa care au virat spre soundtrackuri live la filme mute care i-a si inspirat in imaginea de horror german expresionist pe care o practica acum. Si-au luat numele de la rampa de gunoi din satul lor natal, deci daca erau din Cluj s-ar fi numit Pata Rât.

****************************************************************

Cold Cave - Fate in Seven Lessons

Asta e proiectul fostului punker devenit poet-hipster Wesley Eisold, un fanatic Joy Division (si New Order, si poate Depeche Mode care se regasesc mai mult in soundul noului album). Deprimat pentru ca-i lipseste o mana, caracterizat de Guardian drept the new hipster-god of nihilism and despair, si-a facut reclama prin colaborari exotice-controversate: cu post-umanistul Genesis P-Orridge, criptofascistul Boyd Rice si diversi fashion designeri - nihilismul si disperarea merg mana in mana cu simtzu fashionului dupa cum ne-a invatzat emisiunea "Bravo, ai stil". Nu face chiar genul de muzica care sa se asocieze cu asa o caracterizare (e prea dansanta), desi dpdv liric e pe-acolo - si contrastul asta isi are originea tot in influentza Joy Division.

Albumul e asteptat de 10 ani, desi trupa n-a fost inactiva in rastimpul asta, parca au avut turneu si pe la noi intr-un bar inghesuit si au mai scos piese rasfirate pe care nu le-au pus pe niciun album, numa de-a dracului ca sa demonstreze ca ei sunt generatzia streaming si nu le pasa de notziunea prafuita de album.

Clipul de mai jos e elocvent pentru ideologia post-post-post-punk a trupei, nascuta in mijlocul valului de reciclari revizioniste promovate de Pitchfork - o economie circulara a muzicii si o democratizare a industriei muzicale care a deschis portzile succesului oricui poseda un laptop si un simtz al fashionului. P. S. Individu are si o trupa hardcore American Nightmare cu care canta cu totul altceva.

***********************************************************

Elephant Tree - Habits

Mi-au atras atentzia la Desertfest cand le-am prins o jumatate de concert intre o shaorma si un shopping spree. Cumva Spotify (sau Shazam sau ce aplicatzii ma mai spioneaza) s-au prins ca mi-au placut si au inceput sa mi-i recomande insistent. E genu de trupa de care afli din topul stoner-rock de la Obelisk, unde printre 100 trupe care suna la fel gasesti si vreo 5 care suna mai interesant, dar itzi mananca o zi intreaga sa le rasfoiesti pe toate. 

In general in stoner-rock itzi trebuie curaj sa imbogatzesti versurile si sa diversifici piesele, caci publicul tzinta al genului nu prea aproba asta, orice asperitate vocala ii bruiaza cand zac spartzi si barboshi pe un coltz de canapea. De aceea topul de la Obelisk e plin de trupe care canta 2-3 note repetitiv doar cu voci plate, sau deloc ("hipnotic" zic fanii, "minimal" ar zice drogatzii de rit electronic). Elephant Tree reusesc sa evadeze din acea lume post-intelectuala - nu de tot, nu e o schimbare radicala de gen, dar au in sfarsit refrene, au logic si pentru un ascultator lucid care intzelege cuvinte, nu doar senzatzii. Desi continua sa aiba si acele "chitari in valuri" asociate rockului psihotrop - e aici o diversitate sonora sanatoasa.

**********************************************************

Greenleaf - Echoes from a Mass

Raman si cu albumul asta in aceeasi nisha, doar ca astia-s ceva mai veterani (ii ascultam acu 15 ani cand o parte din ei activau sub numele Dozer), sunt suedezi si folosesc ingrediente mai diverse - teme SF, ceva influentze blues. Evident ca numele lor vine de la frunza de marijuana, dar muzica grupului s-a extins mult si liric si stilistic in afara nishei stoner-rock.

Dupa ce grupurile de gen importante ale inceputului anilor 2000 (Spiritual Beggars, Graveyard etc.) s-au cam imprastiat, Greenleaf au ocupat cu succes spatziul respectiv. Nu e asta cel mai bun album al lor (data trecuta creca i-am recomandat in topul principal) dar continua sa fie una din cele mai placute trupe ale genului, cu voce calda, texturi chitaristice usor de digerat, fara asperitatzi, si ceva mai multa melancolie decat pe vremuri.

Au inceput sa aiba si videoclipuri profesioniste, nu mai e acea senzatzie de DIY a undergroundului scandindav de altadata. Cum zicea rockerul român in anii 90, "s-au mai comercializat".

*********************************************************************

Coevality - Multiple Personalities

Gasesc ca asta e albumul prog-instrumental al anului, desi a iesit in aceeasi perioada cu noul capitol Liquid Tension Experiment pe care lumea il astepta de 20 de ani. Coevality e un grup de debutantzi absolutzi, insa albumul se coace de multa vreme (primul clip a aparut acu 3 ani) iar membrii trupei sunt fosti elevi de la Berklee, scoala din care au iesit si Dream Theater.

Amatorii de rock instrumental nu foarte heavy dar extrem de bogat in nuantze se vor bucura de el poate mai mult decat de proiectele laterale cu care membri Dream Theater ne plictisesc de multa vreme. Mai e un individ pe nume Plini care scoate genu asta de muzica dar el e cam singurel, iar asta e o trupa rotunda si completa, ofera mai multe straturi muzicale ascultatorului (cel mai cool e bassul, vezi si in clipul de mai jos).

Or mai fi si alte trupe misto in genul asta dar nu prea urmaresc rockul instrumental, astia mi-au iesit in cale cam din intamplare dar inca de la prima ascultare m-au convins sa las deoparte Liquid Tension Experiment.

P.S. Cu ocazia asta realizez ca nici Animals as Leaders n-au mai scos nimic de cand s-au apucat de comertz cu chitari customizate (later edit: a aparut un single nou).

******************************************************************

Gary Numan - The Intruder

Gary Numan n-a avut noroc in viatza. In jur de 1980 a avut doua superhituri ("Cars" e creca mai cunoscut, s-au facut multe coveruri dupa el) care l-au pus atunci la aceeasi masa cu Depeche Mode si Duran Duran, insa ideea de a incepe o cariera solo in loc sa continue cu trupa, precum si suportul public pentru Margaret Thatcher, i-au fost fatale. A fost lasat in urma de colegii de scena desi a facut muzica cu oarecare constantza. Era pasionat de Philip Dick si SF si a tot incercat sa isi faca un nume pe o nisha scifi-electro-pop dar fara mare succes.

Acu e trecut de 60 de ani si a inceput sa-l recupereze lumea: Dave Grohl, Trent Reznor si Marilyn Manson l-au elogiat ca pe un parinte al rockului industrial modern, iar de vreo 5 ani imi tot recomanda Youtube clipuri cu el. Pana la urma l-am investigat mai in detaliu si am tot asteptat sa vina cu un album care sa nu ma plictiseasca - in sfarsit a venit, o distopie eco-SF postumanista despre viitoru care ne asteapta cand Bezos si Elon Musk ne vor abandona sa ne mancam unii pe altzii pe planeta in descompunere, sufocata in ambalaje Amazon. Doamne, catzi bani i-am dat lui Bezos in viatza asta, abia acum realizez ce am facut, creca se construiesc cartiere intregi in Pata Rât din ambalajele ramase de la mine.

******************************************************************

Emptiness - Vide

Asta e proiectul gagiului lui Michelle Nocon pe care am recomandat-o anu trecut cu noul proiect Of Blood and Mercury (si inainte cu Bathsheba, cand ne-a vizitat la DBE). Pe Emptiness ii remarcasem la niste editzii mai vechi de la Roadburn insa n-am prea fost atent la ei. Acu recent cand o tot hartzuiam on-line pe Michelle mi-a zis ca mai bine sa o las in pace si sa ascult albumu nou a lu barbat-su. M-a enervat la inceput ca e in franceza si eu sunt putzin francofob, plus ca are soundu asta superweird in care parca se canta cu scule dezacordate, asa ca n-am stiut cum sa-l iau.

Am revenit asupra albumului cu ocazia Roadburnului on-line de anul asta unde au avut concertul asta ciudat, din care am realizat ca am dificultatzi in a-i digera pentru ca e un sound deosebit de original, din care nu se leaga niciun ritm, niciun refren, nimic fredonabil, muzica e putzina defazata de cum functzioneaza creierul. Asa ca nu il recomand drept ceva placut ori catchy ori macar distractiv, ci drept unul din cele mai originale de anul asta - ca inginerie sonora si compozitzionala. Sincer nici nu pot sa-l ascult cap-coada, dar in doze de 2-3 piese il gasesc mereu interesant. In interviuri trupa zice "With each new album we lose most of our fans and gain new ones".

*******************************************************************

Michal Lapaj - Are You There

BTW, am inca un bilet pentru concertul Riverside care trebuia sa se tzina anul trecut de doua ori - o mai fi vreo shansa sa valorificam biletul?

Trupa poloneza Riverside a stat intzepenita in lockdown in pandemia asta iar membrii sai s-au apucat de diverse proiecte solo: Mariusz Duda a inceput asa numita "Lockdown Trilogy" de albume de muzica electronica (a la Brian Eno, Tangerine Dream), a mai scos si un album subtzirel cu Lunatic Soul, insa proiectul care mi-a atras cu adevarat atentzia e al claparului Michal Lapaj.

E pe jumatate instrumental, gen soundtrack de film, si pe jumatate cu voci (ale lui Mick Moss de la Antimatter plus o tipa poloneza de la trupa Sorry Boys). De regula piesele instrumentale de clapari sunt boring si strict atmosferice, dar asta reuseste sa treaca prin mai multe sunete decat altzii - uneori par piese neterminate de la Antimatter (Mick Moss are aici o influentza mai puternica decat contributziile vocale), alteori aduce aminte de Chroma Key si alte albume solo de clapari prog-rock. Pink Floyd e o influentza care tzine oricum de fundatzia acestui gen muzical, deci implicit se aude aici ceva si de acolo, sau ceva filtrat prin Anathema, Crippled Black Phoenix etc. De ascultat pe mashina, dar noaptea.

Top muzical 2021, primul semestru

Dupa cum am promis, asta ar fi selectia cu cele mai cool 10 albume pe care le-am ascultat in prima parte a anului. Nu chiar prima jumatate, ca s-a cam decalat de cand blogul a ramas in semi-abandon, dar uite ca am revenit acum, animat fiind de perspectiva viitorului guvern de uniune natzionala USR-AUR-UDMR.

***************************************************************

Steven Wilson - The Future Bites

Un album-avertisment in care toate piesele au de a face cu impactul virtualizarii si digitalizarii asupra fiintzei. Albumul insusi suna a deepfake, doar ca e clar daca e un rock deepfakeuit sa sune disco sau un album disco care face phishing pentru rockeri - abordarea radicala e gandita din capul locului in sincron cu temele lirice, vezi clipul de mai jos despre deepfake, machine learning, abandonarea sinelui trupesc in mrejele dopaminei digitale.

Steven Wilson, erou modern al prog-rockului, isi risca cariera cu acest album disco - ne-a amenintzat cu asa ceva inca din timpul concertului de la Sibiu din 2019. Sound-ul intinde o punte spre ABBA si Daft Punk, cu ocazionale insertzii prog dar suficient de rare incat sa nu pot recomanda materialul unui fan de rock progresiv traditzional. Editzia deluxe a albumului are 3 ore, cu multe remixuri interesante - si acelea menite sa evidentzieze conceptul deepfake ce sta la fundatzia materialului. E puternica impresia ca avem de a face cu un A.I. care mimeaza ideile lui Steven Wilson, devine impresionant pe masura ce realizezi cat de recursiv si autosuficient a fost proiectat.

L-am urmarit pe Wilson in cea mai mare parte a carierei trupei sale de baza, Porcupine Tree, dar nu si cu proiectele sale alternative, de care am devenit constient abia la destramarea trupei. De atunci incoace proiectul solo pare sa-i manance cea mai mare parte din timp, iar acum el insusi a fost mancat cu totul de A.I.-ul care i-a compus acest album.

***************************************************************

Meer - Playing House

Grup norvegian format din 8 persoane de genuri variate, cantand la cateva instrumente si cateva voci, nu mi-e clar cate - uneori canta totzi, alteori ies in fatza doua voci principale, totul e conceput ca o mini-orchestra. Ar trebui sa placa amatorilor de prog-rock aerisit contaminat cu niste chamber-pop imaculat si hipermelodic - in siajul lui Bent Knee, ceva din Leprous, Arstidir (nu seamana in particular cu niciuna din astea, ci e undeva la mijloc intre cele trei variante, poate mai aproape de Bent Knee prin vocea feminina).

Extrem de politicos si melodic, lasa impresia ca e un grup de iehovisti incercand sa lanseze o trupa rock - are acea candoare anormala pentru vremurile pe care le traim, data de sperantza ca exista o viatza mai buna pe lumea ailalta, ori ca Raiu si-l face omu cu mana lui. Asa o fi in Norvegia, la noi nu stiu cata cautare ar avea asa ceva in comunitatea rock; nici macar ca pop n-ar prinde, nu-s suficient de cocalari.

Dar sunt foarte simpatici si relaxantzi, si nu ramai cu impresia ca-s prea multzi in trupa, e suficienta muzica aici incat sa justifice implicarea a 8 oameni. Ma duce cu gandul si la vremurile cand Rick Wakeman incerca sa faca concerte cu balet pe gheatza in jurul unui castel gonflabil, e ACEL gen de Disney-prog-rock.

*****************************************************************

Rome - Parlez-vous Hate?

Abia il pusesem pe luxem-burghezul (Je)Rome in topu de asta iarna, ca a si scos un album care mi-a ocupat un slot si pe anul asta, suficient de diferit si fresh incat sa merite iarasi o recomandare. Are mai putzini invitatzi (King Dude) si un sound mai intim/brut. Se tzine inca de mistocareala la adresa Uniunii Europene, de data asta cu imnul intitulat Born in the E.U, parodie la piesa clasica a lui Springsteen.

Din pacate albumul a disparut de pe Spotify la scurt timp de la lansare - nu mai gasesc decat vreo doua singleuri si astazi sunt nevoit sa-l ascult pe Youtube (uite ca nu trebuia sa renuntz la MP3-uri, ma pot trezi in orice clipa ca dispare discografia Marilyn Manson din cauza problemelor pe care le are artistul cu femeile).

Pe Internet sunt tot felu de supozitzii conspiratzioniste, cum ca albumul Rome ar fi fost cancelat din motive ideologice, genul neo-folk fiind ocazional acuzat de criptofascim cu privire la unele hinturi grafice de pe coperta, ori versuri pe care artistul le lasa intentzionat ambigue (in cazu asta chiar titlul provocator albumului). Asta e trade-markul Rome dintotdeauna, facut sa irite pe amatorii de alba-neagra si frenologie ideologica, rascolind episoade istorice obscure (vezi si albumul A Passage to Rhodesia), insa in interviuri artistul s-a afiliat mereu stangii si a denuntzat elementele criptofasciste ale scenei neofolk. Sigur, nu stim cat de stangist poate sa fie un cetatzean al Luxemburgului, deci discutzia ramane deschisa. Nu cred totusi ca a fost cancelat ideologic, atata vreme cat Spotify nu se jeneaza sa monetizeze Death in June (fascism gay, ca aparent s-a inventat si chestia asta, doar pe jumatate amuzanta).

******************************************************************

Thy Catafalque - Vadak

Cumva proiectul asta dubios al ungurului Tamas Katai a ajuns la albumul al 10-lea, omul mutandu-se la Edinburgh si beneficiind acolo de un larg suport internatzional, pana la Brexit cand a fost nevoit sa revina in Ungaria. Si-a lansat albumul asta la Roadburnul online din primavara si a atras imediat atentzia cu prima piesa lansata, un mix de folk unguresc, electro-psihedelic si metal melodios, cu voci care nu se rushineaza sa cante in ungureste aducand prin asta acel exotism care a cucerit scena internatzionala.

Are ceva si din proiectele prog-maneliste de la noi, gen Raze de Soare care faceau furori acu vreo 5 ani - nu m-ar mira sa fi tras omul cu urechea si la ce se intampla la noi, proiectul fiind un veritabil laborator de experimente muzicale pe care l-am mai prezentat aici si cu alte ocazii; dar nici un album nu-i seamana cu ala dinaintea lui asa ca tot revine in topul asta.

E aici si o oarecare reintoarcere la metal care cam fusese sacrificat pe precedentele doua albume, insa nu e ceva ce ar face trupa potrivita pentru Rockstadt (desi am intzeles ca recent proiectul a experimentat si cu un format live pentru festivaluri metal).

******************************************************************

Backxwash - I Lie Here Buried with My Rings and My Dresses

Un album conceput in fiecare molecula a esentzei sale sa scoata pe cineva din sarite - un fel trap satanist transgender despre terapii hormonale, mindfulness si Black Lives Matter, cantat de un zambian care s-a mutat in Canada iar acu calca pe urmele legendarului Genesis P-Orridge care inainte sa moara incerca sa se transforme pe cale chirurgicala in nevasta-sa. L-au inmormantat drept nebun, se pare ca a fost un profet al postumanului.

O apoteoza a sexo-marxismului, albumul asta e cel mai negru coshmar al lui Papahagi si la propriu si la figurat (vezi si clipul live de mai jos), inspirat sonor de recentul trend al trap-hip-hopului ocult pe care acu 5 ani lumea il lua inca drept parodie (ma gandesc la Ghostemane) dar acu se pare ca a devenit un curent muzical autosuficient care a inceput sa contamineze si scena LGBT (vezi si artista cunoscuta la noi sub numele Brașov, recomand).

Nu am de gand sa-mi schimb sexul (nu curand, poate dupa ce privatizeaza USR sistemu de sanatate ca nu vreau sa iau foc in spital cu sexu schimbat) si nu chiar rezonez cu agoniile transformarilor hormonale pe care le invoca versurile, dar pot sa ma las in mrejele artistului care conjura imagini si disperare in mod coshmaresc-convingator. Backxwash e un agent provocateur exotic despre care se vorbeste totusi prea putzin (comparativ cu agariciul ala de Lil Nas X si teneshii lui satanisti chinezesti).

******************************************************************

Walking Papers - The Light Below 

Au ajuns in topul asta si cu albumul precedent, i-am prezentat atunci drept proiectul lui Duff McKagan de la Guns n' Roses, plus unu de la Screaming Trees si altzi supravietzuitori ai scenei grunge din Seattle care nu apucasera sa se supradozeze. Lanegan nu e in trupa dar timbrul vocii seamana destul de mult cu al sau, INXS si Queens of the Stone Age sunt alte doua influentze sesizabile, completate pe albumu asta si cu ceva blues gen Bonamassa.

Cei care erau cat de cat vedete in trupa asta nu mai apar insa: Duff s-a retras in timpul inregistrarilor la albumul precedent si ma temeam ca cu asta se va destrama si proiectul, insa se pare ca vedetele au avut doar rol de rampa de lansare (si poate ceva trafic de influentza ca sa se faca trupa auzita).

Continua sa sune excelent si in formatul actual, fara vedete, chiar se leaga un oarecare stil propriu - mai spre blues-rock, acolo unde la debut parea doar un grunge tardiv. Sunt cam batranei, genu de rockeri californieni care s-au lansat tarziu si au ratat trenurile principale ale industriei, sunt cu ideile ramase in secolul trecut dar asta e, cine n-are boomeri sa-si cumpere.

******************************************************************

Shemekia Copeland - Uncivil War

Cea mai buna voce blues de la Beth Hart incoace, asta e fiica relativ celebrului blues-man texan Johnny Copeland pe care de ce sa mint nu l-am ascultat deloc. In schimb de fiica-sa am dat in perioada mea blues de dinainte de pandemie, si m-a impresionat imediat prin fortza vocii si mai ales prin dictzie.

Tematic albumul e oarecum ancorat in tensiunile Black Lives Matter ale momentului, alternate cu teme blues clasice de interes romantic si inima albastra, dar chiar si acolo unde e politic se arata candid si pacifist incat artista itzi pica imediat simpatica, pe alocuri chiar cu versuri umoristice. Chitaristul blues Will Kimbrough are si el un rol esentzial, piesele n-ar fi la fel de catchy fara riffurile lui dansante.

O sugereaza si titlul, e un album ce promoveaza pacificarea actualului razboi civil (inca "rece") care se desfasoara in SUA si de fapt in toata lumea, consecintza a polarizarii stimulate de algoritmii Facebook care isi urmaresc propriul interes de a face clustering, o tentativa de macro-analiza sociala care a sfarsit contaminand subiectul examinat pana a dus la reinginerie sociala. De castigat nu castiga mai nimeni, toata lumea pierde cu exceptzia acelor one-percenters care tot zboara prin spatziu cand le pute a sarakie pe Pamant.

********************************************************************

Fucked Up - Year of the Horse (Acts I-IV)

Trupa hiperactiva de punk avangardist (=solouri de tobe si piese de 20 de minute), un colectiv artistic canadian care s-a facut auzit cu tot felul de proiecte (inclusiv teatru) si initziative activiste, cu un following important din partea scenei LGBT desi ca sound nu se incadreaza in ceea ce am mai caracterizat uneori pe-aici drept "muzica LGBT".

Discografia le e bizar structurata, cu zeci de bootleguri si mixtapeuri si "opere rock" publicate in multe capitole de-a lungul mai multor ani. Nici asta nu e oficial listat ca album, a fost publicat in patru EP-uri de-a lungul primei jumatatzi a anului, fiecare fiind cate un "act" al unei opere punk inspirata de un dramaturg canadian pe nume David Lee Brock. Deci per total materialul e alcatuit din 81 de "piese" imprastiate pe cele 4 EP-uri - noroc ca e un playlist Spotify public in care cineva le-a aranjat in ordine. Opera face parte dintr-un "song cycle" intitulat The Zodiac Series la care trupa revine o data la catziva ani cu noi contributzii/capitole cu durata de EP, presarate printre "albumele" oficiale (insa puse cap la cap am luat cele 4 EP-uri de anu asta ca pe un album).

Deci e o "punk opera" conceptuala cu ambitzii de rock progresiv - nu ca virtuozitate instrumentala ci ca arhitectura a compozitziei, trecand prin multe genuri si acte dramatice. Aduce aminte de Sparks ori Tiger Lillies ca anvergura si metoda, dar folosindu-se de punk ca ingredient central si de durata "punk" de 1-2 minute per piesa (intercalate cu intermezzouri si niste naratziuni spoken word). Poate e umpic cam pretentzios si pretzios pentru comunitatea punk traditzionala, dar eu sunt un fan al ambitziilor absurde.

***************************************************************

Leprous - Aphelion

Nu m-am omorat niciodata dupa trupa asta, nici cand i-am vazut live, in afara de faptul ca le-am apreciat ambitziile si acrobatzia vocala a frontmanului. Dar albumul asta m-a cam luat prin surprindere - prima piesa e extrem de puternica (asta de jos) si cam jumate de album e la acelasi nivel, epic si teatral. Trupa a fost mereu cam bombastica, dar acum e mai variata in temele melodice, mai catchy in refrene, ar putea lejer sa compuna coloana sonora pentru un musical, dinamica albumului surprinde, nu mai e acea senzatzia ca toate piesele-s cam la fel.

O vreme a fost cunoscuta drept trupa cumnătzeilor lui Ihsahn, au avut si la noi turneu impreuna, au tot colaborat si s-au invitat unii pe altzii. Numele lor de familie e Solberg, acelasi cu al prim-ministrei norvegiene, insa datele personale ale doamnei sunt privatizate si n-am reusit sa gasesc daca e o legatura oficiala intre ei, nici n-am idee cat de comun e numele asta pe acolo.

Anul asta trupa implineste 20 de cariera si nu au nevoie de niciun fel de asocieri, e deja un grup care are deja proprii epigoni (VOLA, chiar si acei Meer de care spuneam mai sus par sa ia ceva idei de la Leprous). Recomandat celor care au ascultat trupa dar pana acuma au zis "meh". Au urcat pe alt nivel, se simte inca de la prima piesa, asta pe care o pun aici:

***************************************************************

King Buffalo - The Burden of Restlesness

Un album al cadentzelor perfecte, trupa asta tot da tarcoale topului de trei albume incoace de cand mi i-a aratat Marius, fie-i tzarana ushoara - mare amator de piese monotone care nu prea au urcushuri sau coborashuri ci merg inainte ca trenu, macinand mantre instrumentale cu voce calma, fara asperitatzi. De cand umblu mai mult cu mashina am apreciat mai mult genu asta de muzica, de fapt merge excelent si pe tren, fiecare piesa lasa de la bun inceput impresia ca e un drum de parcurs, tzaca-tzaca-tzaca. "Metal stoic" ii zicea Marius, el fiind pasionat de filozofie.

N-am sesizat pe materialele precedente, dar parca vocea se transforma treptat intr-a lui Kevin Moore de la Chroma Key/OSI, iar trupa a inceput sa fie imbratzishata de scena stoner - sortimentul mai light gen Mars Red Sky, inclusiv la nivel tematic (cosmos, space opera etc.). E un fel de rock pentru yoga si meditatzie cu uleiuri esentziale, daca te trimite shefu la psihoterapeut si nu stii ce sa ascultzi ca sa ajungi calm acolo.

P. S. De ascultat si precedentele doua albume, nu cred ca-s cu nimic mai prejos decat asta dar cumva n-au prins topu la vremea lor, nu le-am ascultat la timp (de fapt anterioru e listat oficial ca EP si ziceam atunci ca nu pun EP-uri, desi e lung si are piese excelente).