Monday, December 24, 2012

Portofoliul de presa Biro 2012. Si ultimele concerte.


 
- Eu sunt Biro, ala cu rubrica de jazz de la Dilema, ii marturiseam unei gagici mai deunazi, intr-un gay bar din Cluj, incercand sa o impresionez cu ce aveam si io la indemana, sa ma strecor in sufletul ei, sa intind un pod de flori spirituale peste generatzii.
- Nu te cred, zice ea. Biro e un tip genial, tu esti un dobitoc.
Pana azi inca n-am reusit sa decid daca e ok sa o iau ca pe un compliment, ori dimpotriva. Cert e ca am trait un fel de experientza extracorporala, incercand sa ma dezic de mine, cel care eram acolo, fara sa pierd totusi legatura cu propriul creier de care, pana gasesc o solutzie mai buna, inca depind. Asa trebuie sa se fi simtzit Dan Diaconescu cand a demisionat din Partidul Dan Diaconescu.

E posibil ca incidentul sa aiba a face cu recentul sfarsit al lumii care a trecut pe nesimtzite, ca si celelalte dinaintea lui, insa a lasat cu certitudine urme emotzionale si spirituale in fiecare dintre noi. Am realizat cu ocazia asta ca sfarshitu lumii e ca un fel de sfarsit de saptamana, o scurta pauza inainte sa inceapa o noua lume la fel de kkt, cu o noua Luni dimineatza la fel de oribila ca si cele de dinainte. Scriu aceste randuri in timp ce la televizor cateva sute de zombie scutura gardurile curtzii lui Gigi Becali care le imparte prin gard bancnote de 500 000 in schimbul promisiunii ca il vor vota presedinte. Mi-au ramas toate sperantzele in expeditzia pe Marte din 2023, pentru care am decis sa-mi depun CVul. Incep sa intzeleg de ce dinozaurii si-au bagat pula, daca-mi permitetzi aceasta exprimare. Creca il aveau si ei pe Becali al lor, prin vreo comisie juridica a vreunui un parlament de 600 de tiranozauri ragaitori si stegozauri regurgitantzi.

In fine, articolu asta e despre altceva, un bilantz rapid al articolelor publicate in 2012 (in alte locuri decat pe blog) si al concertelor la care am mai fost in ultima vreme.


Printre altele am fost, tot zilele astea, un fel de guest DJ in acelasi gay bar mai sus pomenit, in care imi petrec ingrijorator de mult timp in perioada asta - dupa cum ziceam, presiunea sociala de a deveni gay e cumplita la Cluj (parintzi, avetzi grija unde va trimitetzi copiii la facultate daca vretzi sa avetzi nepotzi intr-o buna zi!). Am dat curs invitatziei principalilor promotori si DJ clujeni ai scenei indie, Ale si Silviu de la Slicker, care s-au ocupat de inveselirea mea in timpul acestui scurt dar intens sfarsit al lumii. Serata pomenita a fost dedicata promovarii topurilor de sfarsit de an pe care le-am incropit alaturi de cele doua gazde:
  • un top 20 strict pentru grupul tzinta al Slickerului, adica hipsterii;
  • si un top 10 alternativ, cu albume care ar putea placea hipsterilor daca ar auzi de ele (adica daca ar citi si alte site-uri decat astea care-i spala pe creier, adica Pitchfork si Reforma).

Am mai avut niste articole invitate la Slicker in ultimele luni, unul despre hipsteri si unul despre management si bere. Sper ca cineva se va urni sa faca din Slicker un site profesionist, capabil sa acumuleze traditzie, inainte ca organizatzii religioase de rit dubios precum Reforma sa puna mana pe monopolul hipsterismului romanesc.

Am mai avut asta vara si interviul de la FanSF, care e important nu pt. interviu in sine, cat pt. faptul ca la sfarsitul sau am postat si o scurta proza foarte draga mie, despre vremurile in care imi castigam existentza ca distribuitor Oriflame.

A aparut online si articolul meu din Esquire, un ghid al institutiilor carora tre sa va adresatzi in caz ca incepe apocalipsa zombie.

Sper ca atzi urmarit si articolele din Dilema Veche de anu asta, multe dintre ele sunt inca disponibile gratis. De exemplu cele despre evenimente care au avut loc in Romania in 2012:
  • Cum ar fi asta, despre festivalul horror de la Biertan, primul festival de gen din Romania (gratis)
  • Si asta, despre trupele care au fost la Tuborg Green Fest (gratis)
  • Si asta, despre recentele ispravi ale lui Flea si Frusciante de la Red Hot Chili Peppers (gratis).
  • Si asta, despre coverurile lui John Scofield (gratis)
  • Si asta despre Portico Quartet (gratis)
  • Si asta despre Carlos Bica (gratis)
  • Si asta, despre Jack deJohnette (pe bani)
  • Si asta, despre Phronesis (gratis)
  • Si asta, despre Nils Petter Molvaer (gratis)

Am scris si cateva articole mai patriotice, despre ai nostri:

  • Despre albumu lui Nicu Patoi (pe bani)
  • Despre albumu lui Andries (pe bani)
  • Si asta, despre avantgardistii Avant'n'gard (gratis)
  • Si ar mai fi unu, care apare saptamana viitoare, despre post-rockerii nostri Valerinne, proiect promovat de Marius Costache aka Discordless
Si am mai scris despre fel de fel de albume, majoritatea din jazz, prog rock si world music, ca asta mi-e profilul rubricii:
  • E asta de exemplu, din nou despre hipsteri, in contextul recentului album al lui Maxence Cyrin. (pe bani)
  • Si asta, despre revenirea lui Yoko Ono inainte sa se duca de tot (pe bani)
  • Si asta, despre relansarea celor de la Dead Can Dance (pe bani).
  • Si asta, despre noul album al lui Ian Anderson de la Jethro Tull (pe bani).
  • Si asta, despre o colaborare experimentala extremista dintre psihedelicii norvegieni Westerhus si Endresen (pe bani).
  • Si asta, despre relansarea lui Neneh Cherry (pe gratis).
  • Si asta, despre noul album Van der Graaf Generator (pe bani).
  • Si asta, despre noul album Rush (pe bani).
  • Si asta, despre coverurile de fanfara ale celor de la Dirty Dozen Brass Band (pe bani).
  • Si asta, despre albumul post-mortem al celor de la Esbjorn Svensson Trio.(pe bani)
  • Si asta, despre bassistul Christian McBride (pe bani)
  • Si asta, despre coverurile lui Johnny Winter, de care facea Lansdale misto in Jonah Hex (pe bani)
  • Si asta, despre albumul jazz al nepoatei lui Tolstoi (pe bani).
  • Si asta, despre colaborarea dintre Beck si Philip Glass (pe bani)
  • Si asta, despre colaborarea dintre mali-ezii Miriam/Amadou si diversi hipsteri de prin Noir Desir, Yeah Yeah Yeahs, Scissor Sisters etc. (pe bani)
Daca ar fi sa fac o selectzie de 5 albume dintre toate astea, pe care sa le recomand calduros celor care vor sa o ia pe scurtatura si sa nu mai citeasca toate aburelile pe care le-am scris, as alege cam așa:
  • Philip Glass si Beck - Reworks
  • Nils Petter Molvaer - Baboon Moon
  • Rush - Clockwork Angels
  • Dead Can Dance - Anastasis
  • Neneh Cherry - The Cherry Thing
Deci cam astea au fost in 2012 contributiile mele la presa romaneasca, cu precadere la Dilema Veche, care nu stiu cat mai are de trait acum de cand cu miscarile tectonice produse de mogulul Patriciu; mai exact, se apropie momentul prefigurat de Ray Bradbury, cand presa de cultura va fi scoasa in afara legii. Poate ar trebui sa imi indrept atentzia spre presa golaneasca, spre un nou orizont de cariera in care as putea sa-mi exploatez patentele lingvistice pe care le-am lansat prin acest blog (expresiile "umpic", "la un momendat" si "creca", pe seama carora incepe sa se agite lumea). Am facut-o atunci (acu vreo 6 ani) in urma unui pariu cu un amic filolog, incercand sa verific teoria care zice ca in lingvistica uzul induce regula. Acum ma pomenesc ca citesc grafiile de soiul asta prin perlele de la bac si e-mailuri de la secretare de multinatzionale. In curand vor intra in regulamentul oficial al limbii romane. Language is a virus! Deci a venit momentul in care antrenamentul intru jurnalismul cacanaresc pe care mi l-am cultivat ar putea sa dea roade, ar putea sa-mi faciliteze angajarea la Dan Diaconescu, Click sau careva din astia care fac in prezent legea in mass-media romaneasca. Iar de n-or fi interesatzi de benzi desenate, filme cu zombie si stoner rock, voi invatza sa fac recenzii la meciuri de fotbal, tzatze de vedete, caci nevoia invatza omu.

***********************
Asa, si sa inchei cu concertele vazute in ultima vreme prin tzarile civilizate:

Trebuia sa merg la Morbid Angel dar n-a vrut nimeni sa mearga cu mine asa ca m-am culcat. Am ajuns la halul asta, in care mi-e lene sa-mi misc curu pana la un concert cu Morbid Angel (cu Nile in deschidere!); cand ma gandesc ca acu 15 ani eram disperat sa intru la Sarmalele Reci. Cateva zile mai tarziu, pe cand imi faceam planuri sa merg la Meshuggah, gagica-mea m-a anuntzat ca avem bilete la Tiger Lillies, "aia de care ai scris in Dilema, credeam ca-tzi plac!" Da domle, dar nu cand canta Meshuggah in aceeasi seara; dupa compromisurile pe care le-am facut mergand la Bon Iver in loc de Baroness, respectiv Cocorosie in loc de Eyehategod (incidente pe care le-am documentat aici), am decis ca e ultimul compromis pe care il fac pentru sex.

Am reusit sa ajung totusi la:
    • serbarea de 5 ani de aniversare a comunitatzii stoner din lumea germanica, serbata printr-un concert gratuit a doua trupe aflate la inceput de drum, dar foarte interesante: nemtzii Samsara Blues Experiment si francezii (excelentzi) Mars Red Sky

  •  turneul Rob Zombie-Marilyn Manson, cu Zombie eclipsandu-l categoric pe Manson cu un show imens si plin de circ, asa cum ii shade bine omului; 

  • o serata perfecta cu Katatonia, Alcest si Junius, trei trupe de metal melancolic care se imita una pe alta insa il au fiecare pe vinoncoa;

  • o serbare cock rock cu Steel Panther, autorii celebrului imn "fuck all day, party all night", care au facut vreme de 2 ore misto de vienezi; a fost si singurul lor concert fara tit flashes, desi (conform spuselor trupei) varsta legala pt. sex pe aici ar fi de 12 ani;

  •   o serata gotica cu Lake of Tears si Moonspell, in amintirea vremurilor mizerabiliste ale vietzii mele (cand eram totusi destul de vesel, din cate imi spun prietenii care isi amintesc de mine mai bine decat reusesc eu insumi);

  • un sublim concert cu cea mai cool trupa blues rock aparuta in ultimii 10 ani, Graveyard.

Deci cam asta e. Pana dupa anul nou sunt prin Cluj, daca vrea cineva sa ne batem, sa-mi lase aici un comentariu.

P.S. Da, stiu ca e ajun de Craciun, insa I have no fukkin life, so no fukkin Christmas. Cineva care mai e prin Cluj sa ma scoata la o bere, goddammit.

Sunday, December 16, 2012

Cotidian

Mai de vreo luna am avut bucuria sa particip la umpic de lectura de poezie din partea lui Claudiu Komartin, organizata la ICR-ul vienez, un ultim efort al institutziei inainte sa-si schimbe obiectul de activitate trecand la vandut de calorifere. Memoria m-a servit prost, amintindu-mi-l pe Komartin dintr-un context comun cu al vajnicilor umorishti involuntari, cu sufletele torsionate de spectrul nihilismului si prea mult ascultat de My Dying Bride, pre nume Stefan Bolea si Ormeny Francisc, clujeni de-ai mei altfel. Amintirile erau legate si de niste circuri pricinuite de colaborarea din jurul gaurii negre Egophobia si ceva ciondaneala pe vechiul forum metalfan (in care Komartin era totusi subiect de barfa si nu participant, realizez abia acum si tardiv). Ma rog, ideea e ca nefericita asociere mi-a fost in sfarsit limpezita si acu intzeleg de ce filosofii blackeri clujeni il catalogau drept poet de cenaclu Flacara - poezia lui e naturala, nu un aranjament floral cu ciori crucificate cu capu in jos si nu e nici genu de poet bukowskian care te cheama in centru sa va batetzi cand nu esti de acord cu poezia lui. Lectura a fost pricinuita de aparitzia unei editzii bilingve, tradusa in nemtzeste intr-o colectzie de poezie est-europeana ce pare destul de apreciata de vienezi.

Mi-a atras atentzia asupra evenimentului caprikorn care, de teama ca n-o sa am ce manca cat era plecata la Gaudeamus sa bea cu SFistii romani, mi-a sugerat ca am doua variante - sa-mi lase cheia si ceva in frigider, ori sa ma duc la lectura de la ICR unde va fi bufet sigur si nu e o rushine, caci la Viena e un obicei incetatzenit la pensionarii cu veleitatzi culturale. Am decis ca la ICR as putea impusca doi iepuri, si poezie, si bufet, asa ca am optat pentru aceasta varianta. M-am bucurat sa fiu prins in mrejele evenimentului mic si elegant si sa beau un pahar cu poetul, cu care am schimbat, printre rontzait de grisine, cateva idei de proze horror pe teme cotidiene si cateva barfe despre mediul editorialist romanesc, prin comparatzie cu cel de aici. Am primit chiar si o invitatzie la intalnirea de 1 Decembrie a ICR asa ca a inceput sa-mi incoltzeasca gandul ca, cu un pic de planificare, as putea supravietzui la Viena din bufet in bufet.

Pana la urma am decis de pe urma evenimentului ca toata poezia asta moderna e un truc, ca e de fapt un fel de proza scurta foarte scurta si cu accent pe punchline-uri, ceea ce m-a facut sa ma intreb unde se mai trage de fapt linia de demarcatzie intre poezie si proza in vremurile moderne (nu intre liric si epic, atentzie). Am uitat sa-l intreb pe poet, dar sper sa mai am ocazia. Pana una alta, din cele citite prin paginile cartzuliei lui mi s-a rezgandarit un interes pentru poezie pe care il credeam disparut demult, de prin 1988 cand au venit Mircea Cartarescu si unu Teohar Mihadash (de care n-am mai auzit de atunci) la Casa Pionierului si ne-au citit unele de-ale lor la schimb cu unele de-ale noastre, care eram vajnici pionieri obligatzi de parintzi sa mergem la cenaclu si sa recitam poezii despre mame si Partid (eram prin clasa a 7-a cred).

Si cu ocazia asta mi-a revenit pofta de scris (o nuvela despre calatoria in timp), pentru o posibila noua antologie Millennium Books despre care nu stiu daca s-au anuntzat deja detalii asa ca mai bine nu mai spun nimic.

Wednesday, December 12, 2012

Sfarsitul tragic al unui serial misto: Fear Itself



Neoficial, asta e sezonul 3 din Masters of Horror, unul din serialele mele favorite despre care am tot povestit in ultimii 5 ani, un proiect lansat de Mick Garris (regizorul a numeroase ecranizari de televiziune dupa Stephen King) in care acesta a invitat pe mai marii filmului horror (Carpenter, Miike, Landis, Argento dar si pe unii mai minori cand cei mari, precum Romero, n-au dat curs invitatziei) sa regizeze cate un episod pe sezon, cu sex si violentza fara limite, adesea ecranizate dupa altzi mai mari ai horrorului, de data asta din literatura (Lovecraft, Poe, Clive Barker, Lansdale), si tot adesea avand invitatzi actori cult care s-au consacrat in filme de gen.

Motivul pt care acest sezon are alt titlu e ca serialul a fost preluat de alta companie care a impus, pe langa schimbarea titlului, si cateva modificari mai nasoale: scurtarea episoadelor cu cate 10 minute, eliminarea nuditatii sexuale si potolirea efectelor speciale (manufacturate de cuplul Berger/Nicotero, liderii absoluti ai efectelor speciale necomputerizate - machiaje, prostetice etc.). Aceste compromisuri au ingropat serialul definitiv, mai ales dupa ce multzi din regizorii echipei originale au dezertat (din pacate cei mai importantzi - Hooper, Carpenter, Dante, Argento). Au ramas totusi Landis si Gordon dintre cei vechi, Anderson si Schmidt dintre tineri, si echipa a fost completata cu unii care au avut doar tangentzial treaba cu horrorul (regizoarea lui American Psycho, individu care a facut clipul Can't Touch This al lui MC Hammer(wtf!)) sau unii care s-au lansat recent (autorul catorva din filmele seriei Saw).

Serialul se straduie sa-si respecte blazonul dar sufera nasol inca de la primele episoade, chinuindu-se sa propuna orori fara sange si matze, ceea ce merge uneori (gen Blairwitch Project) dar nu e o chestie pe care te potzi baza pe termen lung. Uneori echipa gaseste metode (audio-vizuale) ingenioase de a sugera oribilitatzi fara sa arate prea mult sange (ex: canibali care fac o ciorba de costitze si o mananca hulpav) ori macar sa dea un simtz al tragicului horror. Dar treaba e pe ansamblu schioapa.

A, si mai e o chestie, probabil CEA MAI nasoala. Episoadele nu mai sunt ecranizari dupa autori celebri - majoritatea sunt scenarii originale ale unor ageamii, cateva sunt scrise de producatorul Mick Garris (care e un mediocru la capitolul asta) iar singurul autor relevant ecranizat nici macar n-are treaba cu horrorul, e Lewis Shiner, membru de baza al generatziei cyberpunk. Creca dincolo de toate lipsurile lui Fear Itself, de la calitatea scenariilor i s-a tras ingropaciunea.

Pana acum dedicam 2-3 articole fiecarui sezon dar prin asta o sa trec mai fusharit ca viatza e scurta, si nici n-o sa mai prezint episoadele in ordine, ci incep cu favoritele mele:

Episoadele faine

Skin and bones. Regizat de Larry Fessenden, un ilustru anonim adus sa umple locurile goale din echipa (mai exact locul lui Carpenter). De fapt e mai mult actor decat regizor, l-am vazut pe ici pe colo in rol de nebun sau drogat (l Sell the Dead, Session 9, Broken Flowers) dar n-am vazut nici un film facut de el. Surprinzator, face un episod mult mai bun decat cei consacratzi, dar cred ca meritele ii apartzin mai mult actorului principal, Doug Jones, celebru pentru a fi facut o intreaga cariera la Holywood fara sa-si arate fatza, caci mereu joaca roluri de monstru, zombie sau extraterestru (Pan's Labyrinth, Hellboy, Men in Black, Quarantine). Aici ii potzi vedea cat de cat fatza, doar dantura i-au inlocuit-o. Jones joaca rolul unui redneck care s-a ratacit in muntzi si a fost crezut mort dar intr-o buna zi s-a intors acasa un pic bolnav, recunoscand ca si-a mancat amicii cat a trait prin muntzi. Familia incearca sa treaca cu vederea aspectul, bucurandu-se ca macar s-a intors, insa prostul obicei de a manca oameni i-a ramas. Asta e unul din episoadele care reuseste sa fie horror doar prin fortza actorilor si a sugestiei.

Community. Alt episod reusit din partea unui regizor doar tangentzial legat de horror, Mary Harron. Ca si American Psycho (singurul ei film horror), reuseste sa se scoata fara efecte speciale si e mai degraba o metafora a capitalismului modern - un cuplu primeste credit pentru o locuintza intr-o comunitate foarte prietenoasa, dar uita sa citeasca clauzele din contract. Printre altele, sunt obligatzi sa faca un copil imediat ce s-au mutat in noua locuintza si sa il creasca in deplin acord cu "regulamentul comunitatzii". Episodul m-a marcat foarte puternic mai ales si mie mi s-a facut o oferta vag asemanatoare cand am incercat sa iau credit pentru un apartament intr-un complex rezidentzial francmasonic. Actorul guest star al episodului e Brandon Routh (noul Superman).

Family Man. Regizat de hong konghezul Ronny Yu, care dupa o stralucita cariera de filme cu karate la el acasa a venit la Hollywood unde incearca sa se infiltreze in nisha horror cu cateva sequeluri slabutze: ultimul episod din seria Chucky si mashupul Freddy vs. Jason. Surprinzator, episodul lui e ok, mai mult din cauza scenariului - un domn respectabil are un accident de mashina si e internat in acelasi salon cu un criminal psihopat. La trezire insa are loc un schimb de trupuri si domnul respectabil se chinuie sa scape de la puscarie si sa-i faca felul fostului sau trup onorabil, ceea ce pan la urma tot criminal il face asa ca ... hmm, o dilema morala interesanta.

Episoadele asa si-asa:

Eater. Regizat de Stuart Gordon (Reanimator, plus adaptarile dupa Poe si Lovecraft din sezoanele precedente), pare decis sa compenseze lipsa de sange si matze cu alte udori trupesti, cum ar fi saliva si transpiratzia, care nu au intrat inca in vizorul CNA. Intr-o noapte de iarna 3 militzieni fac de garda si pazesc un canibal notoriu inchis in arest. Canibalu insa scapa si ii mananca unu cate unu pe militzieni. Unu din militzieni e de fapt o gagica care toata viatza s-a chinuit sa lupte cu misoginismul si prejudecatzile colegilor ei politzisti, iar acuma trebe sa tzina pept unui barbat care vrea sa o manance. E o doza de haz si ironie in episod, dar cam putzin.

New Year's Day. Regizat de D.L.Bousman (cateva filme din seria Saw) e o poveste zombie decent facuta (atmosfera ok) dar prost scrisa, poanta de final fiind ingrozitoare. O gagica mahmura se trezeste dupa Revelion singura in apartament si realizeaza ca toata lumea s-a transformat in zombie. Tot episodu se chinuie sa ajunga la o amica ca sa-si dea seama ca si ea e zombie, iar filmu nu mai are chiar nici un sens in lumina acestei poante. Ma mai enerveaza si stilul regizorului, pe care l-am resimtzit si in Saw, cu tot felu de cut-uri rapide, gen videoclip MTV, din care nu intzelegi nimic.

Sacrifice. Regizat de Breck Eisner (recentul remake The Crazies, in rest munca de televiziune), e despre noi, romanii. O comunitate de romani fugitzi in America acu 100 de ani au dus un vampir cu ei si n-au mai stiut scapa de el, asa ca l-au tzinut intr-o groapa si l-au hranit sa nu o ia razna. Trei cocalari americani nimeresc in comunitatea cam parasita (mai sunt doar 3 tzaranci de-ale noastre care-i dau de mancare vampirului) si suspecteaza ca ceva nu e in regula. Tzarancile noastre nu stiu nici ele ce sa faca, ba sa-i arunce la vampir, ba sa-i salveze. Pana la urma nu e chiar o prostie, dar e un episod care avea mare nevoie de efecte speciale si violentza si se simte ca e castrat.

The Circle. Regizat de debutantul Eduardo Rodriguez (fiecare sezon Masters of Horror promoveaza un debutant). Creca e singurul episod care are la baza un material literar, o poveste a cyberpunkerului Lewis Shiner. Asta insa nu e deloc cyberpunk. Un scriitor se retrage la o cabana cu gagica si incepe sa traiasca pe viu un episod al unui roman horror scris de el insusi, in care cabana e atacata de niste zombie prin ale caror vene curge cerneala in loc de sange.

Episoadele nasoale

In sickness and in health. Regizat de John Landis (American Werewolf in London, plus inca 2 episoade Masters of Horror simpatice), care nici el n-are nevoie de efecte speciale caci continua sa mearga pe aceeasi directzie umoristica ca si in episoadele sale precedente. E despre o mireasa care in timpul gatelilor de nunta primeste un biletzel anonim care o avertizeaza ca mirele sau e un criminal in serie si tot episodu mireasa se macina cu chestia asta, iar sfarsitul e un nonsens.

Something with bite. Regizat de Ernest Dickerson, un alt sitcom cu un veterinar muscat de un varcolac care se transforma in varcolac si vaneaza un psihopat care omoara oameni dandu-se drept varcolac. In cursul investigatziei mai cunoaste si o familie de varcolaci, care erau parintzii varcolacului care l-a muscat. E o comedie cu varcolaci, adica.

Spooked. Regizat de Brad Anderson (Masinistu, Session 9, mare parte din serialul Fringe), un regizor care-mi place mult dar reuseste sa faca unul din cele mai nasol episod din tot serialul, cu nimeni altu decat Eric Roberts in rolul principal, al unui detectiv particular care filmeaza infidelitatzi pentru divortzuri. In timpul uneia dintre investigatzii, eroul vede niste fantome intr-o casa.

Chance. Regizat de John Dahl (un anonim, a facut episoade Dexter si True Blood). Un individ se cearta cu un anticar si il omoara, ocazie cu care sparge o oglinda magica din care iese o dublura a sa. In restul episodului se cearta cu dublura sa legat de ce sa faca cu cadavrul anticarului si in cursul dezbaterii mai face si alte victime.

The Spirit Box. Regizat de Rob Schmidt (Wrong Turn, plus un episod fainutz in Masters of Horror), cu oscariata Anna Kendrick (Up in the Air, Twilight) in rolul principal. Iarasi un episod facut de oameni cu pedigree care a iesit foarte stupid si simplist. Daca nu era facut acu catziva ani as fi zis ca e inspirat de tragedia de la Liceul Jean Monnet: o eleva are o aventura cu proful de sport si dupa ce se plictiseste de el are un accident si moare. Doua colege de-ale ei se apuca de spiritism sa obtzina de la moarta dovezi legate de faptul ca proful de sport are obiceiul sa se dea la elevele sale.

Echoes. Regizat de Rupert Wainwright, care nu stiu zau ce cauta aici, cea mai de seama realizare a sa fiind regia videoclipului Kentacidis a lui MC Hammer. De fapt o idee tot am, el e unul din parintzii genului numit "Hanna Montana horror": pe cand facea remakeul dupa The Fog a declarat ca el poate face filme horror fara efecte speciale si sange. Si cum acest sezon tocmai prin asta se evidentziaza, nu putea lipsi tocmai el. In episodul lui, un individ are viziuni cu o crima petrecuta cu 50 de ani in urma si trage concluzia ca el e reincarnarea criminalului.

Deci pana la urma lista de regizori e totusi rezonabila insa se simte marele lips al scenariilor de calitate si al taierilor drastice de buget. Desi echipa de efecte speciale e aceeasi, face eforturi majore sa se incadreze in noul rating de audientza al serialului. Ceea ce, in final, a fost fatal si a dus la oprirea definitiva a proiectului, tocmai cand horrorul incepea sa cunoasca un veritabil boom la televiziune (True Blood, Walking Dead etc.).

Wednesday, December 05, 2012

Robert Shearman: Tiny Deaths (Carcanet Press, pb)




Pedigree: 
- Premiul World Fantasy (pt culegere de autor) 
- nominalizare World Fantasy (pt povestirea Damned if you don't)

E mare lucru sa iei premiul World Fantasy cu volumul de debut. La doar doi ani distanta, al doilea volum al lui Shearman (Love Songs for the Shy and Cynical) a castigat si el o gramada de premii, iar pt. la anul probabil si recentul Everyone's Just So So Special va intra in vizorul premiilor genului. Asta de care vorbim aici e debutul, Tiny Deaths din 2008. Avertizez insa ca anu asta a aparut si un Best of Robert Shearman, care culege tot ce e mai bun in cele 3 cartzi, deci e varianta ideala.

Smecheria e ca Shearman nu e chiar debutant 100%. Inainte de publicarea acestui volum, a lucrat 20 de ani ca scenarist si regizor de teatru, iar de prin 2000 a scris teatru radiofonic pentru BBC. Printre altele, a scris variante radiofonice pt Doctor Who si la un moment dat a pus umarul ca scenarist la relansarea serialului TV, in 2005. Ulterior Shearman s-a desprins de serial, dar asocierea a ramas suficient de puternica incat volumul de fatza sa aiba pe spate blurburi scrise de Moffat (actualul producator si principal scenarist al serialului), Gatiss (membru al League of Gentlemen, actor si scenarist pt Dr.Who). Mai recent, Shearman s-a ocupat si cu un volum de critica dramaturgica a fenomenului X-files, un proiect dubios caci zau nu cunosc pe nimeni care ar fi interesat sa citeasca asa ceva.

Probabil pentru unii toate astea suna ca descurajare asa ca insist pe ideea ca epoca SF/BBC/Dr.Who din cariera lui Shearman este una minora, iar volumul de fatza n-are absolut nici o legatura cu pomenita epoca. Ori daca are una, e foarte subtila - povestile au acelasi ton de fantasy pe jumatate serios, pe jumatate neserios, deseori tragicomic si plin de moralisme dubioase. Volumul asta e cam ce ar ramane din Dr. Who daca ai scoate aventura, romantza, extraterestri si eroii. Ar ramane doar... ideea (miezul tare) si tonul de comedie neagra (mai exact, de tragedie roz). Cu exceptia a vreo 3 povesti, majoritatea sunt fabule de familie care se petrec in cupluri, prin bucatarii si sufragerii, analizand relatzii de familie emotzionale si tensionate, uneori fara nici un element supranatural, alteori potentzate de fantastic.

Volumul are pe la sfarsit o nuvela lunga care da si titlul volumului, in rest doar proza scurta:

Tiny Deaths: Asta e nuvela lunga, o varianta mai extravaganta a operei lui Scorsese/Kazantzakis, The Last Temptation of Christ. Incepe cu crucificarea lui Jesus care are un scurt dialog cu talharu si cremenalu crucificatzi langa el, in care le promite ca Basescu, ca totu e sub control. Dupa moarte insa, in loc sa se trezeasca in paradis, Jesus se reincarneaza intr-un copil evreu care creste mare, vrea sa se faca rabin dar ajunge tamplar, face la un moment dat o crima pasionala si e crucificat de romani ....la stanga lui Jesus. In fine, moare din nou si se reincarneaza in alt copil evreu care creste mare, blablabla, si ajunge talhar, deci sfarseste crucificat la dreapta lui Jesus, alaturi de ceilaltzi doi Jesushi. Moare din nou, se reincarneaza intr-o femeie care are o aventura pasionala cu criminalul de pe crucea nr.2 etc. etc., seamana umpic si cu Ziua Cartitzei, umpic si cu filmu Triangle. 

Mortal Coil: Intr-o buna zi, toata lumea de pe planeta primeste cate o scrisorica prin care li se aduce la cunostintza data si cauza decesului. Toata lumea e cutremurata de o criza psihologica si orinduirea sociala se schimba. Oamenii sunt obligati sa-si treaca in CVuri data mortzii iar firmele nu mai angajeaza decat oameni fiabili, pe a caror munca se pot baza pe termen lung. Unii oameni se deprima cumplit, altii se inveselesc. Toata lumea se apuca de fumat, ca treaba e oricum clara. E totusi un individ, Harry, care nu si-a primit scrisoarea si devine ingandurat; 

Damned if you don't (finalista World Fantasy): Un individ ajunge in Iad si se imprieteneste cu cainele lui Hitler. Intr-o buna zi Iadul se umple si, dupa cum afirma specialistii, when there's no more room in Hell, the dead will walk the Earth. Cei doi eroi se intorc pe Pamant, de fapt toata planeta e invadata de zombie pasnici, iar guvernele au probleme cu integrarea lor sociala, zombie incep sa fie discriminatzi si cainele lu Hitler promite ca le scoate discriminarea pe nas de nu se vad;

Restu volumului e destul de diferit de astea, mai degraba realism magic aplicat pe retzeta "povestiri cu final neasteptat". Tema principala pare a fi familia, relatziile de cuplu si relatziile parintzi-copii, uneori emotzionante, alteori tragicomice, uneori lirice, alteori intunecoase (majoritatea au de a face cu o moarte in familie). Nu intotdeauna sunt supranaturale - cateva povesti seamana cu Nick Hornby, iar cele mai dark cu Roald Dahl. Recenzorii il compara si cu Douglas Adams, dar asta e valabila doar pt cele 3 povesti extravagante de mai sus, care de altfel reflecta si influentza Dr. Who asupra autorului. Asadar, povestile mai sobre, care se preteaza cat de cat si la o audientza mainstream, ar fi:
  • Favourite: In "lumea" din poveste, nu se moare o singura data, ci treptat, cate umpic - in timp ce esti mort pt unii, continui sa traiesti pt altii. De fapt moartea functzioneaza ca un fel de divortz. E una din cele mai emotzionante povesti din volum, cu o mama care tot moare pe rand, o data la catziva ani, pentru fiecare din copiii ei;
  • Static: Un pensionar vaduv rememoreaza moartea sotziei sale in timp ce televizorul sau alb-negru, cadou de nunta vechi de 40 de ani, incepe sa sangereze. Fiul ii promite ca-i aduce unul nou, color, dar pensionaru nici nu vrea sa auda, isi tot bandajeaza televizoru;
  • No looking back: O adaptare a mitului lui Orfeu, despre un mire care se duce in Hades sa-si recupereze mireasa omorata in noaptea nuntzii; dupa catziva ani incepe sa realizeze ca mai bine o lasa moarta;
  • So proud: O tipa ramane gravida si da nastere unor piese de mobilier, iar sotzu incepe sa faca bani vanzandu-si copiii;
  • Perfect: Un cuplu are un copil imaginar al carui existentza e pusa in pericol de faptul ca femeia ramane gravida cu un copil real;
  • Stuff we leave behind: O vaduva gaseste un cufar plin cu amintiri pe care sotzul mort le adunase de-a lungul anilor;
  • Extra ordinary: Un tip are o gagica care nu poate transpira;
  • Grappa: Un cuplu merge la un restaurant italian sa-si serbeze aniversarea casatoriei iar chelneru le spune o poveste de dragoste neimplinita care le zdruncina putzin relatzia;
  • The storyteller: Un cuplu de pensionari trebuie sa rabde nazurile fiicei lor isterice;
  • Meanwhile, in a small room, a small boy: Un copil e sechestrat intr-o camera cu o pereche de zaruri si se tot joaca cu zarurile alea imaginandu-si ca numarul care iese determina tot felul de evenimente din lumea exterioara;
  • Ashes to ash: o fetitza moare si se reincarneaza in scrumiera mamei sale.
In concluzie, Tiny Deaths e un volum foarte dezechilibrat. Are in cuprinsul lui proza care se adreseaza unor segmente de public incompatibile - cateva povesti lipsite de orice pretentie de autenticitate, fantastice in mod ostentativ, scandalos (dar si foarte ingenioase, in care se regaseste spiritul Dr. Who) si mai multe (dar mai scurte) povesti la limita realismului, in care fantasticul (daca apare) e mai degraba absurd si are unicul rol de a potentza emotziile personajelor. Fiind volum de debut, autorul a bagat la gramada tot ce avea la indemana, fara sa se gandeasca la publicul tzinta. Stilul scriiturii nu prea e sofisticat, accentul e pus pe dialoguri si intamplari, probabil meteahnă a meseriei de scenarist.

- plusuri: idei ingenioase ascunse in povestiri traznite, umor englezesc sec alternat cu povesti triste sau emo

- minusuri: formatul de buzunar, stilul scenaristic bazat pe dialoguri si intamplari, tematica familista recurenta produce pe alocuri redundantza 
- recomandare: celor care ar aprecia un Nick Hornby fantastic sau un Roald Dahl casnic; de fapt mai bine saritzi direct la Best Oful autorului, aparut recent

Tuesday, November 27, 2012

Slash Film Festival

Am gasit un festival horror in Vienna, orasul in care de obicei nu se intampla nimic, in afara ca ies babele sa-si plimbe catzei si hipsterii se preling pe langa zidurile Operei sa prinda un bilet ieftin in spate, ca sa vada lumea ca lor le place nu doar rocku indie ci si muzica de inalta tzinuta.

Mi-a sarit in ochi fluturashu cu programu acestui festival (Slash Film Festival), intr-o seara, pe o banca de pe malu Dunarii, pe cand incercam sa amagesc o lebada sa vina mai aproape de mine, pe mal. Am aflat din programu de pe fluturash ca tocmai ratasem un zombie walk organizat in centrul Vienei, pe post de social event al acestui Slash Film Festival. Ma rog, aici tot timpu ai impresia ca traiesti in mijlocul unui zombie walk.

Festivalul are meritul de a prezenta filmele in limba originala, ceea ce e destul de rar pe aici, unde lumea traieste cu certitudinea ca Bruce Willis e actor german. La o privire sumara prin programu festivalului am observat ca era orientat mai mult spre trash cinema, cu titluri de genu Toilet of the Dead (wtf!), Dead Sushi si diverse filme de la Troma. Dar avea totusi cateva titluri pe care le remarcasem la FrightFestul londonez, si pe care le ratasem acolo. Un mare avantaj e ca festivalu asta nu prea e sold out, lumea pe aici nefiind prea atrasa de cultura asta indezirabila. Cu exceptzia catorva hipsteri care venisera sa vada care e faza, daca ii poate ajuta cu ceva in viatza etc. Spre deosebire de FrightFest si Biertan, aici hipsterii urla la scenele horror sau ies de la film cand realizeaza ca nu era de nasu lor. Ceea ce nu stiu daca e rau sau bine.

Asa ca am decis sa-mi inchei periplul festivalurilor horror de anul asta participand la evenimentul cu pricina. Mi-am luat bilete dupa cum imi permitea programu de munca si am mers in cateva seri sa vad care-i faza. Evident, festivalul nu se ridica la nivelul FrightFest dar dureaza suficient de mult (10 zile) incat sa ai ce alege din gramada de mizerii. Toata treaba se intampla intr-un singur cinema, obscur si suburban, cu o sala modesta dpdv tehnic. Cu exceptzia eventurilor festive, publicul a fost rărutz, after-partyul sec, cu schlagere si gagici nasoale care umflau baloane portocalii, incat am crezut ca dintr-o clipa in alta vine vreun reprezentant al partidului icterului democrat de la noi. In holul cinemaului trebuia sa tac sa nu faca circ vecinii de deasupra cinemaului, deci tzi se cam taia chefu dar na, ce sa fac.

Dar sa vedem ce am apucat sa vad pe-acolo:

Filme musai

Fuck me now, slash me later

Grupaj superb de scurt metraje porno selectate de la Festivalul Filmelor Porno de la Berlin, un concept care mi s-a parut dubios la primul contact. Adica...si alea de pe Youporn sunt scurtmetraje, nu? Dar cine s-ar duce sa le vada la un festival?

E vorba totusi de altceva aici. Unele dintre filmuletze sunt foarte funny, altele artsy fartsy, altele horror, altele porn with a twist. In principiu nu sunt esentzialmente porno, ci scurt metraje de arta sau umoristice care au sex explicit prin ele. Asta inseamna ca majoritatea sunt hit or miss, adica ori complet inutile, ori geniale. Din pacate youtube nu prea le gazduieste datorita contzinutului explicit, asa ca va pot recomanda doar unu mai moale pe care l-am gasit:


De fapt incercatzi sa ajungetzi la festivalul porno de la Berlin, la finele lui Octombrie. Din cate am intzeles e foarte misto - cu concerte, workshopuri militante pentru feminist porn si tot felu de lucruri minunate (cititoru berlinez al blogului sa-mi confirme daca a fost). Ceea ce am vazut in selectzia de scurt metraje prezentata aici m-a convins ca festivalul berlinez e unul din evenimentele culturale la care tre sa ajung, si ca in 5-10 ani intreg mainstreamul cultural va fi afectat de ce se intampla acolo.

P.S. Grupajul de scurt metraje a fost precedat de un numar de strip tease burlesc pe muzica lui Nick Cave. It doesn't get much better than this.

Chained


Chained e cel mai recent film al lui Jennifer Lynch (fiica lui David Lynch), una din cele mai aprige artiste feministe (in ciuda faptului ca e in mod sistematic agresata de organizatziile feministe care ii intzeleg filmele exact pe dos). Lumea are impresia ca portretizeaza in mod ostentativ femei abuzate de barbatzi, insa mie mi se pare ca din asta mai degraba barbatzii ies cu imaginea shifonata.

Chained reia tema cu care regizoarea a si debutat (si care i-a adus nenumaratele sudalme din parte feministelor americane): in Boxing Helena, un individ cu fetish pentru statuia Venus de Millo, amputa mainile si picioarele iubitei sale sa fie sigur ca nu se duce cu altu (e pus integral pe youtube, in caz ca nu l-atzi vazut). In Chained avem un violator in serie care-l creshte pe copilul uneia din victimele sale, tzinandu-l in lesa de la 9 ani pana se face mare, folosindu-l drept sclav si incercand sa-l spele pe creier, convingandu-l ca asa e viatza. Are multe elemente in comun cu recentul thriller austriac Michael, dar are un stil complet diferit, e mai disturbing si are un actor principal (Vincent D'Onofrio) mult mai bun. Ca si in Michael, regia face totzi banii, reusind sa creeze scene de o violentza psihologica cumplita reducand la minim scenele de violentza fizica.



The Tall Man


Francezul Pascal Lugier, autorul crancenului Martyrs, is back, cu un film la fel de twisted si incarcat de semnificatzii, dar mai putzin brutal (ma rog, nu stiu daca mai brutal decat Martyrs se poate). Alaturi de el is back si Jessica Biel, care a abandonat o vreme horrorul dupa excelentul rol in maieuri ude din Texas Chainsaw Massacre. Ma bucur sa o revad in rolul care-i vine cel mai bine, de tanara alergata si maltratata (n-o luatzi drept misoginism, ci drept compliment, va rog frumos). Ma rog, nu mai e la fel de tanara, sunt totusi 10 ani de la TCM, e maritata cu Justin Timberlake, iar rolul ei de aici e ceva mai sobru, de asistenta medicala vaduva, nu de pitzipoanca mergand in Texas sa faca plaja.

De data asta filmul e american, deci Lugier a fost capturat din salbaticie si adus la Holywood, ceea ce probabil explica de ce nu isi mai permite excesele din Martyrs. La fel s-a intamplat cu colegul sau de generatzie si scoala horror Xavier Gens care, dupa excelentul Frontiere(s) a inceput sa faca filme care de care mai tembele. Din fericire, spre deosebire de Gens, Lugier nu si-a pierdut simtzu subtilului si al scenariului. Regia si imaginea sunt excelente, cu peisaje rurale si atmosfera de Baltagul, cum imi place mie.

Ca si Martyrs, avem un film cu un mesaj social profund tulburator despre care mi-ar place sa isc o dezbatere dar n-am cum sa vi-l expun aici fara a spoili twisturile delicioase ale povestii. Poveste care incepe ca un horror standard de 2 lei, cu un sat canadian din care tot dispar copii. Intr-o buna zi dispara si copilul Jessicai Biel, asistenta medicala cu un trecut dubios care pare sa aiba o oarecare legatura cu disparitzia copiilor. Care e legatura aia, nu poci sa spun, uitatzi-va la film si ganditzi-va bine la el.

Filme contra plictiselii

Redd Inc. (aka Inhuman Resources)


Redd Inc. e despre un manager din Iad care isi leaga angajatzii cu lantzuri de birouri si urla toata ziua la ei Arbeiten! Ca sa le sporeasca productivitatea, ii lasa la baie doar de 3 ori pe zi si ii obliga sa doarma in fatza calculatorului. La 5 deadlineuri ratate le taie grumazu si aduce pe altu in locul mortului caci, nu-i asa, traim intr-un capitalism al angajatorului, fortza de munca se gaseste pe toate gardurile, cui nu-i convine sa mearga in Cuba. E un horror destept care, din pacate, are doar actori de mana a doua si un buget modest (efectele speciale sunt totusi excelente, cu contributzia brutala a lui Tom Savini).

Filmul a ocazionat si un Scream Queen Contest, domnisoarele din public fiind solicitate sa urle din totzi rarunkii. Castigatoarea a fost extrem de convingatoare si a devenit una din cele mai populare gagici la after partyul de a doua zi. Idee excelenta.


Citadel


Inca un exemplar din explozia de horror irlandez aparuta in ultimii 2 ani si unul din cele mai reusite din categoria asta. Printre actori se numara si unii pe care i-am vazut prin Game of Thrones, insa nici un nume mare.

Filmu e despre un suferind de o agorafobie, provocata de faptul ca nevasta i-a fost omorata de o gasca de golanashi inarmatzi cu rangi. Cercetand el imprejurarile, afla ca agresorii nu erau chiar baietzi de cartier, ci un fel de demoni cu hanorace, orbi dar capabili sa miroase frica, lipsitzi de suflet, care bantuie suburbiile Irlandei si intruchipeaza in mod contagios violentza infantila (fenomen nasol in UK, vezi si Eden Lake de acu catziva ani). Ajutat de un copil orb care are puterea supranaturala de a camufla frica in fatza golanilor din Iad, eroul incearca sa-si razbune nevasta, sa dea de sursa raului care i-a fatat pe adolescentzii demonici si sa isi invinga agorafobia.

Filmul are cateva din cele mai scary scene din memoria recenta si in general e un debut foarte promitzator.

Excision



Excision se doreste a fi un film-shock al carui normalitate generala e menita sa contrasteze cu momente horror rare, dar de impact maxim. Ma tem ca nu-i prea iese. Povestea e una standard despre o liceeanca inadaptata care se tot prosteshte cu colegii, iar la sfarsit o face de oaie intr-un mod horror, ceva intre Carrie si May, pentru cine le-a vazut. Pentru cine nu, mai bine asa caci comparatzia pe care tocmai am facut-o e un pic de spoiler.

Am fost usor dezamagit ca fazele horror artsy fartsy, momentele "estetice" kool promovate de marketingu filmului (vezi poza de mai sus) nu prea au miza in film, ori nu apar deloc, ori apar doar in visele disturbante ale eroinei dar fara un rost anume - in afara de a sugera ca era cam dezaxata. In rest evenimentele filmului nu prea ies din sfera normalului/realismului, putea sa fie un episod Beverly Hills umpic mai cinic (eroina e o afurisita sclifosita care face farse de genu ca-si lasa iubitu sa-i faca sex oral fara sa-i spuna ca e pe ciclu). Problema e ca insasi difuzarea filmului la un festival horror e un spoiler, itzi indica faptul ca tre sa asteptzi la ceva oribil pana la sfarsit, ceea ce strica din surpriza. Probabil filmul are impact mult mai puternic pentru un public nefamiliarizat/neinformat, care il va lua initzial drept un coming of age story (si la final va primi o palma peste ceafa).

Filmul are parte de o suita de actori secundari misto care ocazioneaza cateva scene faine: fosta actritza porno Traci Lords in rolul mamei, Ray Wise (tata Laurei Palmer din Twin Peaks) + Malcolm McDowell (Potrokala Mecanica) in rolul unor profi de la liceul eroinei si nimeni altu decat John Waters (oribilul Pink Flamingos) in rolul unui....  preot?


God bless America


Un film ce pare extrem de haios pana cand incepe sa devina foarte preachy si iritant. Incepe cu un om al muncii ca mine, divortzat si acuzat de hartzuire sexuala de catre o colega de serviciu pe care o simpatiza. Ramas fara job si cu o tumoare pe creier, omu nostru face o criza spirituala acuta intr-o seara cand se uita la televizor si vedea doar tampitzi pe toate canalele.

Pe cand era gata sa se sinucida, eroul decide sa faca totusi un bine planetei si sa omoare o pitzipoanca de la televizor care il scoate din sarite. Dupa ce ispraveste isprava, prinde gustul sangelui si incepe sa casapeasca tineri care vorbesc la celular in cinematograf. De aici incolo filmu devine un killing spree - la inceput umoristic, apoi violent, apoi parodic, in stilul jocului/filmului Postal sau al mai recentului film Super.

M-am prins mai tarziu de ce filmu suna atat de preachy: regizor si scenarist e un stand up comediant de la Comedy Central, Bobcat Goldwaith, si se simte foarte tare ca dialogurile filmului sunt de fapt monoloage de stand up comedy puse in gura personajului principal care, din aceasta cauza, vorbeste excesiv de mult si de demonstrativ. Aproape ca se intoarce spre spectator sa explice filmul, ceea ce face adesea ca totul sa para mai degraba un farce-show de televiziune decat un film de cinema.

Inbred



Ziceam ca la Londra l-am cunoscut pe Alex Chandon si l-am mintzit cu 3 kestii: a) ca sunt blacker si mare fan al filmului sau Cradle of Fear de acu vreo 10 ani (in care juca vocalu din Cradle of Filth); b) ca i-am vazut noul film Inbred si mi-a placut; c) ca ne vom intalni la Cluj, unde filmul a fost inclusa in mod inexplicabil in festivalul Comedy Cluj.

Macinat de regretele ipocriziei am decis sa ma mai spal de vina ascultand in ultima vreme mai mult Cradle of Filth decat in tot restu vietzii mele la un loc, mai ales ca au un album nou. Si m-am bucurat sa gasesc Inbred in programul acestui festival si sa-mi completez gaura din cultura.

Sub aspect tehnic Chandon a avansat foarte mult de la Cradle of Fear. Inbred arata ca un film adevarat, cu peisaje, imagini faine pe alocuri, efecte speciale grotesti dar ingrijite, nu facute in Powerpoint. Sub aspectul povestii insa, nu s-a avansat prea mult: e varianta britanica la Texas Chainsaw Massacre, un pic mai grotesc (spre Rob Zombie) dar complet lipsit de thrilluri, gagici bunoace si momente surprinzatoare. Povestea e cea standard, cu grupul de tineri care se duc la tzara si sunt macelaritzi de rednecksi cu coase, drujbe s.a.m.d., ceea ce ocazioneaza o bogata diversitate de efecte speciale laudabile.

Continui sa fiu siderat ca filmu asta a fost selectat pt. festivalul Comedy Cluj. Sunt convins ca organizatorii nu s-au uitat la el.

Sunday, November 18, 2012

John Wagner: Judge Dredd - The Complete Case Files, vol. 1-7




In lumea postnucleara a lui Judge Dredd, lumea e condusa de Curtea Constitutzionala, ai carei membri sunt clone antrenate sa nu accepte nici o abatere de la lege. Si sa aiba un tic verbal cu "I AM THE LAW!" Presedintele a fost detronat de Judecatori si condamnat la criogenizare. Corpul ii este pazit cu sfintzenie de niste robotzi-vampiri, antrenatzi sa suga din cand in cand sangele poporului (la propriu), sange necesar pentru o dializa periodica ce trebe facuta Presedintelui.

Sunt tot mai socat de faptul ca britanicii scriau in anii 70 benzi desenate (considerate de noi, romanii post-moderni, drept "nimicuri pentru copii") despre politica romaneasca.

Judge Dredd e unul din Judecatorii sus-pomenitzi, iar respectul sau pentru LEGE este extrem: isi impuca propriul frate pentru ca a luat shpaga, isi pârăște colegii care dau dovada de mila sau decizii emotzionale, si crede cu tarie ca "People don't need happiness, they need THE LAW!" Hobbyul sau e Crime-Blitzul, adica raiduri si perchezitii inopinante in domicilii alese aleator, doar asa, ca sa nu uite lumea ca LEGEA VEGHEAZA: "Sometimes the innocents needs to be punished for the greater good!"

Relatia populatiei cu legea e si ea complexa: este aici un personaj misto, Edwin the Confessor, care simte mereu nevoia sa marturiseasca ceva si tot hartzuieste Curtea Constitutzionala cu auto-denuntzuri. La un momendat cetatzenii din MegaCity isi aleg drept primar o maimutza, considerand ca nu poate iesi mai rau decat cu un politician uman. E si o emisiune gen "Surprize Surprize" (numita The Sobbing Show) in care invitatzii vin in studio sa cersheasca bani live, spunand povesti cat mai triste posibil, spre deliciul telespectatorilor care ofera la schimb donatzii. Mai avem o secta de obezi acuzatzi de risipa de hrana, un grup de batrani dependentzi de bingo, un individ arestat pentru ca are 2 joburi (in conditiile in care majoritatea populatiei e somera), coruptzia din fotbal cu fotbalisti purtatori de organe artificiale care sa-i avantajeze, comunitatzi sarace care traiesc din vandutul propriilor organe, o arma care-si prosteste victimele, etc. Ce mai, MegaCity imaginat de John Wagner in anii 70 e Romania anului 2012.


Faza e ca daca vi-l amintitzi pe Judge Dredd din filmu cu Stallone de acu 20 de ani, ce e aici e cu totul altceva. Ma rog, nu chiar CU TOTUL. Primele doua volume sunt destul de tembele si eroul are profilul standard de supererou. Personajul capata complexitate si povestile devine subtile abia prin volumul 3. Am citit pana acu primele 7 volume, dintr-un total de vreo 40 (colectand 40 de ani de publicare a celui mai lung serial BD din UK, aniversat recent cu o noua ecranizare mult mai buna decat cea cu Stallone). Colectzia e inca in curs de publicare, cel putzin pentru inca vreo 5 ani de acu incolo, pana se acopera la zi toata istoria Judge Dredd.

Am luat astea 7 volume dupa ce am realizat k creatorul si autorul principal al seriei, John Wagner, a mai scris BDul ecranizat in filmul A History of Violence, plus un alt BD misto pe care l-am citit recent, Al's Baby. M-a mai atras si faptul ca de Judge Dredd sunt legate destinele majoritatzii autorilor BD britanici mari - desi Wagner e scenaristul principal, ocazional au contribuit, la inceput de cariera, numerosi autori britanici ajunsi azi celebri. M-a mai atras si faptul ca, in ciuda a ce tzineam minte din ecranizarea cu Stallone (din anii 90), recenziile pe care le-am citit la Judge Dredd vorbeau mai degraba despre o distopie satirica si comedie neagra, decat despre poveste tembela cu supereroi. Calitatea umorului din celelalte lucrari scrise de Wagner m-au incurajat sa dau crezare acestei recomandari.

Acuma adevaru e undeva la mijloc. Volumele astea 7 au fost scrise intre 1977-1985, cand banda desenata britanica nu era prea rasarita iar autorii erau la inceput de drum. Totul este alb negru (si va ramane alb negru pana pe la volumul 12). Grafica uneori e cam bruta, neinteligibila, dar se indreapta rapid, chiar de pe la volumul 3. Multe din povesti sunt din perioada in care Judge Dredd era doar o anexa a revistei 2000 AD avand alocate cam 7 pagini pe numar, si multe povesti incercau sa se incadreze in aceste limite (comicsurile din zilele noastre au in jur de 30 de pagini alocate unui episod).

Primul volum e de departe cel mai naspa si e descurajant, conteaza si ca scenaristii si graficienii se schimba mereu. Arata ca BDurile de prin Cutezatorii, de cand eram mic. Deci e genul de volum nostalgic care reflecta durerile facerii unui proiect dezvoltat peste ani si ani. Nici macar nu se achita de obligatzia de a descrie backgroundul si lumea in care are loc povestea dar, din cate am intzeles, introduce unele personaje care au sa revina in volumele viitoare: de exemplu, aflam ca Judge Dredd are doi servitori, o baba italianca si un robot emotiv care ar trebui sa fie comic relieful seriei, insa umorul lor se adreseaza in mod clar elevilor de gimnaziu. Mai aflam si ca lumea e impartita in blocul American si blocul Sovietic, ambele organizate in jurul unor aglomerari urbane inconjurate de desert postapocaliptic si mutantzi. Mai aflam ca Luna e o colonie de tip Vestului Salbatic - cu robotzi cowboy, mafiotzi mutantzi etc. Si mai aflam ca omenirea a populat cate ceva din spatziul cosmic, pretext pentru ca Judge Dredd sa se transforme, la nevoie, din postapocaliptic action in space opera.

De fapt am realizat ca asta este unul din motivele pt care Judge Dredd e o opera atat de apreciata in cultura britanica moderna. Ca si cealalta mare epopee britanica - Doctor Who - sau ca Star Trekul la americani, e o saga cu structura foarte libertina si schelet slab inchegat, permitzand autorilor ca in orice moment sa o transforme din space opera in policier, din poveste postapocaliptica in satira, din horror in standard superhero story. Asta spre deosebire de benzile desenate americane (gen Marvel), unde personajele si nucleul narativ sunt mult mai (rigid) definite (in schimb povestile mai monotone si mai corecte politic).

Volumul 2 nici el nu e mai grozav, dar aduce niste imbunatatziri majore: de aici incolo, cale de vreo 10 volume, sunt doar 2 scenaristi: John Wagner si cate un partener de lunga durata, schimbat la catziva ani. Partenerii sunt Pat Mills (patronul revistei 2000AD care a gazduit publicarea, si autor al seriei Slaine de care am scris acu 3 ani) si Alan Grant, un tip old school, dinozaur al BDului englezesc de moda veche. Odata cu acest volum incep "romanele grafice" Judge Dredd - povesti serializate lungi, de 150 de pagini. Povesti mai scurte continua sa apara, insa nu foarte scurte (3-5 episoade, formatul ideal pentru aventurile lui Dredd).

Romanele grafice ofera rotunjime personajelor si cadrului insa, cel putzin in aceste volume, continua sa fie SFuri relativ simpliste, cu mici sclipiri de subtilitate. Ies in evidentza cateva care au fost publicate si in volume de sine statatoare de-a lungul timpului (prin ele a fost promovat Judge Dredd in SUA, inainte sa inceapa colectzia de care vorbesc aici):
  • The Cursed Earth (in vol. 2), e calatoria lui Judge Dredd cu un tanc de-a latul Americii postnucleare, ocazie cu care luam contact cu societatea postapocaliptica colorata, cu mutantzi, punkeri, canibali, extraterestri si... dinozauri. Deci chestii clasice.
  • The Day the Law Died (in vol. 2), e despre Judge Caligula, un judecator psihopat care preia shefia Curtzii Constitutzionale si isi asupreste poporul cu ajutorul unei armate de mercenari extraterestri. Noroc cu Judge Dredd care, intr-un moment de umanitate, realizeaza ca Legea e facuta de Om, si nu Omu de Lege, si initziaza o revolta care rastoarna regimul lui Caligula.
  • The Judge Child (in vol. 4), Judge Dredd trebuie sa salveze un copil-profet care a fost rapit de clanul Angel (gasca de rednecksi canibali care apar si in filmul cu Stallone). Copilu a fost dus pe alta planeta, ceea ce ocazioneaza primul space opera Judge Dredd, care astfel se plimba de pe o planeta pe alta, se mai bate cu niste extraterestri etc.
  • Apocalypse War (in vol. 5). Rusii declara razboi nuclear americanilor, seful Curtzii Constitutzionale si mentorul lui Dredd e spalat pe creier de catre rusi si intors impotriva propriului popor, asa ca eroului nu-i ramane decat sa se refugieze sub Pamant, incercand sa tzina piept invaziei PSDiste. E poveste superhero si de razboi standard, pana la urma rusii sunt alungatzi, iar sefia Curtzii Constitutzionale e preluata de o femeie, ce conduce campania de reconstructzie a Americii careia ii sunt dedicate urmatoarele 2 volume
De prin volumul 3 incep sa fie introduse personajele cu bataie lunga, care or sa tot apara prin seria asta: Judge Anderson, judecatoarea telepata alergica la minciuna, Judge Death, un judecator zombie care considera ca singura Curte Constitutzionala autentica e Moartea. Lipsesc din colectzie cateva episoade interzise datorita unui proces intentat de Burger King si KFC (subiectul povestii era legat de acuzarea celor doua companii ca ar practica manipulari genetice).
Avem asadar o colectzie de arhiva cu raport pretz/cantitate excelent care si-a propus sa colecteze cea mai longeviva serie BD britanica. E riscant sa te inhami la o lectura din asta, dar e la fel de riscant sa o judeci dupa aceste prime volume. Spre deosebire de proza si cinema, in care primele partzi ale unei serii sunt de obicei faine si restul sunt scrise la comanda, in BD adesea inceputul e scris la comanda si, pe masura ce castiga popularitate, autorilor li se acorda tot mai multe libertatzi in a da identitate si personalitate proiectului.

P.S. Am scris articolul asta acu 2 ani si am uitat sa-l public (de fapt mai am vreo 100 de articole in standby, ca sa ma asigur ca blogul va continua sa publice pe pilot automat inca vreo 2 ani dupa moartea mea). Intre timp am cam renuntzat la colectzionarea Judge Dredd. Ramane sa vad daca ma razgandesc dupa vizionarea noului film Dredd, cu Karl Urban in locul lui Stallone.





- plusuri: colectzie de arhiva esentziala pentru istoria BD, umor britanic destul de cool (pe alocuri)
- minusuri: grafica alb negru, mult balast si cateva saga SF destul de standard (povestile misto sunt minoritare in aceste 7 volume )
- recomandare: avand in vedere diluarea calitatzii in cantitate, o recomand strict colectzionarilor BD; ramane sa vad daca volumele mai recente au evoluat in bine; deocamdata tot ce am citit e de dinainte de 1985, o perioada in care industria BD se adresa cu precadere minorilor

Sunday, November 11, 2012

La rascruce de drumuri: Doctor Who, Torchwood



Doctor Who
- sezonul 6

Torchwood
- sezonul 4

Poate mai tineti minte, Doctor Who e unul din cele mai bune seriale SF la care nu se uita nimeni si asta este primul blog/publicatie de presa/emisiune din Romania in care s-a scris despre acest serial, cand toata lumea zicea ca-s tampit daca ma uit la asa ceva. Astazi serialul a devenit un fenomen cult pentru comunitatea gay din Cluj si unul din cele mai importante simboluri ale culturii british. Asta e tragedia recurenta a vietzii mele. Nimic nu e mai oribil decat sa-tzi dea o gagica papucii pt ca ai gusturi de kkt si dupa catziva ani sa o auzi cum a cucerit pe altu cu exact chestiile alea, care intre timp au devenit gusturi de mare rafinament. Suspectez si faptul ca Doctor Who e cel care a inspirat dresscodeul hipsterilor clujeni.

Revenind la insemnatatea serialului pentru cultura british, la jocurile olimpice de la Londra din 2012, actorul care il joaca acum pe Doctor Who a preluat flacara olimpica la sosirea ei in Anglia si a fugit primul segment britanic al shtafetei. Un fragment din coloana sonora Doctor Who a putut fi auzita in timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice. Cat am stat prin Londra am participat la lansarea noului sezon si am vazut ca englezii sunt nebuni dupa serialul asta, indiferent de varsta. De la Beatles incoace nu cred ca au mai fost atat de isterici dupa un fenomen pulp fiction. Ma rog, sa nu il neglijam totusi pe Harry Potter.

In 2010 serialul Doctor Who a suferit o rasturnare majora, prin inlocuirea a 99% din echipa de lucru, de la producator pana la actori, inclusiv a celui care il juca pe eroul principal. Treaba care nu e noua, caci in istoria de peste 40 a serialului s-a mai intamplat de cateva ori, iar faptul ca actorul principal se schimba o data la cativa ani a devenit deja parte din mitologia serialului si face parte integranta din plot.
Echipa data afara era condusa de producatorul gay Russell Davies, responsabil pentru relansarea serialului cu ceea ce numim acu sezonul 1 (de fapt al 27-lea), acu 6 ani cand mi-am inceput eu blogul. Davies a reusit performantza de a produce serialul SF cu cele mai multe nominalizari si premii Hugo din istoria acestor premii si de a relua firul intrerupt al unuia din cele mai longevive seriale SF din istorie. Davies e considerat una din cele mai influente personalitatzi gay ale ultimului deceniu datorita tupeului de a introduce personaje gay "matter-of-factly" intr-un serial gandit initzial pentru copii. Pentru ca targetul nu permitea totusi scene de sex si violentza extrema, a creat si un serial spin-off mai sexy si mai violent, exclusiv pentru adultzi, intitulat Torchwood si focalizat pe unul din personajele secundare, supereroul gay Captain Jack. Cand echipa lui Davies a fost indepartata de la conducerea Doctor Who, acesta s-a mutat in SUA, luand cu el serialul Torchwood si incercand sa-l re-sadeasca pe taram american, cu acest sezon 4 de care o sa povestesc umpic in articolul asta.

Deci anul 2011 a adus doua evenimente majore: al doilea sezon Doctor Who fara Russel Davies la carma si primul sezon Torchwood in varianta americana. Din pacate e una din situatziile alea in care suma partzilor da mai putzin decat intregul.

O sa incep cu Doctor Who. Principalele inovatii sunt:
  • In sfarsit a aparut episodul scris de Neil Gaiman, despre care se tot barfeste de vreo 3 ani. Toata lumea il considera unul din varfurile sezonului; succesul l-a facut pe Gaiman sa ia in serios optiunea de a mai contribui si cu alte episoade;
  • Scenaristii au avut o tentativa de a crea pentru prima data o poveste mare, continua, care sa se intinda prin tot sezonul si sa aiba proportzii mai epice decat de obicei, si o miza mai mare: omorarea eroului, care se intampla chiar in primul episod, dupa care acesta calatoreste prin timp incercand sa-si impiedice propria asasinare;
  • Se dezvaluie misterul personajului River Song, o gagica care il tot bantuie pe erou de vreo 3 sezoane, sustinand ca e nevasta-sa venita din viitor, si care e implicata in asasinarea sa. Poanta e destul de spectaculoasa dar excesiv de complicata, am avut dificultati serioase sa pricep cum se leaga lucrurile, iar despre unele am ramas cu impresia ca nu se leaga deloc. Noroc cu paradoxurile temporale pe seama carora se poate pune cam orice chestie absurda in serialele SF din ziua de azi. Au apelat deja la trucul asta si Lost, si Fringe, era normal ca Doctor Who, in care s-a inventat sintagma TARDIS, sa nu se abtzina de la asta;
  • Probabil e primul sezon in care pot sa ma plang ca numarul episoadelor naspa il depaseste pe cel al episoadelor bune. Tentativa de a lansa un arc epic peste intreg sezonul mi se pare esuata, desi povestea in sine e ok si avea mult potentzial. Iar intercalarea sa cu episoade care nu aveau legatura cu arcul respectiv a facut mai mult rau si a fragmentat povestea pana la incoerentza.
In caz ca nu tineti minte, principala problema a noii echipe e ca actorul principal care a preluat rolul e un tolomac incredibil, un anume Matt Smith care se chinuie sa-l imite pe Hugh Grant. A doua problema e ca scenariile au devenit excesiv de serioase. Pe vremuri, cand serialul era coordonat de Russell Davies, aveau o veselie gay absurda care te umplea de buna dispozitie. Din cand in cand, episoadele scrise de rivalul sau Steven Moffat mai spargeau distractzia si veneau cu idei sobre si momente horror. Combinatzia era excelenta.

Acum au ramas doar episoadele lui Steven Moffat si ale colaboratorilor sai, care fac serialul tot mai bleak, tot mai tragic, sobru si excesiv de alambicat. Episoadele horror sunt tot mai dese, iar comic relieful tot mai rar sau mai lipsit de umor. Doar in episodul lui Neil Gaiman a mai palpait izul de basm hipsteresc de altadata.



Torchwood, varianta stramutata in SUA sub bagheta echipei originale de productzie, are o strategie similara, de a prezenta o poveste mare in tot sezonul, dar le iese mult mai bine. Aici nu exista episoade de umplutura, paradoxuri temporale si ploturi excesiv de inghesuite.

Supereroul gay Captain Jack e un fost amic al lui Doctor Who care a luat pe cont propriu protejarea Pamantului de infiltratzii extraterestre, deci serialul are un pattern similar mai degraba cu Fringe. Smecheria cu Torchwood e ca acest erou e nemuritor, insa amicii sai nu, asa ca e nevoit sa asiste la macelarirea sistematica a colegilor sai de echipa. Sezonul american foloseste nemurirea sa ca element cheie al intrigii: intr-o buna zi nemurirea devine contagioasa si nimeni de pe Pamant nu mai poate muri. In ciuda faptului ca nemurirea umanitatzii pare un dar de la Dumnezeu, se dovedeste in scurt timp ca e un lucru destul de oribil: resursele incep sa se consume mult mai repede, oamenii, desi nu mor, continua sa se imbolnaveasca ducand la prabusirea sistemului sanitar, iar corporatziile farmaceutice pun stapanire pe intreg Pamantul, ducand la o dictatura a medicamentelor. Povestea e o distopie SF paradoxala si desteapta.

Din pacate Torchwood sufera de ceea ce a suferit inca de la debutul sau: actorii ingrozitori si cea mai oribila strungareatza pe partea asta a Atlanticului (pe partea aialalta e a lui Sookie din True Blood). Valorile de productzie n-au fost ele grozave niciodata, nu sunt nici acum, desi parca sunt mai multe scene filmate in aer liber decat pe vremuri. Bugetul american a fost sigur mai mare, dar a fost risipit pe actori americani, in special Bill Pullman in rolul secundar (si cam inutil) al unui pedofil care devine un ambasador al miracolului imortalitatzii, facand lobby pentru companiile farmaceutice, dupa ce a scapat de injectzia letala.

Pentru anul 2012 nu s-a mai anuntzat o continuare la Torchwood, ma tem ca si americanii i-au dat cu flit, spectatorii fiind probabil iritatzi de accentul galez al personajelor principale. Sunt curios pe ce drum o sa apuce Russel Davies. Un nou sezon Doctor Who a fost anuntzat cu mare intarziere (ar trebui sa fie al 3-lea sezon cu Matt Smith, ceea ce e mai mult decat suficient - Tennant a stat tot 3 sezoane inaintea lui). Cine stie, poate dupa esecul cu Torchwood Russel Davies se va intoarce la carma serialului.

Sa nu uitam ca anul viitor va fi sezonul aniversarii de jumatate de secol de Doctor Who si mai mult ca sigur ca BBC pregateste something big. Deocamdata s-a scurs doar informatzia unui film de cinema, probabil regizat de David Yates (autorul ultimelor 4 filme din seria Harry Potter si al lui Sex Traffic, cu a noastra Anamaria Marinca care cica va si apare in sezonul Doctor Who din 2012).