Saturday, April 27, 2019

Filme contra plictiselii: Perfect Strangers, Velvet Buzzsaw, Extinction, Nancy, The Most Assassinated Woman in the World

Perfect Strangers

(regizat de Alex de la Iglesia, auteur esentzial)

Asta e remakeul spaniol al filmului dupa care s-au facut cele mai multe remakeuri ever.

Originalul e un film italian cu acelasi titlu din 2016. Un an mai tarziu avea deja doua remakeuri, printre care si asta. Doi ani mai tarziu avea inca 6 remakeuri facute in diverse tzari (unele girate de Netflix) si mai sunt inca 4 in productzie. Ar fi trebuit sa iasa si o varianta americana la Hollywood, dar e in portofoliul lui Harvey Weinstein care nu mai are chef de filme. Pot sa intzeleg de ce Weinstein a fost interesat de filmu asta.

Povestea e despre o cina cu 7 comeseni - unii cupluri, altzii single, altzii nu se stie. Astia fac un pariu ca pe durata serii sa puna totzi telefoanele pe masa si orice apel sau mesaj primit sa fie facut public si celorlatzi. Pe fatza lumea se da de acord insa pe la spate se fac tot felu de aliantze despre cum unii sa pretinda ca un eventual mesaj de la o amanta ar fi fost trimis de altcineva etc.

Seamana cu celalalt film din 2017 al lui Iglesia, The Bar, adica si aici mai tot filmul se petrece intr-o singura incapere plus un balcon, asa ca totul arata mai degraba a teatru TV. Amuzamentu degenereaza in gelozii si tragedii, ies la iveala secrete dirty-sexuale ale protagonistilor, e si amuzant, e si tragic, o retzeta deja standard a regizorului care aici ofera cel mai populist film al sau - unul la care orice cocalar sa se poata conecta si sa gaseasca ceva ce ii da de gandit.

Sper ca Iglesia se va intoarce la proiecte mai serioase, ca a acumulat deja mai multe titluri care se bazeaza strict pe palavrageala unui grup pestritz de personaje.


********************************************

Velvet Buzzsaw

(regizat de Dan Gilroy, autorul lui Nightcrawler)

Cica visul oricarui reviewer e sa scrie o recenzie atat de rautacioasa incat sa-l faca pe artistul criticat sa se sinucida. Am incercat si eu fara succes, e un esec personal al carierei mele. In filmul asta Gyllenhaal joaca un reviewer de arte frumoase deprimat ca lumea nu-i mai citeste reviewurile, si ca in general e urat pentru reviewurile pe care le-a scris desi omu tot ce a vrut sa faca a fost sa "further the field". Story of my life. 

Lumea il mai cheama pe la galerii, unii il platesc sa scrie reviewuri bune, mai reuseste inca sa agatze gagici cu reviewurile sale (desi e gay), insa de la o vreme artistii pe care ii recenza incep sa moara in conditzii dubioase, legate de niste tablouri blestemate gasite in apartamentul unui pictor decedat.

Filmul e o satira asupra art-hipsterimii moderne si a omului post-creativ, o varianta mai seaca si mai incoerenta a genialului Art School Confidential, cu care Velvet Buzzsaw are in comun nu doar subiectul ci si contributzia exotica a lui John Malkovich in rolul unui artist al carui arta are de suferit de cand s-a lasat de baut. O gramada de nume mari se perinda pe aici - Rene Russo, Toni Colette iar regizorul-scenarist Dan Gilroy scrie dialoguri superbe (a mai lucrat el cu Gyllenhaal la minunatul Nightcrawler). Insa povestea e cam prea la misto, fazele horror sunt bagate cu fortza si prost conectate la tema principala.

Are ceva in comun si cu comediile lui Robert Altman despre oamenii care lucreaza in industria filmului. Sunt multe momente mishto (hipsteri confundand saci de gunoi cu "art installations") insa vazuta de sus povestea nu reuseste sa inchege suspans, nu apuca sa itzi pese de niciunul din personaje, toate vorbesc ca studentzii nostri de la Arte. Pentru cei interesatzi de fatzarnicia businessului artelor moderne poate fi o satira satisfacatoare dar e cusut cu atza alba.


******************************

Nancy

(regizat de Christine Choe, debutanta)

M-am uitat la filmu asta sperand undeva in suflet ca e continuare la Mandy, cu care are in comun nu doar asemanarea de titlu ci si pe simpatica actritza Andrea Riseborough care joaca cam in aceeasi maniera, de parca a fumat un joint inaintea fiecarei scene. Am dezvoltat un atasament deosebit fatza de actritza asta si ii caut toate filmele.

Pana la urma Nancy e un film de Hallmark, superieftin, despre un caz bizar din alea cum le placea gospodinelor sa citeasca in Formula As din anii 90: o gagica apare la usa unui cuplu pretinzand ca e fiica lor rapita in copilarie, si crescuta de cei care au rapit-o. Poate chiar e, sau poate nu e, important e ca e o ocazie pentru personaje sa se macine si sa discute intre ele ca si cum ar fi, ca si cum n-ar fi. Parintzii care o primesc pe Nancy in casa sunt un cuplu batran din care barbatu e Steve Buscemi, cu ochii umflatzi de alergie la pisici (si imbracat cu un sfet─âr supermisto).

Pare sa fie stradania unor actori mari de a da o mana de ajutor unei debutante in facerea unui film ieftin. Dar a iesit ceva ok, e scurt, nu apuca sa te enerveze, actorii fac scenele placute si intense. Sa imi notez sa ma uit si la serialul ala cu Andrea Riseborough, intitulat Waco. L-a vazut cineva?


******************************

The Most Assassinated Woman in the World

(regizat de Franck Ribiere, mai cunoscut ca autor de documentare si producator)

Ai adesea senzatzia ca filmul asta ar fi trebuit sa fie documentar - chestie confirmata de experientza regizorului ca autor de documentare. Pe de alta parte omul a fost implicat si ca producator in cateva hituri horror europene (cateva filme ale lui Iglesia si ale cuplului Maury-Bustillo). Asa ca a incercat si el ceva la mijloc intre documentar si film horror - a iesit un film ieftin si manierist, insa interesant prin conexiunile cu realitatea istorica.

Povestea e despre Paula Maxa, care acu 100 de ani era actritza la Grand Guignol - teatrul horror parizian care a provocat o gramada de scandaluri pe teme de bune moravuri, dar care in multe privintze e considerat a fi liantul dintre dramaturgia horror clasica si cinematografia horror moderna, fiind una din scolile redutabile de efecte speciale de acu un secol. A avut un succes nebun inainte de al doilea razboi mondial insa atrocitatzile razboiului aveau sa taie din apetitul publicului pentru asa ceva. Astazi in locul lui e un teatru pentru surdo-mutzi.

Prin film apar personaje reale ale istoriei vremii care au avut unele legaturi cu teatrul respectiv - bunaoara psihologul Alfred Binet, inventatorul testelor IQ, care a servit drept consultant teatrului pentru piesele despre nebuni si case de nebuni.

Povestea e romantzata si nuantzata sa poata trece drept thriller, cu actritza amenintzata de un fan secret care isi doreste sa o vada moarta si in realitate, nu doar in piese de teatru.


******************************

Extinction

(regizat de Ben Young, autorul lui Hounds of Love)

Pe vremea lui Ceausescu vedeam 2-3 filme SF pe an si pe fiecare il percepeam drept un eveniment major al vietzii mele. Acu vad cate unu aproape in fiecare seara, Netflix le pompeaza intr-un ritm incredibil - si bune, si proaste, majoritatea arata bine, cu actori nu mari dar ok, facute de regizori tineri care s-au afirmat cu ceva in ultimii ani. Aici e vorba de australianul Ben Young care a avut un thriller puternic prin festivalurile de acu 2 ani, inclusiv la TIFF (Hounds of Love). Intuiesc ca Netflix au si propriul lor studio de efecte speciale, caci incep sa mai dea copy-paste dintr-un film in altul. Dar orishicum, au ridicat mult stacheta a ceea ce pe vremuri se numea industruia "direct-to-video" - ceea ce e SF de serie B pe Netflix nu e cu nimic mai prejos decat SFurile recente de la Hollywood.

Asa si cu acest Extinction, despre un orasel care e napadit brusc de o invazie extraterestra. Familia mexicanului Michael Pena (Ant-man) incercand sa se strecoare printre daramaturi si sa ajunga la un refugiu unde ii asteapta Luke Cage - managerul de la serviciu care incearca sa-si salveze angajatzii de atacul extraterestru. Pe catzi dintre noi ne-ar salva shefu de la servici din ghearele extraterestrilor?

Pe drum reusesc ei sa ia cumva prizonier un extraterestru caruia i se sparsese casca si cu ocazia asta aflam cate ceva interesant despre rostul invaziei si istoria umanitatzii. E un film cu twist a la Shyamalan, si cu asta poate am zis deja cam prea mult. Ar fi fost misto ca episod Black Mirror, ca lung-metraj e lungit inutil (cu scene de strecurare prin tuneluri intunecoase si dialoguri standard de survival game).

Sunday, April 21, 2019

Filme musai: The Death of Stalin, mother!, Climax, Revenge, It (part 1)


The Death of Stalin

(regizat de Armando Ianucci, autorul lui In the Loop)

Steve Buscemi cu cushma aia de astrahan in rolul lui Nikita Hrusciov, urmat din spate de Michael Palin (membru Monty Python) in rolul lui Molotov, e o imagine care se imprima in retina si nu mai scapi veci de ea.

Nu potzi scapa usor nici de senzatzia ca traim vremuri similare celor din acest film, doar ceva mai updatate-aliniate la progresul telefoanelor mobile, cu noile metode de turnatorie si sabotaj pe care le faciliteaza, cu shedintzele ad-hoc prin WCurile institutziilor statului, acolo unde se iau deciziile cu adevarat importante. Cica filmul a fost interzis in Rusia (crezusem ca s-a filmat chiar acolo dar nu, s-a filmat pe langa cladirea NKVDului din Kiev). Am doua probleme cu interzicerea asta: 1. Cand acelasi Ianucci a facut misto de guvernarea si politica britanice (in In the Loop si serialul aferent), nu l-a interzis nimeni. 2. Eu daca eram Putin radeam bine la filmu asta si comandam sa se faca in replica o comedie despre moartea Printzesei Diana. Insa se pare ca si Putin si-a cam pierdut simtzul umorului, ori l-a concentrat exclusiv in ridicolul campaniilor electorale din Ucraina si Basarabia.

E genul de film care poate isca razboi (poate l-a iscat deja) - aproape tot ce se vede aici in termeni de strategie politica se practica inca bine mersi si fara nicio jena. Mai mult in partea asta de Europa (lucrurile de care radeam in In the Loop sunt totusi de alta natura decat lucrurile de care radem in filmul asta). E o anume scena aici care seamana cu Procesul lui Ceausescu si felul in care ne-am debarasat vitejeste de el, cu toata emotzia din jurul incidentului, cu toata mandria "lucrului bine facut" care bantuie si azi hilara noastra retorica politica.

Povestea e despre evenimentele politice imediat urmatoare mortzii lui Stalin, cele care au dus la ascensiunea lui Nikita Hrushciov - jucat in cel mai gretzos mod cu putintza de Buscemi. E mult de ras aici, dar si mai mult e de ingrijorat cu privirile la modelul politic est-european bazat pe "valoarea traditzionala" a canibalismului, a tradarii inconsistenta cu ea insashi, a sforariei de sorginte medievala si a tacticilor de loializare ce imbina armonios amenintzarea cu recompensa. Toate astea fara nicio preocupare pentru ce a trebui sa insemne management si policy-making spre o lume mai buna.


*******************************************************

mother!

(regizat de Darren Aronofsky, autorul lui Pi si Requiem for a Dream)

O ingenioasa concoctzie de film feminist, film biblic, apologie a Coalitziei pentru Familia Traditzionala si ceva horror ne arata ca regizorul Aronofksy se transforma cu varsta intr-un fel de bible freak. Semnele au fost acolo inca de la Pi, omul a fost moralist dintotdeauna, dar abia cu biografia lui Noe si-a dat arama pe fatza, iar acum, iata, e la al doilea film 100% tezist pe teme biblice. Daca in cazul lui Noah lumea nu l-a prea bagat in seama, considerand filmul o excentricitate trecatoare, aici omul a facut totul sa nu poata fi ignorat iar drept rasplata s-a ales cu niste nominalizari la Zmeura de Aur. Date din rautate, zic eu, caci filmul e cel putzin interesant.

E insa si extrem de greu de urmarit - jumatate din timp personajele nu au dialoguri, doar urla si se alearga unii pe altzii prin camerele unei case. Mai nasol e cand odata cu ei urla si spectatorii - in sala de cinema la care am fost o netrebnica a inceput sa vocifereze spre ecran "ce retardatzi in filmu asta!", iar alta mai de alaturi i-a replicat la fel de racnit "retardata esti tu, mai taci si uita-te la film!" Mi-e tot mai greu sa urmaresc filme in cinematografe romanesti (de mall), ceva s-a degradat - am fost partash deja la mai multe incidente in care spectatori incep sa vocifereze spre ecran, sau chiar sa converseze intre ei cu voce tare, uitand unde se afla. Imi amintesc pe vremea lui Ceausescu cand mergeam la un cinematograf rural si proiectzionistul mai iesea in fatza sa ne amenintze ca opreste filmul daca nu tacem. Dar erau alte vremuri, acu daca tzii neaparat sa tzipi la personajele de pe ecran potzi sa-tzi pui Neflix, nu tre sa te faci de kkt in public.

In fine, mother! e si facut anume sa starneasca reactzii viscerale. Vine un moment in film in care nu itzi vine sa crezi ca de 30 de minute se urla continuu, ca nu se mai intampla nimic coerent. Dar toate au un shpil, nu-s puse degeaba, asa ca dupa ce vedetzi filmul sa cautatzi pe net si interpretarile povestii (care-s destul de straightforward insa daca te ia filmul pe nepregatite itzi scapa o gramada de detalii).  Practic filmul e Biblia repovestita pe fast forward, deghizata intr-o drama casnica despre o nevasta careia i se aduna cam multzi musafiri in casa si nu mai stie cum sa scape de ei. Rodica, filmu asta e despre tine.


***************************************

Climax

(regizat de Gaspar Noe, cel mai psihedelic regizor al momentului)

Toata lumea stie deja despre ce e filmul asta: la un party la care cineva a strecurat LSD in sangria, totzi participantzii o iau razna - unii se pisha pe ei, un copil isi baga degetele in priza, pe unii ii apuca un chef sexual de nestavilit, doi fratzi se dedau la incest, altzii se dedau la crima, unii se multzumesc cu a dansa si a se autocontempla din afara propriului corp (o tema clasica a regizorului argentinian). 

In prima jumatate filmul e o oda narcisista adusa corpului uman (actorii sunt un grup profesionist de dansatori perfect fit), iar in a doua jumatate trupurile perfecte cedeaza guvernantza facultatzilor mintale si intra sub influentza drogului intr-un delir colectiv infernal in care se urla chiar mai mult decat in filmul mother! Si se mai putea urla inca vreo doua ore, caci de la o vreme spectatorul ramane dezarmat si neputincios (spre deosebire de mother! aici nimeni n-a iesit din sala, groaza din Climax reuseste sa fascineze si sa paralizeze).

S-a intamplat sa vad filmul asta chiar in ziua in care un parlamentar PSDist zicea ca Uniunea Europeana e o "curva satanista" careia tre sa-i intoarcem spatele. Daca ar fi apucat omu sa vada si filmul asta ar fi extins eticheta la "curva satanista drogata" - o eticheta care denota filtrul misticoid prin care Romania inca percepe trei dimensiuni-cheie ale umanitatzii: sexualitatea, religia si narcoticele. Comunistii au dus o campanie sistematica de a deforma grav intzelegerea acestora fenomene, iar lucrurile nu s-au ameliorat semnificativ in ultimii 30 de ani. In consecintza si legislatzia e grav retardata pe aceste subiecte, corelata cu o lipsa generala de expertiza (iar romanii cand nu au expertiza apeleaza comod la busola defecta a "traditziei").

Ca toate cele 3 dimensiuni pot avea efecte monstruoase si dezumanizante nu pune nimeni la indoiala iar filmul Climax despre asta si e, cu focus pe sex si droguri (despre felul in care dezumanizeaza biserica ne sunt mai la indemana informatziile). Regizorul argentinian Gaspar Noe joaca aici rolul de troll si agent provocateur iar Climax va ramane pentru vremurile astea ceea ce au fost Requiem for a Dream pentru anii 2000 si Trainspotting pentru anii 90.


**********************************************

Revenge

(regizat de Coralie Fargeat, feminista frantzuzoaica)

Teoretic e un film extrem de simplu, rezumat perfect de titlu: de la un capat la altul, avem o gagica care casapeshte barbatzi, pentru ca fusese violata undeva la inceput de niste corporatisti venitzi in vacantza (nu doar violata, ci strapunsa de o craca falica care stabileste de la bun inceput agenda feminista a filmului).

Ca structura povestea se aliniaza la schema standard consacrata de I Spit on Your Grave si alte titluri din categoria revenge torture porn. Un gen pe care nu il agreez deloc, si nu doar pentru sexismul care-i sta in fundatzie. Si aici, ca in toate filmele de gen, avem gender studies si conflicte inter-sexe rezolvate pe caile cele mai brutale.

Insa vizual si ideologic filmul asta are o anume sofisticare care il face greu de uitat. Regizoarea se foloseste intentzionat de o retzeta standard populara in randul barbatzilor (in realitate filmele acelea sunt mai mult sexploitation decat woman empowerment), si o rasuceshte pentru a pune o distantza estetica fatza de tot ce s-a facut inainte. Pana la urma e aici mai mult Mad Max decat Last House on the Left.

E si unul din rarele filme de gen realizate de femei cu o agenda feminista explicita (si nu doar ceva interpretabil in cheie feminista). Personajele masculine, meclele, grimasele, replicile, toate-s croite migalos sa serveasca agenda filmului intr-o maniera la fel de convingatoare cu cea din recentul Love Witch - doar ca asta nu e comedie ci un film de actziune filmat prin Maroc, scaldat in galetzi de sange de ambele sexe. Decorul abunda de simboluri menstruale si falice; interactziunile inter-sexe sunt o alternantza de eros si brutalitate, iar faptul ca filmul e frantzuzesc ii da un sharm aparte.

O regizoare de urmarit.

 *************************

It (chapter 1)

(regizat de Andy Muschietti, argentinian, autorul lui Mama)

It’s fascinating to me that there has been so much comment about that single sex scene and so little about the multiple child murders. That must mean something, but I’m not sure what, zice undeva Stephen King cand a fost interpelat pe seama scenei de sex intre copii (ma rog, tineri adolescentzi) care are o functzie esentziala in rezolutzia romanului It. Scena e notorie in istoria literaturii, cam ca romanul Lolita ori scenele de violentza intre copii din Lord of the Flies, insa e mai cu grija discutata. Iar in ecranizarile romanului e evitata cu desavarsire - atat in cea veche din 1990 cat si in asta recenta (nu ajuta nici faptul ca la noi romanul a fost tradus de Mihnea Columbeanu).

Being a kid is learning how to live and being an adult is learning how to die, cam despre asta e It. Tema celui mai notoriu roman al lui King e dihotomia dintre copilarie si viatza adulta - fiecareia din cele doua faze i se dedica cate o jumatate de roman. Aceleasi personaje se confrunta, o data in copilarie, o data la maturitate, cu o entitate malefica ce revine o data la 30 de ani sa contamineze cu violentza si ura o comunitate rurala, un mic orashel osciland periodic intre docilitate naiva si auto-canibalizare descreierata (o alegorie a Romaniei, am putea spune).

Filmul asta ofera doar prima jumatate a povestii, cea in care protagonistii sunt copii iar maleficul li se arata sub chip de clown ce le exploateaza fobiile. Cartea e intzelept scrisa sa alterneze capitolele despre copilarie cu cele despre viatza adulta, incat atat sexualitatea cat si violentza evolueaza oarecum comparativ, lumea copiilor si lumea adultzilor curgand coerent una in cealalta. Filmele insa au fost concepute ca doua capitole separate. Se pot gasi pe Internet interviuri cu realizatorii filmului despre cum a evoluat ecranizarea asta de la planurile initziale ale scenaristului Cary Fukunaga (True Detective). Se pare ca varianta lui Fukunaga trebuia sa fie mai psihedelica si mai aproape de roman, insa producatorii au tzinut sa aiba un horror relativ "clasic" care sa beneficieze de pe urma revivalului basmului horror cu copii (gen Stranger Things).

Regizorul argentinian (recrutat la Hollywood dupa succesul Mama) iese onorabil. E o atentzie deosebita acordata scenelor cu sperieturi - abuzand totusi de zgomote tari cand niste momente low-key (a la Hereditary) ar fi fost mai in spiritul romanului. Un film horror cu si despre copii depinde enorm de calitatea actorilor-copii iar la capitolul asta It exceleaza. Excelent e si Bill Skarsgard (fiul lui Stellan, actorul lui Von Trier) in rolul clownului creepy iar imbracamintea si machiajul clownului au fost cica inspirate de Modigliani.

P. S. Am intalnit oameni care s-au dus la filmul asta convinshi fiind ca e despre ceva industria IT (in genul IT crowd), plus o tipa convinsa ca era remake la E.T.-ul lui Spielberg. Imi da asa o senzatzie de dezintegrare a realitatzii de cate ori ma confrunt cu oameni din astia.