TIFF 2021 - serialele: Riot Police, The Investigation, UFO(s)

Cu ocazia TIFFului am remarcat cat au crescut pretzurile in baruri si terase, dar asta nu tzine direct de TIFF ci de relansarea economica HoReCa care a profitat de caracterul festiv al TIFFului ca sa obisnuiasca lumea cu 30 de lei limonada. Erau primele semne ale Câțocrației, ale ceea ce ni s-a vandut drept relansare economica. Noroc cu vibe-ul neocomunist al TIFFului - nimic nu e mai placut decat sa critici capitalismul in timp ce bei un vin de un milion juma sticla la Casa TIFF, conversand cu o producatoare nemtzoaica care se plange de chiriile din Berlin.

Filmele sexo-marxiste din program nu-s chiar dominante, dar sar tot mai puternic in ochi, alese pe principiul obrazniciei - posibil ca s-au strecurat ceva comunisti in echipa lui Chirilov, caci inclusiv in ziarul festivalului se citeaza tot mai des din carnetul micului propagandist. TIFF-ul a avut dintotdeauna mesajul subliminal ca Mosh Craciun nu exista, insa sexul anal da, dar acum mai vine si cu o componenta politica. Acu 10 ani un film gay era un film gay si atat, stiai ce o sa-tzi fluture prin fatza ochilor, acu insa treaba s-a complicat mai rau decat conflictul dintre feminism si transgenderism.

N-am vrut sa opresc blogu asta inainte sa implineasca TIFFu 20 de ani. Am partikipat la toate 20 de editzii, inclusiv cand nu locuiam in Romania. La fiecare editzie am vazut minim 10 filme (si maxim vreo 40) - un proiect personal al rezilientzei in fatza filmelor proaste (n-am iesit de la niciunu desi am fost amenintzat ca mi se dau papucii daca nu ies) si al descoperirilor de cineasti geniali cu ani buni inainte sa auda restu lumii de ei (sindromul "I knew it before it was cool"). Am prins in timp real inceputurile carierelor lui Gondry, Mads Mikkelsen, Sorogoyen, Refn, Villeneuve pe cand n-auzise nimeni de el, ascensiunea si apusul unor Von Trier, Kim Ki Duk ori Moodysson plus elemente de memorabilia de care nu-i pasa nimanui; am prins cronicile enervante dar si pe cele cool ale regretatului Leo Sherban, cronicile doar enervante ale lu Gradinaru si cele doar cool ale lui Marculescu, am prins partyurile la care se intra pe sub mana, ca Dragnea la Trump, fara sa realizam ca intr-o zi ar putea deveni chestiune de "cumparare de influentza" si Stat de Drept.

M-am pozat cu Madalina Ghenea dar l-am ratat pe Nicolas Cage ca plecase sa manance gulash secuiesc. M-am dat gay ca sa intru la partyuri queer, m-am dat tzigan sa intru la partyuri cu tematica gypsy, m-am dat manelist sa intru la partyuri cu manele, m-am dat scenarist ca sa intru la discutzii despre pitchuri si m-am dat critic venit din strainatate ca sa primesc acreditari. Am practicat toate formele de apropriere culturala, mi-am distrus ficatul si am scuipat semintze pe jos in cinemaul Arta. Au fost 20 de ani frumosi, cu aproape tot atatea guverne la conducerea tzarii, insa nu pot sa nu observ ca cele mai reusite editzii TIFF au fost cele sub guvernare PSD. Am prins isteria legionarilor din presa clujeana suparatzi ca se dau filme cu gay in aer liber, precum si exaltarea hipsterilor cand a facut Tudor Giurgiu un film despre un threesome cu Tudor Chirila (si ulterior unul cu procurori... film, nu threesome).

In fine, ma asteptam la mai mult fast pentru aniversarea de 20 de ani a TIFFului, mai ales ca Câtzu ne promisese ca asta e vara in care recuperam distractzia pierduta, ca am infrant virusu prin masuri de un succes necroliberal fara precedent. Contrar asteptarilor, a fost una din cele mai serbede editzii pe care mi le amintesc. Lumea cu care ma mai vedeam pe la TIFF a inceput sa se cam lase de baut, autobuzu oficial n-a vrut sa ma duca la partyuri, nu se mai practica facutu rost de invitatzii da mai bine ca nu m-am dus ca am intzeles ca la petrecerea finala s-a dus Jandarmeria peste ei ca depasisera ora de linishte. Daca in editziile precedente am avut ocazia sa vedem la Cluj vedete semi-apuse (dar orishicum vedete) precum ca Alain Delon, Sophia Loren, Nicolas Cage etc., la aceasta editzie vedeta de prim rang a fost un balerin rus cu fatza lui Putin tatuata pe piept.

Filmele debutantzilor au fost atat de proaste incat m-am bucurat sa-i vad cum stateau intr-un coltz cu un pahar de Cola si nu voia sa intre nimeni in vorba cu ei la petreceri (am intrat totusi la una) - o mica razbunare meschina pentru orele pe care mi le-au risipit la filmele lor. Au fost si ceva filme bune dar le-am vazut abia dupa festival - stiind ca aveam sa le prind la Victoria, HBO sau TIFF Unlimited am preferat ca pe durata festivalului sa incurajez obscuritatzile si debuturile, un experiment pe care l-am mai facut, dar niciodata nu l-am regretat ca anu asta. Desi pe ansamblu n-a fost o editzie mai slaba decat altele recente, daca ma limitez la sectziunile carora le-am acordat prioritate (Competitzia de debuturi, sectziunea ungureasca, sectziunea horror) a fost cam varza - iesisem din festival cu senzatzia ca a fost cea mai naspa editzie ever. Am lasat sa treaca cateva luni sa mai vad din titlurile pe care le ratasem ca sa concluzionez ca pana la urma n-a fost chiar un dezastru... desi departe de fastul pe care-l asteptam la aniversarea a 20 de ani de TIFF.

Nu e neaparat vina TIFF-ului, e vorba si de filmele facute in 2020 in conditzii de pandemie, filmate intr-un cadru inchis, uneori in 2-3 camere. Unii regizori au incercat sa-si tortureze imaginatzia in conditzii de lockdown dar putzini au reusit sa faca ceva macar amuzant. Marii regizori promovatzi de TIFF in trecut - Kim Ki-Duk, Von Trier etc. au cam fost cancelatzi sau omoratzi, iar tinerii shacali care vin sa le umple papucii nu detzin virilitatea toxica necesara, n-au nici umor, nici imaginatzie, nici nimic de spus in general.

Cea mai mare dezamagire a fost totusi ca n-am prea prins filme in aer liber. Dupa foarte placuta editzie de anul trecut, cu proiectzii open air pe vreme excelenta, ma asteptam la ceva similar dar cumva au inghesuit toate proiectziile in aer liber de la aceeasi ora si n-am putut prinde mai mult de un film pe seara in afara cinematografelor. In schimb s-a integrat cumva Florestiul in TIFF - o subtila promisiune a urbanizarii acestei bizare localitatzi care n-ar trebui sa existe dupa regulile urbanismului occidental (un fel de Transnistria a Clujului).

O chestie ciudata e ca la editzia asta au inceput sa se dea seriale - fie un binge de un sezon intreg, fie un calup de cateva episoade sa deschida apetitul pentru vreun serial recent lansat. Au mai fost chestii de astea, HBO mai facuse reclame la seriale TV cu cate un episod pilot/promo, dar acum aceasta sectziune n-a mai gravitat in jurul productziilor HBO oficiale, ci a oferite programe de binge watching lungi pentru productzii obscure europene care n-au parte de suportul marilor platforme de streaming (dar pe care probabil HBO are de gand sa le distribuie, asa ca testeaza apele pe la festivaluri).

Primu dintre serialele din program, spaniol, e MUSAI de vazut, scenarizat si in mare parte regizat de Rodrigo Sorogoyen, un musafir vechi al TIFFului despre care in maxim 10 ani se va vorbi cum se vorbeste azi de Villeneuve. Al doilea, danez, e creatzia lui Tobias Lindholm (co-scenarist la Another Round), iar al treilea o hipstereala frantzuzeasca amuzanta. De data asta le prezint in ordine inversa, incepand cu cel mai bun: 

Riot Police

(regizat de Rodrigo Sorogoyen)

Cine-l stie pe Sorogoyen nu va ezita sa se uite la filmul asta - majoritatea episoadelor sunt regizate si scrise chiar de el, in acel stil ultradens si intens cu care ne-a obisnuit in lung-metrajele sale (May God Save Us, The Candidate, Mother au fost toate prezentate pe blogu asta ca filme musai, autorul fiind o prezentza constanta la TIFF). 

Cine nu-l stie, ar putea fi atras macar de subiectul intrigant - soarta unei echipe de jandarmi-scutieri (asa zisele "tzestoase") a caror meserie e sa dea cu pulanu si al caror hobby e sa colectzioneze fulare de la microbistii pe care i-au caftit pe la meciuri (personajele sunt responsabile cu ordinea publica in preajma stadionului Real Madrid).

Grupul de tzestoase se nimereste intr-un incident care se lasa cu moartea unui imigrant de culoare, ceea ce naste o situatzie de tip Black Lives Matter cu multe scandaluri politice si dorintza poporului de a vedea capetele jandarmilor pe tava cu orice pretz. Apare si DNA, si activitistii, si "antreprenorii" disperatzi totzi sa profite cumva de situatzie. Nu zic mai multe ca am si preteni care au mancat bataie de la jandarmi, dar si cunostintze care lucreaza in jandarmerie si-mi povestesc lucruri cu care nu se confrunta aproape nimeni la locul de munca de zi cu zi. Serialul face o treaba excelenta din a scoate in evidentza ambele perspective, iar dpdv tehnic - regie, dialoguri, actori - totul e perfect, musai de vazut, are inclusiv un episod din ăla gen "batalie" care n-ar face nota discordanta nici in Game of Thrones (sigur, cu pulane in loc de sabii si ultrashi in loc de zombie).

*****************************************************

The Investigation

(regizat de Tobias Lindholm)

Tobias Lindholm a fost implicat, ca regizor sau scenarist, in majoritatea filmelor daneze care au facut valuri in ultimii ani, inclusiv la Oscaruri: Another Round, A War, The Hunt. Acu vine cu aceasta miniserie de 6 episoade, despre un eveniment supramediatizat din 2017 - cand un inginer-antreprenor promovat in mass media lor, un fel de Elon Musk, si-a construit un submarin artizanal personal si tot aparea la televizor cu el. Intr-o buna zi, la bordul submarinului cu care se dadea el prin Marea Baltica a disparut subit o jurnalista, cu explicatzii destul de bizare din partea proprietarului submarinului, care si-a scufundat intentzionat submersibilul ca sa stearga dovezile. Fantezia stangistilor conform careia Bezos si Elon Musk sunt probabil niste canibali psihopatzi a capatat in acest caz un contur destul de concret (The Guardian nu se mai satura sa scrie despre caz prin 2017-2018).

Filmul exceleaza prin actori, desi suspectez ca Danemarca are maxim 10 actori pe care-i vad in toate filmele lor (aici Soren Maulling, Pillou Asbaek din Game of Thrones). In schimb pacatuieste prin factorul entertainment - abordarea e documentaristica (desi se mai facuse un documentar despre acest eveniment). Povestea se concentreaza pe eforturile bugetarilor care au investigat cazul (probabil si la ei imaginea bugetarului trebuie spalata cu astfel de filme) si evita sa il depicteze pe agresor, nici macar nu i se mentzioneaza numele (tre sa citesti articolele Wikipedia si The Guardian in paralel cu vizionarea). Cum ar suna sa se faca un serial despre Charles Manson in care nici Charles Manson nu apare, nici numele nu i se mentzioneaza, desi toata lumea stie ca e despre el. Repet, un documentar pe tema asta se facuse deja, de la serial asteptam altceva; nici nu i se justifica durata de 6 episoade, incapea lejer intr-un lung metraj de 2 ore daca se edita materialul mai cu grija. Dar pasionatzii de thrillere politziste daneze vor gasi aici ceva pe gustul lor.

Povestea e rotunda si finalizata complet, deci ori ramane la stadiul de miniserie ori va deveni un fel de antologie true crime daneza in spiritul American Crime Story.

********************************************

UFOs

(creat de Clemence Dargent si Martin Douaire, nu-i cunosc)

Serial cu episoade scurte (sub jumatate de ora) despre un institut francez din anii 70 pentru investigarea fenomenelor OZN. Cica institutul a existat pe bune, a fost supus la tot felu de presiuni politice si bugetare ca avea dificultatzi in a-si justifica existentza, asa ca e o buna ocazie sa se faca misto de el si de politica vremii. Desi acu cateva zile s-a anuntzat ca Pentagonul isi deschide propriul departamentul pentru studierea OZNurilor, deci e genul de chestiune care se transforma pe neasteptate din parodie in ceva serios, si dupa aia te pomenesti ca nu mai ai voie sa razi.

Serialul e o hipstereala la limita parodiei X Files - ceva din filmul cu Louis de Funes si extrateresti, ori din mai recentul Coin Coin, niste piste false spre Men in Black, mult sitcom de birou si niste ironii postmoderne (astrologie, spioni KGB, un personaj gay bagat cu fortza in poveste, un personaj feminin bizar jucat de tipa ochioasă din Benedetta, vezi poza de mai jos). 

Majoritatea cazurilor OZN investigate se dovedesc a fi farse sau accidente - un device ratacit de echipa de turneu a lui Jean Michel Jarre, hippiotzi care vad OZNuri cand se drogheaza, tzarani care dau vina pe OZNuri cand le dispar vacile, o arma secreta a armatei franceze, o secta, KGB, SRI, FBI etc. Personajul principal e directorul institutului care investigheaza acele cazuri, surghiunit in urma unui accident ingineresc catastrofal si incercand sa-si salveze reputatzia, dar afundandu-se si mai mult din cauza birocratziei si a presei de scandal care de regula documenteaza fenomenul OZN sub pretentzia de "jurnalism de investigatzie".

Am gasit totusi serialul cam infantil iar umorul cam fortzat (intzeleg ca unii sunt actori de comedie consacratzi in Frantza, care-s amuzantzi doar daca-i stiai dinainte). Singura dumă la care tzin minte ca am ras e cand vine Steven Spielberg sa ceara personajelor consultantza pentru Close Encounters of the Third Kind. Nu cred ca ma mai uit la un eventual sezon urmator, desi asta se termina cu un cliffhanger mare (insa nici nu sunt semne ca ar continua).