Wednesday, April 24, 2013

Roadburn 2013

Am fost prima data la Roadburn in urma cu 5 ani, si pe vremea aia inca scriam pe MuziciSiFaze, asa ca puteti gasi aici cronica... sa-i zicem vintage. M-am intors de acolo ca Sf. Pavel dupa ce s-a crestinat si am incercat sa lamuresc pe toata lumea sa se duca, fara mare succes. Ce-i drept, in mod traditzional biletele sunt sold out in 2-3 ore de la anuntz (cu 6 luni inainte de festival) si creca e cel mai scump festival rock din Europa. Si unul din putzinele festivaluri (de fapt singurul la care am fost, in afara de Periamul de langa Arad) in care nu te verifica nimeni la geanta cand intri in sala de concert. De ce te-ar verifica? In cei 18 ani de traditzie a festivalului nu s-a intamplat nici macar un incident. Ma rog, ceva tot tre sa se fi intamplat, ca am vazut peste tot semnul asta de mai jos:


Am uitat sa precizez ca festivalul are loc intr-un loc numit Popodium (nothing gay about it), din oraselul Tilburg, Olanda, asta ca sa avetzi o idee despre ce s-ar putea gasi in gentzi daca cineva le-ar controla la intrare. Cum cazarile din oras se cam luasera cu luni inainte, am inchiriat un bungalow intr-o gradina zoologica de langa oras. N-am vazut nici un animal, doar cateva gaste, ca n-a fost timp. Gagica-mea a vrut sa faca economie la bani si a luat o combinatzie de bilete de avioane low cost combinate cu niste trenuri, incat am facut vreo 12 ore pe drum incolo si inca pe atata inapoi, asa ca n-am apucat sa mai vizitam nimic.

Vanzatoarea de la supermarketu de pita + bere si-a exprimat bucuria despre Roadburn, spunand ca toata lumea care vine sa cumpere pita si bere de la ea e cool si funny si niciodata n-au fost probleme in istoria festivalului, nu ca ăia de la festivalu techno care are loc mai la vara, care si aia-s ok in prima zi, dar de a doua incep sa vina cu ochii umflatzi sa-si ia hartie igienica, iar din a treia zi incep sa vina insangeratzi sa-si cumpere bandaje si spirt sanitar, si uneori mai vin in curu gol, ceea ce nu-i ok. Poate nu stitzi, dar gagicile in Olanda is destul de cumintzi si bine crescute, nu reactzioneaza bine la oameni in curu gol, de aia vin olandezii sa le ia pe ale noastre; eu, de exemplu, am pierdut doua gagici din cauza olandezilor in ultimii 10 ani si nici cu cea de acuma nu m-am simtzit prea confortabil printre ei.

Tot asa, in caz ca nu stitzi, Roadburn e capitala culturala europeana a tot ce inseamna psihedelic, de la drone, electro-trippy saptezecist, pana la stoner rock si doom mucilaginos. Daca nu stitzi ce e aia psihedelic, uitatzi-va in dictzionar, nu-i credetzi pe aia care vor sa va convinga ca psihedelic inseamna a-i imita pe Beatles si a adauga putzin mieunat la voce. Roadburn e locul care aduna sub acelasi acoperis nume ca Swans, Neurosis, Sunn O))), Current 93, Kyuss, Godflesh s.a.m.d.

Un efect negativ al profilului festivalului e ca in timpul concertelor cam toata lumea doarme sau delireaza. Concepte ca mosh pit si wall of death nu exista, iar daca impingi cu degetu vreun spectator, se rastoarna si pica pe jos, si poate se si sparge. Comparativ cu cluburile nemtzeshti in care toata lumea ia cocaina in loc de bere, se batzaie pe beat-uri monotone interminabile (n-ai sanse sa auzi muzica) si se uita la tine de parca o sa le sara ocii din cap in orice moment, senzatzia pe care tzi-o lasa Roadburn e ca Isus sta sa apara dintr-o clipa in alta, sa vorbeasca multzimii pe un ton calm, despre lucruri importante.

Fatza de data trecuta cand am fost, Roadburn s-a extins semnificativ, cu concerte in 4 sali plus un bar, plus diverse evenimente colaterale, asa ca tot timpu eram indecis unde sa intru, iar cand ma decideam, ma trezeam ca nu mai incapeam. Asa am ratat doua din trupele pe care tineam mult sa le vad dar au cantat cu usile inchise, Goat si Amenra. Macar mi-am luat un tricou beton cu Amenra, vezi mai jos:




Dar sa nu ma intind cu vorba, sa vedem ce-am vazut pe-acolo. Editzia de anul asta a reprezentat doua trenduri clare:
a) rockul retro ocult si cheesy relansat acu catziva ani in stil de revival hipsteresc de catre cei de la Ghost (ma rog, Danzig a tzinut mereu drapelul ridicat da pe el nu-l mai asculta nimeni), si
b) post rockul care continua sa fie popular, desi incepe sa-i cam apuna steaua inecata de clishee.

Legat de primul punct, curatorii acestei editzii, trupa Electric Wizard, au potentzat ideea si cu un minicinema cu filme horror erotice acompaniate muzical de Attila Csihar si altzi ocultisti de aceeasi teapa. De fapt numeroase concerte s-au aliniat la tema festivalului cu proiectzii video supercool. Au fost si alte evenimente auxiliare - o expozitzie de pictura a vocalului de la Baroness si proiectzia filmului de arta a lui Costin Chioreanu, artist grafic de-al nostru care a alcatuit un interesant experiment video la care si-au dat concursul pentru soundtrack nume ca Attila Csihar, David Tibet si tipul de la Sigh, o realizare pentru care Institutu Cultural Roman ar trebui sa sara ca ars, dar probabil nu va afla despre eveniment decat peste 10 ani. Performantza lui Chioreanu e una din realizarile cele mai vizibile si competente la nivel internatzional, din ce a produs cultura rock romaneasca in toata istoria ei.

Concertele beton

Concertele cele mai cool au fost neindoios, Uncle Acid and the Deadbeats, High on Fire si Midnight Ghost Train.

Uncle Acid sunt una din revelatziile recente din lumea rock, cea mai reusita combinatzie de Beatles si Black Sabbath de la Type O Negative incoace, cu riffuri dansante si o anonimitate totala legata de identitatea membrilor, ce nu par tocmai incepatori. Trupa vine pe valul ocultismului hippie de care aminteam, dar nu se imbraca in mascarici si nici nu se bazeaza pe voci feminine. Proiectziile video cu Sharon Tate si Charles Manson au fost de efect maxim in combinatzie cu vibratzia shaptezecista a vocii, un fel de John Lennon meets Ozzy. In plus au scos si un album abia cu o saptamana inainte, pe care vi-l recomand cu caldura (Mind Control). Iata aici si o mostra dintre hiturile lor, care ilustreaza de minune si conceptul retro-ocult de care aminteam, dar si abordarea superdansanta a trupei:



High on Fire au cantat chiar fapt doua concerte. In primul au cantat albumul de debut cap coada (un nou trend in rock, dar cam enervant cand trupa canta numai demouri si piese imature de la inceputul carierei). In al doilea concert insa si-au cantat hiturile. Vocalul Matt Pike nu mai are dintzi si s-a ingrasat ca un porc de anul trecut cand l-am vazut la aniversarea trupei sale originale (Sleep) si suspectez ca are ciroza. N-am participat la ambele concerte, doar la al doilea, insa m-au convins ca Slayer se pot desfiintza linistitzi, n-o sa le simta nimeni lipsa.


Midnight Ghost Train din Kansas canta de parca ar fi negri (inclusiv niste cantece de plantatzie si cateva imnuri gospel) desi nu-s. Canta un blues rock superenergic care-tzi taie suflarea in concert, desi albumele li-s cam monotone, adica exploateaza excesiv retzeta care ii face foarte catchy si ramai cu impresia ca piesele cam seamana. Insa cand se dezlantzuie in concert, OMFG.


Psychic TV au fost unul din evenimentele marcante ale festivalului. Trupa are statut de legenda, fiind una din ramificatziile desprinse din pionierii electro britanici ai anilor 70, Throbbing Gristle (celelalte ramificatzii fiind Coil si Current 93). Muzica lor e foarte linistita si hipnotica, incarcata de mesaje hippie. Am auzit ca mai nou genul practicat de ei se numeste acid house, in realitate e un fel de trip hop mai folkist si mai putzin ritmat. Asta live, datorita spectacolului video psihedelic si a soundului mai electro si mai bogat decat pe CD, unde seamana mai mult cu Current 93 si pe alocuri a darkwave optzecist. Vocalul si ocultistul Genesis P. Orridge e primul rocker care si-a facut schimbare de sex. Din pacate nu prea i-a iesit, la cum arata lasa impresia ca e un batranel simpatic caruia ii fileaza o lampa. Oricum cantecele lui au fost foarte dragutze, dar te cam obliga sa fii atent la versuri, altfel poate parea o trupa simplutza. Din pacate trupa a avut nenorocul de a canta cu sala aproape goala (toata lumea era la Amenra) asa ca spectacolul a fost putzin cam underwhelming. Eu is bucuros ca am mai bifat inca una din trupele-legenda si lista mi se cam apropie de sfarsit.


Alt concert dragutz a fost Ihsahn cu Leprous. Leprous sunt, in ciuda numelui, o trupa prog rock norvegiana tanara, ce calca pe urmele celor de la Pain of Salvation, dar se imbraca in hipsteri (papioane si vestoane). Chiar nu pricep de ce si-au luat numele asta. Ihsahn e o legenda a black metalului norvegian, pe care l-a pionierat cu trupa sa originala, Emperor. Acum e cam batran si ramolit - a venit cu ochelari cu rame groase si niste haine oribile. Se pare ca baietzii de la Leprous sunt un fel de protejatzi de-ai lui. Au cantat mai intai singuri, apoi l-au invitat pe scena si i-au acompaniat piesele lui Ihsahn, care si el a apucat-o in directzia mai prog rock, pastrand doar elementele vocale din trecutul sau furtunos. O sa pun doar o mostra cu Leprous, sa vedetzi ce le poate capu:



O chestie nasoala e ca batranetzea ma impinge sa merg doar la concertele trupelor care ma intereseaza si mi-am cam pierit simtzul curiozitatzii. De fapt nu mi-a pierit, dar eram atat de extenuat la capatul zilei in care nici n-am mai riscat sa imi bag nasu la concerte cu trupe pe care nu le stiam, preferam sa stau sa ma hidratez. Din pricina asta, in ciuda faptului ca festivalul a avut de oferit vreo 15 trupe de care n-auzisem niciodata, am experimentat doar doua dintre ele. Pe Midnight Ghost Train de care am scris mai sus si pe Lord Mantis, un proiect extrem de crancen si bulversant al blackerilor de la Nachtmystium, dar mai spurcat, mai lent si namolos, mai aproape de Crowbar decat de black metal. Ia aici o mostra de pe excelentul album cu excelentul titlu Pervertor:




Cam astea au fost varfurile mele personale. Despre restul concertelor (nici alea de lepadat, dar nu atat de impresionante ca astea), in postarea viitoare.




Saturday, April 20, 2013

Kevin Huizenga: Curses (Drawn and Quarterly, hardcover)





Huizenga e autor BD aproape debutant, destul de laudat acu catziva ani pentru acest volum pe scena indie americana, adica pomenit in aceleasi fraze cu vedetele benzii desenate sarcastic-realiste, precum Clowes, Tomine sau Pekar.

Pe mine m-a dezamagit umpic, desi autorul e un tip destept care stie multe. Din pacate ar trebui sa-si gaseasca alte medii decat banda desenata pentru a-si expune desteptaciunea. Uneori nu deseneaza mai nimic si scrie prea mult (peroratzii si opinii personale despre subiecte obscure: despre grauri, despre golf, despre Iad), alteori nu scrie mai nimic si deseneaza chestii care n-au nici o legatura cu textul (de ex. o succesiune de peisaje printre care sunt intercalate fragmente din dosarul de adoptie al unui copil).

Majoritatea lucrurilor pe care le are de spus autorul nu intereseaza pe nimeni, dar uneori le spune intr-un mod suficient de funny incat sa le faca interesante. Cam ca mine cu blogul asta.

De exemplu, o poveste destul de lunga e alocata unui preot care lucreaza la un articol despre natura Iadului. Pe parcursul povestii actiunea e absenta, iar desenele il prezinta doar pe preot aplecat deasupra unei mese, sau scarpinandu-se in cap, sau mergand pana la buda. Si, in paralel, sunt atasate bule de text cu gandurile preotului si diverse citate pe seama subiectului pomenit. Astfel am aflat ca exista un conflict conceptual la academicienii teologi, intre:
  1. cei care considera ca Iadul este gol, pentru ca oricine ajunge in el se mistuie fara urma,
  2. cei care considera ca Iadul e o suferintza infinita in care se tot acumuleaza populatzie
  3. si cei care iarasi considera ca e gol, dar asta din cauza ca cei care nu-s vrednici sa ajunga in Rai sunt omoratzi oricum pe Pamant si nu mai merg nicaieri.
Diverse citate din Biblie pot fi interpretate in aceste maniere, si o gramada de lucrari "stiintifice" au fost scrise de teologi si filozofi pe seama acestui subiect.

Din alta poveste, aflam cum au ajuns graurii in SUA, cum au starpit o gramada de alte pasari sau inspecte si cum au ajuns sa invadeze zonele suburbane. Povestea e spusa iarasi cu foarte mult text atasat unor panouri care prezinta grauri ciripind.

Din alta poveste aflam cate ceva despre razboaiele din Sudan si soarta cetatzenilor de pe-acolo. Si mai sunt cateva din astea, pe stil documentar, care nu isi prea au locul in formatul de banda desenata.

Mai sunt si cateva povesti cu oarecare actiune, dar alea sunt preluate din alte surse si transpuse in format BD. Cea mai importanta e povestea The Green Tea a lui Sheridan LeFanu, despre un preot care are vedenii cu o maimutza si un investigator ocult care concluzioneaza ca de vina e excesul de ceai verde. Si mai e un basm din folclor despre un cuplu care nu poate face copii si tre sa fure o pana de pe trupul unui ogre ca sa poata depasi blestemul.

De aici reiese alta problema a lui Kevin Huizenga - foarte mult din textul ce apare in benzile lui desenate nu ii apartzine. Ori sunt paragrafe luate cu totul din diverse opere literare, documentare sau eseuri (pe care el doar le ilustreaza cat de cat sugestiv), ori sunt versiuni modificate (adnotate) ale unor astfel de paragrafe, ori opinii ale autorului relativ la ce se gaseste in astfel de paragrafe.

Uneori lectura e funny, cand comentariile si citatele respective sunt evidentiate printr-un desen hazliu care contrasteaza cu gravitatea problemei dezbatute. Dar de cele mai multe ori iti dai seama ca autorul face doar eseistica ilustrata, sau ca nu stie, sau nu vrea, sa faca banda desenata. Cel putin nu in sens traditional, caci unii critici zic ca e dovada de inclinare experimentala.

Alta chestie "experimentala" e ca volumul asta cica are si un personaj principal, Glenn Ganges, un fel de alter ego al autorului. Ma asteptam ca acest personaj sa si faca ceva in carte, dar de cele mai multe ori e bagat de umplutura, ca sa nareze unele portziuni de text, sau sa aiba autorul in gura cui sa-si puna parerile, daca tot s-a apucat de facut o banda desenata. Deci rolul acestui erou e foarte subtzire si nu face decat sa contribuie la senzatzia de superficialitate. In cele 2-3 povesti care mai au cat de cat actiune, Ganges preia rolul de martor si comentator al evenimentelor, sugerand ca unele aspecte sunt autobiografice (faza cu cuplul care nu poate avea copii, faza cu familiile enervate de grauri etc.).

Unii il mai lauda pe Huizenga pentru grafica, comparand-o cu a legendarului Herge (TinTin). Intr-adevar "eroul" Glenn Ganges seamana un pic cu TinTin, dar in rest grafica e doar chicken-scratch, cu desene FOARTE simpliste si cartoonish, in stil de funny page (pagina cu bancuri si caricaturi din ziare).

- plusuri: amuzant pe ici pe colo, cateva eseuri ilustrate cu valoare anecdotica
- minusuri: nu e banda desenata profesionista, iar cei care o lauda drept "experimentala" cam supraliciteaza sensul termenului
- recomandare: colectionarilor de indie BD si atat

Thursday, April 11, 2013

Matt Cardin: Dark Awakenings (hc, Mythos books)



Cardin e un fel de Ormeny Feri al horrorului american. E un recent doctor in filozofie (religioasa) care si-a pus in cap sa identifice legaturile dintre proza horror a lui Lovecraft si nihilismul lui Nietzsche. Prin asta, Cardin se dovedeste a fi cel mai ambitzios epigon al lui Thomas Ligotti, autorul care a initziat acest curent al horrorului cult si justificat filozofic in SUA.

Volumul de fatza a aparut la Mythos Books, editura specializata pe volume critice si de proza inspirata de opera lui Lovecraft. Jumate din carte e proza publicata de Cardin pe ici pe colo, jumatate sunt ceva fragmente din teza lui de doctorat.

O sa incep cu partea a doua, aia filozofica extrasa de prin publicatiile academice ale autorului, 3 la numar:
  • Primul e un articol lung despre evolutzia ingerilor si demonilor din antichitate si pana la formele in care apar ei in cultura horror moderna. Se incepe de la etimologia termenilor, imagistica asociata lor, se trece prin preistorie, istorie (in special helenistica si iudaistica) si se discuta rolurile moderne si postmoderne care au fost alocate ingerului si demonului in film si literatura. Titlurile cele mai discutate sunt Infernul lui Dante, Paradise Lost, Faust, Exorcistul plus cateva filme de Hollywood recente care relativ involuntar au ajuns sa propovaduiasca anumite simboluri in mintea populara. Interesanta e concluzia articolului care zice cam asa: In certain ways popular entertainment, more than high art, act as a kind of modern sub-Zeitgeist that is constantly engaging in the low-level discourse si ca because the religious impulse is profoundly unacceptable to the dominant Western intellectual culture, it has been obliged to sneak in this backdoor, where our guard is down; thus our true contemporary secular pantheon of deities resides in mass entertainments. Interesanta e si evolutia conceptului de inger, de la statutul de cvasimonstru indicat in unele partzi ale Bibliei, la cel de mesager (etimologic, asta inseamna cuvantul), conotatziile erotice date de reprezentarea grafica inspirata de imaginea zeilor Eros si Nike, decizia bisericii de castrare a ingerilor in vremuri medievale (si convertirea lor in "ingerasi cupizi") si faptul ca Hollywoodul e principala scena pe care ingerul e repus in papucii sai originali, in contrast cu abordarea bisericii. De partea demonilor se vorbeste mult despre Platon, greci si mesopotamieni, unde demonul nu era nici bun, nici rau, ci o punte de legatura a omului cu un anume plan spiritual.
  • Al doilea e un articol de fenomenologie zombie pornind de la filmele lui Romero. Se porneste de la valentzele mancatului - nevoia nutritzionala pe de o parte (care lipseste la zombie) si componenta culturala pe de alta parte (obiceiuri de mancat/gatit) si felul in care se incadreaza canibalismul in astea doua. Apoi, din alta directie, se defineste termenul de body horror, pornind de la rolul pielii in garantarea "fiintzarii", in a delimita fiintza fatza de exteriorul ei, deci a-i defini identitatea si perceptia fata de propria persoana. Apoi se speculeaza implicatiile spargerii acestei bariere (adica cam ce incercam eu sa scriu in povestea Homo Hermeticum) si cele doua tipuri de oroare pe care le produce: pierderea integritatzii corporale (pastrand eul) si pierderea eului (excretarea sa din corp, prin moarte). Toate temele astea converg in discutarea semnificatiilor posibile ale canibalismului zombie. De fapt canibalismul e una (asimilarea "trupeasca" a aproapelui se coreleaza cu unele culturi ale mancatului) iar zombie sunt alta (spaima de a nu avea parte de odihna nici dupa moarte), Romero fiind cel care a juxtapus cele doua aspecte si a definit astfel cultura zombie asa cum o stim astazi.
  • Ultimul articol e o pledoarie detaliata legata de incadrarea Bibliei in genul horror, autorul demonstrand ca se gasesc acolo toate ingredientele care sa justifice incadrarea in acest gen, asa cum e el definit in cultura contemporana. Se ia definitzia nu stiu carui academician, care a trasat trei linii directoare pentru calificarea unei povesti drept "supernatural horror". Una ar fi definirea unei relatzii monstru-victima, a doua ar fi o pervertire cosmologica (rasturnarea mersului natural al lucrurilor prin interventzie exterioara) si a treia o pervertire a semnificatiilor (dezintegrarea increderii spirituale a victimei in mersul firesc al lucrurilor). Ca material de studiu e folosit un fragment din Isaia care il prezinta pe Dumnezeu intr-o dispozitie extrem de violenta, ca agent al haosului (amenintza readucerea cosmosului in starea sa primordiala amorfa) si zdruncinator al status quoului adoptat de oameni la data respectiva.
E un volum interesant in special prin partea stiintifica decat prin cea literara. Articolele lui Cardin spun destul de verde in fatza lucruri despre cultura horror pe care marele public se preface ca nu le vede cand o califica drept un produs marginal asociat aiurea cu diverse modele de afaceri, cel mai des cu Hollywoodul. Articolele sunt suficient de elocvente si inglodate cu referintze bibliografice foarte relevante (antropologice, filozofice, cam toate academice) incat sa lamureasca pe oricine are rabdare sa le citeasca ca horroru nu e o chestie de ieri alaltaieri, ci e o vena culturala care strabate cam toata istoria umanitatzii, si aia culta, si pe aia populara sau mitologica. Trecand prin Lovecraft, Poe, Milton, Dante, Biblie, plus diferite apocrife si mitologii pre-crestine se defineste destul de coerent liantul pe care horrorul il asigura in relatzionarea omului cu moartea, existentza, divinitatea, ingerii, demonii si, nu in ultimul rand, cu propria psihologie, cu propriul sentiment al fiintzei.

Cum falia asta dintre cultura populara si cultura "inalta" e foarte prost exploatata de cercetatorii umanisti (care se pozitioneaza orgolios intr-una din tabere, subminand insasi functia exploratoare a cercetarii de dragul unei pozitionari politice), lucrari si teze precum cele ale lui Cardin asigura un pionierat important ce anuntza, sper, vremuri mai deschise la minte pentru studiile culturale.

Partea beletristica e ceva mai seaca din pricina ca Cardin face eroarea de a scrie proza ca si cum ar scrie articole stiintifice. Adesea povestile lui nu sunt decat pretexte pentru a pune in gura unor personaje argumente si dezbateri promovate de autor. Scriitura e, din fericire, sofisticata, de filolog, cu fraze complexe si doldora de metafore si referintze la filozofie, dar personajele sunt fara personalitate si ploturile simpliste, facand ca functzia de entertainment a prozei sale sa lase de dorit. Elementele horror nu sunt multe, si alea care sunt, sunt expresii ale horrorului cosmic definit de Lovecraft.
  • The god of foulness: Singura proza cu adevarat solida a volumului, din fericire si foarte lunga (vreo 50 de pagini), e despre o comunitate de oameni bolnavi de cancer care se inchina la un zeu ancestral al cancerului, tumorile nefiind altceva decat aspecte de manifestare trupeasca a zeului respectiv. Zeul e suparat in general pe umanitate ca lupta impotriva cancerului, treaba pe care o ia ca pe o amenintzare personala, si cu ajutorul comunitatzii respective incearca sa intoarca soarta conflictului.
  • The devil and one lump: Un filozof ratat e vizitat de diavol, care ii promite succesul comercial in schimbul renuntzarii la speculatziile filozofice care-s pe cale sa dezvaluie toate misterele functzionarii universului, punand in pericol insasi existentza zeilor.
  • Nightmares, imported and domestic: Un artist boem viseaza in fiecare noapte ca e contabil insurat si are o viatza de kkt. Intr-o noapte viseaza ca contabilul moare si spiritul i se refugiaza in artist, care e posedat acum de cele doua personalitati. Incepe sa-si puna problema ca poate exista si alte personalitati superioare, pe alte planuri ale existentzei, in care s-ar putea refugia mai departe daca se sinucide si din postura de artist.
  • Teeth: Un doctorand pune mana pe jurnalul altui doctorand, care incerca sa gaseasca o mare Teorie Unificatoare care sa puna pe aceeasi pagina religia, fizica cuantica si filozofia nihilista. Treaba merge pana la un punct cand, din intersectia celor trei domenii ies la iveala adevarurile propovaduite de Lovecraft, nu stau acuma sa vi le reiterez, is alea cu horror cosmic si desertaciunea desertaciunilor.
  • Desert places: Un doctorand primeste telefon de la fosta lui iubita ca gagiul pt care dsoara ii daduse papucii a avut un accident si e braindead. Calcandu-si peste mandrie, doctorandul decide sa o viziteze pe fosta iubita indurerata si pe rivalul muribund, rascolind tot felu de emotzii tipice acestui gen de situatzii. Insa gagica are un plan mai dubios, sperand ca il va invia pe actualul ei iubit daca face sex cu fostul, langa patul de spital al muribundului.
  • Black brain dwarf: Un avocat clacheaza si isi baga picioarele in cariera si in viatza personala dupa ce are o viziune cu un pitic negru care iese din intersectia a doi peretzi si incepe sa-i dea sfaturi.
  • The stars shine without me: Un contabil care si-a facut un hobby involuntar din a mazgali aiurea pe marginile hartiilor e chemat de seful sau care a descoperit in mazgaliturile cu pricina secretul Universului.
Dintre proze, prima se detaseaza categoric (cred ca e si cea mai recenta scriere a autorului). E si horror, si puternic stilizata, si speculativa, are tot ce vrei. Restul stau mai prost la capitolul idei, dar  scriitura de filolog asigura o lectura placuta, cu multe gaselnitze lingvistice faine (amestecand coerent exprimarea academica cu jargonul pulp lui Lovecraft).
- plusuri: proza bine scrisa, studii non-fiction importante, o nuvela tare
- minusuri: proza e doar o alta modalitate pentru autor de a face eseistica, fara a se chinui prea mult cu definirea unei intrigi sau a unor personaje
- recomandare: amatorilor de filozofie si cercetari culturale, fanilor Lovecraft si nihilistilor

Monday, April 01, 2013

Christos a-nviat!


E Pasti si, desi sunt catolic intr-o tzara catolica, nu cunosc decat ortodocsi pe aici, asa ca n-a fost nimeni sa-mi vopseasca ouale, ori sa-mi aprinda lumanarea pe pasca. Am mai primit de la preteni cateva poze cu pasca, si m-am uitat azi toata ziua la ele.

M-am plimbat aseara prin restaurantele gay de pe-aici (nu din alte motive decat ca sunt singurii care stiu gati in orasul asta mizerabil, in afara de caprikorn) dar conceptul de pasca pare sa fie strain tuturor, indiferent de orientarea sexuala. Am sfarsit intr-un bar plin de metalisti cu urechi de iepure, betzi manga, cantand piese Bohse Onkelz, unde am petrecut o ora intr-o stare de contemplare vecina cu autohipnoza. Am realizat cu ocazia asta ca nu e nici o diferentza intre gay si metalisti, comunitatzile astea ar trebui aduse impreuna, au atatea in comun, dar au nevoie de cineva sa-i indrume.

Avem si un nou Papa la Pastele asta, foarte hotarat sa ne invetze cu austeritatea, sa renuntzam la pretentzii, sa economisim, pus acolo de masonii care l-au convins pe fostul papa sa demisioneze (cu ceva stenograme compromitzatoare, probabil). Tre sa fim pregatitzi sa traim cu putzin, ca e nevoie de resurse pentru calatoria pe Marte de peste 10 ani, unde incepe un nou inceput. Doamne-ajuta.

In Japonia a aparut primul restaurant care vinde mancare facuta din pamant. Inghetzata de pamant, salata de pamant, zama de pamant. S-au gandit ei ca oricum plantele isi trag seva din pamant (iar animelele din plante) asa ca de ce sa nu o luam pe scurtatura si sa mancam direct pamantul. S-a gandit si Garcia Marquez la asta, daca mai tzinetzi minte, dar e prima data cand gasim optziunea in restaurante. Deocamdata pretzurile sunt mari, ca oferta e limitata si nu sunt multzi bucatari care sa stie praji pamantul cum trebuie. Dar e un prim semn ca se apropie ziua in care ne vom apleca sa luam o gura de tzarana de pe jos, cand o sa ghioraie matzele.

Saptamanile trecute am fost la o zi de nastere, a unei ecoteroriste lesbiene implicata in descinderi de guerilla gardening (plantat ilegal de cartofi in parcuri/spatzii decorative) si am cules detalii despre o noua generatzie de hipsteri, asa-numitzii dumpsteri. Astia culeg mancare expirata aruncata de hipermarketuri prin ghenele de gunoi (vegetale in general) si o gatesc pentru "comunitate".

Nu pot sa nu observ cat de perfect sunt sincronizate trendurile astea cu discursul noului Papa. Sunt semne ale unor noi vremuri.

Am impresia ca Ioan Paul al II-lea zicea ca secolul asta va fi religios sau nu va fi deloc si incep sa il cred. Banuiesc ca nu s-a gasit alta metoda de a ajunge pe Marte decat transpunerea populatiei intr-un mindset profund orientat spre selfsacrificiu si economisire in numele coloniei. Dar in cazu asta ce atzi avut cu comunismu, care rezolvase oricum trei sferturi din problema?

Faza e ca in realitate comunismul n-a fost extirpat, ci e reambalat si livrat la nivel de individ, printr-un fel de multilevel marketing mixat cu reverse psychology (mai eficient decat propaganda in masa a comunismului rudimentar). Pe aici prin spatziul Schengen tinerii reformisti sunt profund motivatzi de teze marxist-leniniste, combinate cu un pic de eco-obsesie (motivata si de o adictzie pentru etnobotanice). In Romania lumea merge la chefuri sa bea, sa barfeasca si sa asculte muzica buna. Aici tinerii se aduna la chefuri cu muzica oribila sa se drogheze planificand uzurparea capitalismului si sa faca hippie-sex in deepthroat darkrooms (camere special amenajate in care se simuleaza experientza de a fi orb si lumea se ingramadeste sa faca sex pe orbecaite - am nimerit o data din greseala intr-o camera din asta cand vroiam sa merg la baie si era sa nu mai scap de-acolo, it's fukkin scary).

In Romania nu s-a ajuns inca la nivelul asta de sofisticare. Avem si noi reformistii nostri - tot aud de Generatia Contra, Tinerii Maniosi, Comunitatea Reforma. Astia ultimii sunt niste hipsteri evanghelisti, oarecum asemanatori cu borgii din Star Trek, care incearca sa asimileze tineretu din principalele centre universitare spre un nou mod de gandire, un fel de scientologie romaneasca ce lucreaza cu concepte pop. Doar ca pe astia prea putzin ii intereseaza plantatu ilegal de cartofi sau redistribuirea de mancare expirata, sunt mai interesatzi ca toata lumea sa asculte muzica "care trebuie", adica aia recomandata de revistele Pitchfork si Vice. Ei promoveaza gandirea alternativa de dragul de a fi alternativ, nu pt. un rezultat anume. Cumva, spiritul comunist s-a pierdut, a ramas doar metoda.

Apropo de astia, am intzeles ca a inceput o noua forma de revivalism pop romanesc, inspirat de cel occidental (pitchforkian, mai precis). Ce era pentru noi Led Zeppelin si Pink Floyd, pentru ei sunt Marina Voica si Silvia Dumitrescu. Varianta romaneasca a dream pop-ului optzecist, banuiesc.

La concerte n-am mai prea fost, am intrat intr-un fel de hibernare nasoala si am avut mult de calatorit in interes de serviciu. Am fost totusi la doua, mai mult hipsteresti, dar foarte misto ambele:

Kaizers Orchestra, un concert pe care il visam demult:



Si Irrepressibles, imitatori nerushinatzi ai lui Antony and the Johnsons dar misto de vazut intr-un concert artsy fartsy. Am intzeles ca vin si in Romania, v-as recomanda calduros sa-i vedetzi.



In rest, astept sa revizitez festivalul de la Roadburn in aprilie, desi pare cea mai slabutza editzie din ultimii ani (probabil motivul pentru care biletele nu s-au epuizat intr-o ora, cum eram obisnuit). O sa-i vad tardiv pe legendarii dar expiratzii Psychic TV, Spiritual Beggars si Godflesh, dar si cateva trupe pe val - japonezii Sigh, progresivii Leprous, cheesy rockerii Uncle Acid and the Deadbeats si brutele High on Fire.

De cand m-am mutat pe Facebook blogu incepe sa se vestejeasca asa ca probabil ar trebui sa dau si aici de stire legat de cateva din ispravile din ultimile luni.

De fapt singura care conteaza e rubrica de pe site-ul Slicker.ro, intitulata Monday, I feel like shit, menita sa promoveze feel bad songs si sentimentul cu care ma trezesc in fiecare luni dimineatza aici , unde munca e munca, banul e ban, iar emotziile sunt pe cale sa fie extirpate definitiv. Rubrica a venit sa rebalanseze karma pozitivă creată de Friday, I'm in love, rubrica de feel good songs a reputatei psiholoage Alexandra Pacurar. Pana la data de azi, am avut piese de la urmatoarele trupe:
O public in fiecare duminica spre luni noaptea, ca sa o gaseasca cititorii cand ajung dimineata la serviciu si sa aiba elanul potrivit pentru o noua saptamana de munca.

Si inca niste semnalari importante:
  • a aparut prima antologie cu povestiri zombie din istoria Romania, la Millennium Books, in ingrijirea lui Mircea Pricajan;
  • la Bucuresti o sa fie concert cu Class si DJ Boros, doua trupe emblema ale anilor 90, care vor deveni, probabil, subiect de revival in anii ce urmeaza;
  • a aparut in Romania un nou gen muzical: tango-ul crestin, prin amabilitatea rapsodului Vasile Micula: