Filmele vorbite pe la spate - trimestrul III/2012

Cu umpic de intarziere, iata si filmele pe care le-am vazut in trimestrul 3 al anului, pe langa festivalurile de care am tot vorbit. 

Filmele musai

L.A. Zombie

Asta e filmul unui autor cult, canadianul Bruce LaBruce, care pe aceasta cale se consacra drept inventatorul unui nou gen cinematografic: filmul de arta porno gay cu zombie. In rolul principal, vedeta gay porn Francois Sagat, joaca rolul unui zombie care iese din valurile oceanului pe muzica simfonica, in asta-nia goala, si se plimba pe plaja pana da de unu mort care avusese un accident de masina. Cum il vede, are o erectzie a penisului sau inorog (care are un fel de corn in varful... capului) si incepe sa faca sex miocardic cu mortu, drept pentru care mortul invie, prilej de bucurie pentru amandoi. Mai pe urma, nu intzeleg de ce, zombieul isi pune si un prezervativ.

Apoi se duce mai departe prin oras si mai face de cateva ori chestia asta, adica de cate ori i-o trage unui mort, ala invie, si incet incet chiar si zombieu nostru da semne ca si-ar recapata umanitatea. Filmul e de arta, fara dialoguri, cu muzica simfonica pe coloana sonora si montaj experimental. Scenele de sex cu zombie poofteri sunt de natura sa itzi desfunde sinusurile mai ceva ca hreanu, si creca exista tzari in care simpla vizionare a acestui film este un delict la adresa armoniei cosmice.

Sunt curios daca la noi va avea cineva tupeul sa il includa in programul vreunui festival. Teoretic s-ar potrivi si la TIFF, si la Biertan sau in cel mai rau caz la serile filmului Gay de la Cluj, insa ma tem ca la noi comunitatea gay n-a depasit inca momentul Almodovar. Prin alte partzi, regizorul Bruce LaBruce a devenit o legenda cu filmu asta, dar si cu precedentul sau titlu (tot din acest gen) intitulat Otto, plus niste expozitzii de arta foto shockanta, el fiind artist foto la origini.

The Dark Knight Rises 

Christopher Nolan isi repara toate greshalele in aceasta incheiere perfecta a trilogiei Batman. A invatzat in sfarsit ca scenele de urmariri si cafteala tre sa aiba montaj lent si coregrafie, ca sa apuce spectatoru sa vada ceva, nu montaje epileptice de MTV. A invatzat in sfarsit sa faca un film epic, atat in dimensiuni, cat si in miza si stil. A invatzat in sfarsit sa nu se zgarceasca la efecte speciale si sa nu faca din austeritate o virtute, cel putzin nu intr-un film cu supereroi, va rog io frumos. Toate astea au fost gafe pentru care am fost extrem de iritat la Batman Begins si le-am trecut cu vederea mai usor in Dark Knight pentru ca erau alte chestii care compensau, dar abia acum Nolan face lucrurile ca la carte, profitand si de repetitzia pe care o facuse in Inception cu actorii pe care i-a adus de acolo: Gordon-Levitt e aici in rolul lui Robin, Tom Hardy in rolul inamicului Bane, Marillon Cotillard intr-un rol cu spoiler. Mai apare si Catwoman, mi-a facut instant dor de Michelle Pfeiffer. Michael Caine si Morgan Freeman au ceva mai multa carne in rolurile lor, iar Christian Bale e perfect.

Mi-a placut si faptul ca filmul se bazeaza foarte strans pe primele doua din trilogie, spre deosebire de majoritatea trilogiilor de gen, in care potzi vedea filmele cam in orice ordine. Adica aici daca n-ai vazut primele doua filme n-o sa pricepi nimic. Mi-a mai placut si ca povestea are relevantza in atmosfera politica contemporana, aspect cheie in orice poveste cu supereroi care vrea sa-si depaseasca conditzia.

Avem din pacate cel mai banal dintre inamicii lui Batman, ceea ce nu e o vina a filmului, caci personaju e luat asa cum e si in banda desenata: un bataus proletar ridicat din saracie sa distruga capitalismul cu un protest Occupy care sechestreaza intreg Manhattanul. Personajul se potriveste totusi cu tema generala a filmului, iar prezentza fizica a actorului Tom Hardy in spatele mastii lui Bane e de efect. Impresionant cum Tom Hardy a devenit din nimenea o vedeta in asa putzin timp iar acu pare sa fie cel mai harnic actor al momentului. Abia astept sa-l vad in rolul lui Mad Max.

Filmul e inca o dovada ca filmul BD e paradigma de baza a cinemaului american din ultimii 10 ani. Va recomand sa cititzi si comentariile de la Dilema veche ale unei doamne indignate ca filmele astea sunt luate in serios.

The Descendants

Alexander Payne se intoarce cu al 4-lea sau film de Oscar (dupa Election, About Schmidt, Sideways) si cu al doilea Oscar pentru scenariu (dupa Sideways). Se pare ca americanii se sensibilizeaza la filmele sale despre natura indecisa, dar oarecum inocenta a americanului de rand. Avem un erou (de data asta Gica Clooney, completand siragul actorilor carora scenariile lui Payne le garanteaza Oscarul) care tre sa se decida cu o chestie decisiva pentru felul in care se innoada trecutul cu viitorul, afacerile cu familia. Kkt, nu mi se mai leaga frazele cum trebuie.

Revenind, aici el e un magnat imobiliar din Hawai care umbla mereu in shlapi si pantaloni scurtzi. Nevasta-sa e in coma, dar trebuie scoasa de la aparate ca a stat destul pe banii statului. Tot felu de lume are insa de-i spus niste ultime cuvinte femeii, iar Clooney tre sa se asigure ca acest lucru se intampla, macar pentru propria impacare sufleteasca. Din pacate printre ei se numara si un tip cu care nevasta-sa il inshela, iar tipu asta are si un amestec in biznisu imobiliar care il macina pe erou, deci repercusiunile deciziilor se incolacesc in mai multe directzii. Clooney are si 2 fete uneori mai conectate la realitate decat el, iar una dintre ele are un gagiu tembel care ii mai aduce aminte eroului ca uneori viatza trebe simplificata. Ca in toate filmele lui Payne, personaje supersimpatice care se uita la viatza (si la moarte) cu o anume candoare.

Tinker Tailor Soldier Spy

Alt regizor european care isi face debutul cu dreptul la Holywood. De data asta e un suedez, Tomas Alfredson, care si-a facut numele cu filmu ala cu fetitza vampir - Let the Right One In. Tinker a fost nominalizat la 2 Oscaruri importante: scenariul, dupa o roman de spionaj al lui John LeCarre, si actorul principal Gary Oldman care asteapta de 20 ani o nominalizare.

Cica John LeCarre, scriitorul, a fost el insusi spion in timpul Razboiului Rece si in romanele sale stie despre ce vorbeste. Razboiul Rece nu a fost cu pistoale si urmariri de masini, ci cu turnatori, cu cacanari, cu escroci imputzitzi, cu oameni cu doua fetze si tot felu de investigatzii in incercarea de a-i detecta sau a-i folosi in folos propriu, pentru a transfera informatzii derutante intre partzile implicate in conflict. Metodele de lupta au fost shantaju, ascultatu telefoanelor, falsificarea de documente, adica jucariile cu care noi romanii abia acum invatzam sa ne jucam, din pacate in vazu intregii lumi care sta pe margine si rade de noi ca de niste copii care se pisha unii pe altzii.

Filmul are un design excelent, de epoca shaptezecista, un shirag de actori unu si unu - John Hurt, Mark Strong, Colin Firth, Tom Hardy (again!) - totzi in roluri de spioni mincinosi, si o poveste extrem de sucita, cam dificil de urmarit pentru cei nefamiliarizatzi cu tertipurile lui LeCarre. Pe scurt, Gary Oldman capata misiunea de a descoperi mincinosul infiltrat de KGB in SRIul britanic. Eu unu n-am citit nimic din romanele lui LeCarre insa pretenu Alexosu zice ca tipu a fost tare. In mod deosebit vine recomandata o trilogie de romane, dintre care Tinker Tailor... pare sa fie primul. Sper ca urmeaza si ecranizarea celorlalte.

The Day of the Beast

Am revazut cu mare placere acest film de tineretze al spaniolului Alex de la Iglesia, despre un preot care, ajutat de un rocker, incearca sa devina satanist pentru a se apropia de Satana suficient de mult incat sa-l poata anihila. In stradania lor, acestia incearca sa se infiltreze in cercurile groupie ale trupei de death-metal spaniol Satannica, sperand ca muzica ii va ajuta sa intre in contact cu Antichristu inainte de Craciun, cand se preconizeaza sfarsitul lumii conform unor paragrafe codificate din Biblie.

De 5 ani incoace tot scriu de filmele lui Iglesia asa ca n-o sa insist prea mult. Filmul (din 95) contzine toate ingredientele care aveau sa-l consacre pe regizor - comedia de gaguri, referintzele pulp fiction si umorul negru negru. Am recunoscut multe din trucurile pe care ulterior avea sa le rafineze bunaoara in Balada Triste del Trompeta sau La Communidad. Scos din context sau vazut retroactiv dupa filmele mai recente ale regizorului, Dia de la Bestia poate parea simplist. Insa la data respectiva mixul asta de comedie Buster Keaton, referintze pop si horror ireverentzios nu s-a prea facut in Spania, si nici prin Europa.

Pentru orice metalist care se respecta filmul asta ar trebui sa fie pe acelasi raft cu albumele Slayer si Metallica din anii 80.

Looper

Acu catziva ani noirul cu liceeni Brick a fost unul din cele mai surprinzatoare debuturi si il punea pe harta pe adolescentul, pe atunci, Gordon-Levitt. Acum Gordon-Levitt e om mare si il vezi cam peste tot (inclusiv recentul Batman), iar regizorul lui Brick a primit unda verde sa faca un blockbuster SF.

Filmele cu calatorit in timp sunt in general enervante, mai ales de cand Lost si Doctor Who au abuzat de scenarii neliniare, motroshite cu tot felu de paradoxuri temporale. Aici insa lucrurile sunt mult mai organizate si aproape ca au sens.

Filmu e, la baza, un fel de Terminator+12 Monkeys. In locul lui Arnold il avem pe Bruce Willis care se intoarce din viitor sa omoare un copil cu puteri paranormale care va creste sa devina un dictator nasol. Lui Bruce Willis i se opune insa el insusi, dar mai tanar cu 30 de ani, jucat de Gordon Levitt, un asasin specializat pe omorat oameni venitzi din viitor, care acum se vede nevoit sa se omoare pe el insusi. Avantajul lui Bruce Willis e ca cunoaste datele problemei. Dezavantajul e ca, daca isi omoara inamicu, el insusi moare (fiind versiunea din viitor a inamicului). Dezavantajul lui Gordon Levitt e ca nu intzelege problema, avantajul e ca il are la mana pe Bruce Willis - orice rana isi produce, aceasta se repercuteaza instantaneu in corpul versiunii sale venita din viitor. Pt ca lucrurile sa rezoneze cu Terminator, o avem si pe frumoasa Emily Blunt in rolul mamei copilului vanat.

Foarte interesant machiajul cu care au incercat sa-l faca pe Gordon-Levitt sa para ca e un Bruce Willis mai tanar.

Filme contra plictiselii

The girlfriend experience

Actritza porno preferata a mea si a tuturor celor pe care ii cunosc, Sasha Grey, isi incepe cariera la Hollywood sub bagheta lui Steven Soderbergh (Traffic, Ocean's 11,12,13) in acest film extrem de sec despre dimensiunea erotica a crizei economice.

Sasha joaca rolul unei prostituate specializata in a oferi "a girlfriend experience", adica sa te faca sa te crezi ca ai gagica, sa ai impresia ca ai cu cine discuta, sa te simtzi bine plimbandu-te si tzinandu-te de mana etc., minus partea de cicaleala, evident. Nici macar sexu nu e obligatoriu la o adica. Creca v-am mai spus ca pe la nemtzi lumea se mai combina doar la orgii de swingeri sau in sesiuni de speed dating, la care oamenii vin cu fluturashi in care isi fac reclama si pun pe masa cele ce le au de oferit intr-o relatzie. Prostitutzia de tip "girlfriend experience" e urmatorul pas firesc, caci cine mai are vreme sa stea sa cladeasca o relatzie cand potzi cumpara una de cateva zile cu banii pentru care ai muncit ca un bou. Relatziile interumane au devenit un fel de vacantze luate cu rezervare, cu durata determinata.

Filmul e o succesiune de secventze pre-erotice in care Sasha iese la restaurant cu clientzii cu care urmeaza sa si-o traga (sau doar sa se plimbe romantic) si discuta despre dobanzi, vreme dar nu numai, caci Sasha e pasionata de un fel de astrologie pe stil nou, numita personologie (un fel de ghicit in palma, doar ca in loc de palma se foloseste obrazu). Din cauza ca n-are site personal, Sasha foloseste pt agatzat un site de speed dating unde clientzii ii fac recenzii. La un momendat un client ii face o recenzie nasoala in care zice ca e vai de capu ei la pat, ceea ce o deprima cumplit si aproape ii distruge relatzia cu iubitu ei, un fitness trainer care o lăsase sa curvasareasca ca sa mai aduca si ea un ban in casa.

Red Lights

Cica este unu Joldos din Zalau care iti poate zice din ce zodie esti, doar uitandu-te la fatza ta. Cam despre asta e filmu Red Lights, rolul lui Joldos fiind jucat de Robert De Niro. Impotriva lui isi unesc puterile Sigourney Weaver si Cillian Murphy, cu scopu de a-l deconspira in fatza lumii care il idolatrizeaza. Cei doi sunt sceptici de meserie, specializatzi in a da in vileag trucurile asa zisilor practicantzi de paranormale, si toata viatza lor l-au vanat pe De Niro fara succes.

In plus, De Niro e banuit de a-si fi omorat contestatarii tot prin metode paranormale, nedovedibile, gen Flacara Violet. Deci in toata tarashenia asta viatza protagonistilor ar putea fi in pericol. Si chiar e, caci Sigourney Weaver moare (semispoiler, caci se intampla in prima juma de ora a filmului).

E un film prost cu actori excelentzi. E captivant, personajele dau impresia ca scenariul va culmina in directzii de tensiune maxima, ceea ce nu prea se intampla, partea a doua a filmului devenind destul de anticlimactica. Poanta de final e buna, dar prost pusa in scena si in scenariu. Pacat, ar fi putut fi un thriller de exceptzie. Regia apartzine promitzatorului spaniol Rodrigo Cortez care m-a surprins placut acu 2 ani cu Buried. Ramane totusi un regizor de urmarit.

The Rum Diary

Mi-am dat seama de unde si-a facut rost CTPopescu rost de okelarii aia de om-musca cu care tot aparea la TV de cand cu referendumul: de la idolul sau (si al meu), inventatorul jurnalismului gonzo si pionierul drogurilor recreative, Hunter Thompson.

Nu suntem singurii fani ai lui Thompson, un altul e Johnny Depp care, iata, face al 4-lea film despre Thompson (dupa Fear and Loathing in Las Vegas, documentarul Gonzo si animatzia Rango). Ba chiar in cazu asta e ecranizarea unui roman de tineretze recuperat de Johnny Depp insusi, despre inceputul carierei lui Thompson, pe vremea cand acesta inca se limita la "the high end of social drinking".

Desi avea toate atuurile sa fie un film de geniu (printre atuuri numarandu-se si sublima Amber Heard, cea mai buna femeie de pe planeta la ora actuala), The Rum Diary e un pic cam sobru, poate si pt ca eroul filmului traia inca in relativa sobrietate, pe vremea cand isi incepea cariera de jurnalist la un tabloid din Porto Rico si avea niste idealuri de a da in gat niscaiva politicieni coruptzi. Ideal pe care l-a abandonat cu succes cand s-a apucat de droguri si de scris, si intr-un fel a fost mai bine asa, caci din cate ne arata filmu asta formele sale de protest nu erau prea eficiente. Ma tem ca din pacate Thompson si-a cam ratat misiunea pe Pamant si ma mai tem ca asa o sa sfarsim si eu, si CTPopescu.

Detachment

Regizorul Tony Kaye e un mare patriot american care face filme moraliste, aproape preachy, mascate in spatele unei aparentze de cinism. Probabil intzelegetzi mai bine ce vreau sa zic daca va amintitzi debutul lui, American History X. Cu Detachment incearca cam aceeasi chestie - ne explica de ce tineretu din ziua de azi bea, fumeaza si nu mai are respect fatza de parintzi. De data asta, problema e vazuta prin ochii unui profesorash suplinitor jucat de Adrien Brody (actorul cu cel mai dubios CV din istorie - de la Oscar la Predators) care are grija de o curva ajunsa in strada din pricina ca nu i-a placut scoala.

Filmu seamana foarte tare ca stil si ton cu oscarizatul Mr. Lazhar de care povesteam acu ceva luni, doar ca e american, deci va primi mai putzina atentzie. In plus e despre bugetari si profesori, meserie care in Romania si-a pierdut complet sensu. Si in SUA la fel, daca e sa dam crezare mesajului filmului. E un film sufocat de propria melancolie, cu multe referintze poetice (la Poe, Camus samd) si destul de agresiv in mesajul disperat pe care il comunica. Mesaj care ma tem ca vine prea tarziu. I don't fukkin care anymore.

Attenberg

Cine a apreciat cum se cuvine cel mai bun film din istoria Greciei, Dogtooth, ar trebui sa vada si aceasta tentativa de plagiere stilistica a sa. De data asta regizor e producatoarea lui Dogtooth iar printre actori se numara regizorul lui Dogtooth, deci e un fel de schimb de servicii: io ti-o arat pe-a mea daca mi-o arati si tu pe a ta. Stilul e fix acelasi, mergand cu asemanarea pana la neobrazare.

Eroina filmului e o autista cu aplecari lesbiene care are grija de taica-sau muribund si din cand in cand incearca sa se conecteze la realitate. Ma rog, nu doar despre asta e filmu, ci e un fel de metafilm psihologic in care ni se prezinta gesturi si patternuri behaviorale imprumutate de oameni de la animale. E un pic prea abstract pentru propriul bine, prea sec, prea artsy fartsy. Mesajul ca realitatea naspa poate fi tzinuta la distantza prin crize acute de nebunie autoindusa are un dram de adevar in el, dar e prezentat intr-un ambalaj usor hipsteresc, adresat tineretului sociopat care probabil se va regasi in frigiditatea afectiva propovaduita de eroina. In Dogtooth frigiditatea asta era rezultat al unui experiment psihologic abuziv, insa regizoarea lui Attenberg pare sa o propuna drept o trasatura dezirabila pentru a te descurca in viatza.

Am auzit insa ca autorul lui Dogtooth a iesit cu un alt film  excelent - Alps. Statzi cu ochii pe el.

Total Recall 2012

 

Ma tot intrebam cum vor astia sa ecranizeze carticica The Hobbit intr-o trilogie de filme. Acu insa am inteles, dupa ce am vazut Total Recall - care e ecranizarea unei povestioare de cateva pagini a lui Philip Dick. Secretu e sa faci din poveste un scurt-metraj de un sfert de ora si sa mai adaugi peste o ora de alergaturi si impuscaturi pe langa ea. Din pacate mai toate ecranizarile dupa Dick urmeaza aceasta retzeta de la o vreme incoace: Next, Minority Report, Paycheck, Adjustment Bureau, Impostor. Daca esti un neavenit, risti sa capetzi impresia ca Dick a fost un scriitor de romane de actziune tembele cu poanta la final. Nu intzeleg de ce nimeni nu ii mai ecranizeaza romanele (am auzit ca ar fi iesit totusi un Radio Free Albemuth acu 2 ani, dar nu l-am gasit nicaieri). De ce nu se inhama nimeni la Palmer Eldritch sau la Omu din Castelu Inalt?

In fine, Total Recall versiunea 2012 e filmu cu cel mai putzin dialog pe care l-am vazut (neluand in considerare sus-pomenitul L.A. Zombie). Comparativ cu asta, versiunea originala de acu 20 de ani, cu Arnold Schwarzenegger in rolul principal, pare un film meditativ. Cum e posibil ca Arnold sa para un actor mai bun ca Colin Farrell, iarasi nu-mi pot explica.

A, nu v-am spus despre ce e filmu? Pai fratzilor daca la ora asta nu stitzi cu ce e Total Recall, nu stiu daca are rost sa mai cititzi blogu asta. Oricum, e un remake cam de kkt, salvat doar de design si cateva gadgeturi spectaculoase. Regizor e tipu care a creat seria Underworld, de unde si-a adus nevasta, pe Kate Beckinsale, care preia rolul facut acu 20 de ani de Sharon Stone. Ca si in pomenitul caz al lui Colin Farrell, nu face decat sa-tzi para rau dupa Sharon Stone. Mai e prin film si Jessica Biel dar n-apuca sa spuna mai nimic ca tot timpu o fugareste careva, sarmana de ea.

Si daca se mai putea strica ceva, adica povestea, au reusit-o si pe asta. Actziunea nu se mai petrece pe Marte, ci pe Pamant. Rebelii nu mai sunt mutantzi simpatici, ci niste pedelisti frustratzi de abuzurile USL. Apare totusi gagica cu 3 tzatze, probabil in semn de respect pentru filmul original, facut de Verhoeven (omul care practic a inventat-o pe Sharon Stone).