Caitlin Kiernan : Alabaster vol. 1-2

 

Prima data am auzit de Caitlin Kiernan ca autoare emo-goth a anilor 90, crescuta in umbra lui Neil Gaiman cu care a avut o cardashie concretizata in banda desenata The Dreaming, un spin-off destul de longeviv la Sandman.

A doua oara cand am remarcat-o nu mai avea treaba cu Gaiman si banda desenata, ci se promova drept autoare horror post-lovecraftiana. Din cele 10 antologii tribute to Lovecraft pe care le-am citit in ultimii ani, nu exista nici una care sa nu aiba o contributzie de la Kiernan. O treaba dubioasa pe care am remarcat-o e ca adesea sexul protagonistului din povestile sale e vag sau confuz de-a dreptul, autoarea folosind atat femininul cat si masculinul cu referire la acelasi personaj. O vreme am crezut ca sunt erori de tipar.

A treia oara cand am auzit de ea m-am lamurit ca nu erau erori de tipar. Caitlin Kiernan e la baza barbat, un irlandez mutat in SUA unde a incercat un doctorat in paleontologie dupa care si-a schimbat sexul. Dupa care, conveniently, a devenit lesbiana si tot la femei a ajuns, un ocolish pe care n-o sa-l intzeleg niciodata, daca nu cumva are ceva de-a face cu paleontologia. In lumea literaturii horror sunt putzine cazuri de gen – pe langa Kiernan a mai fost o tipa devenita barbat, Poppy Brite, si un moshneag devenit baba, Willum Pugmire.

A patra oara cand am auzit de ea/el incepuse sa fie abonat/a la cam toate premiile literare din zona fantasy/horror, atat cu romane cat si cu proza scurta. Din 1998 incoace creca au fost doar 2 ani in care sa nu fi fost nominalizat/a la un premiu important (World Fantasy, Bram Stoker, Shirley Jackson).

Ultima data cand am auzit de ea/el revenise la banda desenata cu aceste doua volume Alabaster scoase de Dark Horse, bazate pe un volum de proza scurta cu acelasi titlu aparut cu catziva ani inainte. Banda desenata a si luat premiul Bram Stoker, asa ca am fost curios, in special ca o/il pune pe Kiernan in situatzia de a-si prezenta personajele vizual ceea nu-i mai permite sa le ambiguizeze sexul la fel cum o face in scris.

Degeaba. Nu s-a prins nimic de mine. Alabaster e un horror shablonard, alcatuit din retzete standard, cu cateva (putzine) tushe personale din partea lui Caitlin Kiernan. Nu stiu daca si proza originala e la fel, ori cei de la Dark Horse au tzinut neaparat sa simplifice totul pentru un public cu deficit de atentzie.

Shablonul principal vine din traditzia foarte la moda (de la serialul Supernatural incoace) a povestilor care au un iz de investigatzie politzista (familiar publicului somnolent de televizor), imbinata cu aventura supernaturala biblico-horror pusa in carca unui erou viciat care cersheshte simpatia audientzei prin metode antipatice. Retzeta s-a lansat in pulp fictionul de acu 100 de ani (foiletoanele cu detectivi supranaturali), mai tarziu a fost rafinata de banda desenata Hellblazer iar recent a fost terfelita pentru un public mai larg de serialul Supernatural. O alta caracteristica importanta, care se muleaza foarte bine pe banda desenata de tip foileton e structura episodica, cu povesti scurte pentru o audientza care nu se poate concentra pe termen lung. Ocazional, atat Hellblazer cat si Supernatural au riscat includerea unor fire narative complexe care au mai spart rutina retzetei, insa Alabaster nu o face deloc, cel putzin in aceste prime doua volume. Iar altele nu am de gand sa-mi iau.

Aici eroul viciat e o adolescenta albinoasa care ar putea fi reincarnarea Ioanei D’Arc si are misiunea divina sa starpeasca fiintzele supranaturale ce hartzuiesc statele sudiste (deci se mizeaza pe popularitatea True Blood si a genului southern gothic in general). In calatoriile sale, eroina e insotzita de un corb vorbitor (venit de la Poe via Sandman si The Dreaming, deci Kiernan incearca sa-i faca si lui Gaiman cu ochiul). Al doilea insotzitor al eroinei e o fantoma lesbiana de la care aveam mari asteptari, fiind tusha personala a autoarei; din pacate in afara de niste innuendo fara finalizare, e doar un element decorativ. Eroina isi petrece timpul luptandu-se cu varcolaci sau delirand pe teme religios-nihiliste. La un momendat da si peste un barlog de monstri lovecraftieni, un alt ingredient standard al lui Kiernan inclus aici mai mult din inertzie decat cu un rost anume.

Grafica e profesionista dar lipsita de sclipire, nici nu m-a interesat sa verific cine s-a ocupat de ea. Dupa doua volume intr-o serie BD serioasa ar trebui sa fii deja hooked, sa asteptzi viitoarele episoade cu curiozitate. Nu e cazul, singurul cliffhanger e acel innuendo cu fantoma lesbiana care si ala e pus cu fortza – nici natura personajelor, nici situatziile, nici dialogurile nu se leaga in vreun fel cu teme LGBT. In plus, Caitlin Kiernan e un excelent autor de mood si descrieri, care in banda desenata devin treaba graficianului asa ca mai toate calitatzile autoarei se pierd la acest transfer. De multe ori personajele citeaza din Johnny Cash pentru a accentua atmosfera southernic gothic, dar si asta suna cam fortzat.

Dupa fiecare capitol, graficianul enumera cateva trupe pe care le-a ascultat in timp ce desena capitolul, cam toate sunt hipstereli indie de la Pitchfork.

- plusuri: conditzii grafice destul de aratoase

- minusuri: poveste si personaje standard in heroic-horrorul modern

- recomandare: in nici un caz pentru fanii Kiernan, dar probabil merge pentru fanii The Dreaming, True Blood, Supernatural; fanii Hellblazer vor tolera, dar vor stramba din nas; probabil merge si la hipsterii care cocheteaza cu banda desenata horror fara a dori cu adevarat sa aprofundeze genul

Mini-seriile Charlie Brooker

Charlie Brooker e un satirist englez care si-a inceput cariera ca recenzent funny de diverse chestii (cam ca mine, asa), ca autor de banda desenata satirica, apoi a evoluat intr-un fel de Mircea Badea al lor cu o emisiune scandaloasa de tip In grupa presei, de notorietate fiind remarca sa in preajma realegerii lui George W. Bush - Lee Harvey Oswald, where are you now that we need you? Dupa ce a scapat ca prin urechile acului de linsharea publica, astazi omul e scenarist de televiziune si a scris cateva din cele mai ingenioase miniserii TV care s-au facut vreodata.

Ca scenarist Charlie Brooker e un specialist al densitatzii, in special in dialoguri. S-a intamplat ca m-am uitat recent la unele din serialele lui in paralel cu unele seriale americane, si am fost socat de diferentza de densitate. In serialele americane tot timpu cineva se scarpina in cap, taraganeaza replicile, se mai uita pe geam, sau sunt replici idioate incercand sa treaca drept realiste (ma rog, sunt realiste, daca ai un popor tembel). In serialele lui Charlie Brooker fiecare replica are o precizie matematica, e calculata unde sa stea, cum sa se lege de replici care vin peste juma de ora. Ce-i drept si actziunea e destul de alerta, sunt curios daca omu ar fi in stare sa scrie un scenariu cat de cat mai pensiv.

Capodopera sa e Black Mirror, o miniserie de 7 episoade (deocamdata) cu povesti speculative, teme distopic SF si comentariu la adresa tendintzelor socio-politice din zilele noastre. Povestile sunt mostre briliante de SF speculativ si sunt mai tari decat aproape tot ce s-a premiat pe la Hugo si Nebula in ultimii ani. Trec aici in revista episoadele, fiecare de sine statator.

The National Anthem

Printzesa Angliei e rapita, iar rapitorii solicita in schimbul eliberarii ca prim ministrul sa faca sex cu o scroafa la televizor, la ora de maxima audientza. Povestea e spusa din perspectiva primului ministru, care spera ca pana la ora planificata pentru show sa reuseasca sa dea de urma teroristilor. In paralel, echipa sa se pregateste totusi pentru ce e mai rau si aduc o scroafa in studio, in conditziile in care sondajele arata ca populatzia isi doreste ca prim ministrul sa se achite de solicitare in loc sa pericliteze viatza odraslei regale.

Ar fi superb sa se intample asa ceva si la noi, insa ma tem ca cam totzi politicienii nostri fac in mod curent sex cu scroafe.

  White Christmas

Poveste despre o metoda inovatoare de a da papucii, dar si despre una inovatoare de agatzat. Pot sa garantez din experientza ca ambele functzioneaza, filmul asta le da doar o aura usor cyberpunk ce le face sa para nefireshti. Nu-s.

Metoda de agatzat are de a face cu un grup de consilieri care au acces la simtzurile celui care merge la agatzat si il sfatuiesc in timp real ce sa spuna, cum sa faca etc., deci un fel de serviciu matrimonial la purtator testat cu partzial succes pe studiul de caz prezentat in acest episod. Pot sa apara probleme atunci cand ambii parteneri potentziali apeleaza la acelasi serviciu, iar agatzatul se transforma in razboi psihologic.

La celalalt capat al relatziei, datul papucilor se realizeaza cu ajutorul unui dispozitiv care blureaza pe veci imaginea si vocea celui de care vrei sa scapi, inclusiv a rudelor sale apropiate. Eroul povestii se straduie sa reintre in atentzia celei care i-a dat papucii, insa intampina probleme cu legea, plus unele drame sentimentale care te pot bagat intr-o stare extrem de proasta. Sunt unele filme care ar trebui sa fie contraindicate medical, iar asta e unul dintre ele. 

15 Million Merits

Intr-un viitor nu neaparat distopic, oamenii traiesc izolatzi in garsoniere pe ale caror peretzi se proiecteaza in continuu reclame si entertainment. Daca vrei sa nu le vezi si sa potzi dormi linistit, tre sa platesti. In timpul zilei, oamenii sunt dusi la o sala de fitness sa se dea pe biciclete care genereaza toata energia necesara functzionarii planetei si primesc bani in functzie de cat reusesc sa pedaleze. Banii sunt folositzi de fiecare pentru placeri personale, care adesea se reduc la a-si impopotzona avatarurile on-line folosite prin chatrooms.

Singura cale de a iesi din acest cerc vicios e sa investesti in participarea la un show de tip Romanii au talent, unde ai shansa sa devii o vedeta media care sa traiasca din a-si exercita un anumit talent in loc sa pedaleze la bicicleta toata viatza. Problema e ca pentru talentele traditzionale (cantat, dansat) nu prea mai exista cerere la public, si e nevoie de talente noi, insuficient exploatate - porn, violentza, activism boem.

We're already there, asta nici macar nu mai e distopie.

The Waldo Moment

In timpul alegerilor parlamentare, unul din candidatzi e un personaj de desene animate creat de o echipa de televiziune. Personajul face concurentza serioasa candidatzilor reali, care sunt la fel de penibili si caricaturali. Povestea e un superb comentariu la adresa talk-show-ului politic si a industriei de political entertainment, care desi stau la baza deciziilor ce ne afecteaza viatza de toate zilele, tind sa ia forma unui balci media consumat cu nesatz de plebea inconstienta. As da o lege sa n-aiba voie sa voteze decat cei care au vazut filmul asta.

The Entire History of You

Intr-o societate a viitorului oamenii isi pot stoca memoria vizuala pe un stick si sa o revizioneze de cate ori au chef. Memoria stocata poate fi folosita in instantza, de exemplu de copiii care vor sa-si dea in judecata parintzii pentru ca le-au mai ars o palma cand erau mici. In centrul povestii e un cuplu aflat intr-o relatzie cam obosita, in care amandoi membrii isi iscodesc reciproc memoriile pentru a scoate la iveala lucruri pe care si le-au promis cand erau inca indragostitzi si nu le-au respectat. Treaba se inflameaza rau cand sotzul afla ca fostul iubit al nevestei a pastrat inca memorii cu scenele de sex cu nevasta, si le retraieste zilnic ca un surogat pentru relatzia esuata cu aceasta. Gelozia ia forme noi si e pretty brilliant pusa in scena.

White Bear

O femeie se trezeste fara amintiri, intr-un sat in care toata lumea ii face poze pe strada si o fugareste cu intentzia evidenta de a-i face rau. Tot episodul e o alergatura in care victima incearca sa puna cap la cap indicii pentru a afla cine e, de ce e fugarita, si cum poate sa scape. Explicatzia are mare legatura cu tema recurenta a serialului (obsesia oamenilor pentru social media) dar nu dau mai multe detalii ca ar fi spoiler.

Be Right Back

O vaduva apeleaza la un serviciu matrimonial post-mortem care ofera conversatzii realiste cu sotzul raposat, prin intermediul unui program de tip Siri care invatza sa dialogheze pe baza postarilor, tweeturilor, blogurilor si e-mailurilor lasate de raposat in Internet. Tehnologia avanseaza in timp si compania incepe sa ofera robotzi care arata si se poarta conform cu pozele, filmarile si alte materiale care il descriu pe raposat. Vaduva se indragosteste de surogatul sotzului raposat. E si ceva din filmul Her aici.

Dead Set

Celalalt serial al lui Brooker pe care il vazusem mai demult la sfatul unui comentator al blogului e Dead Set, un miniserial zombie de 5 episoade care se petrece in cadrul unei emisiuni Big Brother, si chiar foloseste cateva din vedetele Big Brother din perioada respectiva (nu e Ernest, din pacate, sunt cei de la Big Brotheru englezesc). Filmul a fost de altfel produs chiar de compania care detzine drepturile Big Brother in UK (altfel nu cred ca ar fi fost posibil). 

Dead Set nu e la nivelul Black Mirror si are o singura poveste de la un capat la altul, cu catziva participantzi Big Brother care in prima faza nu-s constientzi ca in afara casei a izbucnit epidemia zombie, apoi incearca sa-si foloseasca expertiza Big Brother ca sa supravietzuiasca. Desi scenariul e foarte sobru si serios, cu efecte speciale si tot ce trebuie, industria TV e folosita pe post de cal bataie cu o ironie extreme de fina. Personajele sunt oameni de televiziune – producatori, crainice pitzipoance, PRiste, dar si publicul zombificat de televizor are partea lui de alegorie (ar fi fost culmea sa n-aiba). Cliseele standard din cinemaul zombie, cu oameni izolatzi care trebuie sa isi uneasca fortzele pentru a supravietzui, devin astfel o reflectare misto a conceptului emisiunii.

Pe post de zombie s-a lucrat cu voluntari recrutatzi de Charlie Brooker dintre fanii sai, prin pagina de Facebook.

Joseph Pulver Sr. (ed.) - A Season in Carcosa

Fanii serialului True Detective au remarcat pe ici pe colo referintze criptice nu tocmai lamurite pe parcursul serialului, lasate drept momeala amatorilor de trivia si fanilor cu spirit de investigatzie. E vorba de termeni precum Carcosa, The King in Yellow, The Yellow Sign, preluate liberal din lucrarea de domeniu public The King in Yellow scrisa la finele secolului 19 de obscurul autor fantasy Robert Chambers.

Cartea e o culegere de povestiri care imprumuta la fel de liberal (nu exista copyright pe atunci) teme de la Poe si concepte de la Ambrose Bierce (e.g. orasul fantastic Carcosa, zeul Hastur). Povestirile sunt de factura romantica-dark, interconectate prin referintze recurente la o piesa de teatru (fictiva) care cica induce nebunie spectatorilor sai (idee dezvoltata ulterior de Lovecraft in Necronomiconul sau).

Piesa de teatru are in centru un personaj malefic, The King in Yellow, care domneste in orasul fantastic Carcosa si practica diverse sacrificii pentru care uneori intra in contact cu lumea noastra, lasand in urma trecerii sale asa-numitul Yellow Sign. Camilla si Cassilda sunt doua nume pomenite recurent, probabil victimele (sau antagonistele) sale. Piesa propriu-zisa nu e niciodata prezentata in detaliu – tot ce se stie vine din gura personajelor lui Chambers care fie pomenesc situatzii din piesa, fie citeaza fragmente din ea, iar din aceste cioburi deriva o mitologie vaga, fragmentara, ce a inspirat de-a lungul vremii pe multzi autori sa o interpoleze, sa-i umple golurile.

Cam asta se si intampla in volumul de fatza, si cam asta se intampla si in primul sezon din True Detective - ambele rastalmacesc ingredientele cheie din The King in Yellow. Producatorul serialului zice ca a preluat ideea tocmai de aici, din volumul omagial A Season in Carcosa aparut in urma cu catziva ani la o obscura editura despre care voi povesti putzin la finele acestui articol. Deocamdata despre contzinutul volumului:

O parte din autorii aici prezentzi apeleaza la fictziune istorica, legand pseudomitologia Regelui Galben de incidente si personaje reale (in general indivizi care au innebunit si a caror nebunie e pusa pe seama contactului cu piesa de teatru): apar prin povestile astea cinicul Charles Bukowski, suprarealistul Antonin Artaud, actorul Vincent Price, scriitorii Karl Edward Wagner, Lovecraft, Chambers insusi. Unii autori folosesc limbajul de fin-de-siecle pentru a reproduce spiritul prozei originale a lui Chambers. Avem si umpic de horror sangeros, dar in general e vorba de mood-stories creepy sau psihedelice.

Autorii selectatzi fac parte din noul val de horroristi post-gotici cam netradusi la noi, plus niscaiva poetzi nihilisti din undergroundul american. Cuprinsul e cam asa, incepand cu favoritele mele:

Povestile tari (4-5 stele)

It sees me when I’m not looking, de Gary McMahon. Episod apocrif al operei lui Bukowski in care alter egoul sau (poetul alcoolic Henry Chinaski) bantuie strazile New Yorkului si intra in contact cu piesa de teatru The King in Yellow, dupa care incepe sa recunosca in cotidian diverse elemente din piesa: the yellow sign sunt semnele de icter hepatic ale amicilor sai alcoolici, Camilla e o prostituata, iar regele in galben ar putea fi Bukowski insusi. Nu mi-a placut nimic din ce citisem de McMahon, insa povestea asta e superba - poate pentru ca autorul nu o scrie in propria voce, ci il imita cu mare abilitate pe Bukowski.

MS Found Dead in a Chicago Hotel Room, de Daniel Mills. Aici Carcosa e un bordel, iar The King in Yellow e unul din clientzii sai fideli, indragostit de Camilla, o prostituata careia i-a cumparat exclusivitatea sexuala. Abia debutat cu propriul volum, Mills e una din revelatziile mele pe 2014, i-am citit contributziile recente la mai multe antologii, si toate au fost excelente. 

Wishing Well, de Cody Goodfellow. Un actor ratat isi aminteste episoade dubioase dintr-un show de televiziune in care juca pe cand era copil. Incepe sa fie macinat de ideea ca unele momente din timpul repetitziilor erau de fapt ritualuri oculte, iar producatorii show-ului ar putea fi pe urmele lui. Goodfellow e un superstar al recent popularizatului gen bizarro-horror, un soi de horror experimental cu elemente de absurd si suprarealism. Mi-a placut cam tot ce am citit de el, dar nu e usor de citit.

D T, de Laird Barron. Poveste despre relatzia amoroasa distructiva dintre o patroana de editura si un scriitor alcoolic al carui nume nu e pomenit, dar referintzele sugereaza ca ar fi vorba de Karl Edward Wagner (autor horror clasic care a avut in anii 70 o prima tentativa de a scoate opera lui Chambers din obscuritate). Barron e cel mai high profile autor din acest volum, un superstar al generatziei de scriitori horror post-2000.

The Theatre and Its Double, de Edward Morris. A trebuit sa citesc povestea asta de doua ori ca sa trec de la o parere foarte proasta la una foarte buna. La prima citire e jurnalul incoerent al unui schizofrenic, cu o gramada de referintze culturale interbelice, cu ranting comunist/anti-imperialist si consideratzii critice la adresa lui Chambers. Consultand referintzele am realizat ca nebunul din poveste e Antonin Artaud, parintele teatrului suprarealist (premergator al lui Bunuel), care si-a trait mare parte din viatza intr-o combinatzie de deliruri mistice si tratamente cu electroshocuri. Inainte sa-l bage la casa de nebuni, francezii l-au perceput drept un revolutzionar al teatrului suprarealist. Povestea asta speculeaza ca nebunia i s-ar fi tras de la o tentativa de a dramatiza The King in Yellow.

Slick Black Bones and Soft Black Stars, de Gemma Files. Poveste SF de moda veche, cu un grup de antropologi care descopera ca Carcosa e o insula reala din Indonezia cu o populatzie inbred izolata care a dezvoltat un cult pentru un „King in Yellow” care ar putea fi extraterestru. Tot ce am citit de autoare face parte din acest soi de speculatzii antropologic-mitologice (la mare moda in SFul „academic” al anilor 80) insa povestea asta e prima care mi-a placut cu adevarat de la ea. Poate si pentru ca contrasteaza puternic cu restul volumului, fiind ceva mai concreta in speculatzii, mai putzin lynchiana, si contribuie la diversificarea tonului antologiei.

Povestile asa si-asa (3 stele)

Sweetums, de John Langan. O actritza ratata e invitata sa participe la niste probe/filmari ce se transforma treptat intr-o experientza coshmaresc-lynchiana (gen Inland Empire). Pe autor il gasesc tot mai frecvent in antologiile ultimilor 2-3 ani, e foarte bun in a scrie scene creepy si e clar un nume de urmarit.

The Beat Hotel, de Allyson Bird. Alta poveste referentziala, de data asta despre Hotelul Beat din Paris, un bloc de garsoniere mizerable in care s-a cazat in anii 50-60 floarea intelectualitatzii hipsteresti americane refugiate la Paris (printre altele, W. Burroughs si-a scris aici Naked Lunch). Autoarea profita de asta pentru a mixa psihedeliile generatziei beat cu simbolurile lui Chambers, care apar aici drept un fel de muza insidioasa a beatnicilor. Autoarea e o debutanta recenta dar promitzatoare, bagata deja in seama pe la premiile horror din ultimii 2 ani.

My Voice is Dead, de Joel Lane. Un bolnav de cancer aflat in cautare de refugiu spiritual isi pierde increderea in biserica in urma unui scandal de pedofilie cu preotul local si se indreapta spre o secta dubioasa care se inchina Regelui Galben. Asta e una din ultimele proze publicate inainte de moarte de Joel Lane, unul din cei mai importantzi exponentzi ai queer-horrorului britanic.

Beyond the Banks of River Seine, de Simon Strantzas. Poveste boema despre doi studentzi la conservatorul din Paris - unul joaca rolul de unreliable narator extrem de arogant, celalalt e umil si face un pact faustian cu Regele Galben pentru a compune o simfonie care sa rupa gura targului. De Strantzas mai citisem doar niste tributuri lovecraftiene neconvingatoare, asa ca povestea asta m-a surprins placut, fiind scrisa intr-un limbaj fitzos de fin-de-siecle, plin de frantzuzisme. De fapt multi din contributorii acestei antologii incearca sa recreeze spiritul si limbajul prozei lui Chambers, uneori cu rezultate surprinzatoare.

April Dawn, de Richard Lupoff. Un magician evreu de la inceputul secolului XX il intalneste in carne si oase pe Robert Chambers, care il invita la o reprezentatzie secreta a Regelui Galben. Lupoff e un umorist apreciat in SFul anilor 70-80, iar povestea asta, desi simplista, e foarte amuzanta pe alocuri.

Movie Night at Phil’s, de Don Webb. Un geek obsedat de filme horror cumpara de pe eBay o caseta VHS cu ecranizarea (fictiva) a piesei The King in Yellow avandu-l pe Vincent Price in 3 roluri principale. Ca si piesa, filmul are capacitatzi oculte cu consecintze dezastruoase. De Webb mai citisem chestii in antologii lovecraftiene, insa toate par cam la fel - e un autor umoristic, axat pe referintze pop si mistocareala, dar slab ca scriitura.

The Hymn of the Hyades, de Richard Gavin. Un baietzel vede niste stelutze intr-un rau si cand incearca sa culeaga una se trezeste cu o gaura in palma, ceea ce atrage dupa sine vedenii cu The King in Yellow. De autor ma lovesc foarte des in antologii, e un canadian practicant al horrorului politicos pe care toata lumea il baga in antologii pe la mijloc, unde stau povestile de umplutura.

Whose Hearts are Pure Gold, de Kristin Prevallet. O femeie innebuneste in momentul in care isi pune la piept o brosha galbena („the yellow sign”) si devine un serial killer dement. Autoarea vine din mainstream, e ceva poetesa feminist-modernista careia ii place sa scrie despre femei care omoara barbatzi.

The White Face at Dawn, de Michael Kelly. Mood story despre un gagiu deprimat caruia i se pare ca vede un paianjen cu fatza iubitei pierdute intiparita pe spate. Autorul e la inceput de drum, dar se descurca binishor.

The King in Yellow, de Pearce Hansen. Niste gangsteri fura cartea lui Chambers, ceea ce are ca efect modificari la scara larga ale realitatzii si o tendintza de colorare a tuturor lucrurilor in galben. De autor n-am auzit, cica vine din literatura crime/noir.

Povestile slabe (1-2 stele)

Finale, Act Two, de Ann Schwader. Asta e un fel de poem, un posibil fragment fictiv din pomenita piesa de teatru, scris in stilul fragmentelor cunoscute din cartea lui Chambers. Autoarea e o poetesa bacoviana, reprezentanta a poeziei nihiliste americane moderne. O pun in categoria asta nu pt. ca ar fi nasoala, ci pt. ca nu-mi place mie poezia si oricum nu pot sa apreciez aspectele tehnice pe care le pune la bataie autoarea (probabil cu trimitere la limbajul original al lui Chambers).

Yellow Bird Strings, de Cate Gardner. Mood story fragmentat, greu de urmarit. Pare sa descrie delirurile unui papushar alcoolic/vaduv care probabil a ajuns asa din cauza ca a incercat sa faca teatru de papusi din piesa The King in Yellow.

Not Enough Hope, de Joseph Pulver Sr. Povestea e al doilea omagiu din acest volum adus raposatului scriitor K.E.Wagner. E un fel de monolog al sau amestecat cu versuri de Bob Dylan, Patti Smith si fraze neterminate ce se vor misterioase, poate chiar suprarealist-dadaiste. Pulver e cunoscut pentru genul asta de post-modernisme criptice si hiper-referentziale, dar avand in vedere ca tot el e si antologatorul acestui volum, ma asteptam sa contribuie cu ceva mai memorabil.

King Wolf, de Anna Tambour. Patru copii si un catzel supravietzuiesc unui accident de mashina in care mor ambii parintzi si, ratacind prin padure, isi construiesc o fantezie bazata pe povestile din Narnia. Am ramas cu o puternica senzatzie ca povestea e un omagiu adus seriei Narnia si a fost inclusa din eroare in acest volum. Ori autoarea n-a priceput ce trebuie sa scrie, ori editorul i-a bagat povestea fara sa o citeasca, bazandu-se doar pe titlu. Nu e prima data cand autoarea (australiana) imi lasa senzatzia ca e neserioasa.

Salvation in Yellow, de Robin Spriggs. Nu-mi amintesc din povestea asta decat ca personajul principal delireaza la persoana intaia cu privire la faptul ca a fost molestat in copilarie de un preot. Lipirea subiectului de mitologia King in Yellow e fortzata si inutila. Autorul e de fapt un actor de televiziune care face uneori pe poetul.

*******************

Cu 6 povesti tari, 10 asa si-asa si 5 bucatzi nasoale, e o antologie echilibrata. La trasul liniei l-as remarca pentru investigatzii viitoare pe debutantul Daniel Mills si pe mai putzin debutantul Cody Goodfellow, nume proaspete si originale in zona weird horror. Dintre autorii pe care-i stiam, Laird Barron, John Langan, Joel Lane au confirmat asteptarile cu povestiri solide, chiar daca nu stralucite. Am fost placut surprins de contributziile unor autori care in trecut m-au lasat rece - Gary McMahon, Gemma Files si Simon Strantzas. Am retzinut unele nume pentru a le evita – Robin Spriggs si Anna Tambour. Si antologatorul albumului, Joseph Pulver Sr., are o contributzie incomprehensibila, dar macar are un damf experimental ce ma face curios.

Volumul a aparut la tanara editura Miskatonic River Press, orientata spre a publica autori din cercurile lovecraftiene (epigoni sau scriitori urmasi ai cenaclurilor in care se invartea Lovecraft in timpul vietzii, respectiv a editurilor care au incercat sa profite de pe urma operei sale). Unul din cei mai de seama reprezentantzi ai acestei „secte” literare underground e Joseph Pulver Sr., un mustacios din Berlin care a ingrijit acest volum si a luat initziativa de a scoate din obscuritate autori care si-au pus puternic amprenta asupra lui Lovecraft – in cazul de fatza Robert Chambers si, indirect, Ambrose Bierce. Tot Pulver s-a mai ingrijit de un volum-pereche despre care o sa discut alta data, Grimscribe’s Puppets, inchinat celui mai de seama urmas al lui Lovecraft, Thomas Ligotti.

Principalul necaz cu antologiile-tribut e ca tre sa fi familiarizat cu temele omagiate ca sa intzelegi ce se intampla si de ce se intampla, chiar si de ce autorii opteaza pentru un anumit stil de scriitura. Nu mai vorbesc de referintze. M-am obisnuit cu antologiile tribute to Lovecraft, dar acolo temele sunt suficient de largi si au devenit parte din cultura populara. Cu A Season in Carcosa insa avem un omagiu mai aparte, adus nu unei opere vaste, nici macar unei cartzi sau unui scriitor, ci unui concept obscur, vag, pomenit in trecere de personajele unei anumite cartzi scrisa de un anume scriitor. Lectura volumului lasa o puternica impresie ca The King in Yellow si Carcosa sunt meme transcedente sursei din care provin.

In concluzie, nu avem o antologie adresata celor care cauta best-of-uri, si nici macar o antologie tematica in sens clasic (cum sunt cele ale lui Datlow/Skipp). E nevoie de juma de ora petrecuta pe Wikipedia pentru cine nu a citit cartea lui Chambers, altfel multe proze de aici vor parea criptice sau cu un stil de scriitura bizar. Chiar si cu o minima documentare, lectura poate deveni un efort, dar oricum e un volum interesant care mi-a deschis ochii asupra unei noi generatzii de autori care probabil se vor traduce la noi abia peste vreo 20 de ani.

Tre sa pomenesc totusi un neajuns al volumului care nu stiu daca se datoreaza lipsei de experientza a editurii, a antologatorului, ori a scriitorilor. Desi cartea arata binishor si nu e ieftina, e destul de incarcata cu erori de redactare iritante care strica impresia generala.

P.S. In poza de mai jos e antologatorul Joseph Pulver Sr., o figura cel putzin dubioasa in horrorul (post)modern, de care vetzi mai auzi oe blogul asta si nu numai.

- plusuri: o antologie-tribut neobisnuita
- minusuri: frecvente erori de redactare, cateva povesti incomprehensibile, accent puternic pe familiaritatea cu materialul original din The King in Yellow
- recomandare: amatorilor de proza suprarealista, de horror psihedelic si abstract

Maraton de Oscaruri 1

Pusesem deoparte o gramada de filme de la Oscarurile din ultimii 10 ani sa ma uit cu gagica-mea dar n-am mai gasit ocazia, asa ca am facut eu recent un maraton de recuperare, dupa cum urmeaza.

Filmele musai

 Nebraska

Filmu asta mi-a adus aminte ca exista si batrani pe lumea asta. Pe unde am umblat in ultimii ani am vazut tot mai rar asa ceva, in Occident au cam inceput sa-i inchida prin azile dupa ce se ramolesc, sa nu strice imaginea generala si feng shui-ul spatziului public in marile metropole. Mi-a mai adus aminte si ca tineretzea e o situatzie temporara, si ca tuturor ne vine o vreme in care capatam impresia ca singurii carora le mai pasa de noi sunt Andreea Marin si Antena 3.

Alaturi de Her si Blue Jasmine, asta e unu dintre preferatele mele de la Oscarurile de anul trecut, desi are cam multe in comun cu Straight Story-ul lui David Lynch. Are multe in comun si cu un alt film al lui Payne, About Schmidt, adica e tot cu pensionari ajunshi la capatul celor lumesti si care incearca sa mai faca o ultima chestie in viatza. Principala diferentza e ca Schmidt era un tip descurcaretz care se impacase cu batranetzea, in timp ce eroul filmului asta e cam destramat psihic.

Aici pensionarul e Bruce Dern, caruia (alcoolic fiind, si cam credul) ii intra in cap ca ar fi castigat 1 milion de dolari dupa ce citeste o reclama formulata mai dubios. Fiul sau e nevoit sa il duca cu masina in Nebraska sa lamureasca situatzia, ceea ce ocazioneaza o calatorie barbateasca asa cum ii place lui Alexander Payne sa faca (vezi si Sideways, About Schmidt). De-a lungul calatoriei, protagonistii intalnesc personaje ciudate din tineretzea batranului, ceea ce-i da fiului ocazia de a invatza una alta despre taica-su.

Regizorul Alexander Payne e un fel de abonat al Oscarurilor, fiecare din ultimele sale 5 filme fiind nominalizat la categoriile importante. Nebraska a avut nominalizari pt film, regie, scenariu, imagine (alb negru crispy) si pt cuplul de pensionari din centrul povestii.

Inside Llewyn Davis

Un hipster din anii 60 se agatza de ambitzia de a deveni un cantaretz folk de succes, insa toate drumurile par sa il duca spre o cariera umilitoare de marinar. Filmul e o succesiune de evenimente funny lipsite de directzie care descriu agonia existentziala a artistului torturat de foame si futilitate, amintind de un alt mare film fratzilor Coen, Barton Fink. Apare si aici John Goodman, in rolul unui jazzer caruia ii place sa ridiculizeze hipsteri: In jazz we play all the notes, not three cords on a ukulele. Mai apar minunata Carrey Mulligan si surprinzatorul Justin Timberlake, tot in roluri de folkisti la inceput de drum, care il mai cazeaza din cand in cand pe protagonistul falit. Pe cat de nasol mi se pare Timberlake ca muzician, pe atat de interesant imi apare drept actor.

Nu stiu de ce aveam asteptari scazute de la filmu asta, din poze aveam impresia ca e o hipstereala meditativa, insa filmul e foarte funny. Se confirma din nou ca fratzii Coen au intrat intr-un fel de ciclu in care alterneaza comediile banale cu tragediile comice, iar a doua categorie sunt cu regularitate excelente. Sunt surprins de lipsa nominalizarilor Oscar pentru acest film (a avut doar pentru imagine si sunet). Coloana sonora ingrijita de superstarul folk T Bone Burnett e superba si am impresia ca cantecele sunt cantate pe bune de actorul principal, pe care nu-l stiam (dar cica va juca in urmatorul film Star Wars).

Wolf of Wall Street

In filmu asta escrocul si specialistul in vanzari Jordan Belfort incearca sa ne vanda povestea vietzii sale. Desi el zice (iar DiCaprio si Scorsese il sustzin) ca filmul e doar o marturie istorica (un fel de Caligula meets The Hangover) si ca nu incearca sa incurajeze un model de gandire, eu unu m-am simtzit in mod subtil stimulat sa imi doresc sa pot face toate magariile pe care le face tzeparu asta. Ma gandesc ca unii mai slabi de inger au simtzit chiar mai puternic caracterul didactic, instructiv al acestei glorificari a capitalismului decadent. Poate Scorsese s-o fi crezut observatzional, iar DiCaprio si-a facut doar datoria de actor, insa fiorul asta stimulativ vine de dincolo de ei, vine direct din autobiografia pe care s-a bazat scenariul si e marfa pe care ne-o vinde Belfort insusi prin aceasta autobiografie.

Genul asta de spirit antreprenorial i-a fascinat dintotdeauna pe romanii liberali in spirit. Eu insumi am vandut in tineretze rujuri rancezite de la Oriflame si o gramada din colegii de facultate s-au lansat in viatza pe aceasta cale, a comisionului. A fost o perioada in care mi-am simtzit colegii transformandu-se psihotronic – intr-o buna zi n-am mai putut sa ies la o bere cu ei fara sa avem o discutzie serioasa despre vreo schema piramidala de vandut iaurturi ce asigura nemurirea. Ma rog, Herbalife si Oriflame erau macar ceva concret, dar astia care manevreaza valori inexistente pe piatza capitalului sunt cei mai oribili oameni cu care am avut de a face in viatza asta.

Wolf of the Wall Street e misto in conditziile in care nici Scorsese, nici DiCaprio nu dadusera inainte semne ca ar avea vreun simtz al umorului. DiCaprio e cam ca Laurentziu Dutza – copilul etern care arata la 40 de ani la fel ca la 18. De pe la Django insa a inceput sa-si dezvolte latura asta isteric-exuberanta care ii vine mult mai bine decat rolurile incruntate (poate cu exceptzia lui Gilbert Grape in care juca foarte bine un handicapat). Un rol surprinzator de tare face si Jonah Hill, pe care in general nu dadeam doi bani. Filmul a fost finalist la Oscarurile importante (film, regie, scenariu, DiCaprio si Hill).

 

Beasts of the Southern Wild

Beasts of Southern Wild a ramas cumva in afara dezbaterilor si recomandarilor amicilor care se uita la filmele de Oscar inainte de acordarea premiilor (nu ca mine, dupa 2 ani), desi filmul asta a fost finalist la categorii importante – film, regie, scenariu, actritza principala. Explicatzia poate sta in faptul ca e un film de debut (al unui a nume Benh Zeitlin) complet lipsit de credite importante. Gagica nominalizata la Oscar e o fetitza negresa de 9 ani, un fel de record in istoria Oscarurilor.

Filmul e o imitatzie reushita de Terrence Mallick, mai usor de suportat datorita scurtimii si mai energic datorita eroinei, o fetitza de clasa a treia care traieste cu taica-su alcoolic in mlastinile din Louisiana si refuza sa se mute cand uraganul (Katrina?) acopera tot tzinutul cu ape, cam ca moldovenii aia carora le ia Siretul casa in fiecare an. Tatal si fiica continua sa traiasca dupa inundatzii intr-o barca, ori prin cocioabele pe care localnicii zonei le mai construiesc prin copaci pentru situatzii de urgentza.

Cel mai interesant e ca regizorul evita sa faca un disaster movie in sens clasic. Uraganul in sine nu e deloc spectaculos, iar personajele tragice nu par marcate psihologic de dezastru, face parte cumva din ciclul lor de viatza. Cei catziva supravietzuitori se incapatzaneaza sa nu paraseasca zona si sa traiasca intr-un regim de semi-salbaticie naturista, cel putzin pana incep sa le moara animalele. Chiar si atunci, povestea povestita din perspectiva fetitzei arata miraculos si psihedelic, cu unele elemente de fantasma (inchipuiri ale fetitzei, extrapolate din lucruri pe care le invatzase la scoala despre incalzirea globala).

Nu se intampla mare lucru in film dar, in buna traditzie a lui Mallick, imbinarea vizualului cu muzica contribuie la o experientza semi-onirica ce rascoleste senzatzii uitate ale copilariei. Mie mi-a amintit de satul natal, cand a luat foc casa unui vecin si ma uitam la oamenii mari alergand pe langa mine cu galetzi de apa, flacarile se zbateau in noapte, caii de grajd nechezau si mi se parea totul foarte cool, ca intr-un film.

Life of Pi

Life of Pi a fost vedeta Oscarurilor de acu doi ani, cu 11 nominalizari – majoritatea la capitolele tehnice, dar si la scenariu, film si regie. Nu si la actori, majoritatea fiind actori indieni de Bollywood, plus Gerard Depardieu intr-un rol inutil.

Punctele de atractzie ale filmului sunt efectele speciale 3D (animale facute pe calculator in feluri in care nu s-au mai facut pana atunci), regia (chinezul Ang Lee, revenind la Oscaruri dupa Brokeback Mountain si Crouching Tiger) si povestea adaptata dupa romanul canadianului Yann Martel, tradus si la noi cu oareshce succes inainte de film. 

Filmul spune povestea unui baiat indian si a catorva animale, naufragiatzi pe o barca pe cand erau transferatzi spre o gradina zoologica. Barca e cam mica si animalele nu prea incap unele de altele, iar un tigru fioros incepe sa le manance ca sa faca mai mult loc pe ambarcatziune. Restul filmului e o confruntare psihologica intre omul si tigrul nevoitzi sa convietzuiasca pe aceeasi barca si se pare ca nici tigrul nu e atat de prost incat sa nu isi dea seama ca are nevoie de om ca sa vasleasca in locul lui.

Ma rog, nu despre asta e filmul, ci despre un delir magico-mistic al eroului panreligios, indecis in a alege intre hinduism, crestinism, islam si alte variante, iar experientza cu tigrul il baga intr-o stare de disperare hipermeditativa care impinge filmul in zona psihomagica a lui Jodorowksy (minus elementele grotesti ale lui Jodo). Ang Lee e regizorul perfect pentru genul asta de mistica asiatica for dummies, iar radacinile literare ale scenariului ofera dialoguri (monologuri) mai incarcate decat e obiceiul in blockbusterele de la Hollywood.

Nu facetzi eroarea de a va uita la el pe laptop, filmul are mare nevoie de ecran mare si daca se poate 3D, experientza senzoriala fiind o importanta anexa a discursului mistic.

Lincoln

Sionist au ba, Spielberg se pricepe sa scoata suspans si entertainment si din piatra seaca. Cu atat mai mult cu cat filmul asta nu e nici biografie (ceea ce uneori ofera posibilitatzi de romantzare) si nici nu se concentreaza pe asasinarea lui Lincoln. Miza povestii e decretul antisclavie pe care acesta l-a varat pe gatul parlamentului lor de atunci (pricina din care i-a stat si moartea). Oarecum similar unei alte capodopere politice, In the Loop, filmul asta reuseste sa te faca din vorbe.

Poate sunt eu mai sensibil la suspansul politic din cauza alegerilor recente din Romania, dar cumva m-a nelinistit faptul ca la noi se face acum genul de politica care se facea la 1850 in SUA. Cele mai misto scene ale filmului au loc in plenul sau pe holurile parlamentului, cu interpelari, cu shantaj la foc mic, cu pacturi de coabitare, cu shushoteli si tratative din care Lincoln a iesit mereu deasupra datorita stapanirii gramaticii si abilitatzilor avocatzesti. Invatzam din filmul asta o lectzie politica importanta, sh-anume ca abolirea sclaviei n-a fost nicidecum o chestiune derivata din drepturile fundamentale ale omului, ci rezultatul unui troc politic de cea mai joasa spetza.

Pana la urma conteaza rezultatul, iar Lincoln si-a jucat jocul cu mare arta, surprins fascinant de Daniel Day Lewis (oscarizat pentru acest rol). De altfel filmul a fost una din vedetele Oscarurilor, cu 12 nominalizari, inclusiv actori din roluri secundare - Sally Field in rolul nevestei lui Lincoln (crezusem ca e moarta, o vazusem ultima data in Forrest Gump) si Tommy Lee Jones in rolul unui acolit al presedintelui.

Filmul a aparut intr-un an in care la Oscaruri a fost un record de filme dedicate glorificarii natziei americane, dar e mult mai putzin plicticos decat ma asteptam. Ma intreb cat o sa treaca pana or sa inceapa sa faca filme si despre presedintzii nostri. Din pacate Sergiu Nicolaescu a murit, si era cel mai spielbergian regizor pe care il aveam.

Doubt

Se stie ca in catolicism preotul e la mila babelor din cor. Ele detzin de fapt puterea in biserica romano-catolica. De mic copil am avut numai relatzii bune cu popii catolici - la ei am vazut primele filme pe VHS pe vremea lui Ceausescu, ei m-au dus prima data in excursii, ei mi-au dat sa ascult prima data Vangelis. No fingering involved, oricat de la moda ar fi suspiciunea asta. Din pacate, din cand in cand popa trebuia sa paraseasca parohia la cererea babelor care faceau petitzii din te miri ce - ba ca l-au vazut baut, ba ca nu-si taie unghiile, ba ca a lasat pe cutare gravida, ba ca a citit pasaje mai deochiate din Biblie.

In Doubt, raposatul Philip Seymour Hoffman sufera o soarta similara. El joaca rolul unui preot prietenos cu copiii, acuzat de o babatie jucata de Meryl Streep ca ar fi pedofil. Se mai amesteca in conflict Amy Adams in rolul unei calugaritze prostutze care nu intzelege ce se intampla pe planeta, si Viola Davis in rolul mamei copilului, in pericol sa fie dat afara de la scoala din pricina relatziei suspectate cu preotul.

In bunul spirit al titlului, povestea e mentzinuta intentzionat la un nivel ambiguu, in care toate personajele au certitudini acute macinate de indoiala cronica. Nimic din interactziunile pe care preotul le are cu copiii nu sugereaza aplecari dubioase, insa cu tenacitatea babelor puse pe facut petitzii nu te pui.

Acu vreo 5 ani, scenariul si totzi cei 4 actori au fost nominalizati la Oscar, deci e genul ala de film dus in spate de actori si dialoguri. Filmul a aparut mai pe la inceputul campaniei moderne de discreditare a bisericii, asa ca a avut si avantajul pionieratului. Sa mergetzi sa vedeti si variantaromaneasca regizata de Eugen Gyemant - e fara Meryl Streep dar la fel de buna.

Filmele contra plictiselii

The Master

Nu stiu daca suntetzi la curent cu un fel de moda noua in materie de self-help in mediile corporatiste, numita analiza tranzactzionala. E un fel de varianta mai pragmatica a trinitatzii lui Freud (id, ego, superego), care la un momendat a fost remixata de scientologi intr-o terminologie usor diferita (psihicul analitic, reactiv si somatic). Pe corporatisti ii ajuta sa isi starpeasca emotziile si sa poata exercita management de resursa umana cu accentul pe "resursa" (si mai putzin pe "umana"), precum si sa se descurce in jocurile de putere necesare intr-un mediu competitiv.

Scientologii au incercat ceva similar in anii 50, cand americanii puneau bazele capitalismului modern si cand lumea era inca traumatizata emotzional de pe urma razboiului mondial. Au ajuns ei atunci la concluzia ca emotziile in general sunt o boala psihica si ca psihicul uman are nevoie de structura si disciplina si de putzin mumbo jumbo care sa tzina mintea departe de dileme existentziale.

Joaquin Phoenix joaca aici rolul omului-animal: alcoolic, labagiu patologic, cu deficit de atentzie si mers de maimutza (a fost finalist Oscar). Raposatul P.S. Hoffman joaca rolul dresorului de oameni (inspirat de parintele scientologiei) care il ia pe Phoenix sub aripa lui sa faca din el om (a fost si el finalist Oscar). Amy Adams e a 10-a nevasta a "maestrului", complet acaparata de teoriile acestuia si cu ambitzia de a lansa o ofensiva ideologica asupra intregii planete (a fost si ea finalista la Oscar).

Dresorul are insa dificultatzi mari cu animalul, desi se harjonesc prieteneste cea mai mare parte a filmului, iar uneori animalul ii face dresorului servicii pe care un om cu coloana vertebrala n-ar fi dispus sa le faca. Din cand in cand animalul fuge de acasa, doar pentru a se intoarce dupa o vreme cu coada intre picioare. Apoi fuge din nou.

Filmul e mult prea destept pentru propriul bine, cu functzia de entertainment redusa la minimum si cea didactica impinsa mult prea in fatza, asa ca nu il pot recomanda calduros. Si e deeply disturbing in concluzia sa: If you figure a way to live without serving a master, any master, then let the rest of us know, will you? For you'd be the first in the history of the world. 

P.S. Urmatorul proiect al regizorului Paul Anderson (Boogie Nights, There Will Be Blood) se anuntza foarte interesant: ecranizarea la Inherent Vice a lui Pynchon, un autor neecranizabil.

Monster

Ok, pe asta il mai vazusem, dar pe vremea cand nu stiam ce-s alea lesbiene decat de pe Internet. Acum cunosc o gramada si filmul a capatat o cu totul alta valoare. In primul rand am invatzat sa apreciez rolul facut de Christina Ricci, pusa oarecum in umbra de Oscarul lui Charlize Theron, dar mai subtila si mai rafinata in interpretare. Ce-i drept, Theron nu avea multe variante, personajul real pe care se bazeaza rolul sau fiind o cretina brutala. In schimb personajul lui Ricci nu seamana deloc cu cel din cazul real, a facut ceva diferit, o personalitate androgina confuza si sexy si dragutza foc. Cred ca e mai bine asa, n-as fi suportat un film cu doua lesbiene isterice.

Pentru cine nu stie deja, asta e dramatizarea unui caz real de prin anii 90 cand o lesbiana nebuna co-dependenta a jefuit si omorat nu stiu catzi barbatzi. Altceva nici nu se prea intampla in film - crimele sunt alternate cu scene in care cele doua eroine fac planuri aberante despre cum vor fugi ele in lume si vor fi fericite. Asta e un fel de hobby al lesbienelor in general - sa stea la barfe si sa planifice cucerirea planetei, sau macar implinirea ca cuplu, pe niste prezumtzii care sunt complet desprinse de realitate.

Nu intzeleg de ce regizoarea nu a mai facut nimic de atunci incoace. Ce-i drept, filmul nu arata grozav, pare destul de low budget si schiop dpdv tehnic, actritzele insa fac totzi banii.

Argo

N-am fost niciodata un fan al teoriilor conspiratzioniste, dar dupa ce-am vazut Argo am inceput sa-mi pun serios intrebarea daca nu cumva aselenizarea a fost filmata in Israel. In plus, coroborat cu vizionarea in aceeasi perioada a a altor restantze de la Oscaruri (Zero Dark Thirty, Lincoln, American Sniper), am capatat o neplacuta senzatzie de propaganda americana (mai) agresiva (decat de obicei). Premiul lui Argo a fost, dealtfel, inmanat chiar din mana lui madam Obama.

Sigur, sunt premiile americanilor, sa faca ce vor cu ele. Dar parca niciodata in istoria Oscarului nu a fost o presiune atat de insidioasa a filmului bazat pe fapte reale/istorice, care sa glorifice abilitatea americanilor de a trage tzepe ori de a se sui calare pe restul lumii. Chiar si titlurile mai orientate spre entertainment (Wolf of Wall Street, American Hustle) parca tot in directzia aia au impins.

Mai dubios e revizionismul istoric practicat de filmele astea, sub pretextul cerintzelor dramatizarii. Daca Bin Laden a fost suficient de demonizat incat titluri ca Zero Dark Thirty/Hurt Locker sa poata trece drept „eroice”, cu Argo lucrurile stau mult mai dubios. Revolutzia iraniana, un eveniment pozitiv pentru istoria Iranului (vizavi de ce fusese inainte) si (relativ) non-violent e prezentat drept rascoala barbara a unor zombie. O revolta studentzeasca e prezentata drept mineriada. O membra a organizatziilor studentesti care au condus revolutzia (un fel de Monica Macovei) apare drept personaj negativ absolut, desi astazi ea e vicepresedinta Iranului si unul din reformatorii marcantzi ai tzarii (in special in ce priveste drepturile femeilor).

Dimensiunea hahaha a filmului (un agent CIA pretinzand ca produce o ecranizare dupa Roger Zelazny in Iran ca sa extraga niste angajatzi ai ambasadei) ajuta la a relaxa spectatorul si a-i lua gandul de la contextul istoric al filmului. Relatziile dintre SUA si Iran au fost retezate brutal in urma evenimentelor din film, iar de atunci perceptzia occidentala asupra evenimentelor si asupra a tot ce se intampla in Iran e extrem de one-sided.

In fine, filmul e competent, iar Ben Affleck munceste la a deveni un mare regizor, insa morala din spatele acestui film e indoielnica si iritanta.

Zero Dark Thirty

Dupa ce i-a suflat Oscaru lu barbat-su cu Hurt Locker, Kathryn Bigelow a capatat atata incredere in sine incat a decis sa faca din povestea vanatorii lui Bin Laden un film feminist. O avem in centru pe excelenta Jessica Chastain (finalista Oscar pentru acest rol), o agenta CIA care vreme de 10 ani nu s-a lasat pana nu a dat de urmele teroristului si i-a eliberat nevestele. In acest timp a trebuit sa se lupte cu ignorantza barbatzilor din CIA care ba n-au crezut-o, ba i-au pus betze in roate, ba au tratat-o de sus. Nu stiu daca asta are vreo legatura cu ce s-a intamplat de fapt, sau a fost doar o tentativa de a romantza un film altfel extrem de sec.

Daca in Hurt Locker aveam cat de cat o drama psihologica, aici avem un film aproape documentaristic, un fel de dare de seama in care, cu exceptzia eroinei, actori misto fac roluri extrem de marunte (Mark Strong, Gandolfini, Mark Duplass (!), Captain Jack din Torchwood (!), Stannis din Game of Thrones). Cam totzi barbatzii sunt in roluri de politicieni, in afara de unu care tortureaza prizonieri, plus soldatzii care apar in segmentu final al filmului sa ii faca felu lui Osama.

Asadar e inca un film comandat politic. A aparut atat de repede dupa impuscarea lui Bin Laden incat am impresia ca intai au inceput sa faca filmu ca exercitziu militar si dupa aia l-au impuscat pe baza filmului. In plus a fost imediat varat pe listele de la Oscaruri (inclusiv pt cel mai bun film/scenariu).

Sigur, in loc sa carcotim pe seama asta am putea sa observam ca cinemaul romanesc din ultimii 25 de ani e in extrema opusa - in mod exclusiv self-deprecating, indiferent de genul filmului. Chiar si comediile noastre romantice incearca sa lase impresia ca suntem un popor de oligofreni. Poate din cauza asta suntem cu psihicu in halu in care suntem si usor bipolari in relatzia cu tzara si patriotismul. Poate nu ne-ar strica putzina spalare pe creier pozitivista, desi e greu sa gasesti in istoria romanilor un triumf demn de ecranizat (din alta arie decat sportul si olimpiadele la mate).