Thursday, March 27, 2014

The L Word - 6 sezoane



In ultimii 20 ani am facut diverse studii antropologice (involuntare) prin diverse nishe culturale in care m-am nimerit din pricina destinului: am inceput in lumea gamerilor, pe vremea cand ma jucam pe calculator, am trecut apoi prin metalisti, stoneri, sefeisti, comic book geeks, zombie fans, hipsteri, prin lumea jazzului, iar acum dau tarcoale Martorilor lu Iehova. Am fost, pe rand, cate un pic din fiecare, caci fiecare nisa e o forma de chestionare a autoritatzii mainstream, care stim cu totzii cat e de kkt. Am fost mereu curios sa aflu ce-i indeamna pe oameni sa construiasca tot felul de deluzii si apoi sa cladeasca sisteme neeuclidiene pe baza lor, ce-i inspira sa se adune sub astfel de simboluri, stindarde, umbrele ("identitatzi" cum le place sa zica).

Acuma ca m-am lamurit cu pomenitele comunitatzi, si tocmai mi-am incheiat oficial perioada zombie (din cauza filmului Warm Bodies), am intrat in lumea lesbienelor si mi-am inceput documentarea cu acest serial. Inainte de asta, stiam doar ce se stie de prin SFul lesbian (James Tiptree, Joanna Russ). Serialul asta, destul de mainstream asa (un fel de replica la Queer as Folk), m-a speriat insa si m-a facut sa ma gandesc serios la plecatul pe Marte. Caci pe planeta asta vine curand un razboi nasol intre barbatzi si femei. In occident i-am simtzit deja simptomele in comportamentul de zi cu zi al oamenilor (unul dintre semnalele timpurii e scaderea natalitatzii si scaderea libidoului in societatzile avansate precum Japonia).

Serialul L Word e clar o declaratzie a acestui razboi. E despre un grup de lesbiene pentru care barbatzii sunt iremediabil si definitiv consideratzi niste cimpanzei, slugi, animale vorbitoare sau donatori de sperma (pana se gaseste alta solutzie). Un singur gagiu e acceptat in societatea lor fascista, un tip care are un loophole in ratziune atat de nasol incat, pe langa ca se crede femeie (desi e un barbos ca mine si ca tine, care citesti aceste randuri), se mai crede si lesbiana, si, prin urmare, tot la femei ajunge sa se dea. Nu m-am prins daca loopholeul e la el in cap sau la grupul de lesbiene care se lasa fraierite si considera acceptabil sa faca sex cu el. In alta parte a serialului, un loophole similar apare la un tip gay care se indragosteste de o gagica care se crede barbat si prin urmare o lasa gravida. Deci avem lesbiene care fac sex cu barbatzi care se dau drept lesbiene, si tipi gay care fac sex cu femei cu conditzia ca acestea sa se "identifice" drept barbatzi. Ce rost mai are sa fii gay in cazu asta, daca tot la heterosexualitate ajungi?

Alta dilema pe care mi-a ridicat-o serialul asta e urmatoarea: daca tot esti lesbiana, de ce ai vrea sa te cuplezi cu o femeie cu barba care si-a facut mastectomie din ratziuni estetice si umbla toata ziua cu o putza de plastic in nadragi, legata la uretra cu un cateter, ca sa poata face pishu din picioare? A fi homosexual inseamna sa fii atras de acelasi sex, sau sa fii atras de un simulacru al sexului opus? How does this work?

In seriale ca True Blood sau Heroes ma deranja aglomeratzia mare de personaje supranaturale, ca nu mai era loc de oameni normali, si de nici o miza reala, nimic de salvat, ori de protejat. Cam asa e si aici, doar ca in loc de vampiri / supereroi avem lesbiene. Daca un extraterestru se uita la serialul asta, ramane cu impresia ca heterosexualii sunt o deviatzie genetica al carei simptom e debilitatea accelerata, dar sunt suficient de rari incat sa nu puna in pericol supravietzuirea speciei, asa ca serialul are totusi un ton optimist. Cred ca am luat contact cu ceea ce tehnic vorbind ar trebui sa se numeasca heterofobie. Intr-un fel e corect, caci si heterosexualii la vremea lor au incercat sa impuna ideea de normalitate definind homosexualitatea ca pe o manifestare patologica. Deci pana la urma avem de a face doar cu o argumentatzie politica de tipul celei practicate intre Ponta si Basescu: "Ba pe-a mă-tii!"

Am mai intzeles din acest serial ca (mai nou) a aparut o distinctzie clara intre termenii gay si lesbian. Primul e folosit preponderent pentru barbatzi, ca pentru ei homosexualitatea e un fel de ushurare de responsabilitatzi, deci au motive sa fie mai veseli, sa ia viatza mai usor. Lesbienele, dimpotriva, mai multe isi aduc pe cap. Ele tot vor sa aiba copii, tot vor familii, cariere, status social si toate obiectivele pe care le vor si femeile straight, doar ca isi aduc pe cap dificultatzi suplimentare in a accede la ele. Asta le face mai ranchiunoase, mai acre si, prin urmare, mai putzin gay in sensul original al termenului (=vesel). Ma bucur ca m-am lamurit, chiar ma intrebam de ce se foloseste acronimul LG (lesbian and gay) cand impresia generala e ca termenul gay le acopera pe ambele.


Dar sa va spun umpic si despre poveste.

Sezonul 1 e cu un cuplu heterosexual de retardatzi, dintre care gagica cade in mrejele unei lesbiene italience focoase, iar gagiul ii da papucii din aceste motiv. De cate ori ne este prezentat, barbatul apare drept un balbait incapabil sa lege doua propozitzii fara punct intre ele, care se uita toata ziua la filme kung fu, ragaie si bea bere. Gagica-sa, cand e cu el, pare la fel de fripta la creier, dar cand e cu lesbienele parca parca devine simpatica. Principalul fir epic al serialului e cu gagica asta care isi descopera lesbianismul si incepe sa-l promoveze prin orice mijloace - publicand o carte, facand un film sau pur si simplu facand istericale in public. Actritza e foarte convingatoare.

Apoi mai e un cuplu de lesbiene business, de cariera, care organizeaza proiecte hipsteresti (gen Fabrica de Pensule/Reforma) cu expozitzii de arta ce zguduie temeliile conformismului (porn stuff), intru ciuda unor activisti religiosi bigotzi care se revolta pentru ca in vietzile lor secrete sunt gay si isi reprima adevarata natura prin actziuni violente. E tot din familia aia argumentelor Ponta-Basescu, un fel de "Cine zice ăla e". Firul asta epic mi-a ridicat o alta dilema - de ce se foloseste termenul homofobie cu referire manifestari de ura? Fobia se inseamna spaima, frica, etc. ori ura / violentza sunt cu totul altceva (pot fi legate, dar nu e obligatoriu). Din pricina acestei confuzii, se intampla adesea ca personajele homosexuale sa se aplece analitic asupra unei manifestari de brutalitate si in consecintza sa si-o ia pe cocoasha nasol, cand de fapt ar fi trebuit sa rupa un par dintr-un gard si sa se apere, ori sa o ia naibii la fuga.
 
Dintre actori se mai remarca:
  • Jennifer Beals, de care eram indragostit in anii 80 (Flashdance);
  • Eric Roberts joaca prototipul barbatului porc care isi paraseste nevasta si se duce cu alta si dupa aia vine inapoi in patru labe, doar pentru a repeta gestul. Ce e paradoxal in serialul asta e ca aspecte de genu asta sunt prezentate drept monstruoase in cupluri hetero (cand sunt facute de barbatzi) dar sunt descrise pe un ton duios, intzelegator, uneori chiar hazliu cand protagonistii unor astfel de porcarii sunt lesbienele;
  • Cybill Sheperd (Maddie si David) apare imbatranita rau in rolul unei rectoritze de universitate care isi descopera lesbianismul la 60 de ani si se duce la agatzat fetishcane. Asta e cat de cat funny;
  • Rosanna Arquette (cam trecuta) in rolul unei MILF indragostita de o frizeritza barbatoasa care suceste mintzile tuturor;
  • vedeta pulp fiction Pam Grier in rolul unei scriitoare pe care barbatzii porci au impins-o in patima alcoolismului;
  • favorita mea e Kristanna Loken (Terminator 3) pe care o vad pentru prima data intr-un rol feminin in care nu rupe grumazuri de vampiri si nu da robotzi cu capu de chiuveta; o sa spun doar ca tipa arata super.
  • apar Snoop Doggy Dogg si Xena Printzesa Razboinica in roluri minore si fara rost.
Primul sezon m-a enervat la culme, al doilea e complet inutil ca nu se intampla in el nimic altceva decat lesbiene stand la cafele, dar de la al treilea serialul devine ok, personajele incep sa evolueze, unele din lesbiene incep sa moara sau sa se transforme in barbatzi. In total sunt sase sezoane cu 8-12 episoade de bucata si, cum ziceam, tre sa ai rabdare pana la sezonul 3 ca sa vezi ceva intamplandu-se. Scenele de sex insa sunt excelente, si actritzele destul de misto.

Pana la urma serialul e varianta heterofoba a lui Sex and the City, cu un nivel de cinism superior, in sensu ca la Sex and the City se facea doar misto de barbatzi, dar aici ei sunt redusi complet la valoare reziduala. Pe alocuri serialul sugereaza si o forma de fascism intern, in care lesbienele resping din comunitatea lor barbatzii gay, transsexualii si bisexualele, iar de la o vreme incep sa apara subnishe specializate (comunitatzi exclusiviste de lesbiene batrane, lesbiene negrese, lesbiene mexicane, lesbiene care lucreaza in IT etc.; am intzeles ca e un trend destul de actual de ultraspecializare si fascizare a nishelor, cam cum era la metalisti cand se certau daca cutare trupa e black metal sau death metal).

Cica dupa serialul asta a inceput si o varianta mai realista a sa (in sensul ca actritzele-s mai urate), in format reality show: The Real L Word. Intr-un fel sunt curios daca nivelul de delusion al persoanelor reale e similar celui al personajelor fictive.

P.S. Apropo de razboiul inter-gender, se intampla ceva dubios pe aici pe unde traiesc eu acuma - femeile au inceput sa faca pishu din picioare, cu ajutorul unui dispozitiv de redirectzionare de tip palnie care se vinde sub forma de pachetzele ca alea de tampoane, iar barbatzii sunt obligatzi sa faca pishu stand jos si daca te prinde careva ca faci din picioare afla tot orasul si potzi fi alungat cu pietre.



Tuesday, March 18, 2014

Brian Lee O'Malley : Scott Pilgrim (Oni Press)

Pentru aparitia hipsterului in spatziul romanesc, ii consider principali vinovati pe cei de la Omul cu Sobolani. La un nivel mai proto, ce-i drept. Pentru proliferarea hipsterului in spatziul american, unul din vinovatzi este acest O'Malley si banda lui desenata.

Scott Pilgrim e o banda desenata (indie (si canadiana, deci double indie)) in 6 volume care reprezenta, acu vreo 10 ani, biblia hipsterului american (in forma lui de atunci, proaspat evoluata din generatzia emo si fara componenta glam-cocalareasca aparuta mai recent). Abia am apucat sa crap paginile cartzii ca mi-au si sarit in ochi fularele, bretoanele vopsite, paltoanele, cafelele si chiar cateva personaje care seamana cu Justin Bieber inainte sa se tunda. O sa ziceti ca Justin Bieber nu e hipster, ca e altceva, dar mai asteptatzi un pic si vorbim peste catziva ani.

Lucrarea e deosebit de semnificativa, lucru dovedit si de faptu ca au ecranizat-o astia acu ceva ani, tocmai in regia englezului Edgar Wright, altfel om deosebit de serios (Shaun of the Dead, Hot Fuzz, Worlds End). A aparut si prin top 10urile decadei 2000 in materie de BD, are o gramada de recenzii pozitive, asa ca m-am simtzit obligat sa o citesc si eu inainte sa vad filmu.

Scott Pilgrim e un tanar de 25 de ani (give or take) care locuieste in aceeasi garsoniera (si chiar in acelasi pat!) cu un amic gay cu care isi impartaseste gandurile si speculatziile romantice. Cei 2 mai merg la agatzat pe la poarta liceelor, Scott dupa fete, amicul sau dupa baietzei. Amandoi imbracatzi frumos, boemi, cu fulare si avand drept atu esentzial faptul ca asculta indie rock. De fapt Scott chiar canta intr-o trupa din asta, ceea ce ii pluseaza popularitatea, insa si-a facut un obicei din a da papucii fetelor dupa ce se satura de ele, asa ca e bantuit de tot felu de adolescente nebune care ii bat in geam cu noaptea in cap.

Plotul de ansamblu e ca Scott se indragosteste de o hipsteritza bantuita la randul ei de spectrele celor 7 fosti amantzi carora le-a dat papucii. Ca sa intre in gratziile fetei, Scott trebuie sa se bata cu cei 7 fosti amantzi chiar cu riscul ca intr-o buna zi sa le ingroashe randurile si chiar cu riscul ca gagica de fapt sa nu merite efortul, caci de la o vreme incepe sa dea semne ca e un pic nebuna. Din pacate asta e plotul TUTUROR celor 6 volume. Ceea ce difera de la un volum la altul e povestea ex-loverului cu care Scott Pilgrim tre sa se bata, plus unele evenimente marginale cauzate de personajele secundare (=colegii de trupa, familia, colegul de garsoniera gay).

Printre chestiile amuzante (care mai apar si prin film) se numara faptul ca 4 dintre cei 7 evil ex-boyfriends sunt de fapt o lesbiana (din perioada bi-curious a eroinei), o pereche de gemeni japonezi (dintr-o altfel de perioada bi-curios) si un producator indie rock. O alta calitate, care e mai mult un amuzament tehnic, e ca personajele asiatice si bataile din poveste sunt desenate in stil manga, un marunt element de experiment din partea autorului, care in rest deseneaza toate personajele la fel, fie ca-s fete, fie ca-s baietzi, abia ii deosebesti dupa frizura. Tentativa asta de estetica "manga tribute" e o chestie care a cam scapat filmului. I-au scapat si o serie de subploturi care solidifica personajele, precum si finalul, care ofera niste invatzaturi importante despre relatziile dintre baietzi si fete.
La inceput m-am mirat, dar acu nu ma mai mir, ca a fost posibil ca toate cele 6 volume sa fie ingramadite intr-un singur film - chiar nu inteleg de ce a durat aproape 10 ani publicarea acestei povesti care se putea rezuma in 2-3 episoade Gilmore Girls. Cartzile trebe citite in viteza mare, una dupa alta, ca-s prost serializate si daca trec cateva zile fara sa dai o geana prin ele uitzi cu totu personajele si intrigile marunte de sub plotul principal. Si nu e ok sa le uitzi, ca intrigile astea marunte sunt mai faine decat plotul principal.

Probabil toata valva din jurul lui Scott Pilgrim se datoreaza faptului ca hipsterii conduc lumea in zilele noastre. Evreii au abandonat-o, francmasonii isi pregatesc plecarea pe Marte, Imperiul Britanic nu mai e ce era, asa ca planeta a ramas in mana lor. Am ocolit multa vreme cartea asta, dar pana la urma am cedat tentatiei cand am remarcat-o prin 2010 in topurile BD de final de deceniu, alaturi de titluri mult mai serioase si mai cool (Y the Last Man). Spre deosebire de celelalte titluri din top care s-au dovedit BUNE, Scott Pilgrim e doar IMPORTANTA. Chiar daca pacatuieste la multe categorii - grafica alb negru retardata, hartie de ziar, format mass market (chiar si in editia speciala!), poveste destul de stupida - are atu-ul si functia esentiala de a fi o oglinda a epocii si, probabil in 20-30 de ani cand hipsterii vor fi fost impinsi la loc in underground si inlocuitzi cu o noua moda, Scott Pilgrim va ramane documentul istoric al acestei generatii. Are foarte mare dreptate Joss Whedon pe spatele cartzii: This is the chronicle of our times.

P.S.1. A, inca o chestie - lucrarea seamana foarte mult cu seria Hate a lui Peter Bagge pe care am recenzat-o aici. Aia era o reflectare partial autobiografica a anilor 90 si a scenei grunge din Seattle care avea numeroase similitudini cu generatzia asta; Scott Pilgrim face acelasi lucru pentru anii mai recenti si pentru scena indie, iar asemanarile sunt interesant de analizat. Calitativ insa, Scott Pilgrim e sub seria lui Bagge, atat la scenariu cat si la grafica.

P.S.2. Inca o chestie care ma enerveaza: cand eram eu tanar, daca te jucai pe calculator erai considerat autist si inadaptat social. Acu e fix pe dos, treaba reflectata si in povestea lui Pilgrim, care e structurata intentionat (si filmul surprinde asta corect) ca un joc video. Mai nasol e ca toata lumea se joaca acum jocuri tampite - tot felu de tetrisuri si angry birdsuri, lumea nu mai are attention spanu necesar unui Grim Fandango, ori daca il are, il risipeste pe World of Warcraft si alte forme de social networking mascat in jocuri.


P.S.3. La ceva vreme dupa ce am scris articolul asta (mult mai demult decat il public), Scott Pilgrim a inceput sa fie reeditata in editzii hardcover color. Daca tzinetzi neaparat sa cititzi chestia asta si nu v-a ajuns filmul, mergetzi pe varianta hc, ca asta paperback e mizerabila, de aia i-am si dat-o la un preten.

P.S.4. Hipsterii din cartea asta sunt umpic diferitzi de cei din zilele noastre. Cum ziceam, cartea a inceput sa fie publicata prin 2000, cand hipsterismul era un geekism self-aware, mai meta si mai validat social. Lucrurile s-au schimbat destul de mult de atunci (componenta geek e pe cale sa fie substituita cu una cocalareasca).

- plusuri: this is the chronicle of our times; umor, cam gay, dar ok
- minusuri: valori de productie slabe pt o carte cu astfel de reputatie; personaje si dialoguri stereotip enervante pt cineva din afara culturii hipster si a jocurilor video
- recomandare: hipsterilor; pt restul, filmul e suficient, chiar daca rateaza unele din momentele de varf ale cartzii

Sunday, March 09, 2014

Filmele vorbite pe la spate: Ianuarie/Februarie 2014

Filmele musai


Blue Jasmine

Dupa comedia obosita cu Roma, Woody Allen revine la forma lui de top si incaseaza a 19-a nominalizare Oscar (personala! ca daca le numaram pe alea acumulate de filmele lui creca trecem de 50).

Blue Jasmine e despre Cate Blanchett, o nevasta proasta de capitalist escroc jucat de Alec Baldwin. Cand barbatu-su intra in puscarie pt mishkulatzii financiare, eroina ramane vai de capu ei, ca n-are nici scoala, nici nu-i place munca si e dependenta de Xanax si de haine scumpe. In disperare de cauza, se refugiaza la sora ei saraca care traieste cu doi copii si cu un cocalar care se uita toata ziua la fotbal.

Problema e ca viatza cu sor-sa nu-i prieste, si tot duce in spate regretul succesului capitalist, pe care spera sa il poata recupera intr-o buna zi. Incearca sa-i induca aceste ambitzii si surorii ei mai shleampete, care astfel capata ambitzia sa se desparata de cocalarul ei si sa se cupleze cu Louis C.K., care are aici un rol scurt dar de mare efect, al unui inginer de sunet in cautare de aventuri extraconjugale.

Ca de obicei, dialogul e top notch, iar povestea e mult mai brutala decat suntem obisnuitzi de la (recentele) Woody Allen, insa e destul fun si comedic in stratul de suprafatza. In cel de profunzime, e vorba de mizerie capitalista de ultima spetza si felul in care aceasta afecteaza conditzia proletarului modern.



Open Grave

Horror misterios in vana Saw si Cube (originalele, din care s-au dezvoltat seriile) cu Sharlto Copley din District 9 si Elysium. E regizat de un spaniol la inceput de cariera, care a mai facut found footageu ala minor cu misiunea Apollo.

Eroul se trezeste intr-o groapa comuna lipsit de memorii. Iese cu greu din ea si se intalneste cu inca catziva inshi amnezici. Isi gasesc ei buletinele, cat sa se prinda cum ii cheama pe fiecare si sa se poata striga pe nume in restu filmului. Gasesc si un calendar in care ziua de 18 e incercuita, si niste zombie inchisi in cushti, si niste bucatzi de creer feliat. Restu filmului se chinuie sa-si dea seama ce cauta ei acolo, care dintre ei sunt buni, care-s rai samd. Singura care-si mai aminteste ceva e o gagica muta, si chiar de nu era muta, e chinezoaica si nu stie o boaba de engleza, iar astia n-au Google Translate la ei ca sa isi dea seama ce tot scrijeleste femeia pe hartiutze.

Once in a while spaniolii scot cate o mica bijuterie horror, iar asta a fost o mostra de suspans si horror low-key pe cinste.





The Purge

The Purge e o uto-distopie mult mai eficienta decat a fost Elysium, actziunea fiind mentzinuta in doze echilibrate cu comentariul social. Dupa cum ne invatza istoria, nazismul a fost o idee nobila in care partea plina a paharului insemna progres economic, minte sanatoasa in corp sanatos, disciplina si bucurie pentru toata lumea. Ca si in cazul comunismului, entuziasmul ideii a orbit populatzia cu privire la partea goala a paharului care insemna crima de cea mai joasa spetza.

Astazi nazismul nu mai poate fi propovaduit politic, iar simbolurile asociate lui (desi n-au nici o vina) sunt interzise. Ceea ce se mai poate totusi e ca nazismul sa fie implantat in moleculele societatzii – familia si individul. Acestia vor avea grija prin masuri individuale ca untermenschii si auslanderii sa ramana sa moara la marginea societatzii, ori sa aiba sclavagismul drept unic coridor de intrare in gratziile acesteia.

In The Purge, o societate a viitorului apropiat decide ca, o data pe an, pe durata a 12 ore, sa se dea frau liber oricaror porniri criminale si nici o lege sa nu se aplice pana la rasaritului soarelui. In cele 12 ore lumea are de ales intre a sta baricadata in casa si a se uita la televizor (unde se transmit in direct diverse evenimente violente) sau a iesi pe strada la vanatoare de oameni. In preajma sarbatorii lumea se pregateste ca de Craciun – isi cumpara arme, instalatzii de securizare, se prepara spiritual. Capitalistii onorabili si-au facut un hobby din omorat homelesi, pensionari, shomeri si alte verigi slabe ale societatzii. Corporatistii fac team building la vanatoare de mici antreprenori. Angajatzii isi vaneaza shefii nesuferitzi, iar shefii isi mutileaza angajatzii pe care nu-si permit sa-i dea afara.

Necazu e ca sta in natura omului (sau cel putzin a gandirii moderne) ca atunci cand populatzia untermensch e eradicata, sa se inventeze un nou criteriu arbitrar de segregare sociala. Cica nemtzii au pierdut al doilea razboi mondial pt. ca, in loc sa profite de ideile oamenilor de shtiintza evrei, au redirectzionat o groaza de resurse spre satisfacerea moftului patologic al epurarii rasiale.

Filmele contra plictiselii

Simon Killer

Simon Killer e despre mine, cel putzin pana la un punct. Poate si dupa aia, dar nu-s eu pregatit inca sa accept. Eu is genu de om care s-ar indragosti de prostitutate si le-ar astepta cu flori sa iasa de la serviciu, holbandu-se intre timp la coada de clientzi care stau sa intre, eventual intrand in vorba cu ei sa aflu ce film au mai  vazut in ultima vreme.

Un tinerel american mutat la Paris traieste intr-o singuratate crunta si o izolare sociala facilitata de refuzul francezilor de a vorbi engleza. Degeaba incearca sa intre in vorba cu oameni, degeaba se perinda prin muzee, degeaba haladuie pe strada cu castile in urechi, pana la urma tot sfarseste In garsoniera proprie holbandu-se la calorifer.

Din fericire, nimereste intr-o buna zi la un bordel unde o prostituata magrebiana vorbeste engleza si e atat de bucuros ca se indragosteste pe loc de ea. O viziteaza tot mai des, iar la un momendat ii joaca o cacealma tragica ca sa ii starneasca mila si sa o convinga sa se mute impreuna. Gagica isi inchipuie ca a prins pe Dumnezeu de un picior (el laudandu-se mereu cu cat e de intelectual, doar pt ca are un blog kkcios) si ii tolereaza toate magariile, iar de la un momendat incolo ajunge chiar sa il intretzina, sa-i cumpere de mancare si haine, nu mai vorbim de serviciile sexuale profi pe gratis. In schimb magariile lui devin tot mai mari si mai mari, dar de aici incolo e spoiler. Intr-un tarziu filmu se dovedeste a fi despre ce inseamna sa fii un om de kkt.


Byzantium



Creca originile succesului de masa al povestilor cu vampiri pot fi identificate in filmul lui Neil Jordan de acu 20 de ani, Interviu cu un Vampir. Nu vreau sa spun cu asta ca nu se facusera inainte filme importante cu vampiri, ci ca aia a fost portitza prin care vampirii au scapat din nisha horror si au napadit pop-ul mainstream sub chipul sexos al junilor (pe atunci) Brad Pitt, Christian Slater, Banderas, Tom Cruise. A contat foarte mult si baza literara a romanului lui Anne Rice, mai sofisticata decat retzetele vampiresti standard, dar probabil cel mai mult a contat simtzul gotic al oscarizatului Neil Jordan.

Cu Byzantium, Neil Jordan incearca sa ne reaminteasca ca el a inceput isteria asta, dar ca a inceput-o cu oarecare intentii estetice care s-au cam pierdut pe drum. Incercand sa-si repete isprava, apeleaza din nou la un material literar scris de o femeie (in cazu asta o piesa de teatru) si la o poveste old-school cu ramificatzii istorice. Din pacate reuseste sa faca la fel de putzin pe cat a reusit Romero cand a incercat sa profite de revivalul filmelor cu zombie, adica sa treaca neobservat pentru marile mase si abia salutat in trecere de catre cunoscatori.

Filmul e despre o vampiroaica stripteuza si fiica ei, fugarite de o congregatzie de vampiri misogini care s-au straduit de-a lungul veacurilor sa se asigure ca doar barbatzii au acces la darul imortalitatzii. Povestea alterneaza intre flashbackuri de acu 200 de ani (care explica cum au ajuns eroinele vampiroaice) si evenimente actuale, in care eroina deschide un bordel.

Neil Jordan mizeaza iar pe gotic pur, adica sex si violentza – moderate ca intensitate dar elegante. Pe de alta parte, evita cu desavarsire parodia si comentariul social popularizate de succesul True Blood si Twilight. Cumva, Jordan incearca ostentativ sa se prefaca ca nimic nu s-a mai intamplat in cultura vampireasca de la Interviu cu un Vampir incoace, sau ca el este salvatorul genului, intors sa ne indeparteze ceatza de pe ochi dupa atata lipsa de seriozitate. Asta mi se pare ca mai degraba dauneaza filmului, povestea fiind umpic prea saraca, tradandu-si originile dramaturgice si teza feminista. Altfel, filmul e adesea frumos.



Machete Kills

Robert Rodriguez se shiftuie periodic intre stari de genius (Sin City, Planet Terror) si de retard (seria Spy Kids), iar seria sa Machete pare ca urmeaza acelasi shift pattern. Acu catziva ani, miscarea lui si a lui Tarantino de a revigora spiritul pulp fiction a fost o incantare, iar tributul exploitation cu subtext social stangist prezentat in Machete a fost de 100 de ori mai elocvent decat ispravi hollywoodiene mai cu shtaif (din nou imi vine in minte Elysium).

Machete Kills insa cam dezamorseaza farmecul filmului original si il impinge in directzia parodiei pure, directzie pe care se pare ca va si continua in partea a treia, cand eroul stangist Machete va ajunge in spatziu, sa se bata cu reprezentantzi ai capitalismului American - Justin Bieber si Leonardo di Caprio (cel putzin asa promite trailerul, sugerand o comedie in vana lui Mel Brooks, deci chiar mai departe de stilul filmului original).


Singurul moment de geniu in filmu asta sunt de fapt doua: cameoul inventatorului Elon Musk care isi pune la dispozitzie facilitatzile pentru a-l lansa pe Machete in spatziu si faptul ca Charlie Sheen e creditat cu numele sau adevarat de imigrant, Carlos Estevez, gest bine sincronizat cu mesajul pro-imigrare a filmului. E misto si prezentza lui Mel Gibson in rolul unui mad scientist care vrea sa distruga planeta, dar rolul sau e cam lung pentru ce are de oferit.

In rest avem 100 de cameouri cu actori celebri care nu se iau in serios si cauzeaza sentimentul de parodie pe care il pomeneam: Lady Gaga, Cuba Gooding Jr. si Banderas joaca totzi acelasi personaj, un vanator de recompense care isi poate schimba chipul si sexul cand are chef; Savini (inventatorul makeupului zombie modern) revine in rolul asasinului Osiris, Jessica Alba moare in primele 5 minute, Amber Heard are un rol anost de pitzipoanca si mai sunt diversi actori minori de filme de actziune adusi aici cu titlu de referintze trivia. Recent finalistul Oscar Demian Bichir e singurul care pare sa-si ia rolul (funny) in serios, al unui revolutzionar mexican cu dubla personalitate.



Intuiesc ca spiritul revivalist grindhouse nu si-a gasit trecerea la public pe care a mizat Rodriguez, asa ca omu a virat spre comedia de gaguri (unele deja obosite), unde are oricand public care sa se hăhăie ca Basescu la televizor.



2 Guns



Regizorul islandez Baltasar Kormakur e unul din favoritzii TIFFului, creca am vazut vreo 3 filme de-ale lui la TIFF si n-am fost la toate, creca a luat si ceva premiu la Cluj, daca nu cumva am si baut o bere cu el si nu-mi mai amintesc (in timpu TIFFului ajungi sa bei cu oameni de pe alta planeta). Cert e ca Kormakur e printre numele pe care mereu le voi asocia cu amintiri de la festivalul clujean  (alaturi de Iglesia, Kim Ki-Duk, Miike, Refn).

De la o vreme Kormakur s-a scapat la Hollywood unde probabil lucreaza ca si mine, dublu pe jumate din salariu fata de un hollywoodian bastinas. Cu 2 Guns, ecranizeaza o banda desenata a unui anume Steve Grant, cu Denzel Washington si Marky Mark in rolurile principale.

Astia doi sunt doi politzishti undercover care lucreaza impreuna fara sa stie unul de celalalt, fiecare considerand ca alalalt e un gainar pe care il poate folosi ca sa se infiltreze in lumea interlopa. Pana la urma reushesc ei sa se infiltreze, dar au surpriza sa constate ca in lumea interlopa lucreaza mai multzi politzisti decat de partea cinstita a lumii, si majoritatea nu-s nici macar undercover, ci cu afaceri bine aranjate. Filmu e un action standard cu aroma de western modern si ceva umor, in vana seriei Lethal Weapon, deci nimic artsy fartsy cum te-ai astepta de la un regizor cu portofoliul lui Kormakur. Destul de fun, totusi.



  The Last Stand


Inca un regizor salbatic capturat de Hollywood, si inca un regizor pe care l-am cunoscut prin TIFF, coreeanul Kim Jee Woon (I saw the devil) se ocupa prin acest film de relansarea lui Arnold in industria cinema-ului, dupa lunga absentza datorata carierei politice. Cameourile nu se pun (ex: Expandables), asta e primul rol principal al lui Arnold de la Terminator 3 incoace.


Pe ansamblu filmul e destul de idiot, dar in detalii e foarte dragutz si tre sa invatzam sa ne bucuram de detalii dragutze caci viatza e scurta. Arnold, de exemplu, n-a stiut niciodata actorie, iar cat a lucrat in politica se pare ca a uitat-o si pe aia pe care o stia (desi in politica actoria e importanta). Cei care l-au uitat, sau cei care nu l-au cunoscut niciodata cu adevarat, vor strange din dintzi la grimasele sale austriece si la one-linerele tembele, insa noi ceilaltzi vom gasi in astea temeie de veselie. Spre deosebire de Clint Eastwood care a apucat o cale sobra-patriotarda, Arnold face un film care-i este traditzional, cu maceluri de foc armat, curse de mashini in cucuruz si cafteala parte-n parte, cu pumnu gol. Faptul ca Johnny Knoxville (Jackass) e side-kickul sau e un important indiciu asupra naturii proiectului.

Filmul aduce laolalta doua generatzii de filme de actziune, pe care regizorul coreean le-a testat inainte si le corceste aici cu succes:

  • Modernul e reprezentat aici de un shofer nelegiuit care conduce un bolid modificat, imposibil de oprit de catre blocadele politzienesti organizate pe autostrada (de Forest Whitaker). Regizorul coreean a mai facut urmariri cu masini, in special in I saw the devil, si se pricepe foarte bine la ele, am fost in special impresionat de cursa de mashini prin cucuruz;
  • Clasicul e reprezentat de Arnold, sheriful unui sat de pe granitza Mexicului, care tre sa-l opreasca pe shoferul nebun inainte sa treaca granitza. Partea asta e un western showdown intre mica armata a raufacatorului (condusa de Peter Stormare) si cei catziva sateni pe care Arnold ii motiveaza patriotic sa i se alature. Aici se simt idei dintr-un alt film al regizorului, westernul coreean The Good, the Bad and the Weird, inclusiv personajul lui Knoxville pare adus de acolo.


În concluzie avem un Fast and Furios meets spaghetti western, cusut cu atza alba si cu un umor foarte tembel, dar totodata un titlu care face cinste carierei lui Arnold. Eu in locul lui as incerca sa scot o trilogie din filmu asta, insa in locul regizorului nu mi-as mai lega numele si de urmatoarele titluri din trilogie. 




Stoker


Tot un regizor coreean introdus la noi prin TIFF si mutat recent la Hollywood (observatzi trendul), Chan Wook Park e autorul Oldboyului original. In Stoker face un thriller hitchcockian semi-gotic, foarte rafinat vizual, atat de rafinat incat se vad prin stratul straveziu de hialuronic cearcanele lui Nicole Kidman.

Filmul e despre o fetitza autista si psihopata (uscatziva aia de Wasikowska) al carei tata moare si e inmormantat. La inmormantare apare un unchi misterios (supereroul gay din Watchmen) despre care se zice ca a calatorit toata viatza prin lume, de aia nu-l cunoaste nimeni, insa ceva negru se ascunde sub unghia trecutului sau. Unchiul misterios se muta in casa gotica a mamei-vaduve (jucata de o Nicole Kidman plina de fitze) si initziaza un triunghi amoros cu mama si fetitza (care e totusi fata mare), facandu-le geloase una pe alta si rascolindu-le feromonii.

Se meta-trateaza aici si niste teme din recentul serial Dexter, bunaoara ce inseamna sa te nasti psihopat si daca e cineva de vina pt. asta. Pana la urma tot mamele-s de vina.

 


World War Z

Am citit cartea asta cand trebuia citita, acu 6 ani (vezi aici) nu acuma cand a facut Brad Pitt film despre ea (ca "dupa ea" ar fi exagerat sa spun).
Erau vremuri grele atunci pentru comunitatea zombifila. Ne ascundeam de autoritatzi, ne uitam la filme prin poduri si beciuri, cu cineva stand de shase, cartzile si filmele de gen erau ilegale, nu aveam curajul sa povestim la prieteni despre hobbyul nostru. Daca incepeau sa intuiasca ceva, ziceau ca suntem bolnavi la cap, sau, mai rau, ca tre sa fim predatzi autoritatzilor. In anii 80 cand parintzii mi-au inchiriat un video de ziua mea, m-am uitat cu pretenii numa la filme cu zombie si a doua zi parintzii amicilor s-au dus sa ma raporteze la secretarul de partid. Noroc ca tata era secretaru de partid. Ca si Dinescu in miez de comunism, am avut indrazneala de a scrie primul articol despre zombie din istoria presei romanesti, in revista de atitudine Dilemateca (articolul e aici). Astazi Dilemateca nu mai exista si doar bunul Dumnezeu mai stie ce s-a intamplat cu cei care au tiparit numarul respectiv.

Ma rog, erau alte vremuri. Astazi avem filme cu zombie hipsteri iar la nepoata-mea la gradinitza i-a pus sa si faca un desen cu zombie (poza de mai sus). Tinerii intelectuali care pana mai ieri vorbeau doar in citate din Bergman si Murakami organizeaza mese rotunde despre zombie. Lumea a mers inainte, iar eu voi muri ca Petre Tzutzea, cu o ciupica pe cap sa-mi tzina de frig cand nimeni nu mai da doi bani pe mine si pe sacrificiul meu.

Filmul lui Brad Pitt are o singura legatura cu cartea pe care cica o ecranizeaza: titlul. Cartea, scrisa de fiul lui Mel Brooks (un mare mishtocar), a fost o colectzie de interviuri cu supravietzuitori ai unui presupus razboi mondial cu zombie. Povestea reflecta atitudinea a diverse popoare fatza de acest gen de amenintzare si stereotipurile socio-politice pe care le-ar declansha. Despre romani nu zice nimic, cica n-a mai ramas nimeni sa povesteasca prin partzile noastre.

In film Brad Pitt se trezeste in mijlocul unei apocalipse zombie si calatoreste prin lumea larga sa caute un leac problemei. Reuseste cu ajutorul unei gagici din armata lesbiana israeliana si a noului Doctor Who - Peter Capaldi (care, apropo, joaca aici rolul unui doctor care lucreaza la WHO - World Health Organization - in Cardiff - unde a fost creat serialul Dr. Who).

Cea mai mare problema a filmului e ratingul PG 13. Sa faci filme zombie in care nu se vede sange e, cum sa spun, ca si cum ai face filme porno in care filmezi doar fetzele actorilor. Eu macar am asteptat DVDul Unrated in loc sa ma duc la cinema, dar am intzeles ca s-au adaugat doar cateva secunde in care se vede cum ii panseaza uneia mana amputata.


Warm Bodies

Cultura zombie a incasat anul trecut doua lovituri majore sub centura, din care probabil ii va sta moartea, cel putzin in plan cinematografic. Prima a fost suspomenitul World War Z, al doilea acest Warm Bodies, care e versiunea cu zombie a penticostalei si pestilentzialei serii Twilight. Daca va uitatzi atent la poza, amandoi actorii au fost alesi sa semene umpic cu aia din Twilight.

Povestea e acelasi rehash de Romeo si Julieta: el e un hipster zombie care asculta numai viniluri si e imbracat in trening (sau a fost prins in trening cand a murit); ea e fiica lui John Malkovich, seful rezistentzei umane anti-zombie. El se indragosteste de ea in timp ce ii mananca creierii fostului ei iubit, preluand astfel de la acesta memorii si sentimente amoroase. Ea nu e acceptata in cercurile lui elitiste decat sub forma de haleala, el e vazut intre oameni ca un auslander care trebuie numaidecat starpit. Dragostea lor reuseste insa somehow sa puna capat razboiului dintre oameni si zombie, si totul e bine pan la urma.

Filmul e cu atat mai dezamagitor cu cat vine din partea unui regizor pe care l-am recomandat aici in repetate randuri, tanarul Jonathan Levine care a debutat tot cu o deconstructzie horror - All the Boys Love Mandy Lane (filmul care a pus-o pe harta si pe superba Amber Heard). Filmul are si tentative de umor referentzial, insa pe ansamblu nu reuseste sa se eschiveze comparatziei cu Twilight.