Thursday, June 06, 2019

Roadburn 2019 - concertele supercool

In sfarsit, despre concertele tari de la Roadburnul de anul acesta. Despre celelalte concerte am povestit aici si aici.

Daughters au avut anul trecut unul din albumele favorite ale planetei rock, prezentzi in mai toate topurile anuale. Au fost pastoritzi la casa de discuri a lui Mike Patton si imprumuta multe trucuri de la acesta, atat in compozitzii cat si in prezentarea live hiperenergica (albumul lor de relansare umple cu succes golul lasat de a doua retragere a celor de la Faith No More). Interesant ca Daughters se lansasera la inceputul anilor 2000 ca trupa grindcore, dupa care s-au tot razgandit si reformat pana sa ajunga la aceasta formula masticabila, aliniata la cerintzele rockului (post)modern. Concertul a fost foarte energic, vocalu a spart cu capu o camera de filmat si si-a spart propriul cap intr-un microfon, s-a cocotzat pe tejghele, a sarit in capul oamenilor, tot ce trebuie. Iar sound-ul sofisticat al albumului a fost reprodus perfect. O trupa obligatoriu de vazut in concert acum, cat sunt calzi, caci pare un proiect modificat genetic in laboratoarele lui Patton si nu o trupa reala care sa reziste in timp.



Dupa Daughters, albumul de revenire a celor de la Sleep dupa 20 ani de absentza a fost al doilea cel mai apreciat album rock al anului trecut, pe mai toate siteurile de specialitate (exceptzie face MetalStorm, care anul asta au ajuns pentru prima data la Roadburn dupa ce 20 de ani s-au prefacut ca festivalul nu exista; pana si MetalFanul romanesc le-o luase inainte).

Asadar Sleep s-au numarat printre vedetele editziei, avand la dispozitzie 2 concerte a cate 2 ore bucata, timp berechet sa-si cante cam tot catalogul totalizand sub 4 ore de muzica - in anii 90 avusesera o cariera efemera, lumea i-a tzinut minte mai mult datorita notorietatzii titlului Dopesmoker iar ulterior datorita proiectelor mai sofisticate ale membrilor trupei (High on Fire, Om). Primul dintre cele doua concerte a umplut la refuz sala mare de la Roadburn. A inceput cu un intro de un sfert de ora de conversatzii inregistrate ale astronautzilor NASA si un sentiment de "taking off" datorat soundului MASIV care a atins in mod insistent acea "brown note" care te imbie sa faci pe tine. Daca Dragnea vedea cata lume cu ochi injectatzi a fost la concertul asta ne scotea a doua zi din Uniunea Europeana. Noroc ca a iesit singur.


Fotocrime au fost una dintre revelatziile editziei, superdansabili si catchy, cu puternice influentze Sisters of Mercy, unul din albumele mari ale anului trecut care mi-a scapat topului anual insa o sa-l bag musai in topul acestui semestru. E un album de debut, insa muzicienii nu-s debutantzi, e proiectul vocii defunctului grup punk Coliseum - individul s-a apucat cu Fotocrime de ceva cu totul diferit si MULT mai cool. Mostra de mai jos ar trebui sa convinga orice amator de post-punk.



Pe Anna von Hausswolff o vazusem la DBE (sunt destul de multe trupele care intai au vizitat acel mini-Roadburn al nostru), insa acu am avut ocazia sa o vad la scena mai mare, cu un concert mai lung, sunet mai tare si ceva piese noi. A reusit si de data asta sa domine scena cu statura ei marunta si vocea imensa, totul a sunat masiv si concertul a durat suficient de mult incat sa nu para ca are intro-uri prea lungi (la DBE avusesem impresia ca dureaza mai mult intro-urile decat piesele). Nu stiu cat de faimoasa e (intzeleg ca a bagat-o in seama Nick Cave recent) insa daca nu se lasa de meserie in 20 de ani vom vorbi de ea cum vorbim acum de Diamanda Galas sau Lisa Gerrard.



Francezii Birds in Row au fost revelatzia punk a anului trecut si au avut la Roadburn unul din cele mai napraznice concerte ale editziei, intr-o sala ceva mai mica, ideala pentru acest gen de latrat socialist foarte intens, umpic emo, cantat in pantaloni scurtzi. Un amic zicea ca nu-i poate lua in serios pe francezi cantand punk, insa mie mi se pare ca treaba are sens pe masura ce punkul migreaza dinspre anarhismul englez (mai corect denumit "haosism") spre un fel de sexo-marxism. Birds in Row e genul de trupa pe care USR i-ar fi bagat la puscarie pentru promovare de idei comuniste. Cand vom avea trupe din astea in Romania atunci pot spera si Demos sa fie luatzi in serios, pana una alta suntem un popor mult prea pasionat de rat race-ul utopiei capitaliste.



Una din experientzele oculto-mistice oferita de aceasta editzie au fost belgienii Wolvennest care la scena mare au avut loc sa se desfasoare cu decoruri si inregistrari video morbide. Nu mi-e clar ce legatura are trupa cu austriecii Der Blutharsch - seamana destul de mult la sound si au avut chiar un album impreuna, insa nu cred ca au membri comuni (cel mai probabil astia sunt niste ucenici ai austriecilor, si aceia fiind cunoscutzi pentru promovarea de valori sorosiste, imorale si necrestinesti). E o muzica monotona ce mizeaza pe cadentza ritualica si un mix audio-video hipnotic, iar la Roadburn au avut toate conditziile pentru a-si impresura publicul cu farmece si bozgoane intunecate.



Twin Temple au oferit, dupa Wolvennest, a doua ocazie de ritual satanic in postul Pashtelui, de data asta cu un twist cu totul special - trupa promoveaza "feminismul satanic", justificat de parerea conform careia religia a fost inventata de barbatzi pentru a tzine femeile prizoniere sub oranduirea patriarhala. Cumva ideea are sens, dar astia sunt primii care indraznesc sa lege satanismul de feminism. Am fost partas chiar la un ritual improvizat prin care un membru masculin din public a fost chemat pe scena sa se dezica explicit de patriarhat. Trupa are o doza serioasa de parodie - ai impresia ca te uitzi la Stefan Banica Jr. in duet cu Andreea Marin, recent convertitzi la satanism. Pe mine m-au distrat insa teribil, creca trebuie sa vii din Romania ca sa nu ai simtzul penibilului la acest gen de showuri.



Street Sects au un spectacol de pomina, din pacate limitat la 25 de minute, insa minute traumatizante care te lasa gafaind. Volumul sunetului e dificil de tolerat, cu vocalul alergand prin multzimea confuzata in bezna si fum, atacata cu stroboscoape si pocnituri de petarda. Dupa 5 minute pierzi simtzu orientarii, nu mai e clar in care parte e scena, cine danseaza si cine urla panicat dupa ajutor. Din pacate albumul nu reuseste sa sugereze toate astea, insa suna orisicum interesant. Grupul vine de la Flenser Records, care pastoresc numai muzica interesanta - Kayo Dot, Planning for Burial, King Woman etc.



Pe Morne nu-i ascultasem deloc, am intrat la ei bagat cu fortza de un amic care se ocupa in mod curent cu educarea mea muzical si se jura ca o sa-mi placa - a fost ultima lui recomandare si ultimul lui Roadburn (a raposat dupa festival iar fara el topurile muzicale de pe blogu asta vor fi mult mai serbede). E oarecum inspaimantator ca trupa asta se numeste Morne iar albumul are titlul To the night unknown. E post-metal melodios mai aproape de ce se face prin Europa (ceva intre Year of No Light si Amenra) decat de Neurosis si imitatorii lor (liderul grupului e un polonez fugit in SUA). Nu sunt foarte diversi stilistic insa au un excelent simtz al melodiei, cu piese lungi care curg unse.



In sfarsit, un eveniment major al editziei a fost concertul colaborativ al Emmei Ruth Rundle cu Thou, doua dintre grupurile cu statut de invitat special (Thou au avut in fiecare zi cate un concert). Nu stiu cat au avut vreme sa compuna impreuna, se pare ca au prezentat unele piese in premiera si au promis ca va iesi si un album din combinatzia asta. Au avut un emotzionant cover Cranberries cantat intr-o maniera cu totul surprinzatoare - un omagiu excelent adus raposatei Dolores (influentza majora asupra Emmei). Din pacate nu exista inca nicio marturie video (inteligibila) a colaborarii dintre ea si Thou, asa ca pun cate o mostra de la fiecare parte - in prima il vedetzi si pe Jaye Jayle, care a fost trupa de acompaniament pentru Emma Ruth (au avut si propriul concert, peste care am sarit caci i-am vazut cu alta ocazie).






Saturday, May 25, 2019

Roadburn 2019 - concertele asa si-asa


Poza de deasupra e de la safari-parkul de langa Tilburg, cea mai interesanta varianta de cazare la Roadburn, in niste casutze de vacantza printre care zburda rinocerii si strutzii, cu riscul sa te manance daca nimeresti beat intre ei. Plus deranjul de a asculta noaptea rockeri betzi cantand The Lion Sleeps Tonight.

Mereu am stat acolo insa anul asta am facut eroarea de a duce prea multzi oameni ceea ce are drept consecintza ca am fost repartizatzi in casele mari cu peretzi din material de cort - in consecintza am rabdat un frig teribil, a fost nevoie de saci de dormit, am fost tentat sa spintec un rinocer de ala si sa ma culc intre intestinele sale aburinde. Era obligatoriu sa te imbetzi ca sa nu simtzi frigul, ma mir ca nu m-au gasit degerat. De tzinut minte pe viitor - casele de maxim 6 locuri sunt cu peretzi normali si incalzite adecvat insa in cele mari asteptzi rasaritul Soarelui cu ochii pe cronometru, doar-doar o sa te mangaie o raza de caldura.

Ziceam data trecuta ca in 2019 a fost o editzie Roadburn dominata de femei si ideologie feminista. Cred ca mai corect spus ar fi ca a fost dominata de trupe cu MESAJ, cu ideologie comunicata deopotriva pe cai vizuale si lirice - de la feminism satanic la ecologism, neo-comunism, vegetarianism si chiar LGBT - in general revolutziile sau utopiile cu care cocheteaza hipsterii. Motiv pentru care metalistii mai harshaitzi acuza festivalul ca s-a hipsterizat, chestiune cu care nu-s chiar de acord caci diversitatea trupelor bruiaza serios zona de comfort a respectivului segment demografic (cel putzin asa cum s-a format el in bulele de la noi, intre cafenele si sesiuni de mindfulness). Totusi ceva sambure de adevar este in acuzatzia respectiva - observ de ceva vreme prezentza, in ziarul zilnic al festivalului, a lui Kim Kelly - cea care a introdus muzica metal in cuprinsul Pitchfork (facand posibila popularitatea unor Deafheaven sau Thou la un public care inainte râdea in gura la auzul termenului "metal") si cea care a scris pentru prima data in Vice despre acest festival (aici il numea "Best Heavy Festival in the World"). Posibil ca hipsterizarea festivalului sa poata fi corelata cu implicarea persoanei respective. Insa la cum a sunat editzia asta e o miscare pe care o aprob intru totul.

In fine, in articolul trecut am povestit despre concertele din care am vazut doar bucatzi, mai jos e vorba de concertele pentru care am avut un interes anume, fara sa fie totusi ceva ce as recomanda ca musai de vazut.

Vile Creature sunt un cuplu de americani supraponderali care urla ca din gura de sharpe, un post- metal ecologist cu concepte vizuale interesante. A fost primul concert pe care l-am prins la festival si s-a dovedit a fi o incalzire excelenta insa e o trupa cam de hruba, facuta pentru concerte mici si isterice de la care iesi supernervos fara sa stii exact de la ce tzi se trage. E fenomenul ala psihologic in care daca stai o vreme intre oameni care rad parca itzi vine si tzie sa razi fara motiv. Doar ca aici nu se radea ci se tzipa.


Hexvessel ar fi trebuit sa fie unul dintre concertele mari ale festivalului si e prima data cand i-am vazut la o scena mare (ei fiind, intr-o forma sau alta, invitatzi permanentzi ai festivalului). Din nefericire in acest concert s-a cantat exclusiv noul album, care e printre cele mai slabe din portofoliul lor. Asta de mai jos e singura piesa care imi place de pe el. Totul s-a auzit super, grupul se stie face placut indiferent ce canta, insa as fi preferat sa aud si altceva decat albumul asta care pare facut pentru campania electorala a Partidului Ecologist.


Francezii marxisti Territoire au fost una din surprizele festivalului insa e ceva greu de inghitzit si nu pot recomanda cu inima ushoara. E muzica electronica cu stroboscoape agresive ce imbie la epilepsie, un fel de Haxan Cloak mai dansantzi dar si mai diluatzi (cam lungi intro-urile ambientale). Canta exclusiv despre noile forme de sclavagism instituite de capitalism, desi versurile nu se intzeleg caci vocea e filtrata (inclusiv live) prin tot felu de efecte interesante.



Alta revelatzie a editziei au fost L'Acephale, grup obscur de black metal atmosferic din SUA, desi numele trupei e frantzuzesc - inspirat de numele revistei (si societatzii secrete) infiintzata de Georges Bataille. Versurile sunt uneori in germana iar unul din albume contzine coveruri dupa trupe japoneze, finlandeze, plus Current 93. E un proiect foarte personal si bizar, arata ca un one man band al unui tip de 50 de ani insotzit de copiii lui pentru prezentarea live. Nu se prea gasesc informatzii despre individ, arata ca un manager de call center care nu vrea sa afle cei de la serviciu ca in timpul liber mai canta black metal cu familia. Un proiect enigmatic de black metal intelectualist destul de departe de retzetele americane recente (Wolves in the Throne Room, Deafheaven) si pe care il gasesc tot mai interesant de atunci incoace. A scos chiar acu un album nou, uite o mostra:


Soft Kill sunt un post-punk cam obosit si de moda veche, o trupa americana care copiaza si imita la greu ce se facea in Anglia intr-o alta epoca. Au fost si pe la Cluj, a inceput sa prinda acest revival post-punk si pe la noi desi am impresia ca se va dovedi un fenomen mai efemer decat alte revivaluri recente. In principiu pentru ca e un gen in care e esentzial sa fii britanic, iar cand trupele astea vin din SUA am un sentiment de inadecvare si impostura. Dar au sunat foarte profi - nu stiu daca din cauza albumului pe care l-au cantat sau pentru ca la Roadburn orice kkt suna bine.


Throane sunt niste francezi din anturajul Amenra, mizand pe acelasi metal atmosferic cu scenografie elaborata - grupul canta mai mult cu spatele la public, aranjatzi in jurul unui monument ocult. Cui ii place Amenra ar trebui sa-i placa si de astia, desi sunt ceva mai monotoni (sau mai putzin comerciali, ar spune fanii care prefera trupele cata vreme sunt obscure). Grupul a venit la pachet cu alte doua proiecte in care sunt implicatzi membrii sai - Ovtrenoir si Treha Sektori - insa alea au cantat la scenele mici unde n-am mai incaput. E un colectiv franco-belgian interesant din care incep sa iasa proiecte tot mai diverse, sunt suficient de obscure incat sa poata fi aduse si in Romania (pe Treha Sektori i-am prins si la noi intr-o cafenea acu ceva ani).


Noisepicker e un foarte catchy proiect blues-metal al unui chitarist obscur insa veteran - canta de 30 de ani dar singura trupa cat de cat cunoscuta prin care a trecut e Firebird (alaturi de chitaristul din Carcass). In grupul asta face duet cu un baterist adolescent iar muzica, desi suna cam brut/nefinisat, e atent croita din refrene catchy, versuri fredonabile si solo-uri blues excelente pentru un bar de rockeri. Fanii hibridului blues-metal, sa zicem Midnight Ghost Train ori The Devil and the Almighty Blues, ar fi incantatzi de grupul asta.


Maalstroom a fost unul dintre proiectele comisionate, deci nu exista ca trupa, probabil nici nu va mai exista caci a fost incropita ca eveniment special de prezentare a black metalului olandez (si totodata ca un prohod neplanificat al unuia din membrii Dodecahedron - vedeta locala care a murit chiar in ziua de dinaintea concertului). Am mentzionat deja ca programul inclusese o lista de vreo 7 trupe de black metal olandez de care n-auzise nimeni, iar pe deasupra au venit cu acest proiect Maalstroom in care pe fiecare piesa s-au permutat intre ei membri ai celor 7 trupe oferind mostre diversificate din ideile fiecareia. Au fost unele bucatzi interesante - e un fel de black metal orashenesc, fara nimic din simbolurile naturaliste, vikinge sau oculte cu care e asociat traditzional genul. Poate a contat si faptul ca proiectul a fost finantzat de primaria Tilburg si au vrut sa faca ei ceva mai artsy fartsy si sobru. Singurele trupe care mi-au atras atentzia din colecivul respectiv sunt Turia si Laster, ultimii au si un album nou, vezi mai jos:


Ulcerate a fost una din putzinele trupe death metal prezente la aceasta editzie, o participare neobisnuita, venitzi hat din Noua Zeelanda. Dupa ce i-am evitat pe At the Gates am zis sa vad totusi si un concert death metal. E aici o grohaiala infernala cu o instrumentatzie interesanta din noul val de death metal disonant-alambicat care domina topurile metal (de la revenirea celor de la Gorguts incoace nu a fost an sa nu intre 1-2 trupe de gen prin topurile marilor publicatzii, inclusiv Pitchfork). N-am idee despre ce canta baietzii astia - de regula in genul asta se canta teme lovecraftiene insa am impresia ca astia sunt ceva mai clasicisti in versuri (amintesc de Death).


Saturday, May 18, 2019

Roadburn 2019 - concertele naspa sau la care n-am prea stat


Posibil ca aceasta sa fi fost cea mai satisfacatoare editzie Roadburn la care am fost. Desi m-am dus cam fara tragere de inima, aproape tot ce am vazut acolo a fost o surpriza placuta.

Luasem biletele dintr-un impuls, inainte sa se stie cine va canta, ca sa ma ierte gagica-mea pt o chestie. Pe masura ce se anuntzau trupele eram tot mai dezumflat, plus ca amicii ma descurajeaza sistematic de la a mai merge la festivaluri - cica la varsta mea ar trebui sa am alte placeri: sa ma inscriu intr-un partid, sa montez microfoane in birourile colegilor, sa particip la orgii cu corporatisti, sa deschid un ONG pentru regasirea de sine si trafic cu criptomonede. Festivalurile-s pentru adolescentzi betzivi care n-au intzeles ce conteaza cu adevarat in viatza. Cum ma numar printre cei care considera ca tzara asta ar merge mai bine daca ar fi condusa de niste punkeri betzi decat de actualul guvern raman la hobbyurile mele.

In fine, aveam ingrijorari cu privire la programul Roadburn de anul asta. Curatorul editziei a fost tipu de la At the Gates - trupa de death metal suedez old-school care nu se potriveste defel cu spiritul celui mai inovator festival rock european. M-am ingrijorat si mai tare dupa ce individul incepuse sa anuntze trupele pe care le-a selectat - culese de pe la case de discuri nordice obscure, multzi debutantzi carora omu s-a gandit sa le dea o mana de ajutor punandu-i pe scena Roadburn, o gramada de trupe pe care nici macar piratzii de muzica nu se mai sinchisesc sa le pirateze (din fericire serviciile de streaming ofera cele mai obscure chestii, in special Apple).

Apoi, o sectziune a festivalului a fost dedicata trupelor olandeze si belgiene - deci "de-ale locului", un semn ca se facea economie la buget. N-auzisem defel de Witte Wieven, Terzij de Horde, Laster, Turia, Grey Aura, Nusquama si nu stiu daca o sa mai ascult vreodata, insa localnicii pareau destul de incantatzi de acest program, precum si de faptul ca primaria orasului sponsorizase promovarea tinerelor talente locale de black metal. La noi nu stiu cand vom prinde un primar sa sustzina asa ceva - a incercat Gheorghe Flutur cu Bucovina Rock Castle si acum e napadit de sesizari ale descendentzilor razeshilor lui Stefan cel Mare care se plang ca a intinat memoria domnitorului.

Apoi au fost proiectele comisionate special pentru Roadburn, care nu au albume, probabil nici nu vor avea vreodata, ci se formeaza pentru acest festival in cadrul unor evenimente speciale. Nu ma omor dupa proiecte pe care nu voi avea sansa se le reascult in afara contextului festivalier. Pe vremuri era un eveniment de genul asta in fiecare editzie, anul acesta au fost o gramada: Triptykon cu o orchestra simfonica, proiectul Doolhof (colaborare intre membri Sumas si Dalek), proiectul Molasses (ramashitzele trupei The Devil's Blood), proiectul Maalstroom (cu sprijinul primariei locale, piese cantate de diverse permutari intre membri ai grupurilor locale de black metal), o colaborare live intre Thou si Emma Ruth Rundle, una intre Mono si Jo Quail Quartet. Sper ca ceva din aceste proiecte sa se concretizeze si in materiale publicate (sunt zvonuri despre un album Molasses si unul Thou feat. Emma Ruth Rundle).

Rolul de Artists in Residence a fost anul asta preluat de americanii Thou, vedete hipster-metal intens promovatzi de Pitchfork. O trupa supraevaluata la care cele mai interesante lucruri sunt colaborarile si cover-urile, ii mai vazusem la Roadburn pe la inceputul carierei si i-am gasit atunci monotoni. Fiind Artists in Residence au avut shansa sa traga vreo 4 concerte si sa aduca la randul lor catziva artisti din anturajul propriu.

Apoi am fost ingrijorat de indepartarea festivalului de sfera metal. Sigur, festivalul n-a fost niciodata unul pentru rockerii ortodocsi, avand mai degraba reputatzia unui festival de muzici psihotrope (anul acesta primarul din Tilburg a dat liber pentru prima data la inspaimantatorul "drog numit iarba" pentru totzi turistii cu ochi injectatzi si bilet de festival). In consecintza Roadburn a inclus intotdeauna evenimente la care sa-tzi potzi spala urechile cu alte sunete daca te plictiseai de metal (Ulver, Current 93, Carpenter Brut, Diamanda Galas etc.). Editzia asta a fost dominata insa de componenta non-metal, as zice chiar o agenda feminista - o lista lunga cu care puteai sa-tzi umpli aproape tot programul de festival: Marissa Nadler, Myrkur, Anna von Hausswolff, Emma Ruth Rundle, Lingua Ignota, Louise Lemon, A. A. Williams etc. Strategia a facut sa creasca semnificativ prezentza feminina in public - astfel Roadburn se distinge clar fatza de diverse "sausage party" rockeresti unde femeile se duc doar ca sa-si care iubitzii betzi la corturi. Post-punk-ul a fost un alt ingredient non-metal puternic resimtzit la aceasta editzie - Drab Majesty, Soft Kill, Fotocrime, Young Widows si fortzand putzin eticheta Crippled Black Phoenix, Jaye Jayle sau Have a Nice Life.

In consecintza din cele 100 de trupe din program nu cred ca erau 10 pe care sa-mi fi dorit sa le vad asa ca m-am straduit sa mai gasesc niste amici sa vina cu mine, sa nu fiu singuru fraier daca ma plictisesc si nu gasesc nimic sa-mi placa. Am aburit pe cine am putut, le-am explicat cat de fain a fost altadata, smecherii din astea. Din fericire n-am avut vreme de amici caci pana la urma s-a dovedit a fi un program foarte satisfacator si divers, cu multe revelatzii muzicale despre care vreau sa spun una-alta in articolele ce urmeaza. 

O surpriza superdragutza au fost "concertele secrete" - cam doua pe zi, nu apar in program ci sunt improvizate de cate o trupa care isi duce pe furish sculele unde gaseste loc si incepe subit sa cante. Unii anuntza pe Twitter cu o ora inainte, altzii nu anuntza deloc, te trezesti ca cineva incepe sa cante in spatele tau si incepe lumea sa se buluceasca pe langa tine. Uneori asta se intampla in salile de concerte, alteori prin parcuri si alte locatzii improvizate - cele mai misto au fost intr-un skater park unde trupele izbucneau brusc in cantat din mijlocul multzimii. Vezi mostra de mai jos dintr-un concert de pomina tzinut de Thou impreuna cu Emma Ruth Rundle - numai cu coveruri, intr-o atmosfera de dezbatere parlamentara ucraineana:


In fine, articolul asta tre sa fie despre concertele mai naspa, categorie in care includ si pe cele de la care am plecat (nu neaparat pentru ca erau naspa, dar acolo trebuie sa-tzi faci o prioritizare foarte atent calculata).

La Lingua Ignota nu s-a putut intra initzial pentru ca gagica canta din mijlocul publicului, iar daca nu ajungi la 2-3 metri de ea nu vezi nimic. Asa ca a mai tzinut un concert din categoria celor "secrete", in parcul de skateri de care ziceam mai sus, insa si acolo s-a bulucit foarte multa lume, si totul s-a intamplat in bezna totala incat era greu de discernut ce se intampla. Gagica e un fel de Diamanda Galas dotata cu o cadelnitza din care imparte Lumina post-feminista - un spectacol interesant daca reusesti sa te apropii cat de cat (sau daca te strecori in patru labe printre picioarele publicului, cum vad ca mai face asta de a filmat mostra de mai jos).


Molasses a fost unul dintre proiectele comisionate ale acestei editzii, deci trupa nu exista, ci a fost formata cu ocazia parastasului trecerii in nefiintza a lui Selim Lemouchi, unul din muzicienii exotici ai Olandei (din familie de imigrantzi algerieni, alaturi de sora-sa pusese acu 10 ani la cale trupa de rock ocult The Devil's Blood). Sora-sa s-a reunit in memoriam cu fostii membri ai trupei si cu inca unii de prin scena olandeza (Astrosoniq) si au pregatit ceva materiale noi. Trupa suna misto, un fel de rock satanist cu Mirabela Dauer la voce, insa cum nu ma omor dupa proiecte despre care nu e clar daca le voi mai putea asculta vreodata, am dezertat dupa doua piese. Totusi s-a vandut pe acolo un minivinil cu 2 piese deci exista indicii ca ar putea iesi si un album. Deocamdata avem o mostra pe youtube:



Drab Majesty e o ciudatzenie din Los Angeles, ceva intre post-punkul anilor 80, David Bowie al anilor 70 si Marilyn Manson al anilor 90. Proiectul s-a desprins din una din trupele Emmei Ruth Rundle (bateristul din Marriages) si e un rock melodios ultra-glam. M-a prins insa intr-o seara in care aveam nevoie de niste metal descreierat, in plus piesele sunau cam toate la fel si aveau o tendintza suparatoare de a ma indemna la somn.



Imperial Triumphant au fost invitatzi sa tzina concertul de adio al scenei Het Patronaat, un pod de biserica inchiriat de ani multzi pentru concertele cu atmosfera mai mistica. Practic e o biserica in care se poate bea bere si asculta metal, un vis mai vechi de-al meu, nu intzeleg de ce nu se implementeaza si la noi, ar mai spala din imaginea BOR. In mod ostentativ cam tot ce ar putea fi interpretat drept "satanist" din programul festivalului e programat sa cante acolo si pare-se ca cineva s-a sesizat caci de anul viitor nu se mai poate folosi locanta respectiva iar Imperial Triumphant au fost invitatzi sa marcheze ostentativ despartzirea. E o muzica fara noima pe care o tolerez greu (death metal atonic cu trompete), dar concertul e interesant datorita costumelor elaborate si atmosferei - ceva intre ceremonie Rotary si filmul Eyes Wide Shut. Din pacate s-a calcat lumea in picioare sa vada acest concert si dupa cateva piese am avut impresia ca ma ia dracu asa ca am plecat. Cateva zile mai tarziu trupa ajungea la Timisoara (20 de lei intrarea, sunt curios daca a fost cineva si care au fost reactziile).



Malokarpatan sunt din Slovacia, una din foarte rarele trupe invitate din Estul Europei (daca nu punem la socoteala pe acordionistul român care cerseste pe aleile din zona festivalului). Eram curios de ei - pentru ca canta in limba lor, despre frumusetzile si duhurile Carpatzilor - dar abia mai stateam in picioare la ora aia si cand i-am vazut purtand ochelari de soare la miezu noptzii am zis ca ceva nu-i in regula asa ca i-am lasat sa-si faca de cap fara mine.



Triptykon au avut un concert de superfitze alaturi de Metropole Orkest (orchestra hibrida simfonic-jazz, au cantat candva si cu Snarky Puppy). S-au cantat ramashitze comemorative de la trupa legendara a anilor 80 Celtic Frost (din care e desprins proiectul Tryptikon) cu fundal simfonic (vreo 50 de oameni pe scena). Din pacate diger cu dificultate combinatziile de trupa metal si orchestra simfonica (inca mi se pare ca cel mai reusit experiment de gen a fost al lui Iris) si evit pe cat pot sa fiu partash la astfel de pretziozitatzi. E genu de concert in al carui public mai vezi cate un politician sau corporatist celebru care vrea sa demonstreze ca e deschis la minte. Unii zic ca a iesit fain, eu am cedat nervos dupa doua piese in care mi s-a parut ca fiecare din participantzi canta altceva, fara sa-i pese de ceilaltzi de pe scena. Poate o sa iasa o filmare oficiala a evenimentului, eu am preferat sa umflu o clatita.



Crowhurst e o trupa obscura de la care aveam ceva asteptari caci noul lor album a fost produs de un celebru descoperitor de talente - Kurt Ballou de la Converge - iar prin interviuri se laudau ca albumul e inchinat lui Peter Steele si Danzig. Cu greu am reusit sa sesizez influentzele respective, poate si pentru ca vocalul era beat muci, concertul a intarziat 20 de minute iar promisul moment special in care grupul avea sa faca un duet cu feminista Lingua Ignota nu s-a mai tzinut. Probabil tocmai pt vocalu era beat muci iar Lingua Ignota does not take shit from men.



Have a Nice Life ar fi trebuit sa fie una din vedetele festivalului (au avut doua concerte) insa m-au plictisit cumplit, in momentele cele mai reusite semanau cu Grimus iar in momentele mai posace pareau ca sunt prea multzi pe scena si nu e suficienta muzica de cantat acolo incat sa justifice prezentza tuturora. Vocalul se tot vaicarea - trupa ar trebui sa fie un stindard al tinerilor deprimatzi din SUA, un fel de Katatonia de pe acolo, insa nimic nu s-a lipit de mine. Pana la urma am concluzionat ca e inca o trupa supraevaluata de Pitchfork. Spune totul faptul ca au o piesa intitulata "Waiting for Black Metal Records to Come in the Mail" (referintza la vremurile cand tinerii americani il descopereau pe Burzum).



Cave In a fost unul din concertele majore ale acestei editzii, trupa fiind reformata dupa multzi ani de absentza si dupa moartea unuia dintre membri fondatori. Trupa s-a cam rasfirat prin alte proiecte care au vizitat recent festivalul (Mutoid Man, Old Man's Gloom) iar acu s-au reunit cu promisiunea unui nou album care a iesit chiar zilele astea. Nu ma omor dupa ei, cam aproape de rockul alternativ gen Foo Fighters, asa ca n-am stat decat cateva piese, dar a fost un eveniment asteptat de multa lume. Recomand Mutoid Man, proiectul de metal umoristic al vocalului. Tre sa vad si ce e cu noul album.


Fear Falls Burning e unul dintre cele 100 de proiecte drone-ambiental ale unui belgian cunoscut drept Vidna Obmana, un individ frustrat de a fi pionier nerecunoscut al muzicii drone, omul pretinzand ca facea inca de la mijlocul anilor 80 (deci fara laptopuri) ce fac zilele astea diverse hipstereli recomandate pe Quietus. Posibil sa aiba dreptate, eu n-am auzit pana acum de individ, desi are vreo 100 de albume pe care variaza intre un Tangerine Dream al omului sarac si un Sunn O))) fara scule adecvate. Aceasta editzie a festivalului i-a dat o shansa sa se reafirme, mi-a lasat impresia unui Rodion G. A. de-al locului, care nu are resurse sa se prezinte live (l-au programat la amiaza, fara lumini, fara efecte speciale, imbracat cam ponosit).



Cam astea-s concertele la care mai mult n-am stat decat am stat. Unele pentru ca mi s-au parut naspa de la inceput (Fear Falls Burning, Have a Nice Life, Triptykon, Crowhurst, Malokarpatan), restu pt ca m-au prins rupt de oboseala sau stricat la matze sau erau concerte mai importante in acelasi timp.

Saturday, May 11, 2019

Chinezarii: Curse of the Golden Flower, Detective Dee (1-3), Along with the Gods (1-2)

Curse of the Golden Flower

(regizat de Zhang Yimou, regizorul festivitatzilor Jocurilor Olimpice de la Beijing)

Bai fratzica, cum arata filmu asta (de acu 12 ani), itz ia mau' nu alta, itz pica fatza, itz da dauna totala, ca sa ma exprim in termeni postmoderni.

Regizorul chinez Zhang Yimou e un maestru al cromaticii, am povestit recent despre el si cu ocazia aventurii sale hollywoodiene, acel anost dar frumos colorat The Great Wall cu Matt Damon. Lumii largi ii mai este cunoscut si drept regizorul festivitatzilor Jocurilor Olimpice de la Beijing, care au semanat destul de mult cu ce se vede si prin filmele sale.

Am ajuns tardiv la acest Curse of the Golden Flower care desi mai vechiutz e un miracol vizual, in special in ce priveste costumele (pentru care a fost nominalizat la Oscar). Sunt si niste batalii de alea MASIVE ca in Lord of the Rings, dar cu chinezi in loc de elfi si orci.

Povestea are la baza o pieza de teatru chinezeasca, suspectata de a fi fost plagiata dupa Regele Lear. Un imparat jucat de superstarul lor Chow-Yun Fat (Crouching Tiger... si filmele lui John Woo) isi prinde nevasta (gagica din Memoriile unei Gheishe) combinata cu unul dintre fii si planifica o razbunare crunta, in timp ce fiii lui tot dau tarcoale tronului (sau unor gagici care se mai invart pe langa tron). N-are rost sa intru in detalii, e o drama de aia medieval-telenovelistica ce sfarseste cu un razboi masiv cu chinezi multzi macelarindu-se. Se stie ca chinezii-s multzi, iar cand faci armate cu ei se aplica perfect vorba aia cu "cata frunza, cata iarba". Nu mai stiu cum se termina povestea, am fost prea hipnotizat vizual ca sa pricep ce se intampla.

P.S. TIFFul 2019 va avea o sectziune dedicata cinemaului chinezesc, in cadrul caruia vom vedea si cel mai recent film al lui Zhang Yimou (Shadow) despre care se zvoneste ca e alb-negru - o decizie bizara avand in vedere reputatzia de regizor al culorilor.


*******************************************************

 Detective Dee and the Mystery of the Phantom Flame

(regizat de Tsui Hark, superstar al filmelor kung-fu din anii 80-90)

Asta e primul episod al unei trilogii interesante de blockbustere chinezesti care se tot fac de prin 2010 incoace, menite sa concureze pe piatza internatzionala cu filmele Marvel ori DC Comics dar in acelasi timp sa aiba o puternica identitate natzionala chinezeasca. Sunt povesti ce au loc intr-un setting istoric, cu personaje istorice pulpificate si discrete elemente fantastice, cu o structura generala de detective stories mixata cu arte martziale si intrigi nobiliare a la Game of Thrones. E un hibrid interesant si rar intalnit in cinema-ul occidental, un fel de Sherlock Holmes meets Game of Thrones meets Crouching Tiger. Se cam abuzeaza de CGI si de scene de bataie, nu avem finetzurile vizuale si gravitatea sus-laudatului Zhang Yimou, dar avem cam aceeasi grandomanie chinezeasca (mii de figurantzi, palate si costume elaborate) si niste povestioare pulp-fiction exotice.

Detective Dee e un personaj istoric real care a trait in secolul VI si a lasat in urma lui tot felu de snoave si fabule legate de rolul sau ca procuror si sfetnic pe langa curtea Imparatesei Wu - singura femeie din istoria imparatzilor Chinei (ceea ce a facut ca perioada respectiva sa fie mai atent documentata macar la nivel de barfe si fabule).

Candva prin secolul XVIII, un autor anonim a colectionat si/sau inventat o serie de povesti "politziste" avandu-l ca protagonist pe acest detectiv-procuror - in consecintza Dee a devenit un erou al culturii populare chinezesti. Occidentul l-a preluat prin 1950 cu ajutorul ambasadorului olandez in China care a inceput sa traduca aventurile Detectivului Dee in engleza, apoi a inceput sa scrie el insushi o lunga serie de nuvele prezentandu-l pe protagonist drept un mix de Sherlock Holmes / James Bond asiatic (pastrand si referintze istorice la perioada in care a trait personajul real). Nu stiu cat de popular a fost importul respectiv in literatura (eu abia acu aflu de el), cert e insa ca chinezii au planuri mari cu filmele astea. Bugete mari, grandomanie vizuala, actori superstaruri (Bingbing Li din Transformers, Andy Lau din toate hiturile produse in Hong Kong de 20 de ani incoace). Regizorul Tsui Hark e cunoscut la noi mai mult pentru filmele cu Van Damme din anii 90 insa la el acasa e erou natzional (un fel de Sergiu Nicolaescu al lor).

Povestea din aceasta prima parte a trilogiei se ocupa de cazul misterios al unor ingineri ce sunt mistuitzi de combustii spontane in timp ce lucrau la constructzia unei statui gigantice a lui Buddha, in cinstea incoronarii primei (si ultimei) femei-imparat din istoria Chinei. Partidele din opozitzie, care nu puteau accepta notziunea de femeie-imparateasa, sunt cumva implicate in mortzile dubioase, iar Detectivul Dee e solicitat sa conduca investigatzia.

Desi structura generala e de detective story, exista si detalii fantastice - un cerb vorbitor e sfetnicul imparatesei, acupunctura poate fi folosita pentru a rearanja trasaturile unui om modificandu-i chipul, plus plus clasicele cafteli wuxia care sfideaza gravitatzia, acceleratzia, lucrul mecanic si alte legi ale fizicii. Sunt totusi elemente discrete, urmand retzeta din Game of Thrones de a nu distrage prea mult de la logica povestii si a nu submina cauzalitatea faptelor investigate.


*******************************************************

 Detective Dee and the Rise of the Sea Dragon

(regizat de acelasi Tsui Hark)

A doua parte a trilogiei este de fapt un prequel la primul film. Personajele sunt mult mai tinere asa ca o parte din actori au fost inlocuitzi, inclusiv cel din rolul principal. Se prezinta cazul care l-a ajutat pe Detective Dee sa intre in gratziile imparatesei Wu, primind jobul de procuror general.

Povestea se invarte in jurul unei curtezane care traieste o poveste secreta de amor cu un om-peshte (gen Shape of the Water) care trebuie capturat numaidecat caci are legaturi oculte cu un Kraken acvatic ce scufunda navele flotei imperiale. Sau cel putzin asa pretinde imparateasa (ma mir ca Basescu inca n-a iesit cu ideea ca flota romaneasca a fost inghitzita de un Kraken).

Detective Dee impreuna cu medicul imperial sunt insarcinatzi sa-l prinda pe omul-peshte si sa-l studieze, in timp ce diverse grupari oculte incearca la randul lor sa-l captureze in propriile interese. Protocoale secrete, DNA, HexiPharma, toate topicele care ii exalteaza pe romani sunt integrate intr-un basm fantasy cu o gramada de scene de bataie cu oameni care zboara, iar la un momendat protagonistu gaseste chiar un cal care poate galopa subacvativ.

E o poveste mult mai extravaganta decat a primului film, adesea distractiva, din pacate filmul e 3D iar majoritatea efectelor 3D sunt obiecte CGI aruncate spre spectator (oale, ulcele, lemne) ceea ce face scenele de lupta sa fie obositoare si lipsite de fluentza.


*******************************************************

Detective Dee and the Four Heavenly Kings

(regizat de acelasi Tsui Hark)

A treia parte a trilogiei umple goluri importante dintre primele doua filme, avand in vedere ca finalul prequelului nu se prea potrivea cu inceputul celuilalt film (unele personaje care sunt amici la finalul prequelului se dushmaneau la inceputul primului film). Se cerea rezolvata disonantza asta, asa ca in 2018 au completat trilogia cu un film si mai mare, si mai extravagant, si mai lung.

Asta e putzin cam prea lung si povestea scartzaie destul de rau, productzia fiind menita sa faca o demonstratzie de fortza legata de efectele CGI.

Un grup de vraci indieni ce stapanesc arta voodoo reusesc sa preia controlul asupra mintzii Imparatesei Wu si o imping spre fapte necugetate, generand un conflict de puteri cu sfetnicii curtzii dar si cu procurorul Dee care e pus in situatzia de a lupta impotriva casei imperiale. Diversi sidekicksi i se alatura, avem o gramada de bataie cu karatisti zburatori si tot felu de creaturi magice care vin sa distruga palatele imperiale.

Ma tem ca e cel mai slab din toate filmele, obsesia regizorului pentru efecte speciale stand adesea in calea progresului firesc al povestii. Insa creca trebuie vazut, caci sunt planuri de a continua seria cu un sequel direct al acestui film, unele chestiuni fiind lasate aici in coada de peste.



*******************************************************

Along with the Gods: The Two Worlds

(regizat de Kim Yong-hwa, n-am auzit de el)

Asta e primul film al unei serii de blockbustere coreene si al doilea cel mai mare succes domestic din istoria Coreei. E insa un film dificil de digerat de spectatorii non-coreeni sau atei.

Practic e propaganda religioasa budista cu efecte speciale de Hollywood. Prin partzile noastre ar trece in cel mai bun caz drept basm pentru copii, iar in cel mai rau caz drept propaganda iehovista nerushinata. La ei acasa am impresia ca e un film serios ce atinge coarde fundamentale ale spiritualitatzii coreene.

Protagonistul e un pompier care moare la inceput si ajunge pe Lumea Ailalta unde trebuie sa treaca prin cele 7 Iaduri prevazute in religia lor: Iadul Violentzei, Iadul Neglijentzei la Serviciu, Iadul Abuzului in Serviciu s.a.m.d., nu am retzinut exact care-s toate. In fiecare dintre Iadurile astea pompierul e supus unei judecatzi de catre un zeu responsabil cu infractziunile respective, iar daca o scoate la capat cu clasare NUP atunci are voie sa se reincarneze. 

In calatoria asta pompierul e insotzit de 3 ingeri pazitori care culeg dovezi din viatza omului si servesc drept avocatzi. Ingerii pazitori au propriul lor interes in a-l apara pe bugetar, caci si ei au shansa la propria reincarnare daca reusesc sa reincarneze suficient de multzi oameni.


***********************************************

Along with the Gods: the Last 49 Days

(regizat de acelasi Kim Yong-hwa)

Partea a doua a filmului e superioara in multe privintze - nu mai arata a propaganda iehovista si reuseste sa treaca cu succes drept episod al unei saga fantasy (care cica va continua cu macar inca doua filme). Ramane insa si filonul moralist-educativ deghizat prin mesajul povestii.

Acest al doilea episod se axeaza mai mult pe cei 3 ingeri pazitori ai pompierului din primul film si pe cum au ajuns ei pe Lumea Ailalta. Toate cele 3 personaje vin din vremuri medievale in care se dadeau batalii intre felurite triburi sau miniregate coreene (povestea istorica e spusa in flashbackuri). In paralel mai e o poveste contemporana despre un "household god" - un soi de duh responsabil cu protejarea apartamentului sau garsonierei celui care se roaga la el respectand anumite ritualuri (feng-shui). Si mai e o treia poveste despre fratele pompierului din primul film care a murit si el si s-a transformat intr-un vengeful spirit care refuza sa urmeze procedura de reincarnare.

Ambele filme au fost facute deodata si au acelasi tip de CGI excesiv de digital, la nivelul Hollywoodului de acu 10-15 ani. Insa CGI-ul e limitat la scenele care se petrec pe Lumea Ailalta iar filmul asta se petrece mai mult pe Pamant - fie in zilele noastre, fie in flashbackuri din vremuri medievale - ceea ce elimina senzatzia de "joc video duhovnicesc" pe care o mai lasa prima parte.


Sunday, May 05, 2019

Filme musai: Annihilation, A Quiet Place, What We Do in the Shadows, Life on the Road, Under the Shadow


Under the Shadow

(regizat de Babak Anvari, iranian)

Primul ghost story din istoria cinemaului iranian, reusind in acelasi timp sa analizeze locul femeii in societatea iraniana si sa prezinte atmosfera din Teheranul postrevolutzionar al anilor 80, cand iranienii si-au luat tzara inapoi. Au avut atunci iranienii o revolutzie din asta cum avem noi acuma - cu Ministeru Identitatzii lor Natzionale alungandu-i pe americani si, laolalta cu ei, orice urma de cultura si civilizatzie occidentala. S-a dat foc la cinematografe, s-au interzis filme si cartzi, femeile au fost puse la locul lor ca li se urcase emanciparea la cap.

Au fost si la ei proteste degeaba, pana la urma cei in care se incarnase "vointza poporului" au reusit sa izoleze Iranul intr-un regim islamic din care n-a mai iesit pana azi. Sigur, dezbaterea are mai multe fatzete - ca si la noi americanii isi bagasera nasul cam adanc in treburi interne - oferind pretext perfect pentru a "salva patria" prin instaurarea unui regim iliberal. Probabil ca intr-o buna zi se va face un film de asta horror si despre perioada prin care trece Romania acum.

Under the Shadow nu e totusi despre revolutzia cu pricina, ci despre sentimentele si spaimele oamenilor dupa revolutzie, cand inca se imbracau americaneste (cu blugi) si femeile erau inca indecise daca sa ia in serios regulile ridicole impuse de stat asupra comportamentului si vestimentatiei (eroina face fitness dupa o caseta VHS ilegala cu exercitzii prezentate de Jane Fonda). Tot in perioada in care au loc evenimentele filmului se intampla si razboiul dintre Iran si Irak, in timpul caruia Teheranul era bombardat ocazional.

Toate angoasele astea sunt personificate intr-o fantoma din mitologia persana (djinn) care incepe sa bantuie pe mama si fiica incapatzanate sa nu-si abandoneze apartamentul de la orash, restul familiei fiind refugiata. Decorurile sunt excelente, cu patina anilor 80, iar componenta horror are multe in comun cu Babadook (celalalt ghost story non-american avand ca protagonista o mama disperata aparut cam in aceeasi perioada).


******************************************

Annihilation

(regizat de Alex Garland, autorul lui Ex Machina)

Calauza lui Tarkowski, chiar si Solarisu, dar si cate ceva din The Color Out of Space a lui Lovecraft, banda desenata Divinity ori recentul remake feminist la Ghostbusters se amesteca in acest film care pretinde a fi ecranizarea primului capitol din trilogia Southern Reach a marelui scriitor contemporan de SF Jeff Vandermeer (care a baut o bere si pe la noi acu ceva ani cand i s-au tradus cateva cartzi). Regizor e ambitziosul Alex Garland care de ani buni se lupta cu producatorii de Hollywood propunand scenarii intelectualiste (The Beach, Never Let Me Go). Tot asta face si aici, ambiguizand povestea romanului original pentru a lasa spatziu larg de speculatzie si dezbatere telespectatorilor. Mai mult, filmul pare conceput ca si cum regizorul n-ar avea de gand sa ecranizeze toata trilogia de romane.

Premiza pare luata din Calauza (desi insusi scriitorul Vandermeer pretinde ca nu): o zona semi-salbatica a fost lovita de un meteorit care emana un fel de radiatzii ce produc mutatzii accelerate in vietatzile din imprejurimi (ok, e mai mult Lovecraft decat Calauza). O echipa de feministe printre care si o bioloaga jucata de Natalie Portman e trimisa sa studieze zona cu pricina, dupa ce mai multe echipe de barbatzi useless n-au fost in stare sa se intoarca din expeditzii precedente. Gagicile gasesc pe-acolo bucatzi deformate din cadavrele barbatzior, plante in forma de oameni, animale pe care cresc plante si tot felu de fiintze suferind transformari biologice spectaculoase.

E foarte dragutz filmul dpdv vizual, cu o gramada de gaselnitze cromatice si luministice care sa creeze acea stare uncanny promovata de Lovecraft - adica cand amenintzarea nu e certa, insa impredictibilitatea, faptul ca nu te mai potzi baza pe legile naturii, genereaza o neliniste cumplita. Filmul isi va gasi insa fani mai degraba in randul amatorilor de jocuri video decat al cinefililor.


********************************************************

A Quiet Place

(regizat de John Krasinski, barbatu lu Emily Blunt)

Printre gherlele cu care USR isi taie din cand in cand singuri craca de sub picioare se numara tot felu de initziative legislative nastrushnice, cum a fost legea decibelilor de anul trecut, conform careia eram pasibili de amenda daca trageam apa la buda, din motiv de tulburare a linistii. Am impresia ca asta e filmul care a inspirat respectiva initiativa, pragul de liniste impus de legea USR fiind cam la nivelul celui de care depinde viatza personajelor.

Dupa succesul Get Out, aici e inca un exemplu de horror inovativ venind de pe mana cuiva care n-a avut inainte legaturi cu horrorul. John Krasinski, dincolo de functzia de lulău al frumoasei Emily Blunt (de care se si foloseste in acest film de familie), e cunoscut mai degraba ca actor de comedie (The Office) sau ca voce in desene animate. Aici insa se ocupa de regie, scenariu, productzie si joaca unul din rolurile principale, intr-un survival horror ce aduce aminte de The Road corcit cu un joc video japonez si cu Signs.

Smecheria filmului, sugerata de titlu, e ca oamenii traiesc intr-o postapocalipsa provocata de niste monstri indestructibili care, orbi fiind, isi detecteaza victimele cu ajutorul auzului extrem de ascutzit. Practic sunt niste alieni al caror cap e plin de urechi plus o gura mare, fara ochi si fara nas. Oamenii care au invatzat sa supravietzuiasca sunt cei capabili sa isi traiasca vietzile in liniste aproape desavarsita - toate personajele comunica prin semne, in scris, cel mult in soapta (mare parte din film poate fi considerat mut, daca nu punem la socoteala racnetele cate unei victime macelarite de alieni). 

E, desigur, un film bazat pe o gaselnitza pe care regizorul o intoarce pe toate partzile - uneori cu efect horror, alteori insa impinge lucrurile dincolo de logica (nu se explica nicaieri ce se intampla cu apa trasa la WC si alte zgomote care depasesc nivelul de decibeli al legii USR).


********************************************************

Life on the Road

(regizat de Ricky Gervais, autorul lui The Office)

Se fac 15 ani de la mockumentarul BBC The Office, ulterior transferat la americani intr-un serial ceva mai de succes dar si ceva mai nasol. Intre timp Ricky Gervais a crescut in unul dintre cei mai apreciatzi comediantzi ai planetei si a avut o gramada de proiecte de televiziune, de cinema dar si muzicale - omul fiind la vremea lui si un cantaretz oarecum ratat, bucata a vietzii sale pe care o transpune chiar in filmul de fatza.

Cu filmul asta Gervais se intoarce la personajul cu care s-a consacrat, contabilul corporatist David Brent, un hartzogar sinistru cu ambitzii de cantaretz rock. La finele serialului The Office, personajul era dat afara in urma unei avalanshe de gafe de management si de PR. Filmul are loc catziva ani mai tarziu dupa evenimentele din serial, la noul sau job unde lucreaza ca distribuitor de tampoane si detergentzi. Satul de munca de rutina si aflat in plin midlife crisis eroul decide sa-si ia un concediu fara plata si sa dea curs visului mai vechi de a forma o trupa rock si a intreprinde un turneu prin cluburile din Anglia. Zis si facut, omul isi angajeaza cu agoniseala de o viatza niste muzicieni ratatzi si incearca sa organizeze turneul cum se pricepe si el.

Filmul a ocazionat si un album (cu acelasi titlu) pe care putetzi asculta delicioasele piese care de altfel sunt principalul punct de atractzie al filmului. Doar ca in film nu-s prezentate decat in fragmente din timpul concertelor la care participa personajele - e insa esentziala ascultarea albumului ca sa razi pana la capat, treaba care ar trebui sa fie evidenta din videoclipul de mai jos.


************************************************

What We Do in the Shadows

(regizat de Taika Waititi si Jemaine Clement, comediantzi neozeeolandezi)

Foarte hazliu acest documentar fake despre niste vampiri ratacitzi in Noua Zeelanda, nevoitzi sa coabiteze desi au varste si mentalitatzi diferite - cel mai batran are mii de ani si s-ar putea sa fie roman de-al nostru emigrat, cel mai tanar e un cocalar care se tot lauda la gagici ca e vampir. Filmul a castigat la un momendat premiul Festivalului horror de la Biertan, dar l-am scapat si atunci si la alte ocazii ulterioare. L-am prins in sfarshit si m-am abuzat teribil, desi in genere ma irita filmele cu bampiri, chiar si parodiile.

Spiritul filmului e aproape de al comediilor lui Ricky Gervais si pe alocuri pare un The Office (sau Extras) cu vampiri. Aveam impresia ca e un film de gaguri, cu sange si matze utilizate la modul parodic - are si ceva de genul asta, dar umorul e mult mai fin. Actziune nu prea este, e doar o succesiune de sketchuri si interviuri.

Jemaine Clement e unul din membrii duetului muzical-umoristic Flight of the Conchords, iar Waititi e un regizor pe val (Hunt for the Wilderpeople si recent a fost recrutat pentru cateva filme Marvel). Nu-i stiam inainte de filmul asta, dar sunt doi indivizi foarte funny.

P.S. Se pare vom avea si o continuare, centrata pe grupul de varcolaci shomeri cu care se intalnesc la un momendat vampirii din film. Mai important decat asta e ca avem deja un serial pe baza acestui film (primul sezon ruleaza chiar luna asta).



Saturday, April 27, 2019

Filme contra plictiselii: Perfect Strangers, Velvet Buzzsaw, Extinction, Nancy, The Most Assassinated Woman in the World

Perfect Strangers

(regizat de Alex de la Iglesia, auteur esentzial)

Asta e remakeul spaniol al filmului dupa care s-au facut cele mai multe remakeuri ever.

Originalul e un film italian cu acelasi titlu din 2016. Un an mai tarziu avea deja doua remakeuri, printre care si asta. Doi ani mai tarziu avea inca 6 remakeuri facute in diverse tzari (unele girate de Netflix) si mai sunt inca 4 in productzie. Ar fi trebuit sa iasa si o varianta americana la Hollywood, dar e in portofoliul lui Harvey Weinstein care nu mai are chef de filme. Pot sa intzeleg de ce Weinstein a fost interesat de filmu asta.

Povestea e despre o cina cu 7 comeseni - unii cupluri, altzii single, altzii nu se stie. Astia fac un pariu ca pe durata serii sa puna totzi telefoanele pe masa si orice apel sau mesaj primit sa fie facut public si celorlatzi. Pe fatza lumea se da de acord insa pe la spate se fac tot felu de aliantze despre cum unii sa pretinda ca un eventual mesaj de la o amanta ar fi fost trimis de altcineva etc.

Seamana cu celalalt film din 2017 al lui Iglesia, The Bar, adica si aici mai tot filmul se petrece intr-o singura incapere plus un balcon, asa ca totul arata mai degraba a teatru TV. Amuzamentu degenereaza in gelozii si tragedii, ies la iveala secrete dirty-sexuale ale protagonistilor, e si amuzant, e si tragic, o retzeta deja standard a regizorului care aici ofera cel mai populist film al sau - unul la care orice cocalar sa se poata conecta si sa gaseasca ceva ce ii da de gandit.

Sper ca Iglesia se va intoarce la proiecte mai serioase, ca a acumulat deja mai multe titluri care se bazeaza strict pe palavrageala unui grup pestritz de personaje.


********************************************

Velvet Buzzsaw

(regizat de Dan Gilroy, autorul lui Nightcrawler)

Cica visul oricarui reviewer e sa scrie o recenzie atat de rautacioasa incat sa-l faca pe artistul criticat sa se sinucida. Am incercat si eu fara succes, e un esec personal al carierei mele. In filmul asta Gyllenhaal joaca un reviewer de arte frumoase deprimat ca lumea nu-i mai citeste reviewurile, si ca in general e urat pentru reviewurile pe care le-a scris desi omu tot ce a vrut sa faca a fost sa "further the field". Story of my life. 

Lumea il mai cheama pe la galerii, unii il platesc sa scrie reviewuri bune, mai reuseste inca sa agatze gagici cu reviewurile sale (desi e gay), insa de la o vreme artistii pe care ii recenza incep sa moara in conditzii dubioase, legate de niste tablouri blestemate gasite in apartamentul unui pictor decedat.

Filmul e o satira asupra art-hipsterimii moderne si a omului post-creativ, o varianta mai seaca si mai incoerenta a genialului Art School Confidential, cu care Velvet Buzzsaw are in comun nu doar subiectul ci si contributzia exotica a lui John Malkovich in rolul unui artist al carui arta are de suferit de cand s-a lasat de baut. O gramada de nume mari se perinda pe aici - Rene Russo, Toni Colette iar regizorul-scenarist Dan Gilroy scrie dialoguri superbe (a mai lucrat el cu Gyllenhaal la minunatul Nightcrawler). Insa povestea e cam prea la misto, fazele horror sunt bagate cu fortza si prost conectate la tema principala.

Are ceva in comun si cu comediile lui Robert Altman despre oamenii care lucreaza in industria filmului. Sunt multe momente mishto (hipsteri confundand saci de gunoi cu "art installations") insa vazuta de sus povestea nu reuseste sa inchege suspans, nu apuca sa itzi pese de niciunul din personaje, toate vorbesc ca studentzii nostri de la Arte. Pentru cei interesatzi de fatzarnicia businessului artelor moderne poate fi o satira satisfacatoare dar e cusut cu atza alba.


******************************

Nancy

(regizat de Christine Choe, debutanta)

M-am uitat la filmu asta sperand undeva in suflet ca e continuare la Mandy, cu care are in comun nu doar asemanarea de titlu ci si pe simpatica actritza Andrea Riseborough care joaca cam in aceeasi maniera, de parca a fumat un joint inaintea fiecarei scene. Am dezvoltat un atasament deosebit fatza de actritza asta si ii caut toate filmele.

Pana la urma Nancy e un film de Hallmark, superieftin, despre un caz bizar din alea cum le placea gospodinelor sa citeasca in Formula As din anii 90: o gagica apare la usa unui cuplu pretinzand ca e fiica lor rapita in copilarie, si crescuta de cei care au rapit-o. Poate chiar e, sau poate nu e, important e ca e o ocazie pentru personaje sa se macine si sa discute intre ele ca si cum ar fi, ca si cum n-ar fi. Parintzii care o primesc pe Nancy in casa sunt un cuplu batran din care barbatu e Steve Buscemi, cu ochii umflatzi de alergie la pisici (si imbracat cu un sfetăr supermisto).

Pare sa fie stradania unor actori mari de a da o mana de ajutor unei debutante in facerea unui film ieftin. Dar a iesit ceva ok, e scurt, nu apuca sa te enerveze, actorii fac scenele placute si intense. Sa imi notez sa ma uit si la serialul ala cu Andrea Riseborough, intitulat Waco. L-a vazut cineva?


******************************

The Most Assassinated Woman in the World

(regizat de Franck Ribiere, mai cunoscut ca autor de documentare si producator)

Ai adesea senzatzia ca filmul asta ar fi trebuit sa fie documentar - chestie confirmata de experientza regizorului ca autor de documentare. Pe de alta parte omul a fost implicat si ca producator in cateva hituri horror europene (cateva filme ale lui Iglesia si ale cuplului Maury-Bustillo). Asa ca a incercat si el ceva la mijloc intre documentar si film horror - a iesit un film ieftin si manierist, insa interesant prin conexiunile cu realitatea istorica.

Povestea e despre Paula Maxa, care acu 100 de ani era actritza la Grand Guignol - teatrul horror parizian care a provocat o gramada de scandaluri pe teme de bune moravuri, dar care in multe privintze e considerat a fi liantul dintre dramaturgia horror clasica si cinematografia horror moderna, fiind una din scolile redutabile de efecte speciale de acu un secol. A avut un succes nebun inainte de al doilea razboi mondial insa atrocitatzile razboiului aveau sa taie din apetitul publicului pentru asa ceva. Astazi in locul lui e un teatru pentru surdo-mutzi.

Prin film apar personaje reale ale istoriei vremii care au avut unele legaturi cu teatrul respectiv - bunaoara psihologul Alfred Binet, inventatorul testelor IQ, care a servit drept consultant teatrului pentru piesele despre nebuni si case de nebuni.

Povestea e romantzata si nuantzata sa poata trece drept thriller, cu actritza amenintzata de un fan secret care isi doreste sa o vada moarta si in realitate, nu doar in piese de teatru.


******************************

Extinction

(regizat de Ben Young, autorul lui Hounds of Love)

Pe vremea lui Ceausescu vedeam 2-3 filme SF pe an si pe fiecare il percepeam drept un eveniment major al vietzii mele. Acu vad cate unu aproape in fiecare seara, Netflix le pompeaza intr-un ritm incredibil - si bune, si proaste, majoritatea arata bine, cu actori nu mari dar ok, facute de regizori tineri care s-au afirmat cu ceva in ultimii ani. Aici e vorba de australianul Ben Young care a avut un thriller puternic prin festivalurile de acu 2 ani, inclusiv la TIFF (Hounds of Love). Intuiesc ca Netflix au si propriul lor studio de efecte speciale, caci incep sa mai dea copy-paste dintr-un film in altul. Dar orishicum, au ridicat mult stacheta a ceea ce pe vremuri se numea industruia "direct-to-video" - ceea ce e SF de serie B pe Netflix nu e cu nimic mai prejos decat SFurile recente de la Hollywood.

Asa si cu acest Extinction, despre un orasel care e napadit brusc de o invazie extraterestra. Familia mexicanului Michael Pena (Ant-man) incercand sa se strecoare printre daramaturi si sa ajunga la un refugiu unde ii asteapta Luke Cage - managerul de la serviciu care incearca sa-si salveze angajatzii de atacul extraterestru. Pe catzi dintre noi ne-ar salva shefu de la servici din ghearele extraterestrilor?

Pe drum reusesc ei sa ia cumva prizonier un extraterestru caruia i se sparsese casca si cu ocazia asta aflam cate ceva interesant despre rostul invaziei si istoria umanitatzii. E un film cu twist a la Shyamalan, si cu asta poate am zis deja cam prea mult. Ar fi fost misto ca episod Black Mirror, ca lung-metraj e lungit inutil (cu scene de strecurare prin tuneluri intunecoase si dialoguri standard de survival game).

Sunday, April 21, 2019

Filme musai: The Death of Stalin, mother!, Climax, Revenge, It (part 1)


The Death of Stalin

(regizat de Armando Ianucci, autorul lui In the Loop)

Steve Buscemi cu cushma aia de astrahan in rolul lui Nikita Hrusciov, urmat din spate de Michael Palin (membru Monty Python) in rolul lui Molotov, e o imagine care se imprima in retina si nu mai scapi veci de ea.

Nu potzi scapa usor nici de senzatzia ca traim vremuri similare celor din acest film, doar ceva mai updatate-aliniate la progresul telefoanelor mobile, cu noile metode de turnatorie si sabotaj pe care le faciliteaza, cu shedintzele ad-hoc prin WCurile institutziilor statului, acolo unde se iau deciziile cu adevarat importante. Cica filmul a fost interzis in Rusia (crezusem ca s-a filmat chiar acolo dar nu, s-a filmat pe langa cladirea NKVDului din Kiev). Am doua probleme cu interzicerea asta: 1. Cand acelasi Ianucci a facut misto de guvernarea si politica britanice (in In the Loop si serialul aferent), nu l-a interzis nimeni. 2. Eu daca eram Putin radeam bine la filmu asta si comandam sa se faca in replica o comedie despre moartea Printzesei Diana. Insa se pare ca si Putin si-a cam pierdut simtzul umorului, ori l-a concentrat exclusiv in ridicolul campaniilor electorale din Ucraina si Basarabia.

E genul de film care poate isca razboi (poate l-a iscat deja) - aproape tot ce se vede aici in termeni de strategie politica se practica inca bine mersi si fara nicio jena. Mai mult in partea asta de Europa (lucrurile de care radeam in In the Loop sunt totusi de alta natura decat lucrurile de care radem in filmul asta). E o anume scena aici care seamana cu Procesul lui Ceausescu si felul in care ne-am debarasat vitejeste de el, cu toata emotzia din jurul incidentului, cu toata mandria "lucrului bine facut" care bantuie si azi hilara noastra retorica politica.

Povestea e despre evenimentele politice imediat urmatoare mortzii lui Stalin, cele care au dus la ascensiunea lui Nikita Hrushciov - jucat in cel mai gretzos mod cu putintza de Buscemi. E mult de ras aici, dar si mai mult e de ingrijorat cu privirile la modelul politic est-european bazat pe "valoarea traditzionala" a canibalismului, a tradarii inconsistenta cu ea insashi, a sforariei de sorginte medievala si a tacticilor de loializare ce imbina armonios amenintzarea cu recompensa. Toate astea fara nicio preocupare pentru ce a trebui sa insemne management si policy-making spre o lume mai buna.


*******************************************************

mother!

(regizat de Darren Aronofsky, autorul lui Pi si Requiem for a Dream)

O ingenioasa concoctzie de film feminist, film biblic, apologie a Coalitziei pentru Familia Traditzionala si ceva horror ne arata ca regizorul Aronofksy se transforma cu varsta intr-un fel de bible freak. Semnele au fost acolo inca de la Pi, omul a fost moralist dintotdeauna, dar abia cu biografia lui Noe si-a dat arama pe fatza, iar acum, iata, e la al doilea film 100% tezist pe teme biblice. Daca in cazul lui Noah lumea nu l-a prea bagat in seama, considerand filmul o excentricitate trecatoare, aici omul a facut totul sa nu poata fi ignorat iar drept rasplata s-a ales cu niste nominalizari la Zmeura de Aur. Date din rautate, zic eu, caci filmul e cel putzin interesant.

E insa si extrem de greu de urmarit - jumatate din timp personajele nu au dialoguri, doar urla si se alearga unii pe altzii prin camerele unei case. Mai nasol e cand odata cu ei urla si spectatorii - in sala de cinema la care am fost o netrebnica a inceput sa vocifereze spre ecran "ce retardatzi in filmu asta!", iar alta mai de alaturi i-a replicat la fel de racnit "retardata esti tu, mai taci si uita-te la film!" Mi-e tot mai greu sa urmaresc filme in cinematografe romanesti (de mall), ceva s-a degradat - am fost partash deja la mai multe incidente in care spectatori incep sa vocifereze spre ecran, sau chiar sa converseze intre ei cu voce tare, uitand unde se afla. Imi amintesc pe vremea lui Ceausescu cand mergeam la un cinematograf rural si proiectzionistul mai iesea in fatza sa ne amenintze ca opreste filmul daca nu tacem. Dar erau alte vremuri, acu daca tzii neaparat sa tzipi la personajele de pe ecran potzi sa-tzi pui Neflix, nu tre sa te faci de kkt in public.

In fine, mother! e si facut anume sa starneasca reactzii viscerale. Vine un moment in film in care nu itzi vine sa crezi ca de 30 de minute se urla continuu, ca nu se mai intampla nimic coerent. Dar toate au un shpil, nu-s puse degeaba, asa ca dupa ce vedetzi filmul sa cautatzi pe net si interpretarile povestii (care-s destul de straightforward insa daca te ia filmul pe nepregatite itzi scapa o gramada de detalii).  Practic filmul e Biblia repovestita pe fast forward, deghizata intr-o drama casnica despre o nevasta careia i se aduna cam multzi musafiri in casa si nu mai stie cum sa scape de ei. Rodica, filmu asta e despre tine.


***************************************

Climax

(regizat de Gaspar Noe, cel mai psihedelic regizor al momentului)

Toata lumea stie deja despre ce e filmul asta: la un party la care cineva a strecurat LSD in sangria, totzi participantzii o iau razna - unii se pisha pe ei, un copil isi baga degetele in priza, pe unii ii apuca un chef sexual de nestavilit, doi fratzi se dedau la incest, altzii se dedau la crima, unii se multzumesc cu a dansa si a se autocontempla din afara propriului corp (o tema clasica a regizorului argentinian). 

In prima jumatate filmul e o oda narcisista adusa corpului uman (actorii sunt un grup profesionist de dansatori perfect fit), iar in a doua jumatate trupurile perfecte cedeaza guvernantza facultatzilor mintale si intra sub influentza drogului intr-un delir colectiv infernal in care se urla chiar mai mult decat in filmul mother! Si se mai putea urla inca vreo doua ore, caci de la o vreme spectatorul ramane dezarmat si neputincios (spre deosebire de mother! aici nimeni n-a iesit din sala, groaza din Climax reuseste sa fascineze si sa paralizeze).

S-a intamplat sa vad filmul asta chiar in ziua in care un parlamentar PSDist zicea ca Uniunea Europeana e o "curva satanista" careia tre sa-i intoarcem spatele. Daca ar fi apucat omu sa vada si filmul asta ar fi extins eticheta la "curva satanista drogata" - o eticheta care denota filtrul misticoid prin care Romania inca percepe trei dimensiuni-cheie ale umanitatzii: sexualitatea, religia si narcoticele. Comunistii au dus o campanie sistematica de a deforma grav intzelegerea acestora fenomene, iar lucrurile nu s-au ameliorat semnificativ in ultimii 30 de ani. In consecintza si legislatzia e grav retardata pe aceste subiecte, corelata cu o lipsa generala de expertiza (iar romanii cand nu au expertiza apeleaza comod la busola defecta a "traditziei").

Ca toate cele 3 dimensiuni pot avea efecte monstruoase si dezumanizante nu pune nimeni la indoiala iar filmul Climax despre asta si e, cu focus pe sex si droguri (despre felul in care dezumanizeaza biserica ne sunt mai la indemana informatziile). Regizorul argentinian Gaspar Noe joaca aici rolul de troll si agent provocateur iar Climax va ramane pentru vremurile astea ceea ce au fost Requiem for a Dream pentru anii 2000 si Trainspotting pentru anii 90.


**********************************************

Revenge

(regizat de Coralie Fargeat, feminista frantzuzoaica)

Teoretic e un film extrem de simplu, rezumat perfect de titlu: de la un capat la altul, avem o gagica care casapeshte barbatzi, pentru ca fusese violata undeva la inceput de niste corporatisti venitzi in vacantza (nu doar violata, ci strapunsa de o craca falica care stabileste de la bun inceput agenda feminista a filmului).

Ca structura povestea se aliniaza la schema standard consacrata de I Spit on Your Grave si alte titluri din categoria revenge torture porn. Un gen pe care nu il agreez deloc, si nu doar pentru sexismul care-i sta in fundatzie. Si aici, ca in toate filmele de gen, avem gender studies si conflicte inter-sexe rezolvate pe caile cele mai brutale.

Insa vizual si ideologic filmul asta are o anume sofisticare care il face greu de uitat. Regizoarea se foloseste intentzionat de o retzeta standard populara in randul barbatzilor (in realitate filmele acelea sunt mai mult sexploitation decat woman empowerment), si o rasuceshte pentru a pune o distantza estetica fatza de tot ce s-a facut inainte. Pana la urma e aici mai mult Mad Max decat Last House on the Left.

E si unul din rarele filme de gen realizate de femei cu o agenda feminista explicita (si nu doar ceva interpretabil in cheie feminista). Personajele masculine, meclele, grimasele, replicile, toate-s croite migalos sa serveasca agenda filmului intr-o maniera la fel de convingatoare cu cea din recentul Love Witch - doar ca asta nu e comedie ci un film de actziune filmat prin Maroc, scaldat in galetzi de sange de ambele sexe. Decorul abunda de simboluri menstruale si falice; interactziunile inter-sexe sunt o alternantza de eros si brutalitate, iar faptul ca filmul e frantzuzesc ii da un sharm aparte.

O regizoare de urmarit.

 *************************

It (chapter 1)

(regizat de Andy Muschietti, argentinian, autorul lui Mama)

It’s fascinating to me that there has been so much comment about that single sex scene and so little about the multiple child murders. That must mean something, but I’m not sure what, zice undeva Stephen King cand a fost interpelat pe seama scenei de sex intre copii (ma rog, tineri adolescentzi) care are o functzie esentziala in rezolutzia romanului It. Scena e notorie in istoria literaturii, cam ca romanul Lolita ori scenele de violentza intre copii din Lord of the Flies, insa e mai cu grija discutata. Iar in ecranizarile romanului e evitata cu desavarsire - atat in cea veche din 1990 cat si in asta recenta (nu ajuta nici faptul ca la noi romanul a fost tradus de Mihnea Columbeanu).

Being a kid is learning how to live and being an adult is learning how to die, cam despre asta e It. Tema celui mai notoriu roman al lui King e dihotomia dintre copilarie si viatza adulta - fiecareia din cele doua faze i se dedica cate o jumatate de roman. Aceleasi personaje se confrunta, o data in copilarie, o data la maturitate, cu o entitate malefica ce revine o data la 30 de ani sa contamineze cu violentza si ura o comunitate rurala, un mic orashel osciland periodic intre docilitate naiva si auto-canibalizare descreierata (o alegorie a Romaniei, am putea spune).

Filmul asta ofera doar prima jumatate a povestii, cea in care protagonistii sunt copii iar maleficul li se arata sub chip de clown ce le exploateaza fobiile. Cartea e intzelept scrisa sa alterneze capitolele despre copilarie cu cele despre viatza adulta, incat atat sexualitatea cat si violentza evolueaza oarecum comparativ, lumea copiilor si lumea adultzilor curgand coerent una in cealalta. Filmele insa au fost concepute ca doua capitole separate. Se pot gasi pe Internet interviuri cu realizatorii filmului despre cum a evoluat ecranizarea asta de la planurile initziale ale scenaristului Cary Fukunaga (True Detective). Se pare ca varianta lui Fukunaga trebuia sa fie mai psihedelica si mai aproape de roman, insa producatorii au tzinut sa aiba un horror relativ "clasic" care sa beneficieze de pe urma revivalului basmului horror cu copii (gen Stranger Things).

Regizorul argentinian (recrutat la Hollywood dupa succesul Mama) iese onorabil. E o atentzie deosebita acordata scenelor cu sperieturi - abuzand totusi de zgomote tari cand niste momente low-key (a la Hereditary) ar fi fost mai in spiritul romanului. Un film horror cu si despre copii depinde enorm de calitatea actorilor-copii iar la capitolul asta It exceleaza. Excelent e si Bill Skarsgard (fiul lui Stellan, actorul lui Von Trier) in rolul clownului creepy iar imbracamintea si machiajul clownului au fost cica inspirate de Modigliani.

P. S. Am intalnit oameni care s-au dus la filmul asta convinshi fiind ca e despre ceva industria IT (in genul IT crowd), plus o tipa convinsa ca era remake la E.T.-ul lui Spielberg. Imi da asa o senzatzie de dezintegrare a realitatzii de cate ori ma confrunt cu oameni din astia.