TIFF 2021 - filme musai: Cryptozoo, Annette, Another Round, Riders of Justice, Never Gonna Snow Again

Gata si cu a 20-a editzie TIFF - cum ziceam, a fost o editzie mai anosta decat de obicei asa ca am ramas doar cu cateva titluri "musai de vazut" - cuprinse toate in postarea asta. Ghinionu e ca astea au si o oarecare faima, asa ca banuiesc ca lumea le-a cam vazut.

Postarile precedente despre filmele TIFF 2021 sunt 

aici (despre seriale), 

aici (despre filmele naspa), 

aici, aici si aici (despre o gramada de filme meh), 

aici, aici si aici (despre filmele ok/bune dar nu chiar memorabile)

Another Round

(regizat de Thomas Vinterberg, acolit al lui Von Trier)

Oscarul pentru film strain in 2021 a fost acordat acestei ode inchinata alcoolismului, chestie care i-a frustrat pe cei care isi pusesera sperantza in impactul documentarului Colectiv. Dar e totusi o diferentza de la cer la pamant in ce priveste abilitatzile estetice si se pare ca Oscarurile nu sunt inca suta la suta politizate. E si o diferentza de la cer la pamant intre acea privire incruntata asupra necroliberalismului si ceea ce propune filmu asta - alcoolismul optimist ca panaceu, un mesaj cu care rezonez intru totul.

Filmul asta nu spune nimic util pentru preocuparile ideologice ale momentului, e pur si simplu perfect alcatuit, asemeni copilului universal al lui Ion Creanga. Regizorul e dintre parintzii miscarii Dogma95, acolit al lui Lars Von Trier, iar co-scenaristul sau este Tobias Lindholm care a mai avut cateva filme la Oscarurile din ultimii ani. Plus Mads Mikkelsen care nu mai are nevoie de prezentare.

Mikkelsen joaca un profesor care descopera o teorie (partzial adevarata, desi filmul speculeaza dincolo de forma reala a teoriei) ca omul modern traieste cu o deficientza de alcoolemie ce trebuie compensata cu un microdozaj zilnic de alcool daca vrei sa simtzi ca viatza merita traita. Alaturi de colegii sai de servici pune la punct un ritual prin care acestia se duc usor abtziguitzi la munca, ceea ce in prima faza le confirma teoria - le imbunatateste inclusiv creativitatea si productivitatea la serviciu (toti erau profesori la un liceu si devin mai populari dupa ce intra betzi la ore). Dupa aia se mai intampla si altele mai rele, dar pana la urma mesajul e pozitiv: inca o halba, va rog.

****************************************************

Riders of Justice

(regizat de Anders Thomas Jensen, specialist in comedii negre daneze)

Si totusi regizorul preferat al lui Mikkelsen e acest A. T. Jensen, cei doi colaborand in toate filmele regizorului - nu multe, caci Jensen e mai activ ca scenarist (a avut si o aventura la Hollywood cu Dark Tower, o gafa de cariera inexplicabila). Toate filmele sale au aceiasi actori (sau cinemaul danez are foarte putzini actori) si toate-s comedii negre incredibil de ireverentzioase pentru standardele moderne de politetze ofensiva si corectitudine malefica.

Aici personajul lui Mikkelsen incearca sa razbune moartea nevestei sale care fusese victima colaterala a unui atentat terorist. Echipa care pune la punct razbunarea e un fel de Expandables de oameni inadecvatzi social - doi statisticieni, un programator obez, iar tough guy-ul jucat de Mads Mikkelsen e cam labil psihic si ia doar decizii stupide. Genul asta de anti-thriller e destul de popular la scandinavi, mi-a adus aminte si de ecranizarile mai funny dupa Jo Nesbo; si chiar de In Order of Disappearance (parodia norvegiana dupa filme cu Liam Neeson care a devenit remake american cu Liam Neeson).

Jensen are doar vreo 5 filme regizate pe parcursul ultimilor 20 de ani si toate-s musai de vazut - pe unele le scapasem la TIFFuri mai vechi desi mi-a tot spus lumea de ele - in special Radu, care de 20 de ani insista sa ma uit la Green Butchers, debutul colaborarii dintre Jensen si Mikkelsen. Iarta-ma, Radule, ma uit si la Green Butchers.

*****************************************

Annette

(regizat de Leos Carax, superstar indie)

Exista doua feluri de musicaluri - cele in care cantecele se amesteca printre dialoguri normale si cele in care sunt cantate chiar si dialogurile. Annette face parte din a doua categorie, mult mai solicitanta pentru compozitori, iar coroborat cu subiectul fantasy al povestii face filmul mai bizar decat ma asteptam. Nu e un film pentru care s-a facut muzica, ci o muzica in jurul careia s-a croit un film - chiar scenariul parca curge dupa ritmul muzical.

Ar trebui sa fie o recomandare din capul locului faptul ca muzica e compusa de legendara trupa weirdo-pop Sparks - initzial trebuia sa fie un album al acestora, dar cumva proiectul a crescut in acest film cu ajutorul unor mari talente. Regizorul e un euro-alintat si cultiva propriul soi de realism magic cinematografic in care se incadreaza si povestea de aici. Actorii sunt superstaruri de actualitate straduindu-se sa isi cante dialogurile, ceea ce contribuie semnificativ la weirdoshenia filmului - Adam Driver incercand sa scape de asocierea cu Star Wars iar Marion Cotillard pare sa isi parodieze succesul din rolul lui Edith Piaf.

Povestea e o Frumoasa si Bestia modernizat cu elemente de #MeToo. O cantareatza de opera se iubeste cu un comediant mascul toxic, despre care ies la iveala "alegatzii" cu privire la abuzuri sexuale din tineretze. Din iubirea celor doi iese o papusha de lemn, un Pinocchio feminin. Personajul principal e totusi masculul toxic jucat de Adam Driver al carui cântat gros da mare parte din farmecul filmului.

**************************************************

Never Gonna Snow Again

(regizat de Malgorzata Szumowska, autoarea lui Mug)

Cum ziceam, am vazut toate cele 3 filme de la TIFF ale polonezei Szumowska (astept sa-i vad si debutul in limba engleza, horrorul The Other Lamb), iar asta e cel mai bun dintre cele trei. M-a zgandarit si coloana sonora cu excelenta pianista Hania Rani, pe care din coincidentza am vazut-o tot vara asta la Jazz in the Park (si ea e din Polonia).

Personajul principal e un maseuz venit din Cernobâl, imigrant ilegal in Polonia, care se pricepe la orice - e si balerin, si hipnotizator, si psihoterapeut, are abilitatzi de vindecare miraculoasa etc. Munca lui se desfasoara intr-un cartier rezidentzial de bogatani cu probleme, reale sau inchipuite, ce ajung sa depinda fundamental de talentele misteriosului maseuz-astrolog-psihoterapeut care colinda din casa in casa.

Dincolo de calitatzile tehnice (muzica si imagine excelente), filmul e o fantezie de gospodina cititoare de Formula AS, despre un Fat Frumos care stie sa faca si masaj celulitic, si vindecari miraculoase, si psihologie clinica. Desi satirizeaza genul asta de servicii si rolul lor in bunastarea personala a omului modern, nu o face in tushe groase ci intr-un film atmosferic-bizar, mai aproape de realismul magic sudamerican decat de o parodie americana. Sunt si niste aspecte de tensiune interetnica intre polonezi si ucrainieni pe care poate nu le-am sesizat in toate detaliile, dar o sa le intzelegem mai bine in razboiu care ne pashte.

*****************************************************

Cryptozoo

(regizat de Dash Shaw, n-auzisem de el)

O animatzie cum n-am mai vazut: urât desenata, urât animata - pare stop motion insa in loc de plastilina foloseste figurine de carton si ceva colaje digitale. Pare pentru copii dar are scene cu orgii si sex trans-specii, plus violentza destul de hardcore, cu matze scoase etc. E drept ca violentza e greu de sesizat din cauza graficii caricaturale, insa scenele sexuale sunt superweird, genul de grafica care aduce cu putzele desenate pe coperta interioara a caietului de matematica de catre un pushti retras. 

Insa din toata uratzenia asta razbat emotzii si valuri de mood, ceea ce e o performantza deosebita - contrastul dintre cat de urat arata filmul in poze si halul in care te prinde atmosfera sa e ciudat. Ajuta si muzica foarte trippy, si vocile vorbind pe tonuri ciudate (Peter Stormare, mama lu Laura Palmer, Michael Cera, Lake Bell). Au lucrat mai multzi graficieni, fiecare a desenat ce a vrut, cum a vrut, si mai tarziu regizoru a pus cap la cap materialele adunate, ceea ce explica stilul vizual de colaj. Pasionatzii de grafica/animatzie 2D vor gasi multe chestii interesante.

Povestea incepe in anii 60 cu doi hippiotzi care faceau sex intr-o padure si-s atacatzi de un unicorn care pashtea pe acolo. Barbatul e impuns in matze de unicorn dar gagica scapa cumva, si afla ca in regiune exista un adapost pentru animale mitologice - pegas, meduza, ciclop, kraken, sasquatch etc. Cel mai pretzios animal e un baku - un fel de porc cu trompa care suge vise din capetele oamenilor si pe care armata SUA vrea sa-l foloseasca in scopuri militare.

TIFF 2021 - filmele ok/bune (3 din 4 stele) partea 3 - Teddy, Baby, The People Upstairs, The Big Hit, Censor

In continuare filme de la TIFF 2021 pe care le recomand, desi nu-s chiar in categoria "musai de vazut" - pentru aia am pastrat doar cateva titluri.

Postarile precedente despre filmele TIFF 2021 sunt 

aici (despre seriale), 

aici (despre filmele naspa), 

aici, aici si aici (despre GRAMADA de filme meh de la acest TIFF), 

aici si aici (despre filmele ok/bune la care se adauga si postarea de fatza).

Teddy

(regizat de Fratzii Boukherma, francezi simpatici)

Comedie horror frantzuzeasca mega-simpatica, despre un punker de la tzara care devine varcolac si se razbuna pe gagica care ii daduse papucii. Filmul e despre viatza in Frantza rurala - serate bingo, cocalari, petarde, personaje aberante ce vor zgandari nostalgiile celor care au crescut la tzara cu punk/metal si erau certatzi sa nu iasa in văzul satului in tricou cu cap de mort.

E superb actorul principal, aduce aminte de filmele CoinCoin ale lui Bruno Dumont, de fapt tot filmul isi trage inspiratzie de la Dumont dar e mai concis si mai putzin absurd, mentzinandu-se pana la capat in logica unui film cu varcolaci. E amuzanta si Frantza rurala - in special prin filtrul Dumont, care e imprumutat stilistic aici (parca nu chiar involuntar).

E superba si coloana sonora, cu punk si post-rock frantzuzesc care compenseaza saracia efectelor speciale - un film cu varcolaci e de regula solicitant la capitolul FX, dar regizorii evita ingenios sa se bazeze pe asa ceva (in consecintza nu e tocmai horror, desi a fost un hit al festivalurilor de gen din ultimul an).

P. S. A nu se confunda cu filmul indian cu acelasi titlu, aparut in aceeasi perioada.

**********************************************

Baby

(regizat de Juanma Bajo Ulloa, basc)

Cel mai weirdo film pe care l-am vazut la acest TIFF. Distributzia e internatzionala (actritze spaniole si englezoaice care au in CV roluri secundare prin Harry Potter, Desperate Housewives, Game of Thrones) dar filmul nu are deloc dialoguri. E o alegere intentzionata a regizorului care zicea ca s-a inspirat din emisiuni/documentare despre animale, unde se pot spune povesti despre animale urmarindu-le comportamentul in natura, fara ca acestea sa aiba de vorbit.

Aici in loc de animale avem cateva femei care se lupta pentru un bebelush iar lupta se da intr-o padure salbatica. Mama bebelushului e o junkie care vrea sa-si recupereze bebelushu sechestrat in padure de un cartel de adoptzii ilegale. In padure e un conac de basm, un fel de casa de vrajitoare in care traiesc mai multe generatzii de femei care se ocupa cu traficu de bebelushi. 

Timp de doua ore nu se vorbeste nimic, filmul bazandu-se exclusiv pe limbaj nearticulat, postura, gesturi, violentza fizica, alergaturi, onomatopee, grimase etc. cu femeile psihopate pazindu-si cuibul de invadator si femeia invadatoare incercand sa-si protejeze puiul. Sigur ca filmul e facut de un barbat care-si apropriaza cultural maternitatea ceea ce e, cum se zice azi, "problematic". Dar un experiment semiotic interesant incercand sa distileze esentza cinemaului horror (desi esentza nu e chiar aia care e distilata aici, zic eu).

*******************************************************

The People Upstairs

(regizat de Cesc Gay, autorul lui Truman)

Comedie sexy cum place la români, cu personaje care fac bancuri deocheate si se bat pe umar intre barfe despre serviciu. Ar putea fi o productzie ProTV dar e una spaniola cu actori misto pe care-i stiu din multele blockbustere spaniole care s-au dat la TIFF de-a lungul anilor. Chiar si de regizorul asta mai vazusem ceva tot la TIFF, acelasi soi de film amuzant, profesionist dar lipsit de ambitzii artistice, proiectat strict pentru un public care se regaseste in personajele povestii - gospodine si gospodari parvenitzi care navigheaza printr-o bucatarie si dau dume. E si un film de pandemie, fiind filmat cap-coada intr-un singur apartament, cu doar 4 personaje.

Protagonistii sunt un cuplu in care s-a cam potolit viatza sexuala, frustratzi ca vecinii lor de deasupra fac sex ca nebunii, de duduie podeaua. Se invita intre ei la o cina si dintr-o duma in alta vecinii propun o orgie ca-ntre vecini. Iar dupa asta ne amuzam de reactziile personajelor la propunerea indecenta, de flirtatul sau iritarea personajelor etc.

A fost filmul de deschidere a TIFFului, ales cu atentzie sa distreze poporul (desi in rest festivalul n-a fost chiar distractiv, chiar a stat prost cu comediile aceasta editzie).

***************************************************************

The Big Hit

(regizat de Emmanuel Courcol, mai mult actor)

Tot o comedie ushurica pentru publicul din piatza centrala, despre un grup de pushcariashi care formeaza o trupa de teatru si umbla prin tzara cu o dubioasa reprezentatzie dupa Asteptandu-l pe Godot. Piesa de teatru e rastalmacita sa faca misto de statutul de puscarias si de diversitatea etnica a membrilor trupei - rushi, magrebieni, golani, criminali mai mici sau mai mari. 

Sheful e un regizor de teatru care face un proiect personal din a demonstra ca oricine poate deveni artist daca se investeste suficienta munca asidua - se tot agita el pe la organisme culturale pentru aprobari din partea autoritatzilor, pana la urma proiectul triumfeaza dupa cum sugereaza de la bun inceput titlul. Povestea e bazata pe fapte reale si a ajuns chiar la urechile lui Beckett, in anii 80 cand era inca in viatza.

E de râs, cu buna dispozitzie, si tzinand cont ca aici nu e nimic despre sex (cum era in comedia de mai sus), e chiar un family movie motivatzional - daca ideea de "family movie" ar include cumva si pushcaria.

***************************************************************

Censor

(regizat de Prano Bailey-Bond, debutanta)

Meta-horror cu nuantze feministe avandu-l ca producator pe Kim Newman, unul din scriitorii mei preferatzi si poate cel mai important recenzent de filme horror din epoca moderna (vezi aici).

In anii 80, in miez de thatcherism se luase in UK decizia ca filmele horror trebuie interzise sau cenzurate brutal. Asa e in neoliberalism, urli ca vrei Stat Minimal pana ajungi la putere dupa care te apuci sa faci micromanagement statal - vezi si preocuparea USR pentru bancurile lui Garcea de la Revelion. In Anglia fenomenul "video nasties" a fost o isterie mediatica incercand sa convinga populatzia ca problemele sociale ale vremii nu isi aveau explicatzia in thatcherism, ci in consumul de filme horror al populatziei needucate (in anii 80 horrorul a si cunoscut un reviriment tehnic sub aspectul efectelor speciale). Ma mir ca n-a rasarit inca argumentul si la noi, desi recent Hotnews facuse un prim pas in directzia asta.

Deci in filmu asta eroina lucreaza in biroul de cenzura iar jobul ei e sa se uite la sute de filme horror si sa noteze pe un caietzel scene si replici ce s-ar cuveni taiate. Treaba devine nasoala cand un film, aparent insuficient cenzurat, pare sa fi inspirat niste crime brutale intr-un cartier de muncitori, iar vina e pusa in carca doamnei cenzor. Filmul are ambitzia de a se inscrie in selectul subgen metahorror unde mai gasim Videodrome, Cigarette Burns, Berberian Sound Studio - e mai slab decat toate astea pt ca e totusi un debut cu unele stangacii, dar inima filmului e la locul potrivit si autoarea merita urmarita.

TIFF 2021 - filme ok/bune (3 stele din 4) partea 2: Tigers, Apples, Whaler Boy, The Mauritanian, Mug

In continuare filme de la TIFF 2021 pe care le recomand, desi nu-s chiar in categoria "musai de vazut" - pentru aia am pastrat doar cateva titluri.

Postarile precedente despre filmele TIFF 2021 sunt 

aici (despre seriale), 

aici (despre filmele naspa), 

aici, aici si aici (despre GRAMADA de filme meh de la acest TIFF), 

aici (despre filmele ok/bune la care se adauga si postarea de fatza).

Tigers

(regizat de Ronnie Sandahl, suedez, autorul lui Borg vs. McEnroe)

Submiterea Suediei la Oscaruri, fara sa prinda nominalizare. Film despre fotbal, un sport pe care nu-l suport desi eram obsedat de el in copilarie (motiv pentru care am defulat in multe proze horror pe care le-am publicat).

E un film imersiv, filmat foarte aproape de protagonist, captandu-i perspectiva subiectiva de la "firu ierbii". E despre cazul real al unui fotbalist suedez talentat care a clacat psihic dupa ce a ajuns la Inter Milano si a dat de gustul fotbalului pe bani multzi. Tipu s-a lasat de fotbal la 19 ani, practic a fugit din cantonament cu Ferrariul pe care si-l luase din primul salariu, apoi si-a facut o trupa punk in Suedia iar recent a publicat autobiografia care sta la baza acestui film.

Sa nu va inchipuitzi cine stie ce tragedie - baiatu era frustrat ca nu putea sari gardu din cantonament ca sa mearga la femei, ca patronii clubului au pedepsit toata echipa cand i-au prins cu droguri, plus alte masuri disciplinare care nu cred ca-s cu nimic mai abuzive la Inter Milano decat la alte echipe de rang similar. Eu am incasat-o in internatu de la liceu mult mai rau, fara sa am macar satisfactzia ca m-as fi drogat sau as fi fost cazat in cantonament la Inter Milano.

Dar sa ignoram realitatea si sa ne bucuram de film - care e dus in spate de intensitatea actorului principal si de framingul dramatic al povestii: tineri talentatzi traficatzi intre echipe de tobal ca animalele de rasa, fotbalul vazut ca prostitutzie, gamificarea si rivalitatzile dintre tinerii ambitziosi sa prinda un loc la echipa mare, datul la gioale ca meserie. Nu ma omor dupa filme despre sporturi si sportivi, sunt multe clishee si banalitatzi facute sa para tragedii, dar filmul asta e bine facut indiferent de cat de snowflake a fost in realitate fecioru asta. E cam ca si cum Adi Mutu ar face o autobiografie despre propria "tragedie" de la Chelsea.

Poate de aia nici n-a prins filmu nominalizare la Oscaruri, ca drama nu e suficient de dramă, insa dpdv artistic filmul ar fi meritat.

****************************************************************

Mug

(regizat de Malgorzata Szumowska, revelatzia acestui TIFF)

Sectziunea 3x3 la TIFF e una din preferatele mele, caci da o imagine de ansamblu asupra cate un regizor, de fapt trei, dintre care mereu gasesc cate unul de care n-am auzit si ma ia prin surprindere. Revelatzia mea la aceasta editzie a fost poloneza Szumowska, plus confirmarea ca polonezii fac chestii cool si interesante, nu-s chiar poporu ala est-european retrograd si corupt de care tot citim in articolele Hotnews.

In filmul asta autoarea remixeaza ingenios doua evenimente majore din istoria recenta a Poloniei - construirea in 2010 a celei mai mare statui a lui Isus din Europa (a doua din lume) si primul transplant de meclă din istoria Poloniei (record mondial ca durată a operatziei). In povestea filmului, pacientul supus transplanului de fatza e un metalist care a avut un accident de munca fix pe shantierul unde se construia statuia lui Jesus. Povestea e spusa intim, din perspectiva baiatului care, desi participa la doua evenimente epocale din istoria Poloniei (si a lumii), incearca sa isi traiasca viatza marunt, intre rockoteca, iubita care incepe sa-l evite dupa transplantul de față si presiunea mass-media care il trateaza ca pe o noua interpretare a notziunii creshtine de "schimbare la față".

E un film weird fara sa aiba nimic SF in el - evenimentele bizare sunt chiar reale (dar nu conectate ca in film), iar cele fictive sunt cele realiste. Estetic si tehnic filmul e rafinat - cine a apreciat si filmele lui Jan Komasa si ale altor tineri din noul cinema polonez sa o cerceteze si pe Malgorzata Szumowska, pare sa se inchege acolo un nou val de cinema weird, categoric diferite de alte valuri est-europene (nu seamana nici cu cel grecesc, desi are unele in comun).

*************************************************

The Mauritanian

(regizat de Kevin Macdonald, autorul lui The Last King of Scotland)

Asta a fost filmul de relansare a lui Jodie Foster. A si luat un Glob de Aur pentru rol, partenerul ei francezul Tahar Rahim (din A Prophet) a fost si el nominalizat, filmul a avut cateva nominalizari la BAFTA insa surprinzator n-a fost pomenit deloc la Oscaruri.

Putem specula ca unul din motivele pentru care n-a fost bagat in seama la Oscaruri e ca filmul a aparut ca o contra-aniversare a 20 de ani de la 9/11, facandu-l personaj pozitiv pe un membru Al-Qaeda care a fost tzinut 14 ani "degeaba" (in terminologie Antena 3) la Guantanamo Bay pentru niste suspiciuni cica circumstantziale - varu sau era consilierul lui Bin Laden, el insushi avea numeroase contacte directe cu teroristi doveditzi si a luptat de partea Al Qaeda in Afganistan in anii 90. Exista si o serie de confesiuni la dosar pe care avocatzii le-au desfiintzat prin prisma contextului de la Guantanamo Bay, din cauza ca interogarile degenerasera in torturi cu soundtrack asigurat de Metallica. Asa ca omu a profitat de isteria despre Guantanamo Bay ca sa se scoata drept nevinovat, cu ajutorul unei avocate perverse anti-establishment - Nancy Hollander (Jodie Foster) care a fost si avocata lui Chelsea Manning.

Daca stai sa citesti dincolo de ce crosheteaza filmul, individul a dat si confesiuni pe bune care i-au ajutat pe americani sa dezamorseze anumite celule teroriste - dar filmul e facut pe sistem Antena 3, lasand deoparte detaliile care ar incurca audientza ori ar sta in calea mesajului simplificat care zice ca omul a fost tzinut in detentzie 14 ani "fara sa fie vreodata pus sub acuzare". Filmul se termina in momentul in care individul castiga procesul impotriva SUA si isi castiga libertatea teoretica, apoi pe genericul final scrie discret ca Obama l-a mai tzinut 6 ani la Guantanamo, fara sa ni se explice de ce. E doar o mentziune in credits, majoritatea spectatorilor nici n-o s-o vada.

Mauritanianul a publicat un jurnal cu memoriile de la Guantanamo, un best-seller menit sa propulseze si numele avocatei. Deci filmul trebuie inghitzit cu o lingura de scepticism, e clar ca spune lucruri pe jumatate si probabil asta a deranjat pe multzi mai ales la aniversarea 9/11, dar cei doi actori fac o treaba excelenta iar daca faci abstractzie de legaturile cu realitatea rezultatul e net superior altor succese recente de Oscar cu miza politica (The Trial of the Chicago 7).

******************************************************

Apples

(regizat de Christos Nikou, asistentul lui Yorgos Lanthimos)

Submiterea Greciei la Oscaruri, n-a prins nominalizare. Ultima nominalizare greceasca la Oscaruri a fost Yorgos Lanthimos, al carui umbra e mare asupra acestui film realizat de unul din asistentzii sai.

Yorgos Lanthimos nu e un caz izolat, avem un veritabil Nou Val Grecesc de filme weird/horror minimaliste (pentru mine mult mai satisfacator decat Noul Val Romanesc de auto-mizerabilisme). Exponentzii par sa fie din anturajul lui Lanthimos: am mai vorbit pe aici de Tsangari cu ocazia unui TIFF mai vechi, iar acum Apples asta e debutul unuia care a lucrat cu Lanthimos la Dogtooth si imprumuta stilistic ceva de acolo.

Nu e la fel de scandalos si original ca filmele lui Lanthimos, dar se foloseste de trucurile acestuia. In Apples lumea e lovita de o pandemie provocatoare de amnezie, victimele se opresc brusc pe strada si uita tot. Anumite clinici incearca sa ajute victimele cu un program menit sa-i ajute sa-si reseteze viatza: cu ajutorul unui aparat foto acestia isi pot construi false amintiri pe fast forward - selfieul e vazut aici ca principala ancora a identitatzii. Mersul pe bicicleta cica nu se uita, iar un vanzator de aprozar insista ca merele ajuta la refacerea memoriei. Protagonistul e o astfel de victima incercand sa-si reconstruiasca identitatea - mananca mere, se da cu bicicleta, isi face selfiuri.

Urmatorul film al regizorului va fi deja mai internatzional, cu Carrey Mulligan in rolul principal. Probabil i-a pus pile Lanthimos, dar si filmul asta e o carte de vizita excelenta pentru un autor cu mult potentzial.

***************************************************

Whaler Boy

(regizat de Philipp Yuryev, debutant)

Asta e filmul care a luat marele trofeu la TIFF si de data asta impresia mea e in acord cu decizia TIFFului. E un debut excelent realizat cu mijloace tehnice modeste dar beneficiind de talente si de o ecologie cu totul aparte. Filmul e despre un sat de vanatori de balene de la capătul indepartat al Rusiei, coltzul acela unde Rusia se intalneste cu Alaska. Intre ele sunt insulele Diomede care-s simultan cel mai vestic si cel mai estic punct al Pamantului, adica pe acolo trece meridianul primar, acolo se da startul fiecarei noi zile.

Protagonistul filmului traieste pe partea ruseasca, intr-un sat vai de capu lui in care totzi localnicii se ocupa cu industria baleniera iar in timpul liber se mai uita la filme porno pe laptop. Din cand in cand cate un localnic incearca sa traverseze marea spre Alaska dar granicerii americani ii iau la luneta si de regula fugarii sfarsesc in cimitir. Filmul e despre calatoria spre Alaska a baiatului asta adolescent care s-a indragostit de o videochatista de pe unul din siteurile porno pe care isi petrecea timpu liber.

E un film lent si cu dialoguri putzine, dar atmosfera, non-actorii si locurile de la capatul Pamantului sunt deosebite.

TIFF 2021 - filmele ok/bune (3 din 4 stele): The Man Standing Next, Dear Comrades, Night of the Kings, The Mole Agent, Persian Lessons

O misiune pe care TIFFu a onorat-o de-a lungul timpului a fost sa promoveze filme de pe lista scurta a pre-nominalizarilor Oscar la categoria Film Străin. Uneori si filmele nominalizate, dar alea ajung oricum repede pe Netflix, HBO etc., ma intereseaza mai mult cele care nu prind nominalizare oficiala. Fara festivaluri acele filme - adesea valoroase - raman ratacite intr-un limbo de marketing, abia de catziva ani incoace li se face o oarecare reclama in perioada pre-nominalizarilor.

Nu-s neaparat capodopere dar sunt filme de la bune in sus, exotice si pe subiecte de care cinemaul american nu se atinge. Nici macar nu m-as limita cu recomandarea doar cele care prind lista finala. Sunt interesante aproape toate submiterile oficiale (lista oficiala e pusa anual pe Wikipedia), practic fiecare tzara are voie sa propuna un singur titlu si chiar daca se mai merge pe pile, relatzii sau sensibilitatzi politice e interesant de vazut care anume e acel unic titlu ales de fiecare tzara. 

Sunt surprins placut de cate ori vad ca o tzara submite un film horror sau fantastic (vezi submiteri recente din Indonezia, Tailanda, Guatemala, Ungaria), ceea ce pentru poporul român ar fi de neconceput. Noi mergem direct cu snuff movie - am avut ceva succes cu cazul Colectiv, probabil urmatoarea submitere va fi o ecranizare a crimelor din Caracal. Sau a congresului PNL care l-a ales pe Câțu.

In postarea asta zic de cateva astfel de submiteri - una care a si prins nominalizare Oscar dar nu pentru film strain ci pentru documentar, si una care a fost descalificata pe criterii de neeligibilitate etnica.

The Man Standing Next

(regizat de Min-ho Woo, nu-l stiu)

Un fel de De ce eu? despre momentul dubios din 1979, cand un securist de-al lor (chiar sheful Securitatzii) l-a asasinat pe dictatorul de atunci al Coreei de Sud. Ceea ce nu se prea stie la noi e ca a avut si Coreea de Sud catziva dictatori, cateva revolutzii nasoale, foamete etc. dar nu se vorbeste cu acelasi aplomb ca despre dictatorii din Nord ca nu da bine (=erau pusi de CIA si nu erau comunisti). Momentul 1979 a fost unul deosebit - a generat multa valva fara sa schimbe cu adevarat nimic, a pus capat unui dictator (care nu mai raspundea la comenzile CIA) ca sa faciliteze instaurarea altuia, iar fraieru care a facut-o si credea ca astfel a eliberat poporu a fost spanzurat ultrarapid sa n-apuce sa dea din casa. Pana la urma dupa 40 de ani s-a facut totusi filmu asta, dar nici filmu nu da din casa ce nu se gasea oricum pe Wikipedia. Plus ca filmul n-a prins nici lista scurta de la Oscar, deci se va stinge in oarecare obscuritate.

Ca sa pricepi ce se intampla cu Romania de 30 de ani (si cu Ucraina, si zona asta in general) e important sa urmaresti thrillerele politice coreene recente - pe langa asta de aici, am mai scris cu ocazia unor TIFFuri trecute despre A Taxi Driver si The Spy Gone North (cel mai bun dintre cele trei). Curios ca cu toata social media si globalizarea nu prea ajung la noi filmele astea, decat cu ocazia TIFFului. Dupa cum n-ajung nici filmele despre dictaturile sud-americane de dreapta - n-au nicio sansa sa concureze cu filmele Marvel despre cum aduce Captain America meritocratzie in estu Europei.

In final afli ca lumea in care traim nu e decat un penibil joc de Risk in care vreo 3 puteri militare fac tot ce le sta in putintza sa polarizeze populatzii, sa destrame tzari, sa elibereze resurse in schimbul unor promisiuni abstracte - Iluminism Chinezesc, Meritocratzie Americana, Glasnost, Valori Ortodoxe, Raiul pe Pamant etc. Metoda americana e in mod particular perversa, invaluita in pop culture si mai abila in a-si delega asasinatele si genocidurile (recomand si cartea The Jakarta Method despre "succesul" condamnarii comunismului in Indonezia).

******************************************************

Dear Comrades!

(regizat de Andrei Koncealovski, fratele lu Nikita Mihalkov si autorul lui Tango and Cash)

La 85 de ani, Koncealovski e una din cele mai interesante figuri ale cinemaului rusesc - pe de o parte are legaturi directe cu cinemaul rusesc clasic (e fratele lui Nikita Mihalkov), pe de alta parte a facut Tango and Cash cu Sylvester Stallone. A revolutzionat teatrul rusesc modern, a lucrat cu Tarkvoski la Andrei Rubliov, si-a facut de cap pe la Hollywood cu Danny Trejo, Stallone, Rebecca De Mornay, a semnat petitzia pentru eliberarea trupei Pussy Riot dar si-a exprimat si admiratzia pentru anexarea Crimeei de catre Putin. A avut cinci neveste pe care le-a promovat in roluri principale ale filmelor sale, inclusiv pe asta de acum (cu 40 de ani mai tanara) care joaca protagonista din Dear Comrades!

Cinematografia alb-negru a filmului e superba, povestea e intensiv politica, despre masacrul de la Novocherkassk din 1962 cand o greva a muncitorilor din regiune a fost inabushita in sange de lunetisti KGB care au dat ulterior vina pe armata. S-a generat o confuzie comparabila cu revolutzia noastra din 89, de fapt strategia generala e chiar recognoscibila - cu institutziile statului scornind tot felu de mushamalizari, cu cetatzenii polarizatzi intre nostalgii staliniste, idealuri leniniste si loialitate fatza de familie. Protagonista filmului (jucata de nevasta regizorului, prezentatoarea TV Iulia Visotzkaia) e o membra de partid in cautarea fiicei care nu s-a mai intors acasa dupa macelul public - practic o piatza intreaga a fost spalata in sange si reasfaltata peste noapte ca era prea complicat sa se spele sangele.

*******************************************

Night of the Kings

(regizat de Philippe Lacote din Coasta de Fildesh)

Anu trecut Africa a avut doar filme pe lista scurta a pre-nominalizarilor Oscar: The Man Who Sold His Skin din partea Tunisiei si asta din partea Coastei de Fildesh. Primul a fost chiar nominalizat, astalalat a aparut doar pe lista scurta dar a facut ceva valva prin festivaluri deoarece e printre putzinele filme care au iesit in urma razboiului civil din Coasta de Fildesh (acea "primavara araba" care a exaltat utilizatorii de Iphone si Twitter, in realitate o serie de razmeritze de hashtaguri care au degenerat in razboaie civile despre care nu mai zice nimeni nimic in social media).

Povestea din film se petrece in MACA, o celebra pushcarie din jungla ivoriana folosita deopotriva pentru hotzi de buzunare, psihopatzi si pentru detzinutzii politici ai recentelor razboaie civile. Populatzia inchisorii a devenit in timp o micro-societate unde paznicii au doar un rol formal - locatarii sunt organizatzi in triburi ale unui ecosistem izolat ce interactzioneaza rareori cu autoritatzi externe (care oricum se schimba in functzie de cum decurge razboiul civil).

Filmul e inspirat partzial de situatzia sociala postbelica de pe-acolo si partzial de basmele celor 1001 de noptzi: un tanar puscarias cazat la MACA trebuie sa spuna o poveste care sa captiveze populatzia inchisorii pe parcursul unei noptzi cu luna plina. Daca lumea se plictiseste inainte sa vina dimineatza, povestitorul va fi omorat. In public mai apar diverse personaje exotice din inchisoare, cum e tipu asta din poza de mai jos pe care poate-l stitzi din filmele lui Leos Carax.

Suna a film musai de vazut? S-ar putea sa fie musai, dar eram cam obosit si mi s-a parut prea lung.

******************************************************

The Mole Agent

(regizat de Maite Alberdi, prima femeie din Chile finalista la Oscar)

Asta e unul din documentarele care a rivalizat la Oscar cu al nostru Colectiv, dar a pierdut in fatza filmului cu caracatitza de la Netflix. E ingenios facut, povestea reala documentata fiind reframeuita sa para film politzist: un pensionar e angajat sa se infiltreze la un azil de batrani ca sa investigheze suspiciunea ca ingrijitoarele de acolo mai fura sau nu au grija de clientzi cum trebuie. Inarmat cu niste ochelari cu camera video si un Iphone pe care isi inregistreaza observatziile, batranul isi face treaba meticulos si amuzant, mimand o poveste noir cu detectivi.

Stand el acolo, intra in vorba cu clientela azilului si afla una alta despre cei care s-au retras acolo - unii ca sa moara, unii pentru ca s-au dementzat si nu mai pot trai neasistatzi, unii pentru ca vad o distractzie si o oportunitate de a cunoaste oameni noi la 80 de ani. Are ceva in comun cu Derek (serialul lui Ricky Gervais), care fusese conceput asemanator, tot ca un mix de mockumentar si documentar real, doar ca aici comedia nu e premeditata si nu exista actori. Sunt doar locatarii reali si angajatzii azilului de batrani, plus personajul principal care a fost platit de producatori sa scoata la lumina gerontofobia societatzii moderne si conditzia varstnicului in societatea moderna.

Dar sigur ca Oscarul a trebui sa mearga la zoofilu ala cu caracatitza lui care n-a facut decat sa-mi starneasca apetitu pentru tentacle porn si caracatitza prajita cu rozmarin. Stiu, peste toate metehnele mai sufar si de speciism.

**************************************************

Persian Lessons

(regizat de Vadim Perelman, autorul lui House of Sand and Fog)

Cine a mai urmarit razboiul rece dintre Putin si restu planetei a remarcat probabil narativa conform careia Rusia, valorile traditzionale si ortodoxia ar fi amenintzate de fascismul care se razbuna acum pe victoria ruseasca din al doilea razboi mondial. Cu amenintzarea fascista se razboiesc si ucrainienii din Donbass, si transnistrenii, si Bielorusia, si zilele astea Kazahstanu. Sexo-marxistii nostri sunt fascistii lor, legionarii nostri sunt liberalii lor (ma rog, si ai nostri) - ce vremuri interesante traim in plan terminologic.

Beneficiind de complicitatea regizorului ucrainean Vadim Perelman, care are un renume cat de cat internatzional (debutul sau a ajuns direct la Oscaruri in urma cu 20 de ani), si observand ce bine prind filmele despre Holocaust la Oscar, bielorushii au sperat sa dea lovitura cu filmu asta. Din pacate a fost declarat neeligibil la Oscar fix pe criterii natzionaliste, din cauza ca aproape nimeni in afara de producatori nu e bielorus. Regizorul e ucrainean, scenaristul e rus, actorii-s nemtzi, protagonistul e chiar argentinian (baiatu asta din 120 BPM), asa ca triumful Bielorusiei la Oscaruri mai are de asteptat. Cotele de diversitate etnica impuse la Oscar pentru filme americane nu se aplica si la categoria Film Străin.

Material de Oscar ar fi aici, in sensul ca bifeaza o retzeta ce si-a dovedit succesul - poveste despre Holocaust cu un prizonier simpatic al unui lagar de concentrare si un ofitzer nazi capricios. Cei doi joaca un joc intelectual pe viatza si pe moarte: prizonierul pretinde ca ar avea origini iraniene si se ofera sa il invetze limba farsi pe ofitzerul nazist. Problema e ca protagonistul nu stie o boaba de farsi si inventeaza cuvinte pe care tre sa aiba grija sa nu le uite. De aici apar unele situatzii amuzante, umpic de suspans - desi credibilitatea unor faze e cusuta cu atza alba, personajele-s intense iar povestea are la baza material literar (al lui Wolfgang Kohlhaase, celebru regizor/dramaturg al Germaniei comuniste).

TIFF 2021 - Filme meh (2 din 4 stele) partea 3: The Penultimate, New Order, Prisoners of Ghostland, Wolfwalkers, Voice of Silence, Conference

Tot filme meh de la TIFF, desi la unele am intrat cu convingerea ca vor fi destul de cool, ori am trait cu iluzia ca sunt cool pentru aprox. juma de ora in timpul vizionarii.

Precedentele postari despre TIFF 2021 sunt aici (despre seriale), aici (despre filmele nashpa), aici si aici (despre alte filme meh).

 *****************************************************

The Penultimate

(regizat de Jonas Kaerup Hjort, debutant danez)

Debut ambitzios-riscant care duce cu gandul la Kafka si la scriitori post-kafkieni (e.g. Brian Evenson, PK Dick). Din pacate n-am priceput nimic pana la sfarsit si nici n-am ramas intrigat, ci doar surmenat. Se urla foarte mult, ori nu se spune nimic, comunicarea articulata fiind aproape absenta.

Titlul m-a dus initizial cu gandul la The Penultimate Truth al lui Philip Dick - o societate psihotica in care comunicarea articulata si-a pierdut sensul traieste intr-o retzea de bunkere care ar putea fi o mega-puscarie sau o societate autosuficienta de locatari obisnuitzi cu intunericul si practicand diverse forme de democratzie ritualica (decapitari pe baza de vot, scoatere de oameni din "sistem"). Protagonistul vine din exterior sa citeasca apometrele institutziei dar devine prizonier acolo, bagat intr-o celula fara vreo explicatzie, apoi interactzionand cu personaje tot mai absurde - un contabil sinucigash, o gagica geloasa, o mireasa. Progresia evenimentelor nu are insa logica, nici regizorul n-a avut chef sa stea la proiectzie pana la capat, desi era pe-acolo sa dea explicatzii.

Legatura pe care am facut-o cu PK Dick s-ar putea sa fie doar in capul meu. Cromatica gri-maro contribuie la feelingul kafkian, aduce aminte si de Brazil, desi nu e nimic funny aici. Referintza principala creca e totusi cinemaul absurd al lui Roy Andersson insa fara talentul acestuia pentru dozaj si montaj, rezultatul e mai mult tortura decat cinema. E un film care tzine cu orice pretz sa atraga atentzia iar obiectivul asta e atins, nu e usor de uitat. Valoarea lui depinde si de ce va face autorul in continuare (poate as fi ramas cu o senzatzie similara daca eram contemporan cu debutul lui David Lynch) dar deocamdata e o galushka greu de inghitzit si de pus in context.

***********************************************************

Prisoners of the Ghostland

(regizat de Sion Sono, veteran al TIFFului)

Filmul asta n-are nicio scuza pentru ca a iesit atat de prost, decat poate faptul ca japonezul Sion Sono nu prea stie engleza si nu s-or fi intzeles cu el nicicum, l-au lasat sa faca ce vrea. Si el si Nicolas Cage au fost in anii recentzi musafiri la TIFF, poate ca chiar asta sa le fi inlesnit colaborarea improbabila.

Filmul incepe ca un gangster movie, evolueaza intr-o parodie Rob Zombie si mai apoi intr-o imitatzie palida dupa Sukyiaki Western Django. Bugetu e prea mic, gagurile prea inabushite, ideile prea random. Fura elemente si din Mad Max, poate si El Topo ca sa faca filmul mai referentzial, dar nimic nu se leaga, sunt probleme mari cu succesiunea evenimentelor si motivatzia personajelor, ramaia cu impresia ca s-au taiat din greseala scene esentziale la montaj. Catziva actori-cheie incearca zadarnic sa salveze situatzia - Sophia Boutella (munceste si ea la un portofoliu de roluri stupide) si Bill Moseley (din filmele lui Rob Zombie). Nicolas Cage da dume si se simte bine dar cam atat. Settingul e un sat japonez cu un guvernator american pedofil intr-o lume postnucleara insa decorurile nu-s finisate, ramai cu impresia de platou de filmare incropit la repezeala din recuzita ramasa de la alte filme. Povestea pare determinata nu de vreun plan/scenariu, ci de obiectele de recuzita de care au reusit sa faca rost.

Nicolas Cage traieste o post-cariera a rolurilor aberante, s-a transformat intr-o figura pulp cinema de cand marile studiouri nu l-au mai bagat in seama. Unele din aceste roluri sunt memorabile - filmul asta a fost recomandat celor care au apreciat Mandy insa comparatzia e injusta. Aici lipseste si stilul, si noima, si scenariul; sunt tentat sa atribui vina japonezului Sion Sono care deja de catziva ani nu mai e in stare sa faca un film coerent si nimeni nu a cutezat sa-i faca ordine in ganduri.

**************************************************

Voice of Silence

(regizat de Hong Eui-jeong, debutanta)

Nici thrillerul corean al TIFF n-a fost in 2021 chiar ce trebuia, desi am intzeles ca e un megasucces la ei acasa. E mai putzina violentza, mai mult sirop si predictibilitate decat am fost obisnuitzi. Pe masura ce creste popularitatea si vizibilitatea cinema-ului din Coreea de Sud apare si un fenomen de convergentza cu standardele Hollywoodului. Cand vine vorba de popularitate de masa cerintzele converg spre un punct comun precis masurat de algoritmii de marketing. Beatitudinea mediocritatzii nu are specific natzional, e codificata in ADN-ul uman.

Filmul incepe bine, pentru cam o juma de ora am sperat la ceva super-entertaining. Protagonistii povestii se ocupa cu rezolvatu de chestii pentru mafia locala - ingropat oameni care tre sa dispara, sechestrare de persoane rapite, prepararea instalatziei pentru torturi.

Vine un moment in care protagonistii sunt insarcinatzi cu sechestrarea unei fetitze in vederea rascumpararii. Cel care tre sa se ocupe de paza fetitzei e insa mut si comunicarea cu el e deficitara, totusi intre el si fetitza rapita se incheaga un fel de simpatie care ii erodeaza interlopului loialitatea fatza de superiori. Apar incurcaturi, politzia da tarcoale, pana la urma filmul care se anuntzase un thriller violent devine un sirop family-movie care putea fi o comedie româneasca de Dan Chișu.

Cel mai bun lucru e actorul asta tanar care joaca rolul mutului, il stiam din Burning, ecranizarea dupa Murakami.

*************************************************

New Order

(regizat de Michel Franco, mexican destul de cunoscut)

Un film violent si intens politic pe subiectul Eat the rich! dar violentza se intampla in afara cadrului vizual ceea ce e oarecum frustrant. Ramane interesanta fatzeta sa politica, cu un final intentzionat ambiguu sa stai sa povestesti pe marginea lui. Filmul a fost boicotat ca fiind rasist din cauza trailerului prost intzeles de suferinzii de deficit de atentzie.

Incepe cu o nunta de bogatani undeva prin Mexic, peste care dau buzna niste săraki inarmatzi care jefuiesc si omoara bogatanii cu complicitatea servitorilor acestora. Armata intervine sa inabushe revolta, iar violentza naste violentza, devine neclar cine pe cine agreseaza si pana la urma Mexicul se trezeste cu prim-ministru un general de armata (o bizara profetzie?). Mireasa apucase sa fie rapita de săraki si sechestrata in sperantza unei rascumparari - o interpretare aparte a obiceiului furatului miresei. Parintzii fetei apeleaza la pile si relatzii sa o aduca inapoi acasa, dar treaba se complica, e plin de oameni rai peste tot.

Comentariile pe IMDB injura copios filmul, de la acuzele de rasism, clasism la cele de apropriere culturala. Filmul evita totusi o pozitzie clara - va enerva si pe stangisti, dar si pe cei de centru-dreapta-modern (cum se numeste la noi fascismul). Ar fi iesit mai misto daca-l faceau horror de-a dreptu si violentza era pe fatza, insa promisiunea respectiva nu e dusa la capat, ceea ce in final mi-a lasat impresia de film fusharit si suprasimplificat acolo unde s-ar fi cuvenit sa fie radical si raspicat.

*****************************************************

Conference

(regizat de Ivan Tverdovskiy, parca a mai fost la TIFF cu Zoology)

Film rusesc anti-entertainment despre echivalentul rusesc al atentatelor 9/11. Cei care suntem pre-mileniali poate ne amintim ca intre 2000 si 2010 rusii sufereau atentate teroriste destul de frecvente din partea separatistilor ceceni, doar ca stirile din directzia aia se fâsâiau repede, noi eram deja setatzi pe "axa Washington", ne ingrijoram mai mult pe seama liceeniilor americani psihopatzi care mai descarcau cate un shotgun in curtea scolii. Mi-a luat mult timp sa realizez asimetria cu care mass-media romaneasca trateaza tragediile de la vestul si estul Romaniei, iar filme ca asta mai ajuta sa umple golurile. Totusi americanii stiu sa monetizeze, sa faca thrillere din propriile tragedii (vezi United 93), in timp ce filmul asta e cam prea sec si face apel la un nivel de empatie care nu mai exista in zilele noastre.

Multe dintre atentatele cecene (care au si ăia motivele lor, dar subiectul lipseste cu desavarsire din discursul public romanesc) s-au sfarsit megatragic. Exista o indispozitzie pentru negocieri din partea rusilor, care mereu dau buzna peste teroristi indiferent de consecintze, cum s-a intamplat si la evenimentul ce sta la baza acestui film. E vorba de criza ostaticilor din teatrul Dubrovka care a durat cateva zile candva in 2002, cu ostaticii intzepenitzi pe scaunele din sala teatrului. Criza s-a sfarsit cu un asalt cu gaze experimentale din partea trupelor antitero rusesti care au afectat in egala masura teroristii si ostaticii. Doua femei au reusit sa evadeze, iar filmul e despre una dintre ele, care s-a retras in calugarie si de 20 de ani revine anual la Moscova sa organizeze alaturi de supravietzitori o comemorare.

Filmul insa nu e despre atentate in sine, cat despre comemorare, cu evenimentele repovestite intr-un fel de memorial al durerii de catre supravietzuitori adunatzi in sala de teatru. Putea fi un documentar, nu se prea justifica formatul in care e facut - nici ecranizare a evenimentelor, nici documentar, iar durata de 2 ore e prea mult pentru asa ceva.

*****************************************************

Wolfwalkers

(regizat Tomm Moore si Ross Stewart, echivalentul irlandez al Studioului Ghibli)

Dragutz desenat si superb animat in 2D, insa povestea e strict pentru copii mici si foarte mici, parca mai infantila decat precedentele succese ale studioului irlandez (The Secret of Kells, Song of the Sea, The Breadwinner). Studioul se numeste Cartoon Saloon si si-a propus sa devina cu orice pretz un competitor european la studiourile Ghibli. Se lucreaza nu atat la povesti interesante, cat la o identitate vizuala inconfundabila cu animatzie inovativa. Si poate un specific cultural local (irlandez, celtic) mai puternic decat la Ghibli, unde parca povestile sunt mai internationalizate, inclusiv la nivel grafic (vezi decorurile inspirate de orase europene vizitate de Miyazaki).

Wolfwalkers e o poveste eco cu varcolaci, o moda recenta de a mixa ecologismul cu mitologia (inclusiv la noi, vezi BD-ul Știma Apelor care are un vibe similar). In satul Kilkenny (unde isi are sediul studioul Cartoon Saloon) satenii au o relatzie tensionata cu lupii din padurile din apropiere, cam cum au românii cu urshii in ultima vreme. Un vanator cu vocea jucata de Sean Bean tot merge la vanat lupi, pana cand fiica lui e muscata de un varcolac si devine la randul ei lup. Ceea ce deschide un discurs despre diversitate, tolerantza si acceptare - si lupii sunt oameni etc. Toate personajele negative-s masculine, toate personajele pozitive sunt feminine sau animale, deci totul e corect incadrat.