Friday, November 27, 2015

Thomas Ligotti - The Spectral Link


Numele lui Thomas Ligotti a inceput sa fie ceva mai cunoscut in ultimii ani, mai ales in preajma publicarii sale in colectzia Penguin Classics, colectzie in care au aparut doar 10 autori aflatzi in viatza (printre care Pynchon si DeLillo). A mai facut ceva valva si prin asociere cu succesul serialului True Detective (unde personajul lui McConaughey citeaza copios din Ligotti), ori cu trupa Current 93 (Ligotti a scris versuri pentru ei, o prefatza pentru volumul de versuri a lui David Tibet si proza pentru cateva antologii literare ingrijite de Tibet).

Volumul asta e unul din cele mai importante evenimente literare din 2014, fiind vorba de scoaterea la lumina a primelor fictziuni scrise de Thomas Ligotti dupa multzi ani de absentza si ipohondrie. Ligotti publishes slowly, but like a philosophical oyster irritated by the grit of existence, he produces miniature pearls. Din pacate avem aici doar 2 nuvele grupate intr-un volumash de nici 100 de pagini undersized. Celor care vor ramane nesatui in urma lecturii, le recomand si excelenta antologie-omagiu Grimscribe's Puppets dedicata lui Ligotti, in care diversi autori prelucreaza temele sau stilul acestuia in moduri ingenioase (am scris despre antologie aici). Ultimul deceniu a adus din partea sa mai degraba reeditari (am scris aici despre noua editzie la The Agonizing Resurrection of Victor Frankenstein), si doua volume nonfiction (volumul de eseuri nihiliste Conspiracy Against the Human Race si colectzia de interviuri fatidice Born in Fear).

In ciuda dimensiunilor ridicole ale acestui volum (raportat la pretz), The Spectral Link a fost primita cu bucurie si creca cele doua nuvele se numara printre varfurile carierei autorului. Ambele sunt povestite la persoana intai de personaje ce au dificultatzi si angoase in a tolera realitatea cotidiana pe care o percep drept cumplit de traumatizanta. Poe, Cioran si filosofia nihilista in general sunt influentzele evidente, insa prin incorporarea de elemente horror lovecraftiene si de psihanaliza lucida, proza lui Ligotti merge mult dincolo de filosofia depresiva lirica dar incoerenta pe care o mai gasim si pe la poetzii nostri rockeri (gen Bolea).

Prima nuvela e Metaphysical Morum si are in centru un alter ego al autorului care umbla pe la psihiatru in sperantza ca il va convinge pe acesta sa-i faca rost de o injectzie pentru eutanasiere. Psihiatrul are discursuri destul de aberante in incercarea de a-l convinge pe erou ca viatza merita traita si in cele din urma se dovedeste a fi un impostor care aplica practici standard din psihologie pentru a mulge bani de la clientzi si a-i face dependentzi de mecanismul confesional pe care il presupune psihanaliza (ca substitut modern, laic, pentru spovedania la duhovnic). Practic cea mai mare parte a povestii consta in ridiculizarea cinica din partea autorului a diverse tipuri de discurs pozitivist de brainwashing recurent in societatea occidentala moderna (mindfulness, wellness, selfness etc.). In paralel, eroul incepe sa fie bantuit in vise de un terapeut oniric ce pare mai profesionist si mai atent la nevoile protagonistului decat psihiatrul pe care il viziteaza in realitate. De la o vreme lumea visului si realitatea se contopesc intr-un delir a la Poe, iar de acolo lucrurile o iau putzin razna, dar o sa ma abtzin de la spoilere.

The Small People e despre un copil schizoid care isi inchipuie ca lumea e parazitata de omuletzi mici de plastic, de prezentza carora adultzii sunt constientzi, dar prefera sa ii ignore. Si asta e povestita la persoana intai, sub forma unui dialog cu un psihoterapeut, si pe alocuri poate fi interpretata drept un discurs xenofob patologic - nu se explica cine sunt si de unde vin the small people, se insista doar pe obsesia naratorului pentru pericolul contaminarii lumii cu hibrizi de oameni normali si small people. Cotidianul capata si aici fatzete insuportabile, cu elemente de conflict rasial absurd, iar proza are cate ceva din stilul lui Thomas Bernhard ori Kafka.

Ambele nuvele sunt superb scrise si foarte negativiste. Lumea o prefera in general pe a doua datorita structurii horror mai conventzionale, in timp ce prima este mai meta si cu insertzii de monolog filosofic printre scene cu dialoguri si personaje.

E cam putzin totusi, sper ca autorul sa nu crape inainte sa scoata un volum care sa reuseasca sa treaca de suta de pagini.

- plusuri: lectura obligatorie
- minusuri: subtzire cantitativ dupa atatzia ani de asteptare
- recomandare: oricui, in special hipsterilor pozitivisti care au sacrificat luciditatea de dragul adaptarii la mediul de serviciu/social in care sunt nevoitzi sa traiasca

 

Friday, November 20, 2015

Seriale horror cu romani/tzigani - Utopia (2 sezoane) si The Strain (2 sezoane)


Romania incepe sa capete un rol tot mai important in cultura horror. Avem aici doua seriale in care romanii (mai mult tziganii romani) indeplinesc functzii cheie in diverse conspiratzii impotriva umanitatzii.



Utopia

Englezii au simtzu de a face seriale care dureaza exact cat trebuie si se termina exact cand ar incepe sa te enerveze. Sigur, cand nu fac asta, tot englezii mai sar si in extrema cealalta, cu seriale care nu se mai termina niciodata (vezi Doctor Who, care se apropie de sezonul 40). Acest Utopia, cu doar 2 sezoane x 6 episoade, parea sa faca parte din prima categorie. Dupa primul sezon i-as fi facut o recenzie pozitiva, insa al doilea sezon e ingrozitor de redundant. Nu face altceva decat sa comunice si celorlalte personaje revelatziile care pentru spectator si pentru vreo 2 personaje principale se lamurisera la finalul primului sezon. Practic e un intreg sezon de flashbackuri si recapitulari, care devine cu atat mai iritant cu cat tziganii romani se dovedesc a fi un soi de miza cheie a povestii, iar cateva personaje se chinuie din rasputeri sa vorbeasca romaneshte. Creca serialul a fost facut si in contextul peroratziilor anti-romaniste ale lui Nigel Farage si isteriei tziganofobe din UK din ultimii ani. E bine totusi ca tziganii acopera aici multiple roluri - un tzigan e mad scientist, altu e psihopat asasin, uneori sunt vazutzi drept poporul ales, alteori drept pericol natzional etc. deci povestea nu tzine partea unei anumite pozitzii.

Utopia e un thriller conspiratzionist cu actori britanici alesi pe spranceana (aia din Kill List, unu din In the Loop, Stephen Rea samd). Povestea e convoluta, de tip puzzle, structurata dupa regulile benzilor desenate, incat te indeamna la revizionare pentru a-i putea prinde toate rasucirile. Legaturile cu benzile desenate nu sunt doar in inchipuirea mea - intreaga poveste porneste de la manuscrisul unei benzi desenate oculte scrisa de un mad scientist internat la casa de nebuni. Autorul lucrase candva la o companie farmaceutica vinovata pentru o conspiratzie mondiala sinistra, iar banda desenata e singurul document care contzine indicii cu privire la conspiratzia respectiva.

Pe urmele benzii desenate si a indiciilor pe care le ofera se afla politicieni, asasini platitzi, mad scientists, CIA, dar si un grup de geeksi pasionatzi de BD, pe mainile carora manuscrisul incape din greseala. De-a lungul serialului se dezvaluie treptat contzinutul manuscrisului, precum si fatzetele oculte ale pomenitei conspiratzii farmaceutice. Miza povestii e pana la urma destul de realista si ancorata in evenimente recente, desi la inceput avusesem impresia ca va fi un serial cu elemente fantastice gen Heroes.

Primul lucru care sare in ochi e ca serialul e foarte colorat (ca si saturatzie a culorilor), probabil o modalitate mai ieftina de a saluta industria benzilor desenate fara a apela totusi la trucuri vizuale sofisticate gen Sin City. O alta caracteristica e contrastul puternic intre scenele violente si sentimentul de matineu pe care il dau culorile, muzica joviala si implicarea unor personaje copii (inclusiv in scenele de violentza, ceea ce a iscat unele scandaluri in media britanica).

Pana la urma ar fi fost dragutz sa se opreasca la un singur sezon, al doilea fiind prost gestionat, doar pentru a justifica niste salarii si niste buget alocat. Faptul ca misterele lamurite in primul sezon sunt dezvaluite treptat personajelor pune spectatorul intr-o expectativa interminabila si enervanta, iar dramoletele bonus de la final nu reusesc sa amelioreze senzatzia. Singurul aspect notabil legat de sezonul 2 e ca unul din personajele cheie, mad scientistul tzigan, e jucat de actoru care e Imparatu Palpatine in Star Wars.

P.S. Serialul a atras atentzia lui David Fincher care se ocupa deja de realizarea unei versiuni americane.



The Strain

De prin anii 90 incoace se depun eforturi masive in a reinventa conceptul de vampir intr-o cheie romantica, hipersexualizata, care sa-l scoata pe cat posibil din spatziul culturii gotice/horror. A contribuit la asta un val de autori femei si ecranizarile cu nuantze soap opera bazate pe cartzile acestora - Anne Rice (Interview with a Vampire), Charlaine Harris (True Blood) si gagica aia cu Twilight, am uitat cum o cheama. Pana si 50 Shades of Grey a inceput ca povestea unui vampir, convertit ulterior in tanar corporatist, neoliberal si frumos, la cererea editurii care dorea o adresabilitate mai larga a poveshtii.

Pe vremea cand nu avea foarte multzi bani si nu era inca un nume mare al cinema-ului horror, Guillermo del Toro a regizat partea din mijloc a trilogiei Blade, o poveste despre razboaie intre vampiri bazata pe benzi desenate de la Marvel. In limitele in care i-a permis materialul original, ambitzia sa cu filmul respectiv a fost sa contrabalanseze trendul dominant feminin, reabilitand vampirul ca personaj horror. Folosind ca baza imaginea sinistra a vampirului primordial din cinema (Nosferatu), regizorul a redefinit vampirul printr-o fatzeta realist-shtiintzifica-biologica (vampirismul ca boala parazitara) si a desfiintzat orice urma de romantism ori sexualizare - vampirii lui Del Toro isi pierd chiar organele sexuale in urma contactarii virusului. Needless to say, aceasta versiune horror a vampirului nu a avut nici o shansa comerciala in fatza variantei metrosexualizate, hipsterico-gotice, pe care au consacrat-o susnumitele doamne (ca sa nu mai pomenesc de rolul lui Lady Gaga in American Horror Story)

Nota: in literatura s-a intamplat ceva similar cu ajutorul scriitorului Brian Lumley, despre care discutam alta data.

Probabil Del Toro a considerat ca prin Blade 2 nu si-a satisfacut intru totul ambitzia, caci la scurt timp a inceput sa umble pe la televiziuni solicitand infiintzarea unui serial horror axat pe aceasta strategie. Cum pe atunci nu il prea baga lumea in seama, s-a multzumit sa isi transpuna ideea in literatura, recrutandu-l pe scriitorul Chuck Hogan pentru a pune ideile intr-o trilogie de romane intitulata The Strain. Succesul romanelor i-a facilitat pana la urma sa primeasca unda verde pentru adaptarea romanelor intr-un serial TV, din care pana acum au ieshit 2 sezoane (fiind planificate 5).

Romanele le-am ocolit - nu am incredere in talentele literare ale unui regizor de film, iar recrutarea unui scriitor responsabil cu ajustarea frazelor mi se pare de prost gust. Am zis sa ma uit totushi la serial, fiind familiarizat in general cu opera lui Del Toro.

Pe ansamblu sunt dezamagit - The Strain nu e altceva decat Blade 2 extins la nivel de serial si diluat astfel incat sa justifice intinderea de serial al poveshtii. Toate ingredientele introduse de regizor in Blade 2 sunt aici extrapolate in detalii amanuntzite, insa nu teribil de spectaculoase: avem personaje "exotice" din estul Europei (for some reason, Del Toro crede ca Albania e un judetz din Romania), un design interesant al actului sugativ vampiric, un razboi intre vampiri buni si vampiri rai, un ninja hibrid intre om si vampir, epidemiologie contemporana amestecata cu misticisim istoric, corporatism ocult. Doza mai concisa oferita de Blade 2 mi s-a parut mai eficienta decat aceasta tentativa de a mulge bani de pe marginea succesului lui Walking Dead, a carui structura e adesea imitata (si nici ala nu e tocmai un serial pe care l-ash recomanda calduros). Din Game of Thrones a fost preluata ideea de a omori pe ici pe colo personaje care pareau principale. Tot de acolo s-a luat si ideea proasta de a inlocui actori care joaca acelasi personaj, de la un sezon la altul.

Vampirismul e consecintza unui parazit viermiform care infesteaza corpul uman si se dezvolta intr-un fel de tenie cu dintzi care traieshte in stomacul gazdei, iese pe gura si se fixeaza pe jugulara victimelor. Oamenii sunt redushi la statutul de gazda simbiotica care asigura locomotzia in vederea cautarii hranei. Pacientul zero al acestei boli (deci corespondentul lui Dracula) e un vampiroi batran din Judetzul Salaj care, dupa ce s-a hranit in al doilea Razboi Mondial cu sangele evreilor de la Auschwitz, emigreaza in SUA si planifica infestarea intregii lumi. Inamicul sau numarul unu e un evreu (tot din Judetzul Salaj, de langa Varsholtz) pe nume Abraham (deci corespondentul lui Van Helsing) care shtie unele metode de a tzine piept vampirilor. Fiecare din cei doi incearca sa recruteze o mica armata. De partea binelui avem un medic epidemiolog, un exterminator de shobolani, o hackeritza si un cocalar mexican. De partea raului e un corporatist, secretara lui bunoaca si un fost ofitzer nazist, care urmaresc sa stabileasca o aliantza cu vampirul salajean in vederea obtzinerii imortalitatzii. Intre ei se mai amesteca nishte vampiri ninja care protejeaza o loja masonica oculta de vampiri, plus un gladiator nemuritor nascut dintr-un vampir si o tziganca.

Dupa un debut lent atipic pentru filmele cu vampiri, menit sa puna problema intr-un cadru realist-epidemiologic cu miza sociala, serialul se transforma intr-un nou The Walking Dead, cu vampirii comportandu-se in cea mai mare parte ca nishte zombie invadatori ai societatzii moderne si cu personajele pozitive aparand drept un grup de supravietzuitori de bun simtz care incearca sa salveze lumea. Del Toro nu e cunoscut tocmai pentru subtilitatea si inovatzia ideilor, asa ca povestea se situeaza destul de repede intr-o zona confortabila pentru publicul horror, accentul fiind pus pe inovatzii vizuale, in special design-ul vampirilor si al modului in care se manifesta atacurile acestora (diferit de vampirii clasici, dar si de zombie, vezi si poza de mai sus). Din pacate aceste elemente de prospetzime se consuma destul de repede, iar din sezonul 2 serialul intra intr-o rutina previzibila si cam lipsita de chef, care se straduie din rasputeri sa traiasca pe seama catorva personaje secundare care tot apar si dispar din poveste. Nu stiu daca o sa rezist cale de 5 sezoane.

P.S. Cel mai mult ma enerveaza la serialul asta implicarea pe fatza a companiei Apple si product placementul pe care il practica. Pe langa omniprezentza Iphoneurilor, exista chiar un episod dedicat unui Iphone care s-a pierdut si pe care protagonistii il cauta folosind iCloud si aplicatii Apple de geolocare.

Friday, November 13, 2015

Cate ceva despre torture porn: Saw, The Collector/ion


Am avut o colega mai demult la serviciu care facea misto de mine ca "tu esti de ala cu sefeuri, care traieste pe alta planeta", dupa care am prins-o la coada la 2012, filmul lui Emmerich. Cand am intrebat-o ce cauta acolo a zis ca astea-s lucruri serioase, ca trebuie sa stie omu la ce sa se astepte cand vine sfarsitu lumii. Un film educativ, probabil, ca dupa aia am auzit-o vorbind ca a inceput sa investeasca intr-o cabana la Belish. Cateva luni mai tarziu am prins-o iar la coada la mall, de data asta la unul din filmele Saw. De data asta i-a fost mai greu sa gaseasca o explicatzie, dar pana la urma a raspuns tot ceva de genu ca "omu tre sa stie la ce sa se astepte cand moare".

Nu stiu ce anume a cauzat popularitatea dementa a seriei Saw la publicul mainstream (si a genului torture porn in general, dar Saw a fost coloana vertebrala a acestui trend; si cica revine curand cu al optulea episod). Din cate stiu, la nici unul din filmele seriei nu s-a pus in discutzie interzicerea in cinematografe, asa cum a fost cazul Nymphomaniac. Dupa cum bine observa Larry Flynnt, omul se simte mai vinovat pt sex decat pt violentza atroce.

Genul torture porn a scindat comunitatea horror intr-o masura oarecum similara cu cea prin care concertul Romeo Fantastick a scindat anu trecut lumea hipstereasca. Cand am fost la FrightFest, Kim Newman, unul din invitatzii de marca ai festivalului, a somat lumea sa iasa afara de la proiectzia oribilului film chilian Hidden in the Woods. Si s-a cam iesit, in timp ce regizorul statea pe scena si ranjea. Ma rog, il intzeleg si pe el, daca te-ai dus la un festival horror, inghitzi ce tzi se pune pe limba, nu te dai virgina.

Sigur, nimic nu e alb si negru, torture pornu a deschis si el unele oportunitatzi estetice care n-ar fi putut sa apara din alte directzii. Preferatele mele sunt deconstructzia genului facuta de Hanneke in cele doua Funny Games, incarcatura balcanist-politica a lui A Serbian Film, umorul neintzeles si neapreciat din Human Centipede, estetica viscerala din Martyrs, unele glume nesarate din filmele lui Eli Roth. Dar titlurile astea au valori meta care lipsesc cu desavarsire din seria Saw care sub pretextul unui thriller politzist a la Seven nu face decat sa inventarieze o gama diversificata de metode de tortura si ucidere din culpa.

La vremea lor am vazut doar primele doua filme ale seriei. Dupa ce mi-a dat gagica papucii am avut insa o criza de ipohondrie si am decis sa fac un maraton cu toata seria. Sa nu mor curios. A fost exact asa cum ma asteptam. Pe langa ele m-am uitat si la cateva din celelalte filme horror ale scenaristilor seriei (pe regizori ii stiam): The Collector si The Collection. Cate ceva despre fiecare in cele ce urmeaza:

Saw I-VII


E foarte important sa le vezi asa ca mine, unu dupa altu, altfel nu pricepi mai nimic din putzinul care e de priceput. Evenimentele curg direct dintr-un film in altu, practic toate cele 7 filme se intampla intr-un interval de cateva zile, iar legaturile dintre ele sunt fortzate la extrem ca sa perpetueze seria. Gestul banal al unui personaj de a pune o bucata de hartie pe o masa e interpretat in filmu urmator ca un mesaj secret transmis altui personaj care nici nu exista pana atunci, dar e improvizat pentru convenientza. Daca nu itzi amintesti ca a fost in filmu trecut un tip care a pus o bucata de hartie pe o masa, nu mai pricepi nimic din motivatziile personajelor.

Primul film e, clar, singurul care conteaza. Cu putzina indulgentza as mai recomanda partea a 4-a pentru efecte speciale si partea a 6-a ca fiind singura care are ceva de spus, in sensu de comentariu social.

Primul film are meritul de a-l fi adus in atentzie pe debutantul James Wan, care intre timp a devenit un nume important in cinemaul horror. N-are omul imaginatzie, dar e bun tehnician si in mod clar interesat in a lasa o amprenta in istoria genului, facand filme destul de diverse - Insidious, Death Sentence, The Conjuring. Cu Saw a incercat mai degraba un film de tip whodunit, partea de torture porn dezvoltandu-se mai abitir in restul seriei, la care Wan s-a multzumit cu postura de producator, folosind seria pe post de cash-cow pentru celelalte proiectele ale sale.

La data respectiva mi s-a parut ca filmu arata mai mult ca un joc video cu ghicitori decat un film horror. Pt cine nu l-a vazut, e cu doi gagii care se trezesc intr-o baie legatzi cu lantzuri si au la dispozitzie un fierastrau sa-si taie o laba ca sa poata scapa si un pistol sa se omoare unul pe altul, caci numai unu are voie sa scape. Pana la urma concluzioneaza ei ca sunt victimele shiretlicurilor sangeroase ale unui inginer bolnav de cancer care se joaca cu pofta de viatza a oamenilor, construind capcane ingineresti din care nu pot scapa decat facand kestii oribile.

Urmatoarele 3 filme au fost preluate de Darren Lynn Bousman, care conteaza si el umpic prin aceea ca a facut musicalul horror Repo! si remakeul Mother's Day, plus niste mizerii. Toate cele 3 filme Saw facute de el urmeaza acelasi calapod, cu grupuri de indivizi care se trezesc intr-o capcana din care tre sa scape facand chestii oribile, ori colegilor, ori lor inshile. Problema e ca omu care intinde capcanele era muribund si neputincios inca din primul film, iar in Saw 3 moare cu totul. Pretextul cu care se prelungeste seria e ca acesta ar avea diversi acolitzi care ii duc metodele mai departe. Problema e ca a) acolitzii respectivi nu stau prea grozav cu motivatziile, care sunt cusute cu atza alba prin flashbackuri cu extensii improvizate la scene din filmele precedente; b) nu totzi sunt absolventzi de politehnica, iar unele din capcani devin atat de sofisticate incat necesita echipe de multzi oameni ca sa fie puse la cale (stiu, e penibil sa te plangi cand un horror nu e realist, dar Saw facea o virtute din a fi ingineresc si devine cam penibil cand da dovada de exces de zel). In partzile 2 si 3 un personaj de figuratzie din prima parte (o gagica care habarn-are ce e ala un poloboc) ia locul cremenalului si construieste capcani de politehnist evil pentru diversi oameni, am si uitat din ce motive, ca motivele intotdeauna sunt explicate foarte in fuga, intre doua horcaituri ale cate unei victime.

In partzile 4-7, alt personaj de figuratzie face exact la fel, doar ca asta e chiar unul din politzistii care investigheaza cazul, iar conversia lui la cremenalitate e la fel de convingatoare ca si cum Marin Preda l-ar fi transformat pe Moromete in vampir ca sa mai aiba intriga pentru inca un volum. Din nou, se pare ca odata cu descoperirea raului interior, militzianu dobandeste brusc si cunostintze avansate de inginerie civila.

Pentru partzile 5-7 nici nu s-au mai chinuit sa angajeze regizori, acestea sunt facute de editorii si asistentzii de regie ai primelor filme. Singura parte care are cat de cat subtext e Saw 6, in care se merge pe un comentariu social la adresa reformei sanatatzii in SUA. Victima e sheful unei firme de asigurari care tzepuieshte americani ca sa nu le dea inapoi banii pe asigurarea de sanatate, iar filmul e o odisee a acestuia printre capcani si flashbackuri care reflecta intr-un fel ideea de tzeapa din spatele sistemului asigurarilor de sanatate.

Saw 7 are la randul sau unele merite, desi nu merita sa te chinui sa ajungi la ele, mai bine cititzi spoileru pe care il dau eu aici. Primul merit e ca una din victimele torturate si omorate brutal e vocalul de la Linkin Park, ceea ce mi-a produs o placere aparte. Al doilea e ca inchide povestea intr-un mod destul de surprinzator, cu victima din primul film (medicul care isi taia picioru cu firizu) revenind in chip de discipol al cremenalului, sa il pedepseasca pentru proasta purtare pe personajul principal din Saw 4-6 (care la randul lui a provocat moartea protagonistei din Saw 2-3).

Tre sa apara la vara si partea a 8-a, creca o sa ma uit si la ala din datorie jurnalistica, dar n-as recomanda filmele astea nici fanilor horror, nici altminteri, iar de oamenii care vi le recomanda cu caldura sa va tzinetzi departe.

The Collector/The Collection

Astea-s doua filme facute de Marcus Dunstan si Patrick Melton, scenaristii filmelor Saw 4-7, care contzin chestii pe care n-au apucat sa le puna in Saw. M-as risca sa zic ca merita mai mult decat seria Saw,  macar pt ca pe anumite bucatzi lasa impresia ca cineva a stat la o masa si a scris un scenariu.

The Collector e destul de aproape ca calitate de primul Saw. Un cocalar decide sa dea spargere la o familie de bogatashi dar cand se strecoara in casa ii gaseste pe locatari schingiuitzi, atarnatzi, torturatzi, iar casa plina ochi de capcani (care atzi facut politehnica, sa-mi zicetzi si mie care e obsesia inginerilor pentru capcani). Filmul are suspans datorita jocului de-a shoarecele si pisica intre hotzul care incearca sa salveze ce se mai poate din vietzilor locatarilor si inginerul malefic care a intzesat casa de capcani si ii place sa tortureze oameni. Spre deosebire de Saw, aici raufacatorului nu i se da shansa sa vorbeasca si sa deconspire cat de prost actor este. Amenintzarea este anonima, intunecata si pretty vicious, iar joaca de-a shoarecele si pisica prin beciuri, balcoane si WCuri aproape te face sa uitzi ca, ultimately, e doar inca un torture movie derivat din seria Saw.

The Collection e o continuare directa acestuia, insa ceva mai prost din pricina bugetului superior, ca le-a dat idei sa bage atat de multe chestii incat nu mai e loc pentru filmul propriu-zis. De data asta actziunea se muta in casa raufacatorului, unde hotzul din prima parte se strecoara sa salveze o hipsteritza inchisa intr-un ladoi. Ajungand el acolo remarca ca casoiul respectiv e un muzeu de corpuri umane mutilate si ca raufacatorul e un muzeograf pasionat de a colectziona bucatzi de oameni. Problema e ca si casoiul asta e plin de capcani (wtf!) si acelasi joc de-a soarecele si pisica din prima parte se repeta aici, intr-un decor mai larg si cu interventzia mai multor personaje - eroul e ajutat de ceva trupe de interventzie speciala, raufacatorul e ajutat de o armata de oameni torturatzi care au innebunit si sunt folositzi ca si caini de paza. Suspansul claustrofob din prima parte dispare, premisele devin ridicole, explicatziile la fel, iar actorii nu-s nici ei cu toate acasa. Singura calitate a filmului e ca arata si suna bine, chiar peste ce a oferit seria Saw.

In fine, nu stiu de ce am scris articolu asta. Ideea e sa nu va uitatzi la filme din astea, dar daca e musai sa va uitatzi, primul Saw si The Collector sunt suficiente.


Friday, November 06, 2015

S. T. Joshi (ed.) : Black Wings II


Pedigree:
- nominalizare Shirley Jackson award (pentru antologie)

Gata cu prostiile, sa revenim la lucruri importante, ca sa-mi consolidez shansele la pozitzia de nou Ministru al Culturii in cabinetul lui Tudor Chirila. Sau macar al Sanatatzii, daca ipohondria intra la criteriile de competentza.

Deci asta e volumul doi (din patru) al seriei antologiilor de proza lovecraftiana preparate pentru editura PS Publishing de catre S. T. Joshi, cel mai important exeget al lui Lovecraft. Am inceput seria de la volumul trei (nu conteaza oricum ordinea), care s-a dovedit o surpriza placuta, mai ales relativ la numarul mare de autori obscuri care au contribuit. Am povestit mai multe despre volumul 3 aici.

Antologiile lui Joshi (spre deosebire de cele ale lui Datlow, Jones samd) promoveaza proza originala (nepublicata anterior) din diverse scorburi ale undergroundului horror si de multe ori produc surprize mai mishto decat culegerile cu autori consacratzi.

Volumul 3 a fost dedicat exclusiv cercurilor lovecraftiene (adica edituri care publica DOAR Lovecraft si studii aferente, ori cenacluri care se trag din cercurile literare in care se invartea Lovecraft). Mai nasol e ca uneori e foarte greu sa obtzii informatzii despre autorii obscuri, unii nici macar n-au pagina wikipedia, abia daca mai potzi afla cate ceva de pe Facebook.

Volumul 2 e ceva mai deschis spre autori cunoscutzi, care ocupa cam jumatate din cuprins, dar continua, in buna traditzie stabilita de antologator, sa scoata la lumina autori-surpriza obscuri, unii destul de misto.

Cuprinsul, ca de obicei in ordinea preferintzelor mele:


Povestile tari (4-5 stele)

Houndwife, de Caitlin Kiernan. Contributzia lui Kiernan la volumul 3 ma cam dezamagise, si o vreme am crezut ca si asta de aici, fiind o poveste foarte enervanta, pana la un punct la care itzi dai seama brusc/subit cat de geniala e. E o proza enervanta pentru ca paragrafele sar aleator intre timpurile trecut, prezent si viitor, formand un text-puzzle foarte greu comprehensibil. La un momendat insa afli ca naratoarea a fost supusa unui ritual ocult lesbian care a facut-o sa-si piarda simtzul timpului si povestea nu face decat sa reflecte modul in care eroina percepe secventzialitatea fututa a evenimentelor. Caitlin Kiernan e un transsexual, fost barbat (detalii aici), actualmente dandu-se drept lesbiana si prozele sale se invart in jurul ambiguitatzii sexuale, aici dublata cu ambiguitatea perceptziei temporale. Povestea are multiple planuri de interpretare - cica poate fi citita si drept un sequel la povestea The Hound (a lui Lovecraft), pe care nu o citisem, insa si asa ramane una din prozele cele mai cool pe care le-am citit in ultima vreme.

The Clockwork King, the Queen of Glass and the Man with a Hundred Knives, de Darrell Schweitzer. Autorul asta a avut in Black Wings III una din cele mai misto povestiri ale volumului. La fel sta situatzia si in volumul de fatza, ceea ma obliga moral sa il investighez mai amanuntzit. De altfel, Schweitzer a fost editor multa vreme la revista lui Weird Tales si e unul din adevaratzii connoisseuri ai prozei fantastice moderne. Povestea e despre doi poetzi care se revad dupa multzi ani de cand au avut o relatzie (gay) in timpul facultatzii. Unul dintre ei a devenit un prof de literatura, insa celalalt pare sa fi innebunit si peroreaza teorii conspiratzioniste exuberante, despre o lume condusa de un rege mecanic si o regina de sticla.

Bloom, de John Langan. Povestea extrem de creepy si sinistra, te trec fiorii la modul cel mai clasic cu putintza, treaba care mi se intampla extrem de rar, fiind destul de forjat in domeniu. Desi evenimentele nu-s teribil de impresionante, autorul intoarce fraza si cuvintele intr-un mare fel. Un cuplu gaseste la marginea drumului o caseta frigorifica si o ia acasa crezand ca ar putea fi un organ pentru transplant pierdut de vreo ambulantza; ori cutia de beri a unor pescari. Nu e nici una, nici alta, e o orhidee puturoasa care provoaca vise stranii si coshmaruri cu referintze la povestea mea favorita din opera lui Lovecraft, The Colour of Outer Space.

Waiting at the Crossroads Motel, de Steve Rasnic Tem. Inca o poveste sinistra superb scrisa, de data asta din partea unui autor old-school. Ramas fara slujba, protagonistul isi duce familia la un motel izolat, sub pretextul ca trebuie sa se pregateasca pentru niste interviuri de angajare. Motivele sale sunt cu totul altele, si destul de oribile, dar o sa ma rezum la un semi-spoiler spunand ca are legaturi cu relativ celebra poveste Skins of the Fathers a lui Clive Barker.

Dahlias, de Melanie Tem. Autoarea e nevasta susnumitului Steve Rasnic Tem - impreuna sunt un cuplu redutabil al horrorului nouazecist, si amandoi contribuie la acest volum cu bucatzi misto ce au in centru conceptul de familie. Daca povestea sotzului e misogina si sociopata, asta e foarte emo si calda, insa la fel de morbida si deprimanta. O femeie care are grija de bunica ei face un atac cerebral din cauza stressului, in timp ce bunica ii explica ca viatza e prea scurta ca sa te stresezi. Fara sa aiba nimic horror sau supranatural, reuseste sa transpuna intr-un cadru banal si minimal filozofia cosmicista post-schopenhauer a lui Lovecraft, accentuandu-i validitatea cotidiana cu referintze foarte subtile.

The Wilcox Remainder, de Brian Evenson. Unul din autorii mei de top 5 din horrorul modern, scriitor pe care nu il pot recomanda suficient. A avut o contributzie superba si la o alta antologie lovecraftiana pe care am prezentat-o aici (Lovecraft Unbound, vezi aici). Povestea asta e ceva mai putzin sofisticata, dar tot misto, despre un individ care contacteaza un "virus psihic" nasol pe cand isi vizita matusha cu Alzheimer la un ospiciu.

Correlated Discontents, de Rick Dakan. Asta e unul din autorii superobscuri de care aminteam la inceput. Povestea sa asta e despre o inteligentza artificiala care poate emula personalitatea unui mort pornind de la e-mailurile/corespondentza/articolele pe care le-a scris in timpul vietzii (gen filmul Her). Inventatorii mashinariei organizeaza o demonstratzie cu public in care il folosesc drept subiect pe Lovecraft. Necazu e ca in timpul demonstratziei softwareul incepe sa scoata la iveala parerile rasiste ale lui Lovecraft, ceea ce provoaca o furtuna academica punand in pericol cariera inventatorului. Am gasit extrem de amuzanta justificarea adusa de Lovecraft rasismului: race prejudice is a gift of nature, intended to preserve in purity the various divisions of mankind which the ages have evolved.

Povestile asa si-asa (3 stele)

King of Cat Swamp, de Jonathan Thomas. Autorul e un concitadin al lui Lovecraft care si-a dedicat cariera imitarii acestuia, atat in teme cat si in stil. Tot ce am citit de el e ce am gasit prin diverse antologii lovecraftiene, in care e recrutat cu regularitate datorita abilitatzii de a imita foarte misto limbajul old-school al lui Lovecraft si a descrie locatziile exacte pe care le-a folosit si Lovecraft in povestile sale. Mi-a placut tot ce am citit de el, insa povestea asta se bazeaza prea mult pe familiaritatea cititorului cu personaje obscure ale lui Lovecraft. E vorba despre un mosh nemuritor, supravietzuitor al primului val de europeni care au colonizat SUA impreuna cu pisicile lor.

Appointed, de Chet Williamson. Un actor si doua actritze ratate traiesc din gloria trecutului vanzand autografe la conventzii SF si horror. Tipul a jucat intr-o ecranizare dupa Lovecraft, iar una din tipe a avut o aparitzie glorioasa in Playboy in anii 70. Cei trei impartasesc amintiri nostalgice dar in acelasi timp sunt zgandaritzi de sentimentul esecului si de o posibila interventzie supranaturala in vietzile lor. Autorul e destul de cunoscut in cercurile horror, nu citisem nimic de el inainte, nu stiu daca o sa mai citesc.

The Skinless Face, de Donald Tyson. Horror exotic competent dar nespectaculos, despre niste arheologi care descopera in Mongolia o statuie al carei chip il replica pe al celui care se uita la ea. Autorul e un fanatic Lovecraft - i-a scris o biografie si una din versiunile Necronomiconului. Are o contributzie mai reusita decat asta in Black Wings III.

And the Sea Gave Up the Dead, de Jason Eckhardt. Proza competenta scrisa in engleza secolului 17-18, sub pretentzia ca ar fi jurnalul unuia din membrii expeditziilor Capitanului Cook. Dupa cum e de asteptat, la un momendat expeditzia se intalneste pe mare cu Cthulhu. De autor n-am auzit, meseria lui de baza fiind de grafician (lovecraftian). Lui i se datoreaza in buna masura proliferarea felurilor in care e vizualizat in cultura populara Cthulhu si alte creaturi imaginate de Lovecraft.

When Death Wakes Me to Myself, de John Shirley. Shirley e membru al cercului cyberpunk original, convertit intre timp la horror (i-am recenzat un volum aici). Povestea asta e despre un psihiatru care realizeaza ca Lovecraft insusi s-a reincarnat intr-unul din pacientzii sai. E, asadar, o poveste tribut 100%, referentziala si fara nici o alta miza (in afara de niste mishtouri la adresa lui Poe).

The Other Man, de Nicolas Royle. Un gagiu isi surprinde nevasta cu altul, care se dovedeste a fi o dublura a sa si nu e clar daca nevasta si-a dat sau nu seama de asta. Poveste doppelganger dragutza, dar mult prea asemanatoare cu recentul film Enemy (splendida ecranizare dupa Omul duplicat a lui Saramago).

The Abject, de Richard Gavin. Autor canadian de horror pentru gospodine, bunicel la descrieri dar lipsit de imaginatzie. Il stiu tot de prin antologii lovecraftiene. Asta e despre un grup de tineri care se urca pe un munte sa vada o eclipsa. O gagica care era cu ei, deprimata de pe urma unui avort recent se arunca de pe o stanca, iar iubitul ei incepe sa aiba vedenii cu un monstru lovecraftian care a sedus-o.

View, de Tom Fletcher. De autor n-am auzit si nici n-aveam cum, ca e aproape la debut (Joshi mai insereaza cate o tanara sperantza in antologiile sale). Povestea e despre un cuplu care viziteaza o casa in scopul inchirierii, dar casa pare putzin cam sinistra, iar agentul imobiliar dubios.

Povestile nasoale (1-2 stele)
Casting Call, de Don Webb. Poveste amuzanta dar greu de priceput fara a citi putzin pe marginea ei. Cica Rod Serling (creatorul Twilight Zone) a organizat un casting pentru un serial horror prin anii 60, iar unul din actorii care s-au prezentat pentru un rol de zombie era posedat de diavol or something. Povestea n-ar fi atat de nasoala daca n-ar avea atatea erori de redactare incat face anumite fraze incomprehensibile (nu intzeleg cum de s-a strecurat asa ceva intr-o antologie PS Publishing). Pe autor il stiam din Black Wings III, unde a avut tot o poveste amuzanta dar mai putzin imprashtiata decat asta.

The History of a Letter, de Jason Brock. Si in Black Wings III, si aici, autorul se incadreaza la categoria povesti nasoale. Se straduie sa fie mai destept decat e cu o abordare meta, in care incepe prin a povesti la persoana intai ca duce criza de inspiratzie, dupa care povesteste cum a gasit o scrisoare (fictiva) a lui Lovecraft si ce a aflat din ea.

Dead Media, de Nick Mamatas. Autoru asta e un tip enervant care scrie la misto povesti cu referintze lovecraftiene, dar nu mi se pare deloc funny, nici subtil si nu intzeleg de ce toata lumea il baga prin antologiile astea (e frecvent invitat si in cele editate de Datlow). Povestea asta e despre doi studentzi de la Universitatea Miskatonic (universitatea fictiva la care lucrau doctoranzii/cercetatorii in opera lui Lovecraft). Studentzii incearca sa dezvaluie misterele povestii A Whisperer in Darkness (a lui Lovecraft, evident). Povestea respectiva era despre un tzaran al carui creier e rapit de o specie extraterestra, Mi-Go. Daca nu stii povestea originala, n-ai nici o shansa sa pricepi nimic din asta. De fapt asta ma enerveaza cel mai tare la Mamatas, ca nu reuseste sa isi faca povestile inteligibile dincolo de referintzele utilizate.

*****************************

La trasu liniei:

Dintre numele consacrate pe care insa nu le-am prea citit la viatza mea, am fost impresionat de Darrell Schweitzer si John Langan. Dintre autorii pe care ii citesc cu oarecare regularitate au confirmat asteptarile Brian Evenson, Caitlin Kiernan, sotzii Tem, insa m-a cam dezamagit John Shirley. Dintre autorii la inceput de drum, Jonathan Thomas si Rick Dakan sunt promitzatori dar sunt obsedatzi de a-l imita pe Lovecraft cu orice pretz. Mi-am format o parere generalmente proasta despre Nick Mamatas, Jason Brock si Richard Gavin, o sa-i tzin minte doar ca sa-i evit. Eram curios sa-l citesc pe Chet Williamson de care am tot auzit, insa n-am reusit sa-mi fac o parere din contributzia sa. Cu 7 proze misto, 8 mediocre si 3 nasoale, volumul e cam la acelasi nivel cu Black Wings III si imi confirma ca seria antologiilor lui Joshi e o experientza placuta, care alterneaza autorii-surpriza cu autorii consacratzi intr-un mod deshtept.

Ma rog, cititorii sunt pana la urma interesatzi in a decide ce sa cumpere, si in afara de mine nu stiu pe nimeni care ar citi 10 antologii de proza tribute to Lovecraft. Daca decizia tre sa se faca intre antologiile Black Wings si antologiile ingrijite in ultimii ani de Datlow, Jones si Lockhart, tre sa indic unii factori ce trebuie luatzi in considerare:

Antologiile Black Wings sunt mai sobre (avem mai putzine parodii), mai self-contained (adica mai putzine proze care pot fi apreciate doar daca l-ai citit pe Lovecraft), mai sistematice si mai fidele spiritului lovecraftian (adica nu prea au contributzii incluse fortzat, de dragul renumelui cate unui autor), mai variate in calitate (proze foarte bune alternate cu proze foarte proaste), mai revelatoare (autori consacratzi alternatzi cu autori foarte obscuri), mai aratoase (cele 4 hardcoveruri de la PS Publishing arata MULT mai classy decat paperbackurile lui Datlow/Lockhart). S.T. Joshi evita strategia generala de a grupa povestile bune la inceputul si la finalul volumului, preferand sa creeze o imprevizibila experientza de tip cald/rece ce provoaca o curiozitate persistenta, iar descoperirea de noi autori misto e o placere aparte pe care best-ofurile nu tzi-o ofera (mai ales cand ai citit deja jumatate din cuprins din alte surse).