Maraton de Oscaruri 1

Pusesem deoparte o gramada de filme de la Oscarurile din ultimii 10 ani sa ma uit cu gagica-mea dar n-am mai gasit ocazia, asa ca am facut eu recent un maraton de recuperare, dupa cum urmeaza.

Filmele musai

 Nebraska

Filmu asta mi-a adus aminte ca exista si batrani pe lumea asta. Pe unde am umblat in ultimii ani am vazut tot mai rar asa ceva, in Occident au cam inceput sa-i inchida prin azile dupa ce se ramolesc, sa nu strice imaginea generala si feng shui-ul spatziului public in marile metropole. Mi-a mai adus aminte si ca tineretzea e o situatzie temporara, si ca tuturor ne vine o vreme in care capatam impresia ca singurii carora le mai pasa de noi sunt Andreea Marin si Antena 3.

Alaturi de Her si Blue Jasmine, asta e unu dintre preferatele mele de la Oscarurile de anul trecut, desi are cam multe in comun cu Straight Story-ul lui David Lynch. Are multe in comun si cu un alt film al lui Payne, About Schmidt, adica e tot cu pensionari ajunshi la capatul celor lumesti si care incearca sa mai faca o ultima chestie in viatza. Principala diferentza e ca Schmidt era un tip descurcaretz care se impacase cu batranetzea, in timp ce eroul filmului asta e cam destramat psihic.

Aici pensionarul e Bruce Dern, caruia (alcoolic fiind, si cam credul) ii intra in cap ca ar fi castigat 1 milion de dolari dupa ce citeste o reclama formulata mai dubios. Fiul sau e nevoit sa il duca cu masina in Nebraska sa lamureasca situatzia, ceea ce ocazioneaza o calatorie barbateasca asa cum ii place lui Alexander Payne sa faca (vezi si Sideways, About Schmidt). De-a lungul calatoriei, protagonistii intalnesc personaje ciudate din tineretzea batranului, ceea ce-i da fiului ocazia de a invatza una alta despre taica-su.

Regizorul Alexander Payne e un fel de abonat al Oscarurilor, fiecare din ultimele sale 5 filme fiind nominalizat la categoriile importante. Nebraska a avut nominalizari pt film, regie, scenariu, imagine (alb negru crispy) si pt cuplul de pensionari din centrul povestii.

Inside Llewyn Davis

Un hipster din anii 60 se agatza de ambitzia de a deveni un cantaretz folk de succes, insa toate drumurile par sa il duca spre o cariera umilitoare de marinar. Filmul e o succesiune de evenimente funny lipsite de directzie care descriu agonia existentziala a artistului torturat de foame si futilitate, amintind de un alt mare film fratzilor Coen, Barton Fink. Apare si aici John Goodman, in rolul unui jazzer caruia ii place sa ridiculizeze hipsteri: In jazz we play all the notes, not three cords on a ukulele. Mai apar minunata Carrey Mulligan si surprinzatorul Justin Timberlake, tot in roluri de folkisti la inceput de drum, care il mai cazeaza din cand in cand pe protagonistul falit. Pe cat de nasol mi se pare Timberlake ca muzician, pe atat de interesant imi apare drept actor.

Nu stiu de ce aveam asteptari scazute de la filmu asta, din poze aveam impresia ca e o hipstereala meditativa, insa filmul e foarte funny. Se confirma din nou ca fratzii Coen au intrat intr-un fel de ciclu in care alterneaza comediile banale cu tragediile comice, iar a doua categorie sunt cu regularitate excelente. Sunt surprins de lipsa nominalizarilor Oscar pentru acest film (a avut doar pentru imagine si sunet). Coloana sonora ingrijita de superstarul folk T Bone Burnett e superba si am impresia ca cantecele sunt cantate pe bune de actorul principal, pe care nu-l stiam (dar cica va juca in urmatorul film Star Wars).

Wolf of Wall Street

In filmu asta escrocul si specialistul in vanzari Jordan Belfort incearca sa ne vanda povestea vietzii sale. Desi el zice (iar DiCaprio si Scorsese il sustzin) ca filmul e doar o marturie istorica (un fel de Caligula meets The Hangover) si ca nu incearca sa incurajeze un model de gandire, eu unu m-am simtzit in mod subtil stimulat sa imi doresc sa pot face toate magariile pe care le face tzeparu asta. Ma gandesc ca unii mai slabi de inger au simtzit chiar mai puternic caracterul didactic, instructiv al acestei glorificari a capitalismului decadent. Poate Scorsese s-o fi crezut observatzional, iar DiCaprio si-a facut doar datoria de actor, insa fiorul asta stimulativ vine de dincolo de ei, vine direct din autobiografia pe care s-a bazat scenariul si e marfa pe care ne-o vinde Belfort insusi prin aceasta autobiografie.

Genul asta de spirit antreprenorial i-a fascinat dintotdeauna pe romanii liberali in spirit. Eu insumi am vandut in tineretze rujuri rancezite de la Oriflame si o gramada din colegii de facultate s-au lansat in viatza pe aceasta cale, a comisionului. A fost o perioada in care mi-am simtzit colegii transformandu-se psihotronic – intr-o buna zi n-am mai putut sa ies la o bere cu ei fara sa avem o discutzie serioasa despre vreo schema piramidala de vandut iaurturi ce asigura nemurirea. Ma rog, Herbalife si Oriflame erau macar ceva concret, dar astia care manevreaza valori inexistente pe piatza capitalului sunt cei mai oribili oameni cu care am avut de a face in viatza asta.

Wolf of the Wall Street e misto in conditziile in care nici Scorsese, nici DiCaprio nu dadusera inainte semne ca ar avea vreun simtz al umorului. DiCaprio e cam ca Laurentziu Dutza – copilul etern care arata la 40 de ani la fel ca la 18. De pe la Django insa a inceput sa-si dezvolte latura asta isteric-exuberanta care ii vine mult mai bine decat rolurile incruntate (poate cu exceptzia lui Gilbert Grape in care juca foarte bine un handicapat). Un rol surprinzator de tare face si Jonah Hill, pe care in general nu dadeam doi bani. Filmul a fost finalist la Oscarurile importante (film, regie, scenariu, DiCaprio si Hill).

 

Beasts of the Southern Wild

Beasts of Southern Wild a ramas cumva in afara dezbaterilor si recomandarilor amicilor care se uita la filmele de Oscar inainte de acordarea premiilor (nu ca mine, dupa 2 ani), desi filmul asta a fost finalist la categorii importante – film, regie, scenariu, actritza principala. Explicatzia poate sta in faptul ca e un film de debut (al unui a nume Benh Zeitlin) complet lipsit de credite importante. Gagica nominalizata la Oscar e o fetitza negresa de 9 ani, un fel de record in istoria Oscarurilor.

Filmul e o imitatzie reushita de Terrence Mallick, mai usor de suportat datorita scurtimii si mai energic datorita eroinei, o fetitza de clasa a treia care traieste cu taica-su alcoolic in mlastinile din Louisiana si refuza sa se mute cand uraganul (Katrina?) acopera tot tzinutul cu ape, cam ca moldovenii aia carora le ia Siretul casa in fiecare an. Tatal si fiica continua sa traiasca dupa inundatzii intr-o barca, ori prin cocioabele pe care localnicii zonei le mai construiesc prin copaci pentru situatzii de urgentza.

Cel mai interesant e ca regizorul evita sa faca un disaster movie in sens clasic. Uraganul in sine nu e deloc spectaculos, iar personajele tragice nu par marcate psihologic de dezastru, face parte cumva din ciclul lor de viatza. Cei catziva supravietzuitori se incapatzaneaza sa nu paraseasca zona si sa traiasca intr-un regim de semi-salbaticie naturista, cel putzin pana incep sa le moara animalele. Chiar si atunci, povestea povestita din perspectiva fetitzei arata miraculos si psihedelic, cu unele elemente de fantasma (inchipuiri ale fetitzei, extrapolate din lucruri pe care le invatzase la scoala despre incalzirea globala).

Nu se intampla mare lucru in film dar, in buna traditzie a lui Mallick, imbinarea vizualului cu muzica contribuie la o experientza semi-onirica ce rascoleste senzatzii uitate ale copilariei. Mie mi-a amintit de satul natal, cand a luat foc casa unui vecin si ma uitam la oamenii mari alergand pe langa mine cu galetzi de apa, flacarile se zbateau in noapte, caii de grajd nechezau si mi se parea totul foarte cool, ca intr-un film.

Life of Pi

Life of Pi a fost vedeta Oscarurilor de acu doi ani, cu 11 nominalizari – majoritatea la capitolele tehnice, dar si la scenariu, film si regie. Nu si la actori, majoritatea fiind actori indieni de Bollywood, plus Gerard Depardieu intr-un rol inutil.

Punctele de atractzie ale filmului sunt efectele speciale 3D (animale facute pe calculator in feluri in care nu s-au mai facut pana atunci), regia (chinezul Ang Lee, revenind la Oscaruri dupa Brokeback Mountain si Crouching Tiger) si povestea adaptata dupa romanul canadianului Yann Martel, tradus si la noi cu oareshce succes inainte de film. 

Filmul spune povestea unui baiat indian si a catorva animale, naufragiatzi pe o barca pe cand erau transferatzi spre o gradina zoologica. Barca e cam mica si animalele nu prea incap unele de altele, iar un tigru fioros incepe sa le manance ca sa faca mai mult loc pe ambarcatziune. Restul filmului e o confruntare psihologica intre omul si tigrul nevoitzi sa convietzuiasca pe aceeasi barca si se pare ca nici tigrul nu e atat de prost incat sa nu isi dea seama ca are nevoie de om ca sa vasleasca in locul lui.

Ma rog, nu despre asta e filmul, ci despre un delir magico-mistic al eroului panreligios, indecis in a alege intre hinduism, crestinism, islam si alte variante, iar experientza cu tigrul il baga intr-o stare de disperare hipermeditativa care impinge filmul in zona psihomagica a lui Jodorowksy (minus elementele grotesti ale lui Jodo). Ang Lee e regizorul perfect pentru genul asta de mistica asiatica for dummies, iar radacinile literare ale scenariului ofera dialoguri (monologuri) mai incarcate decat e obiceiul in blockbusterele de la Hollywood.

Nu facetzi eroarea de a va uita la el pe laptop, filmul are mare nevoie de ecran mare si daca se poate 3D, experientza senzoriala fiind o importanta anexa a discursului mistic.

Lincoln

Sionist au ba, Spielberg se pricepe sa scoata suspans si entertainment si din piatra seaca. Cu atat mai mult cu cat filmul asta nu e nici biografie (ceea ce uneori ofera posibilitatzi de romantzare) si nici nu se concentreaza pe asasinarea lui Lincoln. Miza povestii e decretul antisclavie pe care acesta l-a varat pe gatul parlamentului lor de atunci (pricina din care i-a stat si moartea). Oarecum similar unei alte capodopere politice, In the Loop, filmul asta reuseste sa te faca din vorbe.

Poate sunt eu mai sensibil la suspansul politic din cauza alegerilor recente din Romania, dar cumva m-a nelinistit faptul ca la noi se face acum genul de politica care se facea la 1850 in SUA. Cele mai misto scene ale filmului au loc in plenul sau pe holurile parlamentului, cu interpelari, cu shantaj la foc mic, cu pacturi de coabitare, cu shushoteli si tratative din care Lincoln a iesit mereu deasupra datorita stapanirii gramaticii si abilitatzilor avocatzesti. Invatzam din filmul asta o lectzie politica importanta, sh-anume ca abolirea sclaviei n-a fost nicidecum o chestiune derivata din drepturile fundamentale ale omului, ci rezultatul unui troc politic de cea mai joasa spetza.

Pana la urma conteaza rezultatul, iar Lincoln si-a jucat jocul cu mare arta, surprins fascinant de Daniel Day Lewis (oscarizat pentru acest rol). De altfel filmul a fost una din vedetele Oscarurilor, cu 12 nominalizari, inclusiv actori din roluri secundare - Sally Field in rolul nevestei lui Lincoln (crezusem ca e moarta, o vazusem ultima data in Forrest Gump) si Tommy Lee Jones in rolul unui acolit al presedintelui.

Filmul a aparut intr-un an in care la Oscaruri a fost un record de filme dedicate glorificarii natziei americane, dar e mult mai putzin plicticos decat ma asteptam. Ma intreb cat o sa treaca pana or sa inceapa sa faca filme si despre presedintzii nostri. Din pacate Sergiu Nicolaescu a murit, si era cel mai spielbergian regizor pe care il aveam.

Doubt

Se stie ca in catolicism preotul e la mila babelor din cor. Ele detzin de fapt puterea in biserica romano-catolica. De mic copil am avut numai relatzii bune cu popii catolici - la ei am vazut primele filme pe VHS pe vremea lui Ceausescu, ei m-au dus prima data in excursii, ei mi-au dat sa ascult prima data Vangelis. No fingering involved, oricat de la moda ar fi suspiciunea asta. Din pacate, din cand in cand popa trebuia sa paraseasca parohia la cererea babelor care faceau petitzii din te miri ce - ba ca l-au vazut baut, ba ca nu-si taie unghiile, ba ca a lasat pe cutare gravida, ba ca a citit pasaje mai deochiate din Biblie.

In Doubt, raposatul Philip Seymour Hoffman sufera o soarta similara. El joaca rolul unui preot prietenos cu copiii, acuzat de o babatie jucata de Meryl Streep ca ar fi pedofil. Se mai amesteca in conflict Amy Adams in rolul unei calugaritze prostutze care nu intzelege ce se intampla pe planeta, si Viola Davis in rolul mamei copilului, in pericol sa fie dat afara de la scoala din pricina relatziei suspectate cu preotul.

In bunul spirit al titlului, povestea e mentzinuta intentzionat la un nivel ambiguu, in care toate personajele au certitudini acute macinate de indoiala cronica. Nimic din interactziunile pe care preotul le are cu copiii nu sugereaza aplecari dubioase, insa cu tenacitatea babelor puse pe facut petitzii nu te pui.

Acu vreo 5 ani, scenariul si totzi cei 4 actori au fost nominalizati la Oscar, deci e genul ala de film dus in spate de actori si dialoguri. Filmul a aparut mai pe la inceputul campaniei moderne de discreditare a bisericii, asa ca a avut si avantajul pionieratului. Sa mergetzi sa vedeti si variantaromaneasca regizata de Eugen Gyemant - e fara Meryl Streep dar la fel de buna.

Filmele contra plictiselii

The Master

Nu stiu daca suntetzi la curent cu un fel de moda noua in materie de self-help in mediile corporatiste, numita analiza tranzactzionala. E un fel de varianta mai pragmatica a trinitatzii lui Freud (id, ego, superego), care la un momendat a fost remixata de scientologi intr-o terminologie usor diferita (psihicul analitic, reactiv si somatic). Pe corporatisti ii ajuta sa isi starpeasca emotziile si sa poata exercita management de resursa umana cu accentul pe "resursa" (si mai putzin pe "umana"), precum si sa se descurce in jocurile de putere necesare intr-un mediu competitiv.

Scientologii au incercat ceva similar in anii 50, cand americanii puneau bazele capitalismului modern si cand lumea era inca traumatizata emotzional de pe urma razboiului mondial. Au ajuns ei atunci la concluzia ca emotziile in general sunt o boala psihica si ca psihicul uman are nevoie de structura si disciplina si de putzin mumbo jumbo care sa tzina mintea departe de dileme existentziale.

Joaquin Phoenix joaca aici rolul omului-animal: alcoolic, labagiu patologic, cu deficit de atentzie si mers de maimutza (a fost finalist Oscar). Raposatul P.S. Hoffman joaca rolul dresorului de oameni (inspirat de parintele scientologiei) care il ia pe Phoenix sub aripa lui sa faca din el om (a fost si el finalist Oscar). Amy Adams e a 10-a nevasta a "maestrului", complet acaparata de teoriile acestuia si cu ambitzia de a lansa o ofensiva ideologica asupra intregii planete (a fost si ea finalista la Oscar).

Dresorul are insa dificultatzi mari cu animalul, desi se harjonesc prieteneste cea mai mare parte a filmului, iar uneori animalul ii face dresorului servicii pe care un om cu coloana vertebrala n-ar fi dispus sa le faca. Din cand in cand animalul fuge de acasa, doar pentru a se intoarce dupa o vreme cu coada intre picioare. Apoi fuge din nou.

Filmul e mult prea destept pentru propriul bine, cu functzia de entertainment redusa la minimum si cea didactica impinsa mult prea in fatza, asa ca nu il pot recomanda calduros. Si e deeply disturbing in concluzia sa: If you figure a way to live without serving a master, any master, then let the rest of us know, will you? For you'd be the first in the history of the world. 

P.S. Urmatorul proiect al regizorului Paul Anderson (Boogie Nights, There Will Be Blood) se anuntza foarte interesant: ecranizarea la Inherent Vice a lui Pynchon, un autor neecranizabil.

Monster

Ok, pe asta il mai vazusem, dar pe vremea cand nu stiam ce-s alea lesbiene decat de pe Internet. Acum cunosc o gramada si filmul a capatat o cu totul alta valoare. In primul rand am invatzat sa apreciez rolul facut de Christina Ricci, pusa oarecum in umbra de Oscarul lui Charlize Theron, dar mai subtila si mai rafinata in interpretare. Ce-i drept, Theron nu avea multe variante, personajul real pe care se bazeaza rolul sau fiind o cretina brutala. In schimb personajul lui Ricci nu seamana deloc cu cel din cazul real, a facut ceva diferit, o personalitate androgina confuza si sexy si dragutza foc. Cred ca e mai bine asa, n-as fi suportat un film cu doua lesbiene isterice.

Pentru cine nu stie deja, asta e dramatizarea unui caz real de prin anii 90 cand o lesbiana nebuna co-dependenta a jefuit si omorat nu stiu catzi barbatzi. Altceva nici nu se prea intampla in film - crimele sunt alternate cu scene in care cele doua eroine fac planuri aberante despre cum vor fugi ele in lume si vor fi fericite. Asta e un fel de hobby al lesbienelor in general - sa stea la barfe si sa planifice cucerirea planetei, sau macar implinirea ca cuplu, pe niste prezumtzii care sunt complet desprinse de realitate.

Nu intzeleg de ce regizoarea nu a mai facut nimic de atunci incoace. Ce-i drept, filmul nu arata grozav, pare destul de low budget si schiop dpdv tehnic, actritzele insa fac totzi banii.

Argo

N-am fost niciodata un fan al teoriilor conspiratzioniste, dar dupa ce-am vazut Argo am inceput sa-mi pun serios intrebarea daca nu cumva aselenizarea a fost filmata in Israel. In plus, coroborat cu vizionarea in aceeasi perioada a a altor restantze de la Oscaruri (Zero Dark Thirty, Lincoln, American Sniper), am capatat o neplacuta senzatzie de propaganda americana (mai) agresiva (decat de obicei). Premiul lui Argo a fost, dealtfel, inmanat chiar din mana lui madam Obama.

Sigur, sunt premiile americanilor, sa faca ce vor cu ele. Dar parca niciodata in istoria Oscarului nu a fost o presiune atat de insidioasa a filmului bazat pe fapte reale/istorice, care sa glorifice abilitatea americanilor de a trage tzepe ori de a se sui calare pe restul lumii. Chiar si titlurile mai orientate spre entertainment (Wolf of Wall Street, American Hustle) parca tot in directzia aia au impins.

Mai dubios e revizionismul istoric practicat de filmele astea, sub pretextul cerintzelor dramatizarii. Daca Bin Laden a fost suficient de demonizat incat titluri ca Zero Dark Thirty/Hurt Locker sa poata trece drept „eroice”, cu Argo lucrurile stau mult mai dubios. Revolutzia iraniana, un eveniment pozitiv pentru istoria Iranului (vizavi de ce fusese inainte) si (relativ) non-violent e prezentat drept rascoala barbara a unor zombie. O revolta studentzeasca e prezentata drept mineriada. O membra a organizatziilor studentesti care au condus revolutzia (un fel de Monica Macovei) apare drept personaj negativ absolut, desi astazi ea e vicepresedinta Iranului si unul din reformatorii marcantzi ai tzarii (in special in ce priveste drepturile femeilor).

Dimensiunea hahaha a filmului (un agent CIA pretinzand ca produce o ecranizare dupa Roger Zelazny in Iran ca sa extraga niste angajatzi ai ambasadei) ajuta la a relaxa spectatorul si a-i lua gandul de la contextul istoric al filmului. Relatziile dintre SUA si Iran au fost retezate brutal in urma evenimentelor din film, iar de atunci perceptzia occidentala asupra evenimentelor si asupra a tot ce se intampla in Iran e extrem de one-sided.

In fine, filmul e competent, iar Ben Affleck munceste la a deveni un mare regizor, insa morala din spatele acestui film e indoielnica si iritanta.

Zero Dark Thirty

Dupa ce i-a suflat Oscaru lu barbat-su cu Hurt Locker, Kathryn Bigelow a capatat atata incredere in sine incat a decis sa faca din povestea vanatorii lui Bin Laden un film feminist. O avem in centru pe excelenta Jessica Chastain (finalista Oscar pentru acest rol), o agenta CIA care vreme de 10 ani nu s-a lasat pana nu a dat de urmele teroristului si i-a eliberat nevestele. In acest timp a trebuit sa se lupte cu ignorantza barbatzilor din CIA care ba n-au crezut-o, ba i-au pus betze in roate, ba au tratat-o de sus. Nu stiu daca asta are vreo legatura cu ce s-a intamplat de fapt, sau a fost doar o tentativa de a romantza un film altfel extrem de sec.

Daca in Hurt Locker aveam cat de cat o drama psihologica, aici avem un film aproape documentaristic, un fel de dare de seama in care, cu exceptzia eroinei, actori misto fac roluri extrem de marunte (Mark Strong, Gandolfini, Mark Duplass (!), Captain Jack din Torchwood (!), Stannis din Game of Thrones). Cam totzi barbatzii sunt in roluri de politicieni, in afara de unu care tortureaza prizonieri, plus soldatzii care apar in segmentu final al filmului sa ii faca felu lui Osama.

Asadar e inca un film comandat politic. A aparut atat de repede dupa impuscarea lui Bin Laden incat am impresia ca intai au inceput sa faca filmu ca exercitziu militar si dupa aia l-au impuscat pe baza filmului. In plus a fost imediat varat pe listele de la Oscaruri (inclusiv pt cel mai bun film/scenariu).

Sigur, in loc sa carcotim pe seama asta am putea sa observam ca cinemaul romanesc din ultimii 25 de ani e in extrema opusa - in mod exclusiv self-deprecating, indiferent de genul filmului. Chiar si comediile noastre romantice incearca sa lase impresia ca suntem un popor de oligofreni. Poate din cauza asta suntem cu psihicu in halu in care suntem si usor bipolari in relatzia cu tzara si patriotismul. Poate nu ne-ar strica putzina spalare pe creier pozitivista, desi e greu sa gasesti in istoria romanilor un triumf demn de ecranizat (din alta arie decat sportul si olimpiadele la mate).