Tuesday, November 27, 2012

Slash Film Festival

Am gasit un festival horror in Vienna, orasul in care de obicei nu se intampla nimic, in afara ca ies babele sa-si plimbe catzei si hipsterii se preling pe langa zidurile Operei sa prinda un bilet ieftin in spate, ca sa vada lumea ca lor le place nu doar rocku indie ci si muzica de inalta tzinuta.

Mi-a sarit in ochi fluturashu cu programu acestui festival (Slash Film Festival), intr-o seara, pe o banca de pe malu Dunarii, pe cand incercam sa amagesc o lebada sa vina mai aproape de mine, pe mal. Am aflat din programu de pe fluturash ca tocmai ratasem un zombie walk organizat in centrul Vienei, pe post de social event al acestui Slash Film Festival. Ma rog, aici tot timpu ai impresia ca traiesti in mijlocul unui zombie walk.

Festivalul are meritul de a prezenta filmele in limba originala, ceea ce e destul de rar pe aici, unde lumea traieste cu certitudinea ca Bruce Willis e actor german. La o privire sumara prin programu festivalului am observat ca era orientat mai mult spre trash cinema, cu titluri de genu Toilet of the Dead (wtf!), Dead Sushi si diverse filme de la Troma. Dar avea totusi cateva titluri pe care le remarcasem la FrightFestul londonez, si pe care le ratasem acolo. Un mare avantaj e ca festivalu asta nu prea e sold out, lumea pe aici nefiind prea atrasa de cultura asta indezirabila. Cu exceptzia catorva hipsteri care venisera sa vada care e faza, daca ii poate ajuta cu ceva in viatza etc. Spre deosebire de FrightFest si Biertan, aici hipsterii urla la scenele horror sau ies de la film cand realizeaza ca nu era de nasu lor. Ceea ce nu stiu daca e rau sau bine.

Asa ca am decis sa-mi inchei periplul festivalurilor horror de anul asta participand la evenimentul cu pricina. Mi-am luat bilete dupa cum imi permitea programu de munca si am mers in cateva seri sa vad care-i faza. Evident, festivalul nu se ridica la nivelul FrightFest dar dureaza suficient de mult (10 zile) incat sa ai ce alege din gramada de mizerii. Toata treaba se intampla intr-un singur cinema, obscur si suburban, cu o sala modesta dpdv tehnic. Cu exceptzia eventurilor festive, publicul a fost rărutz, after-partyul sec, cu schlagere si gagici nasoale care umflau baloane portocalii, incat am crezut ca dintr-o clipa in alta vine vreun reprezentant al partidului icterului democrat de la noi. In holul cinemaului trebuia sa tac sa nu faca circ vecinii de deasupra cinemaului, deci tzi se cam taia chefu dar na, ce sa fac.

Dar sa vedem ce am apucat sa vad pe-acolo:

Filme musai

Fuck me now, slash me later

Grupaj superb de scurt metraje porno selectate de la Festivalul Filmelor Porno de la Berlin, un concept care mi s-a parut dubios la primul contact. Adica...si alea de pe Youporn sunt scurtmetraje, nu? Dar cine s-ar duce sa le vada la un festival?

E vorba totusi de altceva aici. Unele dintre filmuletze sunt foarte funny, altele artsy fartsy, altele horror, altele porn with a twist. In principiu nu sunt esentzialmente porno, ci scurt metraje de arta sau umoristice care au sex explicit prin ele. Asta inseamna ca majoritatea sunt hit or miss, adica ori complet inutile, ori geniale. Din pacate youtube nu prea le gazduieste datorita contzinutului explicit, asa ca va pot recomanda doar unu mai moale pe care l-am gasit:


De fapt incercatzi sa ajungetzi la festivalul porno de la Berlin, la finele lui Octombrie. Din cate am intzeles e foarte misto - cu concerte, workshopuri militante pentru feminist porn si tot felu de lucruri minunate (cititoru berlinez al blogului sa-mi confirme daca a fost). Ceea ce am vazut in selectzia de scurt metraje prezentata aici m-a convins ca festivalul berlinez e unul din evenimentele culturale la care tre sa ajung, si ca in 5-10 ani intreg mainstreamul cultural va fi afectat de ce se intampla acolo.

P.S. Grupajul de scurt metraje a fost precedat de un numar de strip tease burlesc pe muzica lui Nick Cave. It doesn't get much better than this.

Chained


Chained e cel mai recent film al lui Jennifer Lynch (fiica lui David Lynch), una din cele mai aprige artiste feministe (in ciuda faptului ca e in mod sistematic agresata de organizatziile feministe care ii intzeleg filmele exact pe dos). Lumea are impresia ca portretizeaza in mod ostentativ femei abuzate de barbatzi, insa mie mi se pare ca din asta mai degraba barbatzii ies cu imaginea shifonata.

Chained reia tema cu care regizoarea a si debutat (si care i-a adus nenumaratele sudalme din parte feministelor americane): in Boxing Helena, un individ cu fetish pentru statuia Venus de Millo, amputa mainile si picioarele iubitei sale sa fie sigur ca nu se duce cu altu (e pus integral pe youtube, in caz ca nu l-atzi vazut). In Chained avem un violator in serie care-l creshte pe copilul uneia din victimele sale, tzinandu-l in lesa de la 9 ani pana se face mare, folosindu-l drept sclav si incercand sa-l spele pe creier, convingandu-l ca asa e viatza. Are multe elemente in comun cu recentul thriller austriac Michael, dar are un stil complet diferit, e mai disturbing si are un actor principal (Vincent D'Onofrio) mult mai bun. Ca si in Michael, regia face totzi banii, reusind sa creeze scene de o violentza psihologica cumplita reducand la minim scenele de violentza fizica.



The Tall Man


Francezul Pascal Lugier, autorul crancenului Martyrs, is back, cu un film la fel de twisted si incarcat de semnificatzii, dar mai putzin brutal (ma rog, nu stiu daca mai brutal decat Martyrs se poate). Alaturi de el is back si Jessica Biel, care a abandonat o vreme horrorul dupa excelentul rol in maieuri ude din Texas Chainsaw Massacre. Ma bucur sa o revad in rolul care-i vine cel mai bine, de tanara alergata si maltratata (n-o luatzi drept misoginism, ci drept compliment, va rog frumos). Ma rog, nu mai e la fel de tanara, sunt totusi 10 ani de la TCM, e maritata cu Justin Timberlake, iar rolul ei de aici e ceva mai sobru, de asistenta medicala vaduva, nu de pitzipoanca mergand in Texas sa faca plaja.

De data asta filmul e american, deci Lugier a fost capturat din salbaticie si adus la Holywood, ceea ce probabil explica de ce nu isi mai permite excesele din Martyrs. La fel s-a intamplat cu colegul sau de generatzie si scoala horror Xavier Gens care, dupa excelentul Frontiere(s) a inceput sa faca filme care de care mai tembele. Din fericire, spre deosebire de Gens, Lugier nu si-a pierdut simtzu subtilului si al scenariului. Regia si imaginea sunt excelente, cu peisaje rurale si atmosfera de Baltagul, cum imi place mie.

Ca si Martyrs, avem un film cu un mesaj social profund tulburator despre care mi-ar place sa isc o dezbatere dar n-am cum sa vi-l expun aici fara a spoili twisturile delicioase ale povestii. Poveste care incepe ca un horror standard de 2 lei, cu un sat canadian din care tot dispar copii. Intr-o buna zi dispara si copilul Jessicai Biel, asistenta medicala cu un trecut dubios care pare sa aiba o oarecare legatura cu disparitzia copiilor. Care e legatura aia, nu poci sa spun, uitatzi-va la film si ganditzi-va bine la el.

Filme contra plictiselii

Redd Inc. (aka Inhuman Resources)


Redd Inc. e despre un manager din Iad care isi leaga angajatzii cu lantzuri de birouri si urla toata ziua la ei Arbeiten! Ca sa le sporeasca productivitatea, ii lasa la baie doar de 3 ori pe zi si ii obliga sa doarma in fatza calculatorului. La 5 deadlineuri ratate le taie grumazu si aduce pe altu in locul mortului caci, nu-i asa, traim intr-un capitalism al angajatorului, fortza de munca se gaseste pe toate gardurile, cui nu-i convine sa mearga in Cuba. E un horror destept care, din pacate, are doar actori de mana a doua si un buget modest (efectele speciale sunt totusi excelente, cu contributzia brutala a lui Tom Savini).

Filmul a ocazionat si un Scream Queen Contest, domnisoarele din public fiind solicitate sa urle din totzi rarunkii. Castigatoarea a fost extrem de convingatoare si a devenit una din cele mai populare gagici la after partyul de a doua zi. Idee excelenta.


Citadel


Inca un exemplar din explozia de horror irlandez aparuta in ultimii 2 ani si unul din cele mai reusite din categoria asta. Printre actori se numara si unii pe care i-am vazut prin Game of Thrones, insa nici un nume mare.

Filmu e despre un suferind de o agorafobie, provocata de faptul ca nevasta i-a fost omorata de o gasca de golanashi inarmatzi cu rangi. Cercetand el imprejurarile, afla ca agresorii nu erau chiar baietzi de cartier, ci un fel de demoni cu hanorace, orbi dar capabili sa miroase frica, lipsitzi de suflet, care bantuie suburbiile Irlandei si intruchipeaza in mod contagios violentza infantila (fenomen nasol in UK, vezi si Eden Lake de acu catziva ani). Ajutat de un copil orb care are puterea supranaturala de a camufla frica in fatza golanilor din Iad, eroul incearca sa-si razbune nevasta, sa dea de sursa raului care i-a fatat pe adolescentzii demonici si sa isi invinga agorafobia.

Filmul are cateva din cele mai scary scene din memoria recenta si in general e un debut foarte promitzator.

Excision



Excision se doreste a fi un film-shock al carui normalitate generala e menita sa contrasteze cu momente horror rare, dar de impact maxim. Ma tem ca nu-i prea iese. Povestea e una standard despre o liceeanca inadaptata care se tot prosteshte cu colegii, iar la sfarsit o face de oaie intr-un mod horror, ceva intre Carrie si May, pentru cine le-a vazut. Pentru cine nu, mai bine asa caci comparatzia pe care tocmai am facut-o e un pic de spoiler.

Am fost usor dezamagit ca fazele horror artsy fartsy, momentele "estetice" kool promovate de marketingu filmului (vezi poza de mai sus) nu prea au miza in film, ori nu apar deloc, ori apar doar in visele disturbante ale eroinei dar fara un rost anume - in afara de a sugera ca era cam dezaxata. In rest evenimentele filmului nu prea ies din sfera normalului/realismului, putea sa fie un episod Beverly Hills umpic mai cinic (eroina e o afurisita sclifosita care face farse de genu ca-si lasa iubitu sa-i faca sex oral fara sa-i spuna ca e pe ciclu). Problema e ca insasi difuzarea filmului la un festival horror e un spoiler, itzi indica faptul ca tre sa asteptzi la ceva oribil pana la sfarsit, ceea ce strica din surpriza. Probabil filmul are impact mult mai puternic pentru un public nefamiliarizat/neinformat, care il va lua initzial drept un coming of age story (si la final va primi o palma peste ceafa).

Filmul are parte de o suita de actori secundari misto care ocazioneaza cateva scene faine: fosta actritza porno Traci Lords in rolul mamei, Ray Wise (tata Laurei Palmer din Twin Peaks) + Malcolm McDowell (Potrokala Mecanica) in rolul unor profi de la liceul eroinei si nimeni altu decat John Waters (oribilul Pink Flamingos) in rolul unui....  preot?


God bless America


Un film ce pare extrem de haios pana cand incepe sa devina foarte preachy si iritant. Incepe cu un om al muncii ca mine, divortzat si acuzat de hartzuire sexuala de catre o colega de serviciu pe care o simpatiza. Ramas fara job si cu o tumoare pe creier, omu nostru face o criza spirituala acuta intr-o seara cand se uita la televizor si vedea doar tampitzi pe toate canalele.

Pe cand era gata sa se sinucida, eroul decide sa faca totusi un bine planetei si sa omoare o pitzipoanca de la televizor care il scoate din sarite. Dupa ce ispraveste isprava, prinde gustul sangelui si incepe sa casapeasca tineri care vorbesc la celular in cinematograf. De aici incolo filmu devine un killing spree - la inceput umoristic, apoi violent, apoi parodic, in stilul jocului/filmului Postal sau al mai recentului film Super.

M-am prins mai tarziu de ce filmu suna atat de preachy: regizor si scenarist e un stand up comediant de la Comedy Central, Bobcat Goldwaith, si se simte foarte tare ca dialogurile filmului sunt de fapt monoloage de stand up comedy puse in gura personajului principal care, din aceasta cauza, vorbeste excesiv de mult si de demonstrativ. Aproape ca se intoarce spre spectator sa explice filmul, ceea ce face adesea ca totul sa para mai degraba un farce-show de televiziune decat un film de cinema.

Inbred



Ziceam ca la Londra l-am cunoscut pe Alex Chandon si l-am mintzit cu 3 kestii: a) ca sunt blacker si mare fan al filmului sau Cradle of Fear de acu vreo 10 ani (in care juca vocalu din Cradle of Filth); b) ca i-am vazut noul film Inbred si mi-a placut; c) ca ne vom intalni la Cluj, unde filmul a fost inclusa in mod inexplicabil in festivalul Comedy Cluj.

Macinat de regretele ipocriziei am decis sa ma mai spal de vina ascultand in ultima vreme mai mult Cradle of Filth decat in tot restu vietzii mele la un loc, mai ales ca au un album nou. Si m-am bucurat sa gasesc Inbred in programul acestui festival si sa-mi completez gaura din cultura.

Sub aspect tehnic Chandon a avansat foarte mult de la Cradle of Fear. Inbred arata ca un film adevarat, cu peisaje, imagini faine pe alocuri, efecte speciale grotesti dar ingrijite, nu facute in Powerpoint. Sub aspectul povestii insa, nu s-a avansat prea mult: e varianta britanica la Texas Chainsaw Massacre, un pic mai grotesc (spre Rob Zombie) dar complet lipsit de thrilluri, gagici bunoace si momente surprinzatoare. Povestea e cea standard, cu grupul de tineri care se duc la tzara si sunt macelaritzi de rednecksi cu coase, drujbe s.a.m.d., ceea ce ocazioneaza o bogata diversitate de efecte speciale laudabile.

Continui sa fiu siderat ca filmu asta a fost selectat pt. festivalul Comedy Cluj. Sunt convins ca organizatorii nu s-au uitat la el.

Sunday, November 18, 2012

John Wagner: Judge Dredd - The Complete Case Files, vol. 1-7




In lumea postnucleara a lui Judge Dredd, lumea e condusa de Curtea Constitutzionala, ai carei membri sunt clone antrenate sa nu accepte nici o abatere de la lege. Si sa aiba un tic verbal cu "I AM THE LAW!" Presedintele a fost detronat de Judecatori si condamnat la criogenizare. Corpul ii este pazit cu sfintzenie de niste robotzi-vampiri, antrenatzi sa suga din cand in cand sangele poporului (la propriu), sange necesar pentru o dializa periodica ce trebe facuta Presedintelui.

Sunt tot mai socat de faptul ca britanicii scriau in anii 70 benzi desenate (considerate de noi, romanii post-moderni, drept "nimicuri pentru copii") despre politica romaneasca.

Judge Dredd e unul din Judecatorii sus-pomenitzi, iar respectul sau pentru LEGE este extrem: isi impuca propriul frate pentru ca a luat shpaga, isi pârăște colegii care dau dovada de mila sau decizii emotzionale, si crede cu tarie ca "People don't need happiness, they need THE LAW!" Hobbyul sau e Crime-Blitzul, adica raiduri si perchezitii inopinante in domicilii alese aleator, doar asa, ca sa nu uite lumea ca LEGEA VEGHEAZA: "Sometimes the innocents needs to be punished for the greater good!"

Relatia populatiei cu legea e si ea complexa: este aici un personaj misto, Edwin the Confessor, care simte mereu nevoia sa marturiseasca ceva si tot hartzuieste Curtea Constitutzionala cu auto-denuntzuri. La un momendat cetatzenii din MegaCity isi aleg drept primar o maimutza, considerand ca nu poate iesi mai rau decat cu un politician uman. E si o emisiune gen "Surprize Surprize" (numita The Sobbing Show) in care invitatzii vin in studio sa cersheasca bani live, spunand povesti cat mai triste posibil, spre deliciul telespectatorilor care ofera la schimb donatzii. Mai avem o secta de obezi acuzatzi de risipa de hrana, un grup de batrani dependentzi de bingo, un individ arestat pentru ca are 2 joburi (in conditiile in care majoritatea populatiei e somera), coruptzia din fotbal cu fotbalisti purtatori de organe artificiale care sa-i avantajeze, comunitatzi sarace care traiesc din vandutul propriilor organe, o arma care-si prosteste victimele, etc. Ce mai, MegaCity imaginat de John Wagner in anii 70 e Romania anului 2012.


Faza e ca daca vi-l amintitzi pe Judge Dredd din filmu cu Stallone de acu 20 de ani, ce e aici e cu totul altceva. Ma rog, nu chiar CU TOTUL. Primele doua volume sunt destul de tembele si eroul are profilul standard de supererou. Personajul capata complexitate si povestile devine subtile abia prin volumul 3. Am citit pana acu primele 7 volume, dintr-un total de vreo 40 (colectand 40 de ani de publicare a celui mai lung serial BD din UK, aniversat recent cu o noua ecranizare mult mai buna decat cea cu Stallone). Colectzia e inca in curs de publicare, cel putzin pentru inca vreo 5 ani de acu incolo, pana se acopera la zi toata istoria Judge Dredd.

Am luat astea 7 volume dupa ce am realizat k creatorul si autorul principal al seriei, John Wagner, a mai scris BDul ecranizat in filmul A History of Violence, plus un alt BD misto pe care l-am citit recent, Al's Baby. M-a mai atras si faptul ca de Judge Dredd sunt legate destinele majoritatzii autorilor BD britanici mari - desi Wagner e scenaristul principal, ocazional au contribuit, la inceput de cariera, numerosi autori britanici ajunsi azi celebri. M-a mai atras si faptul ca, in ciuda a ce tzineam minte din ecranizarea cu Stallone (din anii 90), recenziile pe care le-am citit la Judge Dredd vorbeau mai degraba despre o distopie satirica si comedie neagra, decat despre poveste tembela cu supereroi. Calitatea umorului din celelalte lucrari scrise de Wagner m-au incurajat sa dau crezare acestei recomandari.

Acuma adevaru e undeva la mijloc. Volumele astea 7 au fost scrise intre 1977-1985, cand banda desenata britanica nu era prea rasarita iar autorii erau la inceput de drum. Totul este alb negru (si va ramane alb negru pana pe la volumul 12). Grafica uneori e cam bruta, neinteligibila, dar se indreapta rapid, chiar de pe la volumul 3. Multe din povesti sunt din perioada in care Judge Dredd era doar o anexa a revistei 2000 AD avand alocate cam 7 pagini pe numar, si multe povesti incercau sa se incadreze in aceste limite (comicsurile din zilele noastre au in jur de 30 de pagini alocate unui episod).

Primul volum e de departe cel mai naspa si e descurajant, conteaza si ca scenaristii si graficienii se schimba mereu. Arata ca BDurile de prin Cutezatorii, de cand eram mic. Deci e genul de volum nostalgic care reflecta durerile facerii unui proiect dezvoltat peste ani si ani. Nici macar nu se achita de obligatzia de a descrie backgroundul si lumea in care are loc povestea dar, din cate am intzeles, introduce unele personaje care au sa revina in volumele viitoare: de exemplu, aflam ca Judge Dredd are doi servitori, o baba italianca si un robot emotiv care ar trebui sa fie comic relieful seriei, insa umorul lor se adreseaza in mod clar elevilor de gimnaziu. Mai aflam si ca lumea e impartita in blocul American si blocul Sovietic, ambele organizate in jurul unor aglomerari urbane inconjurate de desert postapocaliptic si mutantzi. Mai aflam ca Luna e o colonie de tip Vestului Salbatic - cu robotzi cowboy, mafiotzi mutantzi etc. Si mai aflam ca omenirea a populat cate ceva din spatziul cosmic, pretext pentru ca Judge Dredd sa se transforme, la nevoie, din postapocaliptic action in space opera.

De fapt am realizat ca asta este unul din motivele pt care Judge Dredd e o opera atat de apreciata in cultura britanica moderna. Ca si cealalta mare epopee britanica - Doctor Who - sau ca Star Trekul la americani, e o saga cu structura foarte libertina si schelet slab inchegat, permitzand autorilor ca in orice moment sa o transforme din space opera in policier, din poveste postapocaliptica in satira, din horror in standard superhero story. Asta spre deosebire de benzile desenate americane (gen Marvel), unde personajele si nucleul narativ sunt mult mai (rigid) definite (in schimb povestile mai monotone si mai corecte politic).

Volumul 2 nici el nu e mai grozav, dar aduce niste imbunatatziri majore: de aici incolo, cale de vreo 10 volume, sunt doar 2 scenaristi: John Wagner si cate un partener de lunga durata, schimbat la catziva ani. Partenerii sunt Pat Mills (patronul revistei 2000AD care a gazduit publicarea, si autor al seriei Slaine de care am scris acu 3 ani) si Alan Grant, un tip old school, dinozaur al BDului englezesc de moda veche. Odata cu acest volum incep "romanele grafice" Judge Dredd - povesti serializate lungi, de 150 de pagini. Povesti mai scurte continua sa apara, insa nu foarte scurte (3-5 episoade, formatul ideal pentru aventurile lui Dredd).

Romanele grafice ofera rotunjime personajelor si cadrului insa, cel putzin in aceste volume, continua sa fie SFuri relativ simpliste, cu mici sclipiri de subtilitate. Ies in evidentza cateva care au fost publicate si in volume de sine statatoare de-a lungul timpului (prin ele a fost promovat Judge Dredd in SUA, inainte sa inceapa colectzia de care vorbesc aici):
  • The Cursed Earth (in vol. 2), e calatoria lui Judge Dredd cu un tanc de-a latul Americii postnucleare, ocazie cu care luam contact cu societatea postapocaliptica colorata, cu mutantzi, punkeri, canibali, extraterestri si... dinozauri. Deci chestii clasice.
  • The Day the Law Died (in vol. 2), e despre Judge Caligula, un judecator psihopat care preia shefia Curtzii Constitutzionale si isi asupreste poporul cu ajutorul unei armate de mercenari extraterestri. Noroc cu Judge Dredd care, intr-un moment de umanitate, realizeaza ca Legea e facuta de Om, si nu Omu de Lege, si initziaza o revolta care rastoarna regimul lui Caligula.
  • The Judge Child (in vol. 4), Judge Dredd trebuie sa salveze un copil-profet care a fost rapit de clanul Angel (gasca de rednecksi canibali care apar si in filmul cu Stallone). Copilu a fost dus pe alta planeta, ceea ce ocazioneaza primul space opera Judge Dredd, care astfel se plimba de pe o planeta pe alta, se mai bate cu niste extraterestri etc.
  • Apocalypse War (in vol. 5). Rusii declara razboi nuclear americanilor, seful Curtzii Constitutzionale si mentorul lui Dredd e spalat pe creier de catre rusi si intors impotriva propriului popor, asa ca eroului nu-i ramane decat sa se refugieze sub Pamant, incercand sa tzina piept invaziei PSDiste. E poveste superhero si de razboi standard, pana la urma rusii sunt alungatzi, iar sefia Curtzii Constitutzionale e preluata de o femeie, ce conduce campania de reconstructzie a Americii careia ii sunt dedicate urmatoarele 2 volume
De prin volumul 3 incep sa fie introduse personajele cu bataie lunga, care or sa tot apara prin seria asta: Judge Anderson, judecatoarea telepata alergica la minciuna, Judge Death, un judecator zombie care considera ca singura Curte Constitutzionala autentica e Moartea. Lipsesc din colectzie cateva episoade interzise datorita unui proces intentat de Burger King si KFC (subiectul povestii era legat de acuzarea celor doua companii ca ar practica manipulari genetice).
Avem asadar o colectzie de arhiva cu raport pretz/cantitate excelent care si-a propus sa colecteze cea mai longeviva serie BD britanica. E riscant sa te inhami la o lectura din asta, dar e la fel de riscant sa o judeci dupa aceste prime volume. Spre deosebire de proza si cinema, in care primele partzi ale unei serii sunt de obicei faine si restul sunt scrise la comanda, in BD adesea inceputul e scris la comanda si, pe masura ce castiga popularitate, autorilor li se acorda tot mai multe libertatzi in a da identitate si personalitate proiectului.

P.S. Am scris articolul asta acu 2 ani si am uitat sa-l public (de fapt mai am vreo 100 de articole in standby, ca sa ma asigur ca blogul va continua sa publice pe pilot automat inca vreo 2 ani dupa moartea mea). Intre timp am cam renuntzat la colectzionarea Judge Dredd. Ramane sa vad daca ma razgandesc dupa vizionarea noului film Dredd, cu Karl Urban in locul lui Stallone.





- plusuri: colectzie de arhiva esentziala pentru istoria BD, umor britanic destul de cool (pe alocuri)
- minusuri: grafica alb negru, mult balast si cateva saga SF destul de standard (povestile misto sunt minoritare in aceste 7 volume )
- recomandare: avand in vedere diluarea calitatzii in cantitate, o recomand strict colectzionarilor BD; ramane sa vad daca volumele mai recente au evoluat in bine; deocamdata tot ce am citit e de dinainte de 1985, o perioada in care industria BD se adresa cu precadere minorilor

Sunday, November 11, 2012

La rascruce de drumuri: Doctor Who, Torchwood



Doctor Who
- sezonul 6

Torchwood
- sezonul 4

Poate mai tineti minte, Doctor Who e unul din cele mai bune seriale SF la care nu se uita nimeni si asta este primul blog/publicatie de presa/emisiune din Romania in care s-a scris despre acest serial, cand toata lumea zicea ca-s tampit daca ma uit la asa ceva. Astazi serialul a devenit un fenomen cult pentru comunitatea gay din Cluj si unul din cele mai importante simboluri ale culturii british. Asta e tragedia recurenta a vietzii mele. Nimic nu e mai oribil decat sa-tzi dea o gagica papucii pt ca ai gusturi de kkt si dupa catziva ani sa o auzi cum a cucerit pe altu cu exact chestiile alea, care intre timp au devenit gusturi de mare rafinament. Suspectez si faptul ca Doctor Who e cel care a inspirat dresscodeul hipsterilor clujeni.

Revenind la insemnatatea serialului pentru cultura british, la jocurile olimpice de la Londra din 2012, actorul care il joaca acum pe Doctor Who a preluat flacara olimpica la sosirea ei in Anglia si a fugit primul segment britanic al shtafetei. Un fragment din coloana sonora Doctor Who a putut fi auzita in timpul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice. Cat am stat prin Londra am participat la lansarea noului sezon si am vazut ca englezii sunt nebuni dupa serialul asta, indiferent de varsta. De la Beatles incoace nu cred ca au mai fost atat de isterici dupa un fenomen pulp fiction. Ma rog, sa nu il neglijam totusi pe Harry Potter.

In 2010 serialul Doctor Who a suferit o rasturnare majora, prin inlocuirea a 99% din echipa de lucru, de la producator pana la actori, inclusiv a celui care il juca pe eroul principal. Treaba care nu e noua, caci in istoria de peste 40 a serialului s-a mai intamplat de cateva ori, iar faptul ca actorul principal se schimba o data la cativa ani a devenit deja parte din mitologia serialului si face parte integranta din plot.
Echipa data afara era condusa de producatorul gay Russell Davies, responsabil pentru relansarea serialului cu ceea ce numim acu sezonul 1 (de fapt al 27-lea), acu 6 ani cand mi-am inceput eu blogul. Davies a reusit performantza de a produce serialul SF cu cele mai multe nominalizari si premii Hugo din istoria acestor premii si de a relua firul intrerupt al unuia din cele mai longevive seriale SF din istorie. Davies e considerat una din cele mai influente personalitatzi gay ale ultimului deceniu datorita tupeului de a introduce personaje gay "matter-of-factly" intr-un serial gandit initzial pentru copii. Pentru ca targetul nu permitea totusi scene de sex si violentza extrema, a creat si un serial spin-off mai sexy si mai violent, exclusiv pentru adultzi, intitulat Torchwood si focalizat pe unul din personajele secundare, supereroul gay Captain Jack. Cand echipa lui Davies a fost indepartata de la conducerea Doctor Who, acesta s-a mutat in SUA, luand cu el serialul Torchwood si incercand sa-l re-sadeasca pe taram american, cu acest sezon 4 de care o sa povestesc umpic in articolul asta.

Deci anul 2011 a adus doua evenimente majore: al doilea sezon Doctor Who fara Russel Davies la carma si primul sezon Torchwood in varianta americana. Din pacate e una din situatziile alea in care suma partzilor da mai putzin decat intregul.

O sa incep cu Doctor Who. Principalele inovatii sunt:
  • In sfarsit a aparut episodul scris de Neil Gaiman, despre care se tot barfeste de vreo 3 ani. Toata lumea il considera unul din varfurile sezonului; succesul l-a facut pe Gaiman sa ia in serios optiunea de a mai contribui si cu alte episoade;
  • Scenaristii au avut o tentativa de a crea pentru prima data o poveste mare, continua, care sa se intinda prin tot sezonul si sa aiba proportzii mai epice decat de obicei, si o miza mai mare: omorarea eroului, care se intampla chiar in primul episod, dupa care acesta calatoreste prin timp incercand sa-si impiedice propria asasinare;
  • Se dezvaluie misterul personajului River Song, o gagica care il tot bantuie pe erou de vreo 3 sezoane, sustinand ca e nevasta-sa venita din viitor, si care e implicata in asasinarea sa. Poanta e destul de spectaculoasa dar excesiv de complicata, am avut dificultati serioase sa pricep cum se leaga lucrurile, iar despre unele am ramas cu impresia ca nu se leaga deloc. Noroc cu paradoxurile temporale pe seama carora se poate pune cam orice chestie absurda in serialele SF din ziua de azi. Au apelat deja la trucul asta si Lost, si Fringe, era normal ca Doctor Who, in care s-a inventat sintagma TARDIS, sa nu se abtzina de la asta;
  • Probabil e primul sezon in care pot sa ma plang ca numarul episoadelor naspa il depaseste pe cel al episoadelor bune. Tentativa de a lansa un arc epic peste intreg sezonul mi se pare esuata, desi povestea in sine e ok si avea mult potentzial. Iar intercalarea sa cu episoade care nu aveau legatura cu arcul respectiv a facut mai mult rau si a fragmentat povestea pana la incoerentza.
In caz ca nu tineti minte, principala problema a noii echipe e ca actorul principal care a preluat rolul e un tolomac incredibil, un anume Matt Smith care se chinuie sa-l imite pe Hugh Grant. A doua problema e ca scenariile au devenit excesiv de serioase. Pe vremuri, cand serialul era coordonat de Russell Davies, aveau o veselie gay absurda care te umplea de buna dispozitie. Din cand in cand, episoadele scrise de rivalul sau Steven Moffat mai spargeau distractzia si veneau cu idei sobre si momente horror. Combinatzia era excelenta.

Acum au ramas doar episoadele lui Steven Moffat si ale colaboratorilor sai, care fac serialul tot mai bleak, tot mai tragic, sobru si excesiv de alambicat. Episoadele horror sunt tot mai dese, iar comic relieful tot mai rar sau mai lipsit de umor. Doar in episodul lui Neil Gaiman a mai palpait izul de basm hipsteresc de altadata.



Torchwood, varianta stramutata in SUA sub bagheta echipei originale de productzie, are o strategie similara, de a prezenta o poveste mare in tot sezonul, dar le iese mult mai bine. Aici nu exista episoade de umplutura, paradoxuri temporale si ploturi excesiv de inghesuite.

Supereroul gay Captain Jack e un fost amic al lui Doctor Who care a luat pe cont propriu protejarea Pamantului de infiltratzii extraterestre, deci serialul are un pattern similar mai degraba cu Fringe. Smecheria cu Torchwood e ca acest erou e nemuritor, insa amicii sai nu, asa ca e nevoit sa asiste la macelarirea sistematica a colegilor sai de echipa. Sezonul american foloseste nemurirea sa ca element cheie al intrigii: intr-o buna zi nemurirea devine contagioasa si nimeni de pe Pamant nu mai poate muri. In ciuda faptului ca nemurirea umanitatzii pare un dar de la Dumnezeu, se dovedeste in scurt timp ca e un lucru destul de oribil: resursele incep sa se consume mult mai repede, oamenii, desi nu mor, continua sa se imbolnaveasca ducand la prabusirea sistemului sanitar, iar corporatziile farmaceutice pun stapanire pe intreg Pamantul, ducand la o dictatura a medicamentelor. Povestea e o distopie SF paradoxala si desteapta.

Din pacate Torchwood sufera de ceea ce a suferit inca de la debutul sau: actorii ingrozitori si cea mai oribila strungareatza pe partea asta a Atlanticului (pe partea aialalta e a lui Sookie din True Blood). Valorile de productzie n-au fost ele grozave niciodata, nu sunt nici acum, desi parca sunt mai multe scene filmate in aer liber decat pe vremuri. Bugetul american a fost sigur mai mare, dar a fost risipit pe actori americani, in special Bill Pullman in rolul secundar (si cam inutil) al unui pedofil care devine un ambasador al miracolului imortalitatzii, facand lobby pentru companiile farmaceutice, dupa ce a scapat de injectzia letala.

Pentru anul 2012 nu s-a mai anuntzat o continuare la Torchwood, ma tem ca si americanii i-au dat cu flit, spectatorii fiind probabil iritatzi de accentul galez al personajelor principale. Sunt curios pe ce drum o sa apuce Russel Davies. Un nou sezon Doctor Who a fost anuntzat cu mare intarziere (ar trebui sa fie al 3-lea sezon cu Matt Smith, ceea ce e mai mult decat suficient - Tennant a stat tot 3 sezoane inaintea lui). Cine stie, poate dupa esecul cu Torchwood Russel Davies se va intoarce la carma serialului.

Sa nu uitam ca anul viitor va fi sezonul aniversarii de jumatate de secol de Doctor Who si mai mult ca sigur ca BBC pregateste something big. Deocamdata s-a scurs doar informatzia unui film de cinema, probabil regizat de David Yates (autorul ultimelor 4 filme din seria Harry Potter si al lui Sex Traffic, cu a noastra Anamaria Marinca care cica va si apare in sezonul Doctor Who din 2012).




Saturday, November 03, 2012

Filmele vorbite pe la spate - trimestrul III/2012

Cu umpic de intarziere, iata si filmele pe care le-am vazut in trimestrul 3 al anului, pe langa festivalurile de care am tot vorbit. 

Filmele musai

L.A. Zombie


Asta e filmul unui autor cult, canadianul Bruce LaBruce, care pe aceasta cale se consacra drept inventatorul unui nou gen cinematografic: filmul de arta porno gay cu zombie. In rolul principal, vedeta gay porn Francois Sagat, joaca rolul unui zombie care iese din valurile oceanului pe muzica simfonica, in asta-nia goala, si se plimba pe plaja pana da de unu mort care avusese un accident de masina. Cum il vede, are o erectzie a penisului sau inorog (care are un fel de corn in varful... capului) si incepe sa faca sex miocardic cu mortu, drept pentru care mortul invie, prilej de bucurie pentru amandoi. Mai pe urma, nu intzeleg de ce, zombieul isi pune si un prezervativ.

Apoi se duce mai departe prin oras si mai face de cateva ori chestia asta, adica de cate ori i-o trage unui mort, ala invie, si incet incet chiar si zombieu nostru da semne ca si-ar recapata umanitatea. Filmul e de arta, fara dialoguri, cu muzica simfonica pe coloana sonora si montaj experimental. Scenele de sex cu zombie poofteri sunt de natura sa itzi desfunde sinusurile mai ceva ca hreanu, si creca exista tzari in care simpla vizionare a acestui film este un delict la adresa armoniei cosmice.

Sunt curios daca la noi va avea cineva tupeul sa il includa in programul vreunui festival. Teoretic s-ar potrivi si la TIFF, si la Biertan sau in cel mai rau caz la serile filmului Gay de la Cluj, insa ma tem ca la noi comunitatea gay n-a depasit inca momentul Almodovar. Prin alte partzi, regizorul Bruce LaBruce a devenit o legenda cu filmu asta, dar si cu precedentul sau titlu (tot din acest gen) intitulat Otto, plus niste expozitzii de arta foto shockanta, el fiind artist foto la origini.


The Dark Knight Rises 


Christopher Nolan isi repara toate greshalele in aceasta incheiere perfecta a trilogiei Batman. A invatzat in sfarsit ca scenele de urmariri si cafteala tre sa aiba montaj lent si coregrafie, ca sa apuce spectatoru sa vada ceva, nu montaje epileptice de MTV. A invatzat in sfarsit sa faca un film epic, atat in dimensiuni, cat si in miza si stil. A invatzat in sfarsit sa nu se zgarceasca la efecte speciale si sa nu faca din austeritate o virtute, cel putzin nu intr-un film cu supereroi, va rog io frumos. Toate astea au fost gafe pentru care am fost extrem de iritat la Batman Begins si le-am trecut cu vederea mai usor in Dark Knight pentru ca erau alte chestii care compensau, dar abia acum Nolan face lucrurile ca la carte, profitand si de repetitzia pe care o facuse in Inception cu actorii pe care i-a adus de acolo: Gordon-Levitt e aici in rolul lui Robin, Tom Hardy in rolul inamicului Bane, Marillon Cotillard intr-un rol cu spoiler. Mai apare si Catwoman, mi-a facut instant dor de Michelle Pfeiffer. Michael Caine si Morgan Freeman au ceva mai multa carne in rolurile lor, iar Christian Bale e perfect.

Mi-a placut si faptul ca filmul se bazeaza foarte strans pe primele doua din trilogie, spre deosebire de majoritatea trilogiilor de gen, in care potzi vedea filmele cam in orice ordine. Adica aici daca n-ai vazut primele doua filme n-o sa pricepi nimic. Mi-a mai placut si ca povestea are relevantza in atmosfera politica contemporana, aspect cheie in orice poveste cu supereroi care vrea sa-si depaseasca conditzia.

Avem din pacate cel mai banal dintre inamicii lui Batman, ceea ce nu e o vina a filmului, caci personaju e luat asa cum e si in banda desenata: un bataus proletar ridicat din saracie sa distruga capitalismul cu un protest Occupy care sechestreaza intreg Manhattanul. Personajul se potriveste totusi cu tema generala a filmului, iar prezentza fizica a actorului Tom Hardy in spatele mastii lui Bane e de efect. Impresionant cum Tom Hardy a devenit din nimenea o vedeta in asa putzin timp iar acu pare sa fie cel mai harnic actor al momentului. Abia astept sa-l vad in rolul lui Mad Max.

Filmul e inca o dovada ca filmul BD e paradigma de baza a cinemaului american din ultimii 10 ani. Va recomand sa cititzi si comentariile de la Dilema veche ale unei doamne indignate ca filmele astea sunt luate in serios.

The Descendants

Alexander Payne se intoarce cu al 4-lea sau film de Oscar (dupa Election, About Schmidt, Sideways) si cu al doilea Oscar pentru scenariu (dupa Sideways). Se pare ca americanii se sensibilizeaza la filmele sale despre natura indecisa, dar oarecum inocenta a americanului de rand. Avem un erou (de data asta Gica Clooney, completand siragul actorilor carora scenariile lui Payne le garanteaza Oscarul) care tre sa se decida cu o chestie decisiva pentru felul in care se innoada trecutul cu viitorul, afacerile cu familia. Kkt, nu mi se mai leaga frazele cum trebuie.

Revenind, aici el e un magnat imobiliar din Hawai care umbla mereu in shlapi si pantaloni scurtzi. Nevasta-sa e in coma, dar trebuie scoasa de la aparate ca a stat destul pe banii statului. Tot felu de lume are insa de-i spus niste ultime cuvinte femeii, iar Clooney tre sa se asigure ca acest lucru se intampla, macar pentru propria impacare sufleteasca. Din pacate printre ei se numara si un tip cu care nevasta-sa il inshela, iar tipu asta are si un amestec in biznisu imobiliar care il macina pe erou, deci repercusiunile deciziilor se incolacesc in mai multe directzii. Clooney are si 2 fete uneori mai conectate la realitate decat el, iar una dintre ele are un gagiu tembel care ii mai aduce aminte eroului ca uneori viatza trebe simplificata. Ca in toate filmele lui Payne, personaje supersimpatice care se uita la viatza (si la moarte) cu o anume candoare.

Tinker Tailor Soldier Spy


Alt regizor european care isi face debutul cu dreptul la Holywood. De data asta e un suedez, Tomas Alfredson, care si-a facut numele cu filmu ala cu fetitza vampir - Let the Right One In. Tinker a fost nominalizat la 2 Oscaruri importante: scenariul, dupa o roman de spionaj al lui John LeCarre, si actorul principal Gary Oldman care asteapta de 20 ani o nominalizare.

Cica John LeCarre, scriitorul, a fost el insusi spion in timpul Razboiului Rece si in romanele sale stie despre ce vorbeste. Razboiul Rece nu a fost cu pistoale si urmariri de masini, ci cu turnatori, cu cacanari, cu escroci imputzitzi, cu oameni cu doua fetze si tot felu de investigatzii in incercarea de a-i detecta sau a-i folosi in folos propriu, pentru a transfera informatzii derutante intre partzile implicate in conflict. Metodele de lupta au fost shantaju, ascultatu telefoanelor, falsificarea de documente, adica jucariile cu care noi romanii abia acum invatzam sa ne jucam, din pacate in vazu intregii lumi care sta pe margine si rade de noi ca de niste copii care se pisha unii pe altzii.

Filmul are un design excelent, de epoca shaptezecista, un shirag de actori unu si unu - John Hurt, Mark Strong, Colin Firth, Tom Hardy (again!) - totzi in roluri de spioni mincinosi, si o poveste extrem de sucita, cam dificil de urmarit pentru cei nefamiliarizatzi cu tertipurile lui LeCarre. Pe scurt, Gary Oldman capata misiunea de a descoperi mincinosul infiltrat de KGB in SRIul britanic. Eu unu n-am citit nimic din romanele lui LeCarre insa pretenu Alexosu zice ca tipu a fost tare. In mod deosebit vine recomandata o trilogie de romane, dintre care Tinker Tailor... pare sa fie primul. Sper ca urmeaza si ecranizarea celorlalte.

The Day of the Beast

Am revazut cu mare placere acest film de tineretze al spaniolului Alex de la Iglesia, despre un preot care, ajutat de un rocker, incearca sa devina satanist pentru a se apropia de Satana suficient de mult incat sa-l poata anihila. In stradania lor, acestia incearca sa se infiltreze in cercurile groupie ale trupei de death-metal spaniol Satannica, sperand ca muzica ii va ajuta sa intre in contact cu Antichristu inainte de Craciun, cand se preconizeaza sfarsitul lumii conform unor paragrafe codificate din Biblie.

De 5 ani incoace tot scriu de filmele lui Iglesia asa ca n-o sa insist prea mult. Filmul (din 95) contzine toate ingredientele care aveau sa-l consacre pe regizor - comedia de gaguri, referintzele pulp fiction si umorul negru negru. Am recunoscut multe din trucurile pe care ulterior avea sa le rafineze bunaoara in Balada Triste del Trompeta sau La Communidad. Scos din context sau vazut retroactiv dupa filmele mai recente ale regizorului, Dia de la Bestia poate parea simplist. Insa la data respectiva mixul asta de comedie Buster Keaton, referintze pop si horror ireverentzios nu s-a prea facut in Spania, si nici prin Europa.

Pentru orice metalist care se respecta filmul asta ar trebui sa fie pe acelasi raft cu albumele Slayer si Metallica din anii 80.



Looper


Acu catziva ani noirul cu liceeni Brick a fost unul din cele mai surprinzatoare debuturi si il punea pe harta pe adolescentul, pe atunci, Gordon-Levitt. Acum Gordon-Levitt e om mare si il vezi cam peste tot (inclusiv recentul Batman), iar regizorul lui Brick a primit unda verde sa faca un blockbuster SF.

Filmele cu calatorit in timp sunt in general enervante, mai ales de cand Lost si Doctor Who au abuzat de scenarii neliniare, motroshite cu tot felu de paradoxuri temporale. Aici insa lucrurile sunt mult mai organizate si aproape ca au sens.

Filmu e, la baza, un fel de Terminator+12 Monkeys. In locul lui Arnold il avem pe Bruce Willis care se intoarce din viitor sa omoare un copil cu puteri paranormale care va creste sa devina un dictator nasol. Lui Bruce Willis i se opune insa el insusi, dar mai tanar cu 30 de ani, jucat de Gordon Levitt, un asasin specializat pe omorat oameni venitzi din viitor, care acum se vede nevoit sa se omoare pe el insusi. Avantajul lui Bruce Willis e ca cunoaste datele problemei. Dezavantajul e ca, daca isi omoara inamicu, el insusi moare (fiind versiunea din viitor a inamicului). Dezavantajul lui Gordon Levitt e ca nu intzelege problema, avantajul e ca il are la mana pe Bruce Willis - orice rana isi produce, aceasta se repercuteaza instantaneu in corpul versiunii sale venita din viitor. Pt ca lucrurile sa rezoneze cu Terminator, o avem si pe frumoasa Emily Blunt in rolul mamei copilului vanat.
Foarte interesant machiajul cu care au incercat sa-l faca pe Gordon-Levitt sa para ca e un Bruce Willis mai tanar.

Filme contra plictiselii


The girlfriend experience


Actritza porno preferata a mea si a tuturor celor pe care ii cunosc, Sasha Grey, isi incepe cariera la Hollywood sub bagheta lui Steven Soderbergh (Traffic, Ocean's 11,12,13) in acest film extrem de sec despre dimensiunea erotica a crizei economice.

Sasha joaca rolul unei prostituate specializata in a oferi "a girlfriend experience", adica sa te faca sa te crezi ca ai gagica, sa ai impresia ca ai cu cine discuta, sa te simtzi bine plimbandu-te si tzinandu-te de mana etc., minus partea de cicaleala, evident. Nici macar sexu nu e obligatoriu la o adica. Creca v-am mai spus ca pe la nemtzi lumea se mai combina doar la orgii de swingeri sau in sesiuni de speed dating, la care oamenii vin cu fluturashi in care isi fac reclama si pun pe masa cele ce le au de oferit intr-o relatzie. Prostitutzia de tip "girlfriend experience" e urmatorul pas firesc, caci cine mai are vreme sa stea sa cladeasca o relatzie cand potzi cumpara una de cateva zile cu banii pentru care ai muncit ca un bou. Relatziile interumane au devenit un fel de vacantze luate cu rezervare, cu durata determinata.

Filmul e o succesiune de secventze pre-erotice in care Sasha iese la restaurant cu clientzii cu care urmeaza sa si-o traga (sau doar sa se plimbe romantic) si discuta despre dobanzi, vreme dar nu numai, caci Sasha e pasionata de un fel de astrologie pe stil nou, numita personologie (un fel de ghicit in palma, doar ca in loc de palma se foloseste obrazu). Din cauza ca n-are site personal, Sasha foloseste pt agatzat un site de speed dating unde clientzii ii fac recenzii. La un momendat un client ii face o recenzie nasoala in care zice ca e vai de capu ei la pat, ceea ce o deprima cumplit si aproape ii distruge relatzia cu iubitu ei, un fitness trainer care o lăsase sa curvasareasca ca sa mai aduca si ea un ban in casa.

Red Lights

Cica este unu Joldos din Zalau care iti poate zice din ce zodie esti, doar uitandu-te la fatza ta. Cam despre asta e filmu Red Lights, rolul lui Joldos fiind jucat de Robert De Niro. Impotriva lui isi unesc puterile Sigourney Weaver si Cillian Murphy, cu scopu de a-l deconspira in fatza lumii care il idolatrizeaza. Cei doi sunt sceptici de meserie, specializatzi in a da in vileag trucurile asa zisilor practicantzi de paranormale, si toata viatza lor l-au vanat pe De Niro fara succes.

In plus, De Niro e banuit de a-si fi omorat contestatarii tot prin metode paranormale, nedovedibile, gen Flacara Violet. Deci in toata tarashenia asta viatza protagonistilor ar putea fi in pericol. Si chiar e, caci Sigourney Weaver moare (semispoiler, caci se intampla in prima juma de ora a filmului).

E un film prost cu actori excelentzi. E captivant, personajele dau impresia ca scenariul va culmina in directzii de tensiune maxima, ceea ce nu prea se intampla, partea a doua a filmului devenind destul de anticlimactica. Poanta de final e buna, dar prost pusa in scena si in scenariu. Pacat, ar fi putut fi un thriller de exceptzie. Regia apartzine promitzatorului spaniol Rodrigo Cortez care m-a surprins placut acu 2 ani cu Buried. Ramane totusi un regizor de urmarit.

The Rum Diary



Mi-am dat seama de unde si-a facut rost CTPopescu rost de okelarii aia de om-musca cu care tot aparea la TV de cand cu referendumul: de la idolul sau (si al meu), inventatorul jurnalismului gonzo si pionierul drogurilor recreative, Hunter Thompson.

Nu suntem singurii fani ai lui Thompson, un altul e Johnny Depp care, iata, face al 4-lea film despre Thompson (dupa Fear and Loathing in Las Vegas, documentarul Gonzo si animatzia Rango). Ba chiar in cazu asta e ecranizarea unui roman de tineretze recuperat de Johnny Depp insusi, despre inceputul carierei lui Thompson, pe vremea cand acesta inca se limita la "the high end of social drinking".

Desi avea toate atuurile sa fie un film de geniu (printre atuuri numarandu-se si sublima Amber Heard, cea mai buna femeie de pe planeta la ora actuala), The Rum Diary e un pic cam sobru, poate si pt ca eroul filmului traia inca in relativa sobrietate, pe vremea cand isi incepea cariera de jurnalist la un tabloid din Porto Rico si avea niste idealuri de a da in gat niscaiva politicieni coruptzi. Ideal pe care l-a abandonat cu succes cand s-a apucat de droguri si de scris, si intr-un fel a fost mai bine asa, caci din cate ne arata filmu asta formele sale de protest nu erau prea eficiente. Ma tem ca din pacate Thompson si-a cam ratat misiunea pe Pamant si ma mai tem ca asa o sa sfarsim si eu, si CTPopescu.

Detachment


Regizorul Tony Kaye e un mare patriot american care face filme moraliste, aproape preachy, mascate in spatele unei aparentze de cinism. Probabil intzelegetzi mai bine ce vreau sa zic daca va amintitzi debutul lui, American History X. Cu Detachment incearca cam aceeasi chestie - ne explica de ce tineretu din ziua de azi bea, fumeaza si nu mai are respect fatza de parintzi. De data asta, problema e vazuta prin ochii unui profesorash suplinitor jucat de Adrien Brody (actorul cu cel mai dubios CV din istorie - de la Oscar la Predators) care are grija de o curva ajunsa in strada din pricina ca nu i-a placut scoala.

Filmu seamana foarte tare ca stil si ton cu oscarizatul Mr. Lazhar de care povesteam acu ceva luni, doar ca e american, deci va primi mai putzina atentzie. In plus e despre bugetari si profesori, meserie care in Romania si-a pierdut complet sensu. Si in SUA la fel, daca e sa dam crezare mesajului filmului. E un film sufocat de propria melancolie, cu multe referintze poetice (la Poe, Camus samd) si destul de agresiv in mesajul disperat pe care il comunica. Mesaj care ma tem ca vine prea tarziu. I don't fukkin care anymore.

Attenberg

Cine a apreciat cum se cuvine cel mai bun film din istoria Greciei, Dogtooth, ar trebui sa vada si aceasta tentativa de plagiere stilistica a sa. De data asta regizor e producatoarea lui Dogtooth iar printre actori se numara regizorul lui Dogtooth, deci e un fel de schimb de servicii: io ti-o arat pe-a mea daca mi-o arati si tu pe a ta. Stilul e fix acelasi, mergand cu asemanarea pana la neobrazare.

Eroina filmului e o autista cu aplecari lesbiene care are grija de taica-sau muribund si din cand in cand incearca sa se conecteze la realitate. Ma rog, nu doar despre asta e filmu, ci e un fel de metafilm psihologic in care ni se prezinta gesturi si patternuri behaviorale imprumutate de oameni de la animale. E un pic prea abstract pentru propriul bine, prea sec, prea artsy fartsy. Mesajul ca realitatea naspa poate fi tzinuta la distantza prin crize acute de nebunie autoindusa are un dram de adevar in el, dar e prezentat intr-un ambalaj usor hipsteresc, adresat tineretului sociopat care probabil se va regasi in frigiditatea afectiva propovaduita de eroina. In Dogtooth frigiditatea asta era rezultat al unui experiment psihologic abuziv, insa regizoarea lui Attenberg pare sa o propuna drept o trasatura dezirabila pentru a te descurca in viatza.

Am auzit insa ca autorul lui Dogtooth a iesit cu un alt film  excelent - Alps. Statzi cu ochii pe el.



Total Recall 2012



Ma tot intrebam cum vor astia sa ecranizeze carticica The Hobbit intr-o trilogie de filme. Acu insa am inteles, dupa ce am vazut Total Recall - care e ecranizarea unei povestioare de cateva pagini a lui Philip Dick. Secretu e sa faci din poveste un scurt-metraj de un sfert de ora si sa mai adaugi peste o ora de alergaturi si impuscaturi pe langa ea. Din pacate mai toate ecranizarile dupa Dick urmeaza aceasta retzeta de la o vreme incoace: Next, Minority Report, Paycheck, Adjustment Bureau, Impostor. Daca esti un neavenit, risti sa capetzi impresia ca Dick a fost un scriitor de romane de actziune tembele cu poanta la final. Nu intzeleg de ce nimeni nu ii mai ecranizeaza romanele (am auzit ca ar fi iesit totusi un Radio Free Albemuth acu 2 ani, dar nu l-am gasit nicaieri). De ce nu se inhama nimeni la Palmer Eldritch sau la Omu din Castelu Inalt?

In fine, Total Recall versiunea 2012 e filmu cu cel mai putzin dialog pe care l-am vazut (neluand in considerare sus-pomenitul L.A. Zombie). Comparativ cu asta, versiunea originala de acu 20 de ani, cu Arnold Schwarzenegger in rolul principal, pare un film meditativ. Cum e posibil ca Arnold sa para un actor mai bun ca Colin Farrell, iarasi nu-mi pot explica.

A, nu v-am spus despre ce e filmu? Pai fratzilor daca la ora asta nu stitzi cu ce e Total Recall, nu stiu daca are rost sa mai cititzi blogu asta. Oricum, e un remake cam de kkt, salvat doar de design si cateva gadgeturi spectaculoase. Regizor e tipu care a creat seria Underworld, de unde si-a adus nevasta, pe Kate Beckinsale, care preia rolul facut acu 20 de ani de Sharon Stone. Ca si in pomenitul caz al lui Colin Farrell, nu face decat sa-tzi para rau dupa Sharon Stone. Mai e prin film si Jessica Biel dar n-apuca sa spuna mai nimic ca tot timpu o fugareste careva, sarmana de ea.

Si daca se mai putea strica ceva, adica povestea, au reusit-o si pe asta. Actziunea nu se mai petrece pe Marte, ci pe Pamant. Rebelii nu mai sunt mutantzi simpatici, ci niste pedelisti frustratzi de abuzurile USL. Apare totusi gagica cu 3 tzatze, probabil in semn de respect pentru filmul original, facut de Verhoeven (omul care practic a inventat-o pe Sharon Stone).