Monday, November 30, 2009

Torture porn deluxe
























Weed species
de Jack Ketchum

Nasoala carte. Costa undeva la 30-40 dolari si are 90 de pagini, din care 20 goale (la inceput, sfarsit si intre capitole), vro 5 cu ilustratzii si fonturi de 20pt. La o formatare normala si decenta, nu cred ca ar trece de 40 de pagini. Asadar, avem un exemplu desavarsit al trendului de kkt de a publica nuvele (ma rog, asta nici la nuvela nu stiu daca se incadreaza) pe post de romane. E drept ca e hardcover si cu autograful autorului, dar pur si simplu nu vad cine ar da 1 dolar pe pagina de text pe o carte pe care si un dislexic o citeste in maxim 1 ora.

Ei, nu e chiar pe post de roman, editura Cemetery Dance (dar si altele, in special astea de lux) merg pe ideea asta hardcover signature novella series, un soi de colectzii de lux in care obiectul e mai pretzuit decat contzinutul cartzii. Dar de bine de rau in celelalte cazuri care mi-au iesit in cale (Dark Harvest a lui Partridge, City of Truth a lui Morrow, Missile Gap a lui Stross si Big Blow a lui Lansdale), nuvelele cu pricina, chiar si umflate cu pompa, tot reuseau sa ajunga pe la 100-150 pagini, cat sa le potzi zice "short novels". Plus ca toate erau nuvele exceptzionale si premiate a caror publicare in volum de sine statator putea fi considerat eveniment editorial din multiple perspective.

Weed species din pacate nici cu asta nu se poate lauda. Autorul Jack Ketchum e destul de apreciat in mediile horror (Stephen King e unul din fanii sai) si mai nou au inceput chiar sa ecranizeze filme decente dupa el - The Girl Next Door, Red si The Lost. Cum nu l-am prea citit la viatza mea, a trebuit sa-mi fac o parere din filme si de acolo mi s-a sugerat ca motivu pt care Ketchum n-a prea scos capul in mainstream (cum a facut-o King) se datoreaza afinitatzii sale pentru torture porn si violentza gratuita. In fine, n-o fi intotdeauna gratuita (The Girl Next Door e dupa un caz real, iar Red e chiar o carte/film cuminte despre un batranel care vrea sa-si razbune catzelu omorat de niste copii), dar oricum la Ketchum violentza omeneasca seaca e prezenta mai mereu iar horroru lui e mai degraba realist (paradoxal, ar putea chiar trece drept mainstream).

Dupa titlul Weed species, am crezut ca am in sfarsit ocazia de a citi si ceva supranatural scris de Ketchum. Ma ducea gandu la Ziua trifidelor ori la recentul film The Happening, am zis ca o fi cu buruieni care mananca oameni (coperta si ilustratziile o sugereaza la greu). Da de unde, nici titlul, nici buruienile de pe coperta n-au nici o legatura cu contzinutul. As fi tentat sa zic ca titlu a fost ales la nimereala, daca n-ar fi o nota lamuritoare care incearca sa explice metafora fortzata.

Weed species nu se abate nici o secunda de la ceea ce ziceam mai sus despre autor. O scarbosenie de carte pe teme dezumanizante si fara umorul care il salveaza de exemplu pe Lansdale atunci cand se deda la excese nasty-horror.

Deci povestea incepe cu un cuplu de tineri casatoritzi care injecteaza niste tranchilizant de cal in surioara de 13 ani a miresei, iar dupa ce fetitza e anesteziata, mirele isi face mendrele cu ea in timp ce mireasa il filmeaza cu camera. Cica asta e cadoul de nunta din partea miresei, care astfel compenseaza ca n-a fost virgina in noaptea nuntzii desi stia cat de tare se da mirele in vant dupa virgine (minore). Dar mare nenorocire, fetitza moare de la tranchilizant si mirii tre sa se care. Dupa aia aflam ca cei 2 tineri isi facusera un obicei din a viola fetitze, mai exact mirele le violeaza in timp ce mireasa il filmeaza si la amandoi li se pare foarte misto. Cam jumatate de carte e kiddie porn, apoi degenereaza in crime sangeroase, cand cei 2 dezaxatzi incep sa se teama ca ar putea fi datzi in gat si incep sa-si omoare victimele (dupa ce-si fac nevoile in capu lor). Apoi ii prinde politzia, mireasa il da in gat pe mire zicand ca a fost obligata sa participe la orgii, mirele e executat, mireasa scapa eftin si se bucura ca a fraierit autoritatzile dar e impushcata de un popa care se crede trimisu Domnului pe Pamant. Daca v-am dat spoilere asta e, sa va stea in gat, pornesc de la premisa ca nici unuia dintre cititorii blogului nu i s-a facut pofta sa citeasca cartea.

P.S. Intr-un interviu, autorul zice ca si povestea asta e bazata pe fapte reale si ca semnificatzia titlului e ca unii oameni sunt ca niste buruieni si trebuie starpitzi. Aha.

- plusuri: autograful lui Ketchum, copertzile hardcover, se termina repede
- minusuri: e genu de povestire care se publica in broshura si se da gratis cu numarul aniversar al vreunei reviste porno pentru pushcariasi
- recomandare: celor care citeau pe vremuri reviste ca Zeghea, Infractoarea mov si Academia Infractorilor

Wednesday, November 25, 2009

Politologie celtica























Slaine - The Horned God

de Pat Mills cu grafica de Simon Bisley

Doua chestii importante ar avea omenirea (si romanii) de invatzat din cartea asta:
  1. ca la celtzi, la finele mandatului, presedintele (regele, ma rog) trebuia sa se sinucida si sa lase pe altu in loc; daca refuza sinuciderea, trebuia castrat in public de noul rege, iar guvernul sau era ars pe rug, sa continue sa-l distreze pe lumea ailalta; interesant e ca una din metodele populare de sinucidere (asistata) era crucificarea, a carei semnificatzie era un fel de reuniune cu natura, o reuniune intre om si copac: victimei i se puneau ramuri impletite pe frunte, de aici si figura mitica The Green Man (si piesa cu acelasi titlu a lui Type O Negative) plus o oarecare similitudine cu riturile de crucificare cunoscute crestinilor;
  2. ca la aceiasi celtzi, casnicia avea termen de expirare de 1 an si dupa anul ala situatzia trebuia reevaluata, sotzii avand posibilitatea sa-si reinnoiasca contractul pentru inca 1 an, sau sa-si vada fiecare de treaba lui.
Super desteptzi celtzii astia.

Pat Mills este un fel de erou natzional in banda desenata britanica, fiind creatorul si patronul celebrei reviste de benzi desenate 2000 AD (lider de piatza BD in UK, comparabila cu produsele Marvel dar slab distribuita in afara UK). In calitate de patron, Mills a oferit rampa de lansare pentru generatzia de aur britanica: Alan Moore, Neil Gaiman, Grant Morrison si Garth Ennis au debutat sub supravegherea lui, majoritatea cu contributzii episodice la cea mai de succes franciza BD britanica, Judge Dredd (cu mai bine de 30 de ani in spate).

Desi Mills a avut contributzii semnificative la Judge Dredd, opera sa de capatai e seria Slaine (intinsa si ea peste vreo 25 de ani dar ceva mai rarefiata). Volumul de fatza, intitulat The Horned God, este varful seriei si se zice ca e cea mai bine vanduta banda desenata produsa in UK. Printre atuurile sale, pe langa numele lui Mills si pedigreeul revistei 2000 AD (care a gazduit aparitzia serializata), se numara si munca graficianului Simon Bisley, care a adus cu ocazia asta un element inovator, banda desenata pictata.

De benzi desenate pictate am mai discutat cand vorbeam de Arkham Asylum (un alt record de vanzari in BD). Genul asta de benzi desenate sunt foarte anevoios de produs (din punctul de vedere al graficianului) si sunt suficient de rare incat sa li se duca vestea. Plus ca arata cu totul altfel decat o banda desenata...desenata. Din ce am reusit sa adun de-a lungul anilor, cei care s-au impus prin grafica BD pictata sunt Dave McKean (Arkham Asylum, Cages si ceva colaborari cu Neil Gaiman), Ashley Wood (Lore, Popbot), Ben Templesmith (30 Days of Night, Wormwood), Dan Brereton (Nocturnals) si acest Simon Bisley care sub unele aspecte e peste totzi ceilaltzi pomenitzi.

Bisley face parte din scoala de pictura heroic-fantasy initiata de Frank Frazetta si din care mai fac parte ceva mai vestitzii Boris Vallejo, Luis Royo s.a.m.d. Picturile lui Frazetta apar pe o gramada de cartzi si albume rock, lui i se datoreaza imaginea pe care o avem astazi despre Conan, Tarzan si Manowar. Frazetta a initziat stereotipurile fantasy cu masculi babani, gagici supertzatzoase si monstri sinistri, adica grandomania supranaturala ce imbina elemente erotice, eroice si horror. Simon Bisley calca pe urmele maestrului sau, doar ca se mai ocupa si de imagini futuriste/cyberpunk, plus copertzile albumelor Danzig.

Grafica lui Bisley a facut din Horned God un punct de cotitura in seria Slaine. In urmatoarele volume creatorul seriei a facut pe dracu in 4 sa se ridice la acelasi nivel (fara Bisley), dar seria s-a zbatut o vreme in agonie, dupa care a mai cunoscut un reviriment in 2003, cand un alt grafician, Clint Langley, a fost angajat sa imite cat poate de bine stilul pictat al lui Bisley. Si a reusit, daca ar fi sa ne luam dupa vanzari (e vorba de trilogia Slaine: The Book of Invasions care din pacate nu se gaseste in afara UK, nici macar pe amazon).

In ce priveste scenariul, Mills, irlandez de la mama lui, creeaza un univers mitologic pagan reusind totusi sa se abtzina de la a exploata elemente tolkieniene. Principala sursa de inspiratzie pare a fi ciclul de legende Ulster, despre un anume erou barbar pe nume Cuchulainn, druidul Cathbad si tribul Tuatha de Danann (nume familiare amatorilor de heavy metal pagan). Oarece grad de rudenie exista si cu Conan (care a fost inspirat tot de mitologia celtica dar e mult mai slab documentat/riguros). In prefatza Mills arata ca motivul principal pentru care Slaine nu a fost preluat de Marvel si industria americana a fost dificultatea de a pronuntza numele personajelor, de a caror autenticitate autorul s-a tzinut cu dintzii.

Povestea e cam asa: Slaine asta, insotzit peste tot de un pitic cronicar (care e si narator), e alungat de tribul lui din pricina ca si-a tras-o cu gagica regelui. Probabil partea asta tzine de volumele anterioare caci apare aici ca un fel de flashback. Povestea propriu-zisa incepe cu Slaine care se intoarce la tribul lui dupa multzi ani si e instalat rege din pricina unei crize guvernamentale. Criza e adancita si din pricina invaziei armatelor unui zeu pervers (la propriu), Lord Weird Slough Feg (da, de aici si-a luat trupa de heavy metal numele). Ca sa reziste invaziei, Slaine se duce pe la triburile vecine sa le solicite ajutorul, sa faca o uniune in fatza dusmanului comun. Dar daca e o treaba pe care nu o suporta celtzii, aia e sa fie unitzi sub un singur rege asa ca Slaine tre sa apeleze la tot felu de trucuri ca sa-i atraga in aliantza politica. Eforturile lui sunt sustzinute de Zeitza Pamantului care are un plan dubios de a instaura un matriarhat pe Pamant, in care barbatzii sa fie folositzi pe post de obiecte sexuale. Druizii, cam misogini de felul lor, sunt revoltatzi la idee dar virilul Slaine nu are nici o problema cu a fi considerat sclav sexual.

In fine, povestea e mai serioasa decat ma asteptam (in sensul ca se vad putze si chestii pt adultzi) si bine spusa, nu se exagereaza cu scene de cafteli supereroice, fiind mai orientata spre dezbatere si speculatie pe marginea principiilor celtzilor. Pana la urma povestea fantastica fuzioneaza cu istoria celtzilor (o istorie vaga, pe jumatate mitologica) in sensul ca Slaine asta este taman Primul Rege al Irlandei, care a acostat pe la 1500 i.e.n. in Irlanda venind pe niste corabii zburatoare dinspre Vest (care Vest ca nu mai e nimic in Vest? conform povestii, cica era Atlantida; conform istoricilor ar fi Spaina cu un pic de ocol, sau America, sau planeta Marte daca te gandesti la "corabiile zburatoare").

- plusuri: grafica beton, detalii interesante legate de mitologia celta
- minusuri: pe alocuri pare un nou episod din Conan Barbarul
- recomandare: fanilor Manowar, Conan, Rahan dar si fanilor Tolkien, Narnia etc.; cate un pic pentru toti fanii heroic-fantasy, cu o grafica de zile mari

Friday, November 20, 2009

Hooper, Landis, Dickerson, Anderson, Carpenter, Argento


Masters of Horror
sezon 2, ep.1-6

Am tot amanat sezonul 2, desi e deja vechi de vro 3 ani, nu vroiam sa cad victima utilitatii marginale si sa ma ajunga lehamitea, asa ca dupa o pauza asa lunga am reluat vizionarea unuia din serialele mele favorite, cu multa pofta si curiozitate.

Din pacate nu la fel de proaspete au fost fortzele producatorilor si primul episod, The Damned Thing, m-a cam dezumflat in ciuda faptului ca era o poveste texana regizata de Tobe Hooper (TCM, Poltergeist) dupa o poveste clasica a lui Ambroise Bierce. Mi-a placut episodul anterior al lui Hooper (Dance of the Dead), si noul episod are cate ceva din atmosfera aia nelalocul ei: un sat texan e macinat periodic/ciclic de explozii de violentza domestica iar familia protagonistului poarta blestemul ca la o anumita varsta barbatzii din familie o iau razna si incearca sa-si omoare copiii si nevasta. Ar fi fost cool sa se exploateze tema asta (mi-a adus aminte de It, cartea, caci filmul pierde printre cusaturi tema asta). In schimb Hooper (sau Richard Matheson Jr., care e scenaristul) au preferat sa incheie socotelile in mod abrupt, pe ideea ca sursa tuturor relelor e un monstru din petrol scos la iveala de sondele pionierilor petrolului texan. Care zau ca nu se leaga in nici un fel cu intriga episodului. De autorul Ambroise Bierce atata va zic ca a trait acu vreo 100 de ani si ar fi fost chiar misto daca episodul nu ar fi modernizat povestea. Putea sa iasa ceva retro american gotic, in genul episodului Haeckel's Tale din primul sezon, dar asa a iesit un episod care lasa impresia ca s-au plictisit creatorii sai, i-au pus punct si s-au dus la o bere. Apare si Ted Raimi, frate cu Sam, in rolul unui preot cretin, intr-un rol cam zadarnic. Ma tem ca e cel mai slab episod al intregului serial.

John Landis (American Werewolf) a fost in primul sezon cu sitcomul Deer Woman care m-a distrat dar nu m-a convins. Din fericire de data asta episodul Family e foarte entertaining si cu efecte speciale simpatice, despre un gras care rapeste oameni si le face baie de acid ca sa scoata oasele din ei, dupa care isi face din schelete familie, adica nevasta, copii, socri etc. cu care vorbeste in stil schizofrenic. Armonia individului e intrerupta cand un cuplu de tineri se muta in vecini si incep sa interfereze, sa se imprieteneasca si sa faca schimburi de confidentze, desi e ultimul lucru de care are eroul nostru chef. Muzica gospel a episodului, atmosfera bonoma a cartierului (think Simpsons, Edward Scissorhands) si umorul lui Landis fac sa fie un episod horror-comic simpatic, chiar daca pastreaza aceeasi structura de sitcom ca Deer Woman.

Ernest Dickerson e unul din regizorii aia de umplutura adaugatzi in ultima clipa la echipa MoH in urma refuzului unora importantzi. Dickerson e regizor de culoare si de televiziune (episoade Heroes, ER, Invasion, Weeds, CSI), al carui CV contzine totusi filme horror cu negri (vezi Bones - vampiri hip-hop cu Snoop Dogg) si varianta Tales of the Crypt pt cinematografe (a rulat si la noi prin 92, tzin minte ca avea Megadeth pe coloana sonora si totzi rockerii eram extaziatzi). Ma asteptam ca episodul sau, V Word sa fie mai prost, dar Dickerson e in apele lui in mediul TV, cu constrangerile de rigoare, si cu un scenariu decent dupa o poveste a lui Mick Garris (creatorul serialului si regizorul celor mai multe ecranizari Stephen King). Deci V Word e o poveste ultra clasica in stil Tales from the Crypt, cu doi adolescentzi care se joaca Doom 3 si cand se satura de mortzi virtuali se duc la morga sa vada mortzi adevaratzi. Dar la morga sunt intampinatzi de un zombie jucat de Michael Ironside (invitat special, actor clasic de filme B) care pana la urma se dovedeste ca nu era zombie, ci vampir, asta fiind principalul twist al episodului. Episodul se inscrie in randul celor brutale (alaturi de Imprint si Cigarette Burns) si, in ciuda tentatziei de a considera ca fiecare pas al episodului e previzibil, plotul lui Garris reuseste sa surprinda: incepe ca un film cu zombie si se termina ca un film cu vampiri moralisti iar tranzitzia nu e deloc fortzata.

Brad Anderson e un regizor tanar, specialist in horror corporatist (Masinistul) si insarcinat recent cu o parte din episoadele serialului Fringe. Aici ecranizeaza povestea lui Mike O'Driscoll intitulata Sounds Like. E unul din favoritele mele pe sezonul asta, cu un lacheu corporatist care lucreaza ca supervizor de call center datorita calitatzii sale de a auzi extrem de bine. Pana la urma auzul lui devine atat de bun incat viatza sa devine insuportabila - incepe sa auda mushtele frecandu-si picioarele, viermii forfotind in tzarana si scancetul copilului sau mort de multa vreme. E disperat dupa liniste pe care trebuie sa o obtzina cu orice pretz. Evident, sunt o gramada de asemanari cu Masinistul (care era disperat si el dupa somn) iar ritmul lent al degenerarii personajului e excelent. Umbla vorba ca exista un episod Twilight Zone aproape identic cu asta dar, cum nu l-am vazut, m-am bucurat de Sounds Like.

John Carpenter e regizorul pentru care s-a inventat eticheta Masters of Horror. Dupa excelentul episod din sezonul trecut, revine cu un episod facut cam la misto dar care devine excelent daca il vezi ca pe o alternativa la filmul lui Mungiu, Juno si altele pe tema sarcinii nedorite. Vedeta episodului e Ron Perlman (Hellboy), un activist pro-life care asediaza impreuna cu fiii sai clinica de avorturi unde fiica-sa e pe cale sa o comita. Dar ce nu stie el e ca fiica-sa a ramas gravida cu Satana, caz in care avortul capata noi valentze E foarte haioasa tenta moralista a episodului, e destul de brutal, chiar over the top (toate impuscaturile au ca rezultat decapitari si amputari) si contzine o gramada de referintze la filmele lui Carpenter: asediul are elemente din Assault on 13th Precinct, gagica care improasca lichid amniotic satanic din vagin duce cu gandul la Prince of Darkness iar bazdagania careia ii da nastere e cam luata din The Thing. Si astea-s doar cele evidente. E un episod in care cu sigurantza toata lumea s-a distrat pe cinste, in special Carpenter. Altfel, cred ca ar fi avut de castigat daca i se dadea un ton mai sobru, ar fi putut iesi un fel de Prince of Darkness care pt mine e unul din cele mai sinistre filme ever.

Dario Argento e Carpenterul nostru latin, o alta vedeta a serialului care reuseste din nou, dupa Jennifer, sa scoata unul din cele mai reusite episoade ale sezonului. Episodul se numeste Pelts si e ecranizarea unei povesti nominalizate Bram Stoker a autorului F. Paul Wilson, personaj de vaza in literatura horror contemporana. Invitatul episodului e Meat Loaf, in rolul unui croitor de blanuri care face rost de niste piei de raton superbe din care face o haina de blana irezistibila pentru o curva superba. Dar ratonii de la care a luat pieile erau vrajitzi incat cei care lucreaza cu ele ajung sa se sinucida in niste feluri atat de oribile incat episodul reuseste sa fie comparabil ca brutalitate cu cel al lui Takashi Miike. S-ar putea sa fie varful sezonului.

In concluzie, ma bucur ca serialul pastreaza nivelul (un singur episod prost si 2 cam neserioase) desi am sesizat un exces de zel din partea celor cu efectele speciale (numele Nicotero-Berger au inceput sa fie afisate cu fonturi mai mari decat ale regizorilor).


Sunday, November 15, 2009

Evil Celibidache























The Pavilion of Frozen Women

de S.P.Somtow

Pedigree:
- nominalizari World Fantasy, Bram Stoker (pt. culegere de autor)
- nominalizare World Fantasy (pt. nuvela The Pavilion of Frozen Women)
- nominalizare Bram Stoker (pt. nuvela Darker Angels)
- nominalizare Locus (pt. povestirea Chui Chai)


Sucharitkul Papinian Somtow
e un individ cu o viatza dubla:
  • ziua e directorul Operei din Bangkok, respectabil dirijor si compozitor de muzica simfonica, opera si balet, laudat pentru a fi dirijat prima data Wagner in Asia de Sud Est; ocazional, se mai face auzit si ca activist politic, militand impotriva partidului care propusese ca in Tailanda oamenii saraci sa nu fie lasatzi sa voteze pt ca-s prea prosti;
  • noaptea e scriitor de horror, consacrat prin trilogia cu vampiri Vampire Junction care i-a adus oarecare notorietate in curentul splatterpunk, ca fiind unul din cele mai gore romane cu vampiri.
Somtow e tailandez de felul lui, dar relatzia de rubedenie cu familia regala din Tailanda i-a permis sa se educe in Anglia, unde a si avut oportunitatzile necesare sa debuteze prin revistele SF ale anilor 70. Candva prin anii 80 editorii i-au recomandat sa se semneze doar cu initzialele, S. P. Somtow, scutindu-si cititorii de un efort deloc neglijabil de a-i tzine minte numele. Totusi, exista inca, inclusiv pe amazon, lucrari ale sale (atat literare, cat si muzicale) semnate cu numele complet.

The Pavilion of Frozen Women e volumul de proza scurta care-l reprezinta cel mai bine pe Somtow. Ca volum, a fost finalist World Fantasy si Stoker, iar 3 dintre povestirile contzinute au fost finaliste World Fantasy, Stoker, respectiv Locus:
  • Hunting the Lion e de departe favorita mea, desi nu se numara printre povestile laureate ale autorului. E o nuvela lunguiatza in care autorul marturiseste ca si-a propus sa amestece cat mai multe genuri cu putintza: zombie, porneci, istorie, teologie, noir si critica la adresa industriei divertismentului. Amestecul suna cam asa: Publius Viridianus e un detectiv din Roma lui Nero (specialist in urmariri cu lectica), angajat de un eunuc pe nume Eros (secretar personal al lui Nero) sa discrediteze obrazul unui patrician cinstit (si pe al lui Petronius, autorul Satyriconului, care se afla taman in pregatirea celebrului suicide-party prin care si-a luat adio de la contemporani). In bun spirit noir, detectivul se incurca cu o inalta doamna a vremii care avea o slabiciune pentru secte New Age, printre care crestinismul timpuriu (inspirat, prin credintzele legate de viatza de dupa moarte, de un ritual de zombificare) sau cultul de gangbang ritualic al lui Astarte,. Povestea lasa impresia ca citesti un Terry Pratchett in plina criza de apendicita - hilar, scandalos, usor isteric, cu scriitura punctata de locutziuni in limba latina menite sa dea elegantza limbajului acolo unde se face referire la aspecte mai...necuviincioase. E de pomina povestea asta.
  • The Pavilion of Frozen Women (finalista World Fantasy): O ziarista rataceste prin Japonia in timpul Festivalului Sculpturilor de Zapada si cunoaste un sculptor sexy de origine ainita*. La inceput am crezut ca o sa fie ceva gen Lost in Translation, dar povestea degenereaza rapid in horror cu un serial killer si cu shamanism ainit. E interesant scrisa, in sensul ca personajele vorbesc o engleza cam proasta, dar nu cred ca autorul e de vina, ci imita oarecum stilul japonezilor de a vorbi engleza.
  • Darker Angels (finalista Bram Stoker, dezvoltata ulterior intr-un roman la randul sau finalist la mai multe premii): In vremea Razboiului de Secesiune un copil de redneck se insotzeste cu un vraci voodoo si, urmatzi indeaproape de o gasca de soldatzi zombie, se plimba de colo-colo povestind pe teme de religie comparata (crestinism vs. voodoo);
  • Chui Chai (finalista Locus): un yuppie face contracte grase prin Bangkok si isi face cadou o noapte cu o prostituata cu SIDA (Chui Chai e un fel de dans traditional folosit la ei pt striptease);
  • The Fish Fly High and the Cotton is High: un tata si copilul lui umbla la "pescuit" de gagici, pe care le violeaza si le omoara in cadrul unui rit de initziere sexual-teologica a copilului;
La astea se mai adauga un interesant triptic de povesti horror contemporane (toate cu pedofili), adaptate dupa basmele Fratzilor Grimm:
  • Though I Walk in the Valley: un tata degenerat vrea sa-si reduca la tacere copilul molestat (fara sa-l omoare totusi) si solicita ajutorul unui specialist haitian in zombificari. Cica povestea originala a Fratzilor Grimm se numeste Copilul incapatzanat si e destul de obscura, in special pe la noi, nefiind aprobata pentru publicare in volumele de basme de larga circulatzie datorita pregnantelor elemente horror (se zice ca e singurul basm cu zombie al Fratzilor Grimm);
  • Mr. Death's Blue-eyed Boy: un colectionar cu fobie de copii e confruntat cu aspectele reale ale legendei Flautistului din Hamelin (ala care a facut cu cantecul lui sa dispara toti copiii din satul Hamelin);
  • Gingerbread: doi copii abandonatzi de parintzi sunt prostituatzi cu fortza de patroana unui magazin de turta dulce (evident, Hansel si Gretel).
Si mai sunt doua prelucrari de mitologie ceva mai abstracte dar foarte lirice si frumoase:
  • The Steel American: Parsifal (ala cu Regele Arthur) ajunge, tot cautand Sfantul Graal, intr-un sat vietnamez iar localnicii au impresia ca e supravietzuitor al recentului razboi din Vietnam;
  • Fire from the Wine-Dark Sea: autorul, retras la casa de vacantza de pe o plaja, capata vizita lui Ulise si are cu acesta cateva schimburi de replici despre adidasi si neveste.

*Astia-s un fel de tzigani japonezi, o minoritate de japonezi barboshi care traiesc in insulele Kurile si au fost subiectul a numeroase discriminari rasiale din zona, incat azi sunt pe cale de disparitzie. Se zice ca au ceva legaturi de sange si cu aborigenii din Pacificul de Sud. Au fost integratzi cam cu fortza si au fost recunoscutzi ca minoritate etnica abia in 2008!

- plusuri: cel putzin 3 nuvele de geniu, dar si restul sunt tari; pare sa fie cel mai solid volum al autorului, un mix ideal de calitatzi literare si entertainment;
- minusuri: in cateva povestiri engleza autorului e ciudata; in buna traditzie asiatica, uneori elementele horror sunt exacerbate si itzi cam stau in gat;
- recomandare: amatorilor de "violentza asiatica" si splatterpunk; si celor care vor sa descopere un autor exotic;


Monday, November 09, 2009

Festivaluri clujene: Comedy Cluj 2009 si Animest Followup 2009
























Iaca in Cluj a inceput sa se intample primul mare concurent al festivalului cinematografic TIFF. Aflat la prima editzie, Comedy Cluj are o anvergura destul de larga (4 cinematografe, cateva zeci de filme, reclame in tot orasul) si imita in unele aspecte TIFFul, in ce priveste organizarea si marketingul.

In fine, nu e asta o problema. Primul necaz pe care l-am sesizat e o orientare cam extremista spre filmul francez si spre comedia romaneasca veche (incepand cu Birlic si terminand undeva prin anii 80 cu comedii comuniste sau comedii SF care se dadeau cand eram mic la matineul de duminica). In fine, sa zicem ca tineretul nu le-a vazut si poate ar fi interesat sa descopere comorile de altadata pe care Ceausescu ni le baga pe gat cu fortza. Necazul cel mai mare e ca atunci cand faci un festival de comedie intri intr-o zona periculoasa, a simtzului umorului. Pe care daca nu il ai, te-ai ars ca organizator. Asa ca selectzia filmelor a fost cam pe muchie: la unele filme nu radea nimeni in sala, nici macar cei easily amused, iar altele erau clar comedii dar de un soi aparte, adica frantzuzesc, pt care tre sa ai un acquired taste, caci vremea lui DeFunes sau Belmondo a apus demult. Am fost profund descurajat de primele proiectii si era sa imi bag picioarele cu totul, dar pana la urma am zis sa vad cateva, cat sa am ce scrie pe blog saptamana asta. Plus ca o chestie ma tot zgandarea: in program aparea minunata comedie zombie Fido pe care o vazusem demult si ma gandeam ca n-are cum sa fie singurul film bun din festival.

Au contribuit la senzatzia de kkt a acestui festival si frigul cumplit, si conditziile tehnice (sunet de laptop, videoproiectoare cu lampa slabita, iar intr-un caz proiectorul a fumegat tot timpul filmului de era sa ma intoxic). Prietenii pe care i-am trimis inainte pe post de cercetashi la cateva filme s-au intors cu o fatza lunga care demonstra clar ca n-au reusit nici macar sa schitzeze un zambet la comediile propuse de festival. De la o vreme lumea iesea din sala prin mijlocul filmelor, astfel incat in 2 cazuri am ramas aproape singur iar proiectzionistu creca era nervos ca nu putea merge acasa din cauza mea. In fine, sa vedem ce am vazut.

Filmele naspa

La Chambre des Magiciennes e un film frantzuzesc cu pretentzii si actori buni dar cu o regie si productzie oribile, parca e filmat cu telefonul mobil. Nici scenariul nu e prea inchegat, cu o studenta ipohondra care se interneaza la spital pentru niste investigatzii si e pusa in salon cu o tipa isterica si cu o catatonica suspectata a fi vrajitoare. Am ras de exact 2 ori, dar mai mult din motive personale legate de faza cu ipohondria. Tehnicile regizorului de potentzare a suspansului si umorului au fost sub orice critica, subminand ceea ce ar fi trebuit sa fie un film horror ca sa functzioneze.

Louise-Michel. Filmul facut de cuplul de regizori Kervern/Delepine, care au fost si pe la Cluj la editzii anterioare ale TIFFului, parca si premiatzi pt comediile lor supernegre si incorect politice (Aaltra si Avida). Umorul negru e la loc de cinste si in filmul asta dar din pacate e cusut cu atza foarte alba, fiind impins pana la ridicol si rostogolit peste faleza absurdului. Cica doi transsexuali (ce chestie!?) planuiesc sa asasineze pe patronul unei fabrici care a dat in shomaj totzi angajatzii. Tentativele esueaza lamentabil din pricina ca se incearca diverse strategii - la un moment dat sunt insarcinatzi sa duca la capat misiunea o tipa cu leucemie si un mosh paralizat, dar pan la urma nu te potzi baza pe nimeni pe lumea asta si cei 2 eroi tre sa ia problema in mana si sa treaca oceanul pe urmele tzintei. Problema e ca negrul din umorul astora e un pic cam fara sens, bagat pe gatul spectatorilor. Cel putzin 3 idei fundamentale ale filmului n-au absolut nici un rost in logica scenariului: revelatzia ca cei 2 eroi sunt transsexuali, implicarea tipei cu cancer si a moshului paralizat in tentative de asasinare "amuzante" trec linia subtila dintre umor si "bataie de joc" fara a spune ceva prin asta (spre deosebire de, sa zicem, Borat/Bruno ori chiar irealul Taxidermia care apeleaza la aceleasi arme dar cu un rost bine calculat). De fapt, genul asta de faze sunt marca tuturor filmelor cuplului Kevern/Delepine dar in celelalte (Aaltra) parca nu era atat de puternica senzatzia de ostentatzie. De remarcat si o aparitzie episodica a lui Mathieu Kassovitz (Amelie, Amen) intr-un rol amuzant dar, din nou, inutil.

Women in Trouble. La asta m-am dus din pricina regizorului/scenarist Sebastian Gutierrez pe care-l stiam ca regizor/scenarist de horror (Snakes on a Plane, Gothika, Mermaid Chronicles, The Eye). Horroruri relativ slabutze, dar orshicum, auzisem ca Women in Trouble e inceputul unei trilogii despre o actritza porno (Elektra Luxx) jucata de Carla Gugino din Watchmen si ca il are in distributzie pe simpaticul Josh Brolin (No Country for Old Men, Milk, W, Grindhouse) in rolul unui rockstar. Pana la urma filmul s-a dovedit un mix de Sex and the City si Almodovar, cu niste femei stresate ale caror destine se intersecteaza. Printre ele se numara
  • o actritza porno care are probleme la serviciu din cauza ca vomita de cate ori tre sa filmeze scene lesbiene,
  • o prostituata solicitata pentru o partida de catre un mafiot amenintzat cu moartea,
  • o stewardesa care asista la moartea rockstarului Josh Brolin in timp ce faceau sex in WCul unui avion,
  • si o tipa care si-a dat fiica spre adoptzie surorii sale care la randul ei are o relatzie ascunsa cu sotzul psihoterapeutei sale.
Deci e un film din ala in care, din pricina ca se intampla prea multe, nu se mai intampla nimic. De fapt, mai degraba se discuta despre intamplarile astea decat sa se intample. Nu exista momente ale subiectului si nici actziune, sunt doar cateva scenete in care cate 2-3 femei discuta intre ele despre sex, barbatzi si copii adoptatzi iar spre sfarsit totul degenereaza in imbratzishari si promisiuni inlacrimate marca Almodovar (in momentele sale telenovelistice). Sper ca urmatorul film al trilogiei (Elektra Luxx) va fi mai focusat pe pomenita actritza porno care aici are un rol cam secundar si plin de vorbarie cam inutila. E genul de film care ar trebui sa fie talk show, in care personajele nu fac nimic iar umorul apare cand intr-o discutzie se mai scapa cate o poanta.

Filme contra plictiselii

Sex Galaxy e o farsa alcatuita ca un colaj de scene taiate de prin filme SF si porno obscure, peste care s-a tras un voice-over cu dialoguri noi, cu ajutorul carora s-a si incropit un plot: din pricina suprapopularii planetei, sexul intre oameni a fost interzis si niste cosmonautzi se duc pe alta planeta, unde un robot proxenet prostitueaza niste nimfe hippie, ocazie pentru cosmonautzi sa se sexualizeze si sa incerce sa salveze planeta de dinozauri si de robotul proxenet. Desi salut din plin ideea si experimentul (macar desfiintzeaza orice concept de "clisheu" si reutilizeaza scene din filme proaste in scopuri maretze), filmul e cam instabil ca si calitate. Unele faze sunt cumplit de hilare (gen Lost Skeleton of Cadavra) dar pe alocuri voice-actingul este atat de slab incat anuleaza tot umorul replicilor (care si ala e uneori cam grosier). Putea fi un film genial, sa speram ca cineva va prelua ideea si o va folosi mai inspirat. De remarcat ca jumatate din sala s-a ridicat si a plecat dupa primele 5 minute. Victime ale marketingului, cocalari si pitzipoance pe care i-a surescitat titlul.

P.S. Fanii "genului" ar trebui sa incerce serialul MST3K, o antologie de filme horror proaste-proaste, din alea care se tarasc in jurul notei 1 pe imdb (adica sub nivelul Ed Wood). Sub pretextul ca ar fi obligatzi de un evil scientist sa se uite doar la filme naspa, 3 tipi stau in coltzul ecranului si comenteaza filmele astea proaste, cate unul pe episod. Serialul a ocazionat salvarea din uitare a cateva zeci de "bijuterii" horror ale anilor 50-70 si recent a fost publicat intr-o colectzie "cult" de cateva zeci de DVDuri (16 boxseturi a cate 2-4 filme/episoade bucata).

The Delicate Art of Parking. Si filmu asta arata destul de naspa dar macar se prezinta drept documentar, ceva in genul Borat/Bruno. Subectul filmului e oarecum similar cu al genialului film Kontroll, adica e despre niste controlori de tichete de parcare care investigheaza un accident suferit de unul din colegi, un tip foarte devotat slujbei, detzinator al medaliei pentru cele mai multe amenzi de parcare date. Tipu care face acest pseudodocumentar se scufunda in lumea supraveghetorilor de parcari si ia contact cu niste bugetari dedicatzi unei slujbe de kkt, la care nu trece o zi fara sa-tzi iei un pumn ori macar o injuratura, asa ca bugetarii tre sa-si dezvolte propriile strategii pentru a-si duce raspunderile la bun capat, printre care fascinantele sedintze de socializare in clubul Intersectzia. Treaba se impute cand documentaristul incepe sa suspecteze o conspiratzie la adresa controlorului care fusese calcat de o masina pe care o amendase, iar politziei nu pare sa-i pese, caci oricum politzistii se uita la controlorii de parcari ca la niste suboameni.

Filme musai

Ridicule. Asta e cam singurul film care merita denumirea de film din ce am vazut la festivalul asta. Nominalizat acu ceva vreme la Oscar, filmul (frantzuzesc) arata superprofi si e despre ridicolul in care se scalda aristocratzia de la curtea lui Ludovic al nustiucatelea. Eroul povestii e un boier saracit dar destept, caruia ii vine ideea sa construiasca un sistem hidrografic prin care sa asaneze o mlashtina nasoala si neproductiva. Pe vremea aia nu existau fonduri FARE, POSDRU si FP7 asa ca omul nostru se duce sa depuna proiectul la curtea regelui. Acolo se loveste de o clica de lingai care il "protejeaza de deranj" pe rege cu cele mai cumplite mijloace birocratice si un sistem de pile comparabil cu cel de prin Romania bugetara contemporana. Doar ca acolo era un pic mai bine, in sensul ca nu trebuia neaparat sa mergi cu ruda de salam si plicul de bani, era suficient sa te prostituezi cu contese influente si sa dai dovada de "prezentza de spirit", adica sa atragi simpatia spunand bancuri bune si castigand concursuri de bancuri/farse de ale caror rezultate depindeau vietzi umane. Destinul eroului se intersecteaza cu cel al altei "victime a sistemului", o gagica bunoaca care se vede silita sa se prostitueze cu un moshneag libidinos ca sa-si poata urma visul de a construi un costum de scafandru (un aspect foarte "steampunk" al filmului). Un film frumos si foarte sarcastic la adresa unui soi de oameni de care dai la tot pasul si in zilele noastre, doar ca au altfel de costume. Ii gasesti in special in tzarile astea mai becaliste, in care Gollum e presedinte, totzi rahatzii pot ajunge parlamentari, fotbalistii impiedicatzi sunt eroi natzionali si oamenii care-s buni la ceva tre sa o rupa la fuga inainte sa fie silitzi sa-i gadile in buric pe ceilaltzi.

Imediat dupa festivalul asta a fost si un followup de un weekend al festivalului bucurestean Animest, adica cu animatzii. La asta nu m-am prea inghesuit ca majoritatea programului consta in filmele lui Miyazaki cu care-s familiarizat si scurt metraje de diverse calitatzi. Pana la urma am participat la o compilatzie gen Best Of de shorturi, care au fost foarte satisfacatoare, desi erau frantzuzesti. Cu ocazia asta am realizat ca in 5-10 minute potzi spune mai mult decat intr-un film de 2-3 ore sau, mai rau, intr-un serial de sute de ore si ca cea mai mare parte din industria cinematografica e vorba goala. Si nu ma refer aici neaparat la Hollywood care macar cand nu spune nimic itzi arata ceva. Pe cand am ajuns acasa n-am mai tzinut minte titlurile shorturilor pe care vroiam sa le recomand, decat pe asta care a fost si premiat: Lifeline.

Siteul Animest.ro le listeaza pe undeva si cine are rabdare gaseste multe dintre ele pe Youtube. Sunt scurt metraje din toata lumea, de toate soiurile si varietatzile, deci n-ai cum sa te plictisesti.