Caitlin Kiernan : Alabaster vol. 1-2

 

Prima data am auzit de Caitlin Kiernan ca autoare emo-goth a anilor 90, crescuta in umbra lui Neil Gaiman cu care a avut o cardashie concretizata in banda desenata The Dreaming, un spin-off destul de longeviv la Sandman.

A doua oara cand am remarcat-o nu mai avea treaba cu Gaiman si banda desenata, ci se promova drept autoare horror post-lovecraftiana. Din cele 10 antologii tribute to Lovecraft pe care le-am citit in ultimii ani, nu exista nici una care sa nu aiba o contributzie de la Kiernan. O treaba dubioasa pe care am remarcat-o e ca adesea sexul protagonistului din povestile sale e vag sau confuz de-a dreptul, autoarea folosind atat femininul cat si masculinul cu referire la acelasi personaj. O vreme am crezut ca sunt erori de tipar.

A treia oara cand am auzit de ea m-am lamurit ca nu erau erori de tipar. Caitlin Kiernan e la baza barbat, un irlandez mutat in SUA unde a incercat un doctorat in paleontologie dupa care si-a schimbat sexul. Dupa care, conveniently, a devenit lesbiana si tot la femei a ajuns, un ocolish pe care n-o sa-l intzeleg niciodata, daca nu cumva are ceva de-a face cu paleontologia. In lumea literaturii horror sunt putzine cazuri de gen – pe langa Kiernan a mai fost o tipa devenita barbat, Poppy Brite, si un moshneag devenit baba, Willum Pugmire.

A patra oara cand am auzit de ea/el incepuse sa fie abonat/a la cam toate premiile literare din zona fantasy/horror, atat cu romane cat si cu proza scurta. Din 1998 incoace creca au fost doar 2 ani in care sa nu fi fost nominalizat/a la un premiu important (World Fantasy, Bram Stoker, Shirley Jackson).

Ultima data cand am auzit de ea/el revenise la banda desenata cu aceste doua volume Alabaster scoase de Dark Horse, bazate pe un volum de proza scurta cu acelasi titlu aparut cu catziva ani inainte. Banda desenata a si luat premiul Bram Stoker, asa ca am fost curios, in special ca o/il pune pe Kiernan in situatzia de a-si prezenta personajele vizual ceea nu-i mai permite sa le ambiguizeze sexul la fel cum o face in scris.

Degeaba. Nu s-a prins nimic de mine. Alabaster e un horror shablonard, alcatuit din retzete standard, cu cateva (putzine) tushe personale din partea lui Caitlin Kiernan. Nu stiu daca si proza originala e la fel, ori cei de la Dark Horse au tzinut neaparat sa simplifice totul pentru un public cu deficit de atentzie.

Shablonul principal vine din traditzia foarte la moda (de la serialul Supernatural incoace) a povestilor care au un iz de investigatzie politzista (familiar publicului somnolent de televizor), imbinata cu aventura supernaturala biblico-horror pusa in carca unui erou viciat care cersheshte simpatia audientzei prin metode antipatice. Retzeta s-a lansat in pulp fictionul de acu 100 de ani (foiletoanele cu detectivi supranaturali), mai tarziu a fost rafinata de banda desenata Hellblazer iar recent a fost terfelita pentru un public mai larg de serialul Supernatural. O alta caracteristica importanta, care se muleaza foarte bine pe banda desenata de tip foileton e structura episodica, cu povesti scurte pentru o audientza care nu se poate concentra pe termen lung. Ocazional, atat Hellblazer cat si Supernatural au riscat includerea unor fire narative complexe care au mai spart rutina retzetei, insa Alabaster nu o face deloc, cel putzin in aceste prime doua volume. Iar altele nu am de gand sa-mi iau.

Aici eroul viciat e o adolescenta albinoasa care ar putea fi reincarnarea Ioanei D’Arc si are misiunea divina sa starpeasca fiintzele supranaturale ce hartzuiesc statele sudiste (deci se mizeaza pe popularitatea True Blood si a genului southern gothic in general). In calatoriile sale, eroina e insotzita de un corb vorbitor (venit de la Poe via Sandman si The Dreaming, deci Kiernan incearca sa-i faca si lui Gaiman cu ochiul). Al doilea insotzitor al eroinei e o fantoma lesbiana de la care aveam mari asteptari, fiind tusha personala a autoarei; din pacate in afara de niste innuendo fara finalizare, e doar un element decorativ. Eroina isi petrece timpul luptandu-se cu varcolaci sau delirand pe teme religios-nihiliste. La un momendat da si peste un barlog de monstri lovecraftieni, un alt ingredient standard al lui Kiernan inclus aici mai mult din inertzie decat cu un rost anume.

Grafica e profesionista dar lipsita de sclipire, nici nu m-a interesat sa verific cine s-a ocupat de ea. Dupa doua volume intr-o serie BD serioasa ar trebui sa fii deja hooked, sa asteptzi viitoarele episoade cu curiozitate. Nu e cazul, singurul cliffhanger e acel innuendo cu fantoma lesbiana care si ala e pus cu fortza – nici natura personajelor, nici situatziile, nici dialogurile nu se leaga in vreun fel cu teme LGBT. In plus, Caitlin Kiernan e un excelent autor de mood si descrieri, care in banda desenata devin treaba graficianului asa ca mai toate calitatzile autoarei se pierd la acest transfer. De multe ori personajele citeaza din Johnny Cash pentru a accentua atmosfera southernic gothic, dar si asta suna cam fortzat.

Dupa fiecare capitol, graficianul enumera cateva trupe pe care le-a ascultat in timp ce desena capitolul, cam toate sunt hipstereli indie de la Pitchfork.

- plusuri: conditzii grafice destul de aratoase

- minusuri: poveste si personaje standard in heroic-horrorul modern

- recomandare: in nici un caz pentru fanii Kiernan, dar probabil merge pentru fanii The Dreaming, True Blood, Supernatural; fanii Hellblazer vor tolera, dar vor stramba din nas; probabil merge si la hipsterii care cocheteaza cu banda desenata horror fara a dori cu adevarat sa aprofundeze genul

Mini-seriile Charlie Brooker

Charlie Brooker e un satirist englez care si-a inceput cariera ca recenzent funny de diverse chestii (cam ca mine, asa), ca autor de banda desenata satirica, apoi a evoluat intr-un fel de Mircea Badea al lor cu o emisiune scandaloasa de tip In grupa presei, de notorietate fiind remarca sa in preajma realegerii lui George W. Bush - Lee Harvey Oswald, where are you now that we need you? Dupa ce a scapat ca prin urechile acului de linsharea publica, astazi omul e scenarist de televiziune si a scris cateva din cele mai ingenioase miniserii TV care s-au facut vreodata.

Ca scenarist Charlie Brooker e un specialist al densitatzii, in special in dialoguri. S-a intamplat ca m-am uitat recent la unele din serialele lui in paralel cu unele seriale americane, si am fost socat de diferentza de densitate. In serialele americane tot timpu cineva se scarpina in cap, taraganeaza replicile, se mai uita pe geam, sau sunt replici idioate incercand sa treaca drept realiste (ma rog, sunt realiste, daca ai un popor tembel). In serialele lui Charlie Brooker fiecare replica are o precizie matematica, e calculata unde sa stea, cum sa se lege de replici care vin peste juma de ora. Ce-i drept si actziunea e destul de alerta, sunt curios daca omu ar fi in stare sa scrie un scenariu cat de cat mai pensiv.

Capodopera sa e Black Mirror, o miniserie de 7 episoade (deocamdata) cu povesti speculative, teme distopic SF si comentariu la adresa tendintzelor socio-politice din zilele noastre. Povestile sunt mostre briliante de SF speculativ si sunt mai tari decat aproape tot ce s-a premiat pe la Hugo si Nebula in ultimii ani. Trec aici in revista episoadele, fiecare de sine statator.

The National Anthem

Printzesa Angliei e rapita, iar rapitorii solicita in schimbul eliberarii ca prim ministrul sa faca sex cu o scroafa la televizor, la ora de maxima audientza. Povestea e spusa din perspectiva primului ministru, care spera ca pana la ora planificata pentru show sa reuseasca sa dea de urma teroristilor. In paralel, echipa sa se pregateste totusi pentru ce e mai rau si aduc o scroafa in studio, in conditziile in care sondajele arata ca populatzia isi doreste ca prim ministrul sa se achite de solicitare in loc sa pericliteze viatza odraslei regale.

Ar fi superb sa se intample asa ceva si la noi, insa ma tem ca cam totzi politicienii nostri fac in mod curent sex cu scroafe.

  White Christmas

Poveste despre o metoda inovatoare de a da papucii, dar si despre una inovatoare de agatzat. Pot sa garantez din experientza ca ambele functzioneaza, filmul asta le da doar o aura usor cyberpunk ce le face sa para nefireshti. Nu-s.

Metoda de agatzat are de a face cu un grup de consilieri care au acces la simtzurile celui care merge la agatzat si il sfatuiesc in timp real ce sa spuna, cum sa faca etc., deci un fel de serviciu matrimonial la purtator testat cu partzial succes pe studiul de caz prezentat in acest episod. Pot sa apara probleme atunci cand ambii parteneri potentziali apeleaza la acelasi serviciu, iar agatzatul se transforma in razboi psihologic.

La celalalt capat al relatziei, datul papucilor se realizeaza cu ajutorul unui dispozitiv care blureaza pe veci imaginea si vocea celui de care vrei sa scapi, inclusiv a rudelor sale apropiate. Eroul povestii se straduie sa reintre in atentzia celei care i-a dat papucii, insa intampina probleme cu legea, plus unele drame sentimentale care te pot bagat intr-o stare extrem de proasta. Sunt unele filme care ar trebui sa fie contraindicate medical, iar asta e unul dintre ele. 

15 Million Merits

Intr-un viitor nu neaparat distopic, oamenii traiesc izolatzi in garsoniere pe ale caror peretzi se proiecteaza in continuu reclame si entertainment. Daca vrei sa nu le vezi si sa potzi dormi linistit, tre sa platesti. In timpul zilei, oamenii sunt dusi la o sala de fitness sa se dea pe biciclete care genereaza toata energia necesara functzionarii planetei si primesc bani in functzie de cat reusesc sa pedaleze. Banii sunt folositzi de fiecare pentru placeri personale, care adesea se reduc la a-si impopotzona avatarurile on-line folosite prin chatrooms.

Singura cale de a iesi din acest cerc vicios e sa investesti in participarea la un show de tip Romanii au talent, unde ai shansa sa devii o vedeta media care sa traiasca din a-si exercita un anumit talent in loc sa pedaleze la bicicleta toata viatza. Problema e ca pentru talentele traditzionale (cantat, dansat) nu prea mai exista cerere la public, si e nevoie de talente noi, insuficient exploatate - porn, violentza, activism boem.

We're already there, asta nici macar nu mai e distopie.

The Waldo Moment

In timpul alegerilor parlamentare, unul din candidatzi e un personaj de desene animate creat de o echipa de televiziune. Personajul face concurentza serioasa candidatzilor reali, care sunt la fel de penibili si caricaturali. Povestea e un superb comentariu la adresa talk-show-ului politic si a industriei de political entertainment, care desi stau la baza deciziilor ce ne afecteaza viatza de toate zilele, tind sa ia forma unui balci media consumat cu nesatz de plebea inconstienta. As da o lege sa n-aiba voie sa voteze decat cei care au vazut filmul asta.

The Entire History of You

Intr-o societate a viitorului oamenii isi pot stoca memoria vizuala pe un stick si sa o revizioneze de cate ori au chef. Memoria stocata poate fi folosita in instantza, de exemplu de copiii care vor sa-si dea in judecata parintzii pentru ca le-au mai ars o palma cand erau mici. In centrul povestii e un cuplu aflat intr-o relatzie cam obosita, in care amandoi membrii isi iscodesc reciproc memoriile pentru a scoate la iveala lucruri pe care si le-au promis cand erau inca indragostitzi si nu le-au respectat. Treaba se inflameaza rau cand sotzul afla ca fostul iubit al nevestei a pastrat inca memorii cu scenele de sex cu nevasta, si le retraieste zilnic ca un surogat pentru relatzia esuata cu aceasta. Gelozia ia forme noi si e pretty brilliant pusa in scena.

White Bear

O femeie se trezeste fara amintiri, intr-un sat in care toata lumea ii face poze pe strada si o fugareste cu intentzia evidenta de a-i face rau. Tot episodul e o alergatura in care victima incearca sa puna cap la cap indicii pentru a afla cine e, de ce e fugarita, si cum poate sa scape. Explicatzia are mare legatura cu tema recurenta a serialului (obsesia oamenilor pentru social media) dar nu dau mai multe detalii ca ar fi spoiler.

Be Right Back

O vaduva apeleaza la un serviciu matrimonial post-mortem care ofera conversatzii realiste cu sotzul raposat, prin intermediul unui program de tip Siri care invatza sa dialogheze pe baza postarilor, tweeturilor, blogurilor si e-mailurilor lasate de raposat in Internet. Tehnologia avanseaza in timp si compania incepe sa ofera robotzi care arata si se poarta conform cu pozele, filmarile si alte materiale care il descriu pe raposat. Vaduva se indragosteste de surogatul sotzului raposat. E si ceva din filmul Her aici.

Dead Set

Celalalt serial al lui Brooker pe care il vazusem mai demult la sfatul unui comentator al blogului e Dead Set, un miniserial zombie de 5 episoade care se petrece in cadrul unei emisiuni Big Brother, si chiar foloseste cateva din vedetele Big Brother din perioada respectiva (nu e Ernest, din pacate, sunt cei de la Big Brotheru englezesc). Filmul a fost de altfel produs chiar de compania care detzine drepturile Big Brother in UK (altfel nu cred ca ar fi fost posibil). 

Dead Set nu e la nivelul Black Mirror si are o singura poveste de la un capat la altul, cu catziva participantzi Big Brother care in prima faza nu-s constientzi ca in afara casei a izbucnit epidemia zombie, apoi incearca sa-si foloseasca expertiza Big Brother ca sa supravietzuiasca. Desi scenariul e foarte sobru si serios, cu efecte speciale si tot ce trebuie, industria TV e folosita pe post de cal bataie cu o ironie extreme de fina. Personajele sunt oameni de televiziune – producatori, crainice pitzipoance, PRiste, dar si publicul zombificat de televizor are partea lui de alegorie (ar fi fost culmea sa n-aiba). Cliseele standard din cinemaul zombie, cu oameni izolatzi care trebuie sa isi uneasca fortzele pentru a supravietzui, devin astfel o reflectare misto a conceptului emisiunii.

Pe post de zombie s-a lucrat cu voluntari recrutatzi de Charlie Brooker dintre fanii sai, prin pagina de Facebook.

Joseph Pulver Sr. (ed.) - A Season in Carcosa

Fanii serialului True Detective au remarcat pe ici pe colo referintze criptice nu tocmai lamurite pe parcursul serialului, lasate drept momeala amatorilor de trivia si fanilor cu spirit de investigatzie. E vorba de termeni precum Carcosa, The King in Yellow, The Yellow Sign, preluate liberal din lucrarea de domeniu public The King in Yellow scrisa la finele secolului 19 de obscurul autor fantasy Robert Chambers.

Cartea e o culegere de povestiri care imprumuta la fel de liberal (nu exista copyright pe atunci) teme de la Poe si concepte de la Ambrose Bierce (e.g. orasul fantastic Carcosa, zeul Hastur). Povestirile sunt de factura romantica-dark, interconectate prin referintze recurente la o piesa de teatru (fictiva) care cica induce nebunie spectatorilor sai (idee dezvoltata ulterior de Lovecraft in Necronomiconul sau).

Piesa de teatru are in centru un personaj malefic, The King in Yellow, care domneste in orasul fantastic Carcosa si practica diverse sacrificii pentru care uneori intra in contact cu lumea noastra, lasand in urma trecerii sale asa-numitul Yellow Sign. Camilla si Cassilda sunt doua nume pomenite recurent, probabil victimele (sau antagonistele) sale. Piesa propriu-zisa nu e niciodata prezentata in detaliu – tot ce se stie vine din gura personajelor lui Chambers care fie pomenesc situatzii din piesa, fie citeaza fragmente din ea, iar din aceste cioburi deriva o mitologie vaga, fragmentara, ce a inspirat de-a lungul vremii pe multzi autori sa o interpoleze, sa-i umple golurile.

Cam asta se si intampla in volumul de fatza, si cam asta se intampla si in primul sezon din True Detective - ambele rastalmacesc ingredientele cheie din The King in Yellow. Producatorul serialului zice ca a preluat ideea tocmai de aici, din volumul omagial A Season in Carcosa aparut in urma cu catziva ani la o obscura editura despre care voi povesti putzin la finele acestui articol. Deocamdata despre contzinutul volumului:

O parte din autorii aici prezentzi apeleaza la fictziune istorica, legand pseudomitologia Regelui Galben de incidente si personaje reale (in general indivizi care au innebunit si a caror nebunie e pusa pe seama contactului cu piesa de teatru): apar prin povestile astea cinicul Charles Bukowski, suprarealistul Antonin Artaud, actorul Vincent Price, scriitorii Karl Edward Wagner, Lovecraft, Chambers insusi. Unii autori folosesc limbajul de fin-de-siecle pentru a reproduce spiritul prozei originale a lui Chambers. Avem si umpic de horror sangeros, dar in general e vorba de mood-stories creepy sau psihedelice.

Autorii selectatzi fac parte din noul val de horroristi post-gotici cam netradusi la noi, plus niscaiva poetzi nihilisti din undergroundul american. Cuprinsul e cam asa, incepand cu favoritele mele:

Povestile tari (4-5 stele)

It sees me when I’m not looking, de Gary McMahon. Episod apocrif al operei lui Bukowski in care alter egoul sau (poetul alcoolic Henry Chinaski) bantuie strazile New Yorkului si intra in contact cu piesa de teatru The King in Yellow, dupa care incepe sa recunosca in cotidian diverse elemente din piesa: the yellow sign sunt semnele de icter hepatic ale amicilor sai alcoolici, Camilla e o prostituata, iar regele in galben ar putea fi Bukowski insusi. Nu mi-a placut nimic din ce citisem de McMahon, insa povestea asta e superba - poate pentru ca autorul nu o scrie in propria voce, ci il imita cu mare abilitate pe Bukowski.

MS Found Dead in a Chicago Hotel Room, de Daniel Mills. Aici Carcosa e un bordel, iar The King in Yellow e unul din clientzii sai fideli, indragostit de Camilla, o prostituata careia i-a cumparat exclusivitatea sexuala. Abia debutat cu propriul volum, Mills e una din revelatziile mele pe 2014, i-am citit contributziile recente la mai multe antologii, si toate au fost excelente. 

Wishing Well, de Cody Goodfellow. Un actor ratat isi aminteste episoade dubioase dintr-un show de televiziune in care juca pe cand era copil. Incepe sa fie macinat de ideea ca unele momente din timpul repetitziilor erau de fapt ritualuri oculte, iar producatorii show-ului ar putea fi pe urmele lui. Goodfellow e un superstar al recent popularizatului gen bizarro-horror, un soi de horror experimental cu elemente de absurd si suprarealism. Mi-a placut cam tot ce am citit de el, dar nu e usor de citit.

D T, de Laird Barron. Poveste despre relatzia amoroasa distructiva dintre o patroana de editura si un scriitor alcoolic al carui nume nu e pomenit, dar referintzele sugereaza ca ar fi vorba de Karl Edward Wagner (autor horror clasic care a avut in anii 70 o prima tentativa de a scoate opera lui Chambers din obscuritate). Barron e cel mai high profile autor din acest volum, un superstar al generatziei de scriitori horror post-2000.

The Theatre and Its Double, de Edward Morris. A trebuit sa citesc povestea asta de doua ori ca sa trec de la o parere foarte proasta la una foarte buna. La prima citire e jurnalul incoerent al unui schizofrenic, cu o gramada de referintze culturale interbelice, cu ranting comunist/anti-imperialist si consideratzii critice la adresa lui Chambers. Consultand referintzele am realizat ca nebunul din poveste e Antonin Artaud, parintele teatrului suprarealist (premergator al lui Bunuel), care si-a trait mare parte din viatza intr-o combinatzie de deliruri mistice si tratamente cu electroshocuri. Inainte sa-l bage la casa de nebuni, francezii l-au perceput drept un revolutzionar al teatrului suprarealist. Povestea asta speculeaza ca nebunia i s-ar fi tras de la o tentativa de a dramatiza The King in Yellow.

Slick Black Bones and Soft Black Stars, de Gemma Files. Poveste SF de moda veche, cu un grup de antropologi care descopera ca Carcosa e o insula reala din Indonezia cu o populatzie inbred izolata care a dezvoltat un cult pentru un „King in Yellow” care ar putea fi extraterestru. Tot ce am citit de autoare face parte din acest soi de speculatzii antropologic-mitologice (la mare moda in SFul „academic” al anilor 80) insa povestea asta e prima care mi-a placut cu adevarat de la ea. Poate si pentru ca contrasteaza puternic cu restul volumului, fiind ceva mai concreta in speculatzii, mai putzin lynchiana, si contribuie la diversificarea tonului antologiei.

Povestile asa si-asa (3 stele)

Sweetums, de John Langan. O actritza ratata e invitata sa participe la niste probe/filmari ce se transforma treptat intr-o experientza coshmaresc-lynchiana (gen Inland Empire). Pe autor il gasesc tot mai frecvent in antologiile ultimilor 2-3 ani, e foarte bun in a scrie scene creepy si e clar un nume de urmarit.

The Beat Hotel, de Allyson Bird. Alta poveste referentziala, de data asta despre Hotelul Beat din Paris, un bloc de garsoniere mizerable in care s-a cazat in anii 50-60 floarea intelectualitatzii hipsteresti americane refugiate la Paris (printre altele, W. Burroughs si-a scris aici Naked Lunch). Autoarea profita de asta pentru a mixa psihedeliile generatziei beat cu simbolurile lui Chambers, care apar aici drept un fel de muza insidioasa a beatnicilor. Autoarea e o debutanta recenta dar promitzatoare, bagata deja in seama pe la premiile horror din ultimii 2 ani.

My Voice is Dead, de Joel Lane. Un bolnav de cancer aflat in cautare de refugiu spiritual isi pierde increderea in biserica in urma unui scandal de pedofilie cu preotul local si se indreapta spre o secta dubioasa care se inchina Regelui Galben. Asta e una din ultimele proze publicate inainte de moarte de Joel Lane, unul din cei mai importantzi exponentzi ai queer-horrorului britanic.

Beyond the Banks of River Seine, de Simon Strantzas. Poveste boema despre doi studentzi la conservatorul din Paris - unul joaca rolul de unreliable narator extrem de arogant, celalalt e umil si face un pact faustian cu Regele Galben pentru a compune o simfonie care sa rupa gura targului. De Strantzas mai citisem doar niste tributuri lovecraftiene neconvingatoare, asa ca povestea asta m-a surprins placut, fiind scrisa intr-un limbaj fitzos de fin-de-siecle, plin de frantzuzisme. De fapt multi din contributorii acestei antologii incearca sa recreeze spiritul si limbajul prozei lui Chambers, uneori cu rezultate surprinzatoare.

April Dawn, de Richard Lupoff. Un magician evreu de la inceputul secolului XX il intalneste in carne si oase pe Robert Chambers, care il invita la o reprezentatzie secreta a Regelui Galben. Lupoff e un umorist apreciat in SFul anilor 70-80, iar povestea asta, desi simplista, e foarte amuzanta pe alocuri.

Movie Night at Phil’s, de Don Webb. Un geek obsedat de filme horror cumpara de pe eBay o caseta VHS cu ecranizarea (fictiva) a piesei The King in Yellow avandu-l pe Vincent Price in 3 roluri principale. Ca si piesa, filmul are capacitatzi oculte cu consecintze dezastruoase. De Webb mai citisem chestii in antologii lovecraftiene, insa toate par cam la fel - e un autor umoristic, axat pe referintze pop si mistocareala, dar slab ca scriitura.

The Hymn of the Hyades, de Richard Gavin. Un baietzel vede niste stelutze intr-un rau si cand incearca sa culeaga una se trezeste cu o gaura in palma, ceea ce atrage dupa sine vedenii cu The King in Yellow. De autor ma lovesc foarte des in antologii, e un canadian practicant al horrorului politicos pe care toata lumea il baga in antologii pe la mijloc, unde stau povestile de umplutura.

Whose Hearts are Pure Gold, de Kristin Prevallet. O femeie innebuneste in momentul in care isi pune la piept o brosha galbena („the yellow sign”) si devine un serial killer dement. Autoarea vine din mainstream, e ceva poetesa feminist-modernista careia ii place sa scrie despre femei care omoara barbatzi.

The White Face at Dawn, de Michael Kelly. Mood story despre un gagiu deprimat caruia i se pare ca vede un paianjen cu fatza iubitei pierdute intiparita pe spate. Autorul e la inceput de drum, dar se descurca binishor.

The King in Yellow, de Pearce Hansen. Niste gangsteri fura cartea lui Chambers, ceea ce are ca efect modificari la scara larga ale realitatzii si o tendintza de colorare a tuturor lucrurilor in galben. De autor n-am auzit, cica vine din literatura crime/noir.

Povestile slabe (1-2 stele)

Finale, Act Two, de Ann Schwader. Asta e un fel de poem, un posibil fragment fictiv din pomenita piesa de teatru, scris in stilul fragmentelor cunoscute din cartea lui Chambers. Autoarea e o poetesa bacoviana, reprezentanta a poeziei nihiliste americane moderne. O pun in categoria asta nu pt. ca ar fi nasoala, ci pt. ca nu-mi place mie poezia si oricum nu pot sa apreciez aspectele tehnice pe care le pune la bataie autoarea (probabil cu trimitere la limbajul original al lui Chambers).

Yellow Bird Strings, de Cate Gardner. Mood story fragmentat, greu de urmarit. Pare sa descrie delirurile unui papushar alcoolic/vaduv care probabil a ajuns asa din cauza ca a incercat sa faca teatru de papusi din piesa The King in Yellow.

Not Enough Hope, de Joseph Pulver Sr. Povestea e al doilea omagiu din acest volum adus raposatului scriitor K.E.Wagner. E un fel de monolog al sau amestecat cu versuri de Bob Dylan, Patti Smith si fraze neterminate ce se vor misterioase, poate chiar suprarealist-dadaiste. Pulver e cunoscut pentru genul asta de post-modernisme criptice si hiper-referentziale, dar avand in vedere ca tot el e si antologatorul acestui volum, ma asteptam sa contribuie cu ceva mai memorabil.

King Wolf, de Anna Tambour. Patru copii si un catzel supravietzuiesc unui accident de mashina in care mor ambii parintzi si, ratacind prin padure, isi construiesc o fantezie bazata pe povestile din Narnia. Am ramas cu o puternica senzatzie ca povestea e un omagiu adus seriei Narnia si a fost inclusa din eroare in acest volum. Ori autoarea n-a priceput ce trebuie sa scrie, ori editorul i-a bagat povestea fara sa o citeasca, bazandu-se doar pe titlu. Nu e prima data cand autoarea (australiana) imi lasa senzatzia ca e neserioasa.

Salvation in Yellow, de Robin Spriggs. Nu-mi amintesc din povestea asta decat ca personajul principal delireaza la persoana intaia cu privire la faptul ca a fost molestat in copilarie de un preot. Lipirea subiectului de mitologia King in Yellow e fortzata si inutila. Autorul e de fapt un actor de televiziune care face uneori pe poetul.

*******************

Cu 6 povesti tari, 10 asa si-asa si 5 bucatzi nasoale, e o antologie echilibrata. La trasul liniei l-as remarca pentru investigatzii viitoare pe debutantul Daniel Mills si pe mai putzin debutantul Cody Goodfellow, nume proaspete si originale in zona weird horror. Dintre autorii pe care-i stiam, Laird Barron, John Langan, Joel Lane au confirmat asteptarile cu povestiri solide, chiar daca nu stralucite. Am fost placut surprins de contributziile unor autori care in trecut m-au lasat rece - Gary McMahon, Gemma Files si Simon Strantzas. Am retzinut unele nume pentru a le evita – Robin Spriggs si Anna Tambour. Si antologatorul albumului, Joseph Pulver Sr., are o contributzie incomprehensibila, dar macar are un damf experimental ce ma face curios.

Volumul a aparut la tanara editura Miskatonic River Press, orientata spre a publica autori din cercurile lovecraftiene (epigoni sau scriitori urmasi ai cenaclurilor in care se invartea Lovecraft in timpul vietzii, respectiv a editurilor care au incercat sa profite de pe urma operei sale). Unul din cei mai de seama reprezentantzi ai acestei „secte” literare underground e Joseph Pulver Sr., un mustacios din Berlin care a ingrijit acest volum si a luat initziativa de a scoate din obscuritate autori care si-au pus puternic amprenta asupra lui Lovecraft – in cazul de fatza Robert Chambers si, indirect, Ambrose Bierce. Tot Pulver s-a mai ingrijit de un volum-pereche despre care o sa discut alta data, Grimscribe’s Puppets, inchinat celui mai de seama urmas al lui Lovecraft, Thomas Ligotti.

Principalul necaz cu antologiile-tribut e ca tre sa fi familiarizat cu temele omagiate ca sa intzelegi ce se intampla si de ce se intampla, chiar si de ce autorii opteaza pentru un anumit stil de scriitura. Nu mai vorbesc de referintze. M-am obisnuit cu antologiile tribute to Lovecraft, dar acolo temele sunt suficient de largi si au devenit parte din cultura populara. Cu A Season in Carcosa insa avem un omagiu mai aparte, adus nu unei opere vaste, nici macar unei cartzi sau unui scriitor, ci unui concept obscur, vag, pomenit in trecere de personajele unei anumite cartzi scrisa de un anume scriitor. Lectura volumului lasa o puternica impresie ca The King in Yellow si Carcosa sunt meme transcedente sursei din care provin.

In concluzie, nu avem o antologie adresata celor care cauta best-of-uri, si nici macar o antologie tematica in sens clasic (cum sunt cele ale lui Datlow/Skipp). E nevoie de juma de ora petrecuta pe Wikipedia pentru cine nu a citit cartea lui Chambers, altfel multe proze de aici vor parea criptice sau cu un stil de scriitura bizar. Chiar si cu o minima documentare, lectura poate deveni un efort, dar oricum e un volum interesant care mi-a deschis ochii asupra unei noi generatzii de autori care probabil se vor traduce la noi abia peste vreo 20 de ani.

Tre sa pomenesc totusi un neajuns al volumului care nu stiu daca se datoreaza lipsei de experientza a editurii, a antologatorului, ori a scriitorilor. Desi cartea arata binishor si nu e ieftina, e destul de incarcata cu erori de redactare iritante care strica impresia generala.

P.S. In poza de mai jos e antologatorul Joseph Pulver Sr., o figura cel putzin dubioasa in horrorul (post)modern, de care vetzi mai auzi oe blogul asta si nu numai.

- plusuri: o antologie-tribut neobisnuita
- minusuri: frecvente erori de redactare, cateva povesti incomprehensibile, accent puternic pe familiaritatea cu materialul original din The King in Yellow
- recomandare: amatorilor de proza suprarealista, de horror psihedelic si abstract