TIFF 2019 - filmele asa si-asa (part 3): Before the Frost, Gwen, Woman at War, The Whistlers, Ghost Town Anthology, X & Y

Inca un calup dintre filmele asa si-asa de la TIFF 2019. Despre filmele naspa am scris aici si aici, despre celelalte filme asa si-asa am scris aici si aici.

Before the Frost

(regizat de Michael Noer, autorul remakeului Papillon)

Imi povestea maica-mea de un mosh de la noi din sat care avea o gramada de fete si tot incerca sa le marite. Una era mai bolnavicioasa si a tot planificat moshu cum sa o marite vara, cand tushea mai putzin si poate nu se prindea barbatu ca ceva nu e ok. A reusit sa o dea unui tip cu 30 de ani mai batran decat ea, insa pe cand s-a umezit vremea si s-a apropiat iarna moshu s-a trezit cu barbatu la poarta - isi adusese inapoi femeia intr-o carutza acuzand ca e bolnavicioasa si nu prea facea fatza la muncile campului. I-a dat-o inapoi socrului si l-a rugat sa-i dea alta. Moshu a dus-o in casa si i-a adus alta, mai in puteri, noroc ca mai avea ca altfel ar fi iesit scandal. Treaba asta nu se intampla acu 100 de ani, ca in filmul Before the Frost, in satele romanesti se mai intampla si azi.

Cam asta e si mentalitatea personajelor din film, un fel de Ion al lui Liviu Rebreanu in varianta daneza. Protagonistul e un mosh (Mr. White din noile filme James Bond) care tot incearca sa-si marite fata bine - unuia o promite la schimb cu o vaca, altuia o promite pentru garantzia ca i se va purta grija la batranetze. Pana la urma gaseste pe unu mai instarit care e dispus sa ia fata laolalta cu pamanturile moshului si sa-i asigure acestuia o batranetze fara griji. Problema e ca moshu apucase sa o promita pe fata si altora, iar unii dintre ei sunt destul de nervoshi si amenintza sa-l taie pe mosh cu coasa si sa o rapeasca pe fata. Fata se tot intreaba daca e normal sa fie tranzactzionata in felul ala dar n-are multe de spus, caci era o lume a barbatzilor care puneau totul in slujba agriculturii si a dezideratului de a perpetua specia locala de barbatzi.

E un film revelator cu privire la faptul ca nu e nicio diferentza intre tzaranii danezi si cei ai lui Rebreanu - se pare ca acu 100 de ani Uniunea Europeana era mult mai unita in valori si metode.

**********************************************

Gwen

(regizat de William McGregor, debutant)

Alt film despre vremurile, nu foarte indepartate, in care oamenii nu erau decat niste animale care se stiau imbraca si puteau vorbi, dar in rest viatza lor se rezuma la a face rost de mancare si mijloace reproductive. O vaduva care traieste singura cu fiicele ei e persecutata sistematic de barbatzii din satele din apropiere care vor sa puna mana pe oile ei, pe pamanturile ei, pe fiicele ei, ori pe ea insashi.

E un debut impresionant pana la punctul la care realizezi ca tot ce e bun aici e copiat din Hagazussa, filmul austriac de anul trecut despre cam acelashi lucru, facut in acelashi stil (ceva mai rafinat acolo). Asemanarile sunt chiar suparatoare - totusi, cele doua filme au fost lansate la doar cateva luni intre ele, cel mai probabil nu s-au inspirat reciproc, ci ambele au fost inspirate de miscarea #metoo si de relatzia autorilor cu istoria locurilor natale.

Sunt unele aspecte ce difera intre cele doua filme - in primul rand locatzia, aici suntem in Tzara Galilor. Perioada e cam aceeasi, finele secolului 19. Diferentza esentziala e ca aici accentul e pus pe punctul de vedere al fiicei jucata de Eleanor Cox - o actritza copil superba. Dupa mintea ei de copil, tre sa priceapa de ce e asa dificila viatza mamei sale vaduve, unde a disparut taica-su, ce e cu barbatzii care le dau tarcoale din interese sexuale ori imobiliare.

As re-recomanda cu ocazia asta Hagazussa, care e cu o clasa estetica peste ce e aici, dar acela e si mai abstract si mai horror, in timp ce Gwen e mai pe intzelesu tuturor.

*************************************************

Ghost Town Anthology

(regizat de Denis Cote, un obisnuit al TIFFului)

Un sat izolat din Canada isi pierde treptat populatzia pe masura ce tineretul pleaca sau se sinucide, ceea ce face ca industria locala sa se desfiintzeze si populatzia sa devina treptat una de pensionari letargici incarcatzi de regrete. Dar mortzii nu stau mortzi ci incep sa umble aiurea pe coclaurile satului, iar curand populatzia vie si activa ajunge in minoritate fatza de fantomele taciturne care tot apar pe vreme de viscol, fara vreo intentzie anume, alta decat sa deprime pe toata lumea.

E asadar un film de mood cu zombie/fantome, filmat intentzionat pe pelicula veche si o cromatica aproape alb-negru, sa evidentzieze lumea in curs de decolorare si lividizare in care traiesc personajele. S-a mai facut asa ceva in Frantza acum vreo 15 ani - ii zicea They Came Back si recent a devenit serial (The Returned) - insa acela era creepy, intens si emotzionant, in timp ce varianta asta canadiana e cam boring si prea lipsita de evenimente ca sa tzina spectatorul interesat. Ma rog, reuseste ceea ce-si propune, sa fie un film bacovian despre dezintegrarea vietzii la tzara in Canada rurala, rupta de restul lumii si dependenta de vivacitatea unei resurse umane pe cale de disparitzie.

Regizorul a fost sheful juriului anul acesta si se tot lauda ca a venit de mai multe ori la TIFF cu diverse filme insa e prima data cand aud de el, cumva am reusit sa-l ocolesc totzi anii astia si nici nu mi-a trezit interesul cu ce a facut aici.

**********************************************

The Whistlers (aka Gomera)

(regizat de Corneliu Porumboiu, din Vaslui)

E cel mai fancy, dar nu si cel mai bun film al lui Porumboiu, chiar as spune ca identitatea lui artistica se cam destrama aici, in stradania de produce un noir romanesco-spaniol cu o femme fatale cam inutila (Catrinel Menghia pare bagata in film doar pt scena de sex) si niste raufacatori lipsitzi de personalitate cu care Vlad Ivanov tre sa conlucreze, sau sa-i prinda, n-am intzeles foarte bine. Ca si in filmul recent al lui Tudor Giurgiu, s-au combinat aici niste actori spanioli sa lase impresia de coproductzie internatzionala si a iesit ceva destul de exportabil, desi ma indoiesc ca sunt shanse pentru nominalizarea la Oscar pentru care a fost submituit zilele astea.

Cel mai slab element al filmului e scenariul, improvizat in jurul gaselnitzei simpatice care da titlul: undeva in Insulele Canare exista din timpuri stravechi un limbaj fluierat cu care bastinasii puteau comunica peste muntzi si vai, aplicand din degete anumite articulatzii fluieraturii (un fel de fluierat silabisit). O gasca de banditzi spanioli se chinuie sa invetze limbajul asta ca sa poata comunica cu colegii din puscarii, sa-si transmita mesaje secrete etc. Daca era doar cu romani filmul ar fi fost mai funny, dar cumva partzile cu spanioli si cele cu actori romani par luate din filme diferite.

Fluieratu respectiv ocazioneaza scene amuzante din care s-ar fi putut alcatui un excelent scurt-metraj, insa povestea cu gangsteri si militzieni romani croita in jurul fluieratului nu se prea leaga, n-are suspans si nici personaje de care sa-tzi pese. Porumboiu se straduie aici sa-si faca primul film comercial pentru o audientza internatzionala, mizand poate pe comparatzii cu fratzii Coen. Cu asta sacrifica mult din ce a fost Porumboiu pana acum, chiar intoarce spatele mizerabilismului de garsoniera pe care s-a centrat cinemaul romanesc al ultimilor 20 de ani. Nu ca asta n-ar fi bine, e un pas important spre deconstiparea cinemaului romanesc modern. E, aici, ambitzia unui film entertaining facut sa distreze pe toata lumea si intr-o buna masura o face, sacrificand insa identitatea regizorului meu preferat din noul cinema romanesc.

**********************************************

Woman at War

(regizat de Benedikt Erlingsson, autorul lui Of Horses and Men)

Comedie feminist-environmentalista amuzanta si cu mesaj puternic, vine la fix pe scandalul recent despre discursul Gretei Thunberg. O femeie single la vreo 50 de ani simte ca tre sa isi puna cumva amprenta asupra mersului planetei si incepe sa saboteze diverse proiecte de infrastructura din Islanda - stalpi 5G, retzele de electricitate, uzine poluante etc. Ca plan secundar, in caz ca nu ii ies atentatele eco-teroriste, ar dori sa infieze un orfan din Ucraina. Insa cele doua planuri se cam incurca intre ele, pe masura ce autoritatzile incep sa se apropie periculos de a-i descoperi identitatea.

Dupa succesul cu Of Horses and Men, regizorul islandez a revenit la TIFF cu alta dramedie alcatuita din personaje puternice care vorbesc putzin si peisaje islandeze care fura ochiul. Necazu e ca nu se intampla multe in plus fatza de ce am scris in sinopsisul de deasupra - filmele lui Erlingsson au povesti ultrasimplificate, rezumabile in maxim 3 fraze, asa ca trebuie sa le vezi cu un simtz al detaliului, sa te bucuri de nuantze si de peisaje, de ramificatziile povestii simple in problemele momentului (aici, environmentalismul si feminismul). Un gimmick amuzant al filmului e trupa care canta coloana sonora apare fizic in toate scenele cu muzica, chiar si in scenele in care protagonista ar trebui sa fie singura.

Pe actritza o shtim dintr-o gramada din filmele islandeze aduse la TIFF. Ca si in fotbalul islandez, acolo stau cam prost cu resursa umana si dupa ce vezi 5 filme de-ale lor observi ca-s cam aceiasi actori tot timpul.

P. S. Cica Jodie Foster e interesata sa faca si sa joace intr-un remake american, ceva ce i s-ar potrivi ca o manusha - atat artistic cat si ideologic.

**********************************************

X and Y

(regizat de Anna Odell, suedeza cu capu plin de experimente)

Un metafilm-experiment ultrapretentzios care pare motivat strict de dorintza regizoarei de a face sex cu actorul principal (un tip faimos la ei pe care il stim din rolul omului-urs din The Hobbit). Nu e o vreo interpretare malitzioasa ce am scris aici, chiar regizoarea o spune explicit: I want to do one scene where he penetrates me, and one where I penetrate him. O mai sugereaza cand ii explica masculului cum vrea sa faca un documentar despre dinamica relatziilor dintre genuri si particularitatzile acestei dinamici la actori, care mare parte a vietzii lor sunt obisnuitzi sa fie fake, sa joace pe altcineva, si probabil asa se comporta si cand au de facut sex.

Filmul e de fapt un reality-show in care regizoarea (jucandu-se pe sine) si actorul asta (jucandu-se pe el) se angajeaza intr-un experiment social, fiecare traind in aceeasi garsoniera cu altzi cate 3 actori care trebuie sa joace alter-ego-uri ale celor doi protagonisti, maimutzarindu-le diverse manierisme. Deci in total sunt 8 oameni jucand doua personalitatzi, iar ocazional cei 8 se intalnesc intr-o sala comuna sa discute crizele ce apar ori se izoleaza ca sa nu innebuneasca.

Partea cea mai interesanta e modul in care ceilaltzi 3x2=6 actori incearca sa imite pe cei 2 protagonisti, sa le scoata la suprafatza trasaturi psihologice si sa le canalizeze interactziunile. Totusi, e cam aiurea ca experimentul converge asimptotic spre ambitzia celor doi de a face sex - treaba care se putea rezolva si mai usor, fara sa puna atata lume la lucru pentru filmu asta. Dar, na, la ce altceva e buna arta pana urma?

TIFF 2019 - filmele asa si-asa (part 2): What happened to Monday, Arctic, Pain and glory, Zoo, To the night, A white white day

Asta e al doilea calup de impresii despre filmele asa si-asa din programul TIFF 2019. Despre primul calup am scris aici, despre filmele nashpa am scris aici si aici.

What happened to Monday?

(regizat de Tommy Wirkola, autorul seriei Dead Snow)

Filmul asta de Netflix incepe cu un mindfuck interesant - 7 personaje jucate toate de Noomi Rapace (Girl with the Dragon Tattoo originalul), surori gemene crescute in secret intr-o distopie in care o familie nu are voie sa aiba mai mult de un copil pentru a evita suprapopularea Bucurestiului (filmul nu e romanesc, dar majoritatea scenelor au fost filmate pe langa Lipscani). Asta a fost de fapt o tema recurenta a acestui TIFF - am nimerit multe filme pe teme precum sterilizarea, one-child policies si alte idei descurajante la adresa reproducerii.

Tatal celor 7 fete e Willem Dafoe, care incearca sa le protejeze de autoritatzi lasand pe fiecare dintre gemene sa iasa din casa cate o singura zi pe saptamana. Fiind gemene, suntem nevoitzi sa le distingem dupa frizura, iar numele fetelor sunt preluate de la zilele saptamanii. Asadar Monday e una dintre fete, care dispare intr-o buna zi iar celelalte trebuie sa afle unde a disparut. Un thriller promitzator care insa degenereaza rapid intr-un film cu alergatura si impuscaturi fara rost printr-un Bucuresti care s-ar dori futurist insa nu arata cu mult mai diferit decat cel de azi.

Cum ziceam, s-a filmat in Lipscani cu o gramada de figurantzi romani si niste blocuri din alea cu bulina roshie care stau sa se rastoarne peste actori. Cumva se potriveste cu atmosfera distopica - insa daca in anul 2070 marile metropole vor arata ca Lipscaniul va fi nasol. In rolul negativ e Glenn Close modificata chirurgical, un fel de Viorica Dancila ce poarta povara legiferarii acelei one-child policy care sta la baza intrigii filmului.

Regizorul norvegian a ajuns sa faca filme americane la Bucuresti dupa succesul cu Dead Snow, alea cu zombie nazisti.

********************************************

Arctic

(regizat de Joe Penna, debutant brazilian)

Un manual de supravietzuire fara dialoguri care ii va incanta pe fanii Mads Mikkelsen, caci tot filmul e numa el umbland prin zapada, oftand si tragand o sanie dupa el. Apare la un momendat si un urs, caci ce alceva sa pui intr-un film ca asta.

In general ma enerveaza filmele care fac eroi din alpinisti sau muntzomani ratacitzi aiurea, caci genu ala de hobby mi se pare un moft periculos si costisitor (cam ca si saritu cu parashuta... daca Dzeu vroia sa zburam ne facea cu aripi). De cate ori pica in prapastie cate unu din asta e tragedie natzionala, insa cand moare un programator de AVC cu capu pe tastatura la care chiar facea ceva util nu se aude absolut nimic. Avem in Romania o problema majora cu marketingu mortzii.

In fine, aici Mads Mikkelsen e totusi ratacit in interes de serviciu. Necazu lui e dublat de faptul ca elicopteru care venise sa-l salveze se prabuseste de asemenea, lasandu-l sa se descurce cu inca o victima pe care tre sa o care dupa el tot filmu. Amatorii de plimbari pe la Polul Nord/Sud ar avea unele de invatzat despre ce fel de haine tre sa-tzi iei de la Decathlon ca sa te descurci in astfel de situatzii. Filmul mai ofera niste peisaje din Islanda, pe unde s-au filmat scene din Star Wars si Game of Thrones.

P. S. Atentzie insa sa nu confundatzi Arctic cu filmul Polar - a aparut cam in acelasi timp, tot cu Mads Mikkelsen si e mult mai prost.

***********************************************

Pain and Glory

(regizat de Pedro Almodovar, autorul cate unui film de la aproape fiecare TIFF)

Unii au fost incantatzi de filmul asta, insa l-am perceput mai degraba ca pe o imitatzie a filmelor autobiografice ale lui Jodorowsky - foarte apropiat stilistic, datorita poate si limbii spaniole si accentului pus pe figura materna (aici Penelopa Cruz). Ca si in filmele respective, Almodovar amesteca flashbackuri din copilaria de la tzara (cand a deprins deprinderi homosexuale de la un zugrav din vecini), cu evenimente din zilele noastre in care rolul ii este jucat de un superb Antonio Banderas cu cele mai misto camashi ever shown on screen.

Pe protagonist nu il cheama chiar Almodovar - nu intzeleg de ce, probabil pentru ca autobiografia a fost remixata cu unele senzatzionalisme si fictziuni. Eroul isi petrece batranetzea incercand sa se impace cu fosti iubitzi si cu fostul sau actor preferat care ii mai face rost de droguri ca sa-l scape de durerile de spate. Asa ca Banderas joaca un gay ipohondru in criza de inspiratzie straduindu-se sa se reconcilieze cu putzinii oameni carora le-a pasat de el pentru altceva decat pentru banii facutzi.

Almodovar a fost mereu una din vedetele din programul TIFF si un varf de lance al agendei LGBT pe care festivalul a falfait-o atatzia ani. In consecintza si filmul asta a fost o proiectze eveniment, adus proaspat de la Cannes (unde Banderas a si luat premiul pentru actor). Insa dincolo de circumstantzele astea il gasesc drept unul din filmele mai serbede ale autorului si inferior trilogiei cu miza similara realizata de Jodorowsky. Banderas e totusi foarte cool aici, cum nu l-am vazut niciodata in filme americane.

*****************************************

A White White Day

(regizat de Hlynur Palmason, islandez)

Filmele islandeze au fost mereu o atractzie la TIFF - au un quelquechose atmosferic ce le disting de filmele venite din alte partzi, cu peisaje si meteorologie bine exploatate in concordantza cu sentimentele personajelor. Sunt lente dar nu lipsite de actziune, cu personaje care vorbesc putzin si se deplaseaza pe distantze mari. Si filmul asta venise proaspat din programul de la Cannes, iar actorul principal a si luat premiul TIFFului.

Protagonistul e un militzian pensionat care investigheaza accidentul de mashina in care a murit nevasta-sa, desi colegii militzieni incearca sa-l tzina departe de ancheta si par sa-i ascunda anumite detalii esentziale. Omul mai are o nepoata - un actor copil excelent pus in contrapondere cu protagonistul batran. Bunicul si nepoata tot sporovaiesc sau pur si simplu umbla si tac, iar intre ei exista un gol, faptul ca nu se stie daca bunica s-a sinucis sau a avut un accident.

Ritmul scenelor aduce aminte de Haneke, cu multe indicii sugerate pe la marginile ecranului, cu lucruri lasate nevorbite, in care trebuie sa ghicesti motivatziile personajelor (mi-a amintit in special de Cache). Deci nu tocmai un film entertaining, dar care captiveaza prin atmosfera si intensitatea uitaturii personajelor.

*****************************************

To the night

(regizat de Peter Brunner, vienez)

O hipstereala cam incoerenta dar cu unele scene intense, e primul film in limba engleza al unui tanar talent austriac promovat de Ulrich Seidl, musafir mai vechi al TIFFului. Filmul n-are insa mai nimic in comun cu Seidl, ci e macinarea sufleteasca a unui piroman care, supravietzuind unui incendiu in copilarie tot incearca sa-si reseteze creierul pentru a putea trai o viatza normala. Are si o familie pe care nu e in stare sa o intretzina, el fiind cand prea "creativ", cand prea traumatizat pentru asa ceva, mereu in cautarea unei experientze tari care sa-i dea un nou sens vietzii.

Noroc ca e filmul scurt, caci de intamplat nu se intampla mai nimic, e doar baiatu asta jucat de Caleb Jones (poate l-atzi remarcat in noul Twin Peaks) care se tot freaca de garduri, isi baga degetele in foc si incearca sa isi dea seama ce loc ocupa focul in viatza sa. El face parte dintr-un colectiv de hipsteri creativi care toata ziua se drogheaza, fac partyuri si in general contribuie la dezintegrarea psihica a protagonistului.

E destul de ok pentru ce vrea sa fie, doar ca e un subiect cam lipsit de posibilitatzi, interiorizat de personajul principal care ocupa majoritatea scenelor fara sa lase loc altor personaje sa se dezvolte. Apare intr-un rol minor si Abbey Lee, supermodela ce pare sa se specializeze pe roluri dark destul de misto (Neon Demon, Elizabeth Harvest).

*****************************************

Zoo

(regizat de Antonio Tublen, suedez cica)

Un cuplu aflat in pragul divortzului ramane sechestrat in propriul apartament in timpul apocalipsei zombie. De voie de nevoie cei doi sunt nevoitzi sa isi reconsidere relatzia si sa faca niste terapie de cuplu fortzata in timp ce mai scavengiuiesc apartamentele vecinilor. Desigur, apocalipsa zombie e o ocazie excelenta pentru meditatzie self-help si terapie de cuplu. Pana la urma aflam ca cei doi de fapt se iubesc. Ce bine.

E o telenovela zombie care incepe excelent dar se termina intr-o criza totala de idei, lasand cele mai promitzatore subploturi complet in aer. Arata ca un proiect abandonat din mers, carpit la final sa nu para neterminat. Bugetul e ultraminimal, zombie nu prea se arata si totul se intampla intr-un apartament (plus scara blocului). A mai fost anul trecut acel Night Eats the World - pare ca a inceput o moda a filmului zombie minimalist fara efecte speciale, care exploreaza de fapt relatziile interumane. Ok, filmele cu zombie pretind dintotdeauna ca exploreaza relatziile interumane, insa pana acum mai aveau si zombie in ele, nu doar relatzii interumane.

Genul zombie e superfumat iar regizorii se chinuie in perioada asta sa-l corceasca cu absolut orice, insa combinatziile recente au cam dat chix. Ma gandesc la musicalul Anna and the Apocalypse, iar aici ingredientul pare sa fie soap opera. 

P. S. Apare intr-un rol secundar actoru ala mishto din Borgman, care ocazioneaza cele cateva scene misto ale filmului.

TIFF 2019 - filmele asa si-asa (part 1): Raoul Taburin, Who will sing to you, Project Gutenberg, Keep an eye out, My masterpiece, Purity of Vengeance

In continuare impresii despre filmele din programul TIFF 2019, de data asta filmele cat de cat ok fara sa fie memorabile in vreun fel. Despre filmele naspa am scris aici si aici.

*****************************************

Raoul Taburin

(regizat de Pierre Godeau, francez)

As recomanda chiar calduros filmul asta pentru cine are chef de un family movie supercandid, bazat pe benzile desenate ale unui anume Sempe. Nu e filmul chiar o revelatzie, insa l-am prins la TIFF fix intre filme cu nazisti si criminali in serie asa ca am perceput Raoul Taburin ca pe o gura de aer curat dupa ce iesi din WCurile de la Electric Castle. Merge vazut si cu copiii, merge vazut si in cuplu romantic, e un film adecvat de matineu.

Protagonistul (Benoit Poelvoorde) e un reparator de biciclete iscusit care are un secret ingropat adanc in suflet: nu se stie da cu bicicleta. Ca sa nu se prinda lumea, se tot plimba prin sat impingand ghidonul unei biciclete, pretinzand mereu ca abia se daduse jos de pe ea. Secretul rusinos e insa pus in pericol de o combinatzie de imprejurari din care aflam si ca o fosta gagica i-a dat papucii pentru un biciclist. Am vazut la TIFF o gramada de filme cu personaje care incearca sa protejeze secrete periculoase - in majoritatea cazurilor e vorba de gay, preotzi care fac sex, politicieni coruptzi etc. In sfarsit un film despre un secret cu care m-am putut identifica.

Totul se petrece intr-un sat chic frantzuzesc din preajma Coastei de Azur, cu frantzuzoaice hot si totodata bune la suflet, cu rochitze si frizuri ca in Amelie (pe una dintre actritze o stiu din filmele lui Xavier Dolan), toata lumea bea vin alb racoritor si mananca croissante iar dialogurile sunt spuse cu toata gura si toate silabele. Paradoxal, actorul principal si-a rupt oasele cu bicicleta in timpul filmarilor.

P. S. Tot dupa benzile desenate ale lui Sempe cica s-au mai facut niste ecranizari dupa seria Petit Nicholas, care se zice ca-s simpatice si alea.

*****************************************

Who Will Sing to You

(regizat de Carlos Vermut, autorul lui Magical Girl)

Ceva din Persona lui Bergman s-a infiltrat in aceasta poveste cam trasa de par despre doua femei intre care se infiripa o relatzie de simbioza asexuata - o cantareatza pop si-a uitat piesele din cauza unui atac de amnezie, iar o fana a cantaretzei se ofera sa o inlocuiasca pe scena, ea stiind deja piesele de la sesiunile de karaoke din barul in care lucra. Cele doua petrec niste timp una cu alta intr-o viloaca de pe malu oceanului si isi tot canta una alteia.

Un fel de lesbianism asexuat transpira prin porii filmului, e si foarte multa pretziozitate stilistica pusa aici pe masa - nu doar trimiterile insistente la Bergman ci si ceva din Lynch sau din compatriotzi ai autorului (Amenabar, Almodovar). Miza nu e insa suficient de puternica incat sa captiveze, cel putzin eu nu reusesc defel sa ma imersez in drama cantaretzei pop care si-a uitat versurile kkcioase si are nevoie de altcineva sa faca playback in locul ei.

Il stiam pe regizor de la un TIFF precedent unde a avut excelentul thriller Magical Girl - oarecum in acelasi stil puzzle, dar acolo bizareria si tensiunea aveau un rost, in timp ce de aici n-am ramas cu mare lucru. Altfel, un film competent, migalos facut, care va fi apreciat ca un update-omagiu la Persona lui Bergman.

*****************************************

Project Gutenberg

(regizat de Felix Chong, scenarist al seriei Infernal Affairs)

Cultura chinezeasca a copiatului si contrafacutului primeste aici un pios omagiu. Personajul principal e un pictor obsedat de a-i copia pe marii clasici - chestie care ii sta in calea carierei de artist dar il face omul ideal pentru un job de falsificat bancnote. In special bancnota de 100 de dolari care capatase acu catziva ani niste elemente de securitate suplimentara pe care filmul asta le analizeaza in detaliu oferind diverse sfaturi despre cum ar putea fi contrafacute. Nu doar banii sunt contrafacutzi aici, ci si oameni, sentimente, situatzii, incat povestea devine atat de unreliable ca mai nimic nu mai sta in picioare spre sfarsit.

Se abuzeaza de twisturi, mai nimic nu e verosimil, dar nici nu e parodie. Chinezii il vad drept un thriller - a fost blockbuster la ei iar regizorul e un specialist al thrillerelor de productzie Hong Kong, avand experientza a doua trilogii larg apreciate - Overheard (ca regizor) si Infernal Affairs (ca scenarist). E ceva mai interesant decat filmele americane gen Ocean's 11, insa povestea plezneste pe la cusaturi.

A fost gandit din capul locului pentru un remake la Hollywood (nu pricep de ce personajele nu falsifica bani chinezesti). In rolul principal e superstarul Chow Yun Fat (Crouching Tiger...), insotzit de o gramada din chinezoaicele alea care mai apar in roluri secundare prin diverse thrillere americane cu spioni.

*****************************************

Keep an Eye Out

(regizat de Quentin Dupieux, autorul lui Wrong Cops)

Comediile absurde ale lui Dupieux sunt teribil de amuzante, insa asta e unul din filmele-farsa mai slabe ale sale - e foarte scurt (abia bate o ora), filmat in doar doua locatzii (una e sediul Partidului Comunist din Paris, redecorat ca sectzie de politzie), e lipsit de orice noima si cu dialoguri ce par improvizate. In filmele bune ale lui Dupieux exista iluzia unui scenariu, al unui progres al povestii, aici e doar o colectzie de "dume" iar majoritatea nici macar nu-s de factura "meta".

Tot filmul se invarte in jurul unui interogatoriu de politzie in care comediantul belgian Benoit Poelvoorde (joaca si in Raoul Taburin de care ziceam mai sus) interogheaza un mustacios care raportase un cadavru la politzie. Mai e pe-acolo un militzian care si-a pierdut un ochi, ceea ce ocazioneaza gagurile din care e inspirat titlul american al filmului (titlul original sub care mai poate fi gasit e Au poste!).

Suprarealismul se insinueaza in momentul in care in flashbackurile celui interogat incep sa apara personaje pe care acesta le intalnise ulterior crimei. Asta aduce putzin cu unul din filmele mishto ale autorului, Reality, insa ideea nu duce nicaieri, poanta e abandonata din mers iar finalul e atat de abrupt incat pare ca regizorul a lasat totul balta. Posibil ca filmul e despre cum procurorii sau politzistii pot insera abuziv personaje in amintirile si marturiile celor interogatzi - o tema a la Antena 3 cam slaba pentru standardele regizorului.

*****************************************

My Masterpiece

(regizat de Gaston Duprat, autorul lui Distinguished Citizen)

Am gasit drept EXTREM de amuzanta precedenta comedie a autorului, Distinguished Citizen (tot de la TIFF). Filmul asta se apropie de ce era acolo, dar e totusi mai slab, cu poante ceva mai previzibile. Ori pur si simplu m-am recunoscut mai mult in protagonistul din Distinguished Citizen si problemele pe care le intampina.

Filmul asta se intampla in aceeasi zona a businessului artelor - o versiune mai funny a ce a incercat recent productzia Netflix Velvet Buzzsaw. Protagonistul e un pictor octogenar, pervers, cinic si atat de disperat incat trage cu pistolul in propriile picturi in sperantza ca le va face mai interesante pentru curatorii de arta. Unul din curatorii astia e un amic care are dificultatzi tot mai mari in a-l vinde ca arta contemporana. Noroc cu niste hipsteri si gagici care il mai viziteaza sperand sa fure meserie de la el, si nu numai meserie - studentele nubile nu vad in el doar o figura (grand)paternala ci si o potentziala sursa de moshtenire convenabila in cazul in care moshu crapa.

Intr-o buna zi moshul e calcat de o masina iar in jurul lui se isca o complicaciune de evenimente care bulverseaza mediile artistice. E o comedie simpla dar eficienta despre businessul curatoriatoului artistic, iar daca itzi place cum curge limba spaniola vei fi incantat si de dialogurile siropoase intre doi dintre actorii mari ai Argentinei.

***********************************************

The Purity of Vengeance

(regizat de Christoffer Boe, autorul lui Reconstruction)

Seria de filme politziste daneze Department Q se tzine bine la acest al 4-lea capitol, pastrand aceiasi actori si aceeasi sursa de inspiratzie - romanele lui Jussi Adler-Olsen (un fel de Jo Nesbo al Danemarcei). Se pare ca va fi insa ultimul film cu acesti actori, caci drepturile pentru capitolele urmatoare au fost preluate de altcineva si s-au anuntzat deja altzi actori pentru o noua serie de 5 filme (autorul a promis o serie de 10 volume). Urmatorul film va fi realizat de autorul oscarizatului Land of Mine (in general ele au fost facute de regizori danezi importantzi).

Protagonistii sunt un cuplu de detectivi - unul alcoolic si divortzat, celalalt imigrant sirian cu dificultatzi de a se integra si de a fi luat in serios. Amandoi sunt alocatzi unui departament de cold cases, cazuri abandonate sau puse la naftalina care sunt uneori resuscitate prin aparitzia unor indicii noi. In episodul asta indiciul e un medic ginecolog care sterilizeaza in mod abuziv femei imigrante, din pura convingere profesionala ca ADN-ul scandinav e superior celui arabic din cauza ca vikingilor natura le-a aplicat o selectzie naturala mai aspra si in consecintza populatzia nativa e de "calitate superioara". Eugenia si fascismul deghizat au o traditzie aparte in Danemarca si Suedia, cu abuzuri istorice despre care surprinzator nu se prea vorbeste caci nu au avut loc in contextul vreunui razboi si (teoretic) nu au fost indreptate impotriva unor etnii.

Povestea are asadar ancore in criza europeana a refugiatzilor, beneficiind si de faptul ca unul dintre politzisti e la randul sau imigrant. De fapt toate romanele au fost scrise din 2007 incoace, si cam toate sunt ancorate in probleme de actualitate, dar asta e cel mai straightforward.

TIFF 2019 - filmele naspa (part 2): Ridge, The Witness, O Beautiful Night, Monument, Long Day's Journey into Night, Green Hornet

Am spus deja ca 2019 a fost editzia TIFF in care am prins cele mai multe filme  naspa, asa ca aici e al doilea calup cu titlurile respective. Despre primul am povestit aici.

Ridge

(regizat de John Skoog, debutant suedez)

Voaaai de mine cat am suferit la filmul asta despre NIMIC. Nu e nici macar despre vaca aia din poza de dedesubt, ea apare decat in doua scene. Tipu ala de langa ea nu stiu cine e caci niciunul din personaje nu e prezentat, dialogurile sunt complet aleatoare, scenariu nu exista, e practic un videoclip de o ora si ceva despre care speram sa devina macar documentar, dar nici aia nu e.

Cica regizorul debutant John Skoog a vrut sa aduca un omagiu satului natal si vacilor care pasc pe langa el asa ca a facut un film foarte scolaresc, probabil proiect de licentza la scoala unde umbla el. Majoritatea cadrelor sunt cu natura salbatica, apoi cu copaci taiatzi de drujbe sau copii calarind o combina agricola. Mai apar niste muncitori polonezi adusi sa munceasca la negru prin Suedia si facandu-si poze unul cu altul pe acolo. Peste imaginile cu natura mai merg fragmente de conversatzii random care n-au nicio legatura cu ce se vede in imagini.

Filmul aduce oarecum cu recentul eco-antropo-thriller romanesc Bodrog - intentzia regizorului pare a fi sa sugereze prin atmosfera si falfait de frunze prezentza unui spirit tacit al naturii locului, alaturat spiritului prezentzei umane care bruiaza natura cu drujbele si combina agricola. Insa aici caracterul aleator al personajelor, dialogului si succesiunii scenelor face ca toate intentziile astea sa se evapore in plictis cumplit. Cei interesatzi de aspecte tehnice vor gasit unele calitatzi legate de sunet si imagine, dar pentru un spectator platitor de bilet e ceva ingrozitor aici.

********************************************************

The Witness

(regizat de Kyu Jang Cho, debutand coreean)

Lumea stie ca la TIFF e musai de vazut ceva thrillere coreene caci altfel nu prea ai unde afla de ele. In unele editzii au fost optziuni excelente, insa de 2-3 editzii incoace nimeresc mai degraba rebuturi.

Singurul lucru cu care am ramas de la thrillerul asta e ca la coreeni ar putea exista o chestie numita "cozorocofobie". Asa cum noi vorbim de xenofobie sau homofobie, creca asa vorbesc ei despre oamenii cu cozoroc. Coreenii au multe filme cu scene in care personajul negativ poate fi recunoscut dupa cozorocul amenintzator, insa aici pare sa fie tema de esentza a filmului.

La inceputul filmului un cetatzean onorabil vede din propriul balcon cum un gagiu cu cozoroc ii da cu ciocanu in cap unei gagici in mijlocu strazii. Necazu e ca si omul rau il gineste pe cetatzeanu din balcon si il amenintza ca daca comenteaza ceva vine cu ciocanu si cozorocu peste el.

A doua zi incepe o ancheta politzista iar cetatzeanu spera ca daca nu-l toarna pe omu cu cozorocu acesta ii va da pace. Dar, ce sa vezi, cozorocu nu se da dus si pana la urma se lasa cu varsare de sange. Banal de la un capat la altul si lipsit de personaje de care sa-tzi pese.

**************************************************

O Beautiful Night

(regizat de Xaver Bohm, debutant neamtz)

Film fantasy naiv facut de un hipster care a citit recent ceva din fabulele moraliste ale lui Neil Gaiman (ori poate doar s-a uitat la serialul Lucifer, ori a rasfoit ceva din Sandman). Culorile sunt foarte intense, am intzeles ca e un fetishism cromatic promovat mai nou de diversi regizori tineri care dau culorile pe maxim (mai e un chinez de care zic mai jos).

Un tanar berlinez ipohondru se inhaiteaza intr-o noapte cu un rocker distrus care pretinde ca e insasi Moartea. Lor li se alatura o stripperitza gotica satula la randul ei de viatza, scoasa de asemenea direct din povestile hip-goth ale lui Gaiman. Cei 3 schimba pilde despre moarte si viatza, iar pana la rasaritul Soarelui fiecare dintre ei isi invatza o lectzie de pretz, cum ar fi ca viatza merita traita si daca esti ipohondru, alcoolic sau lucrezi intr-un strip club.

Nu m-am ales cu nicio invatzatura de aici, nici ca ipohondru, nici ca hipster, nici ca cinefil. Am apreciat abuzul de culoare al filmului si coloana sonora in care s-a investit mai multa imaginatzie decat in filmul propriu-zis, insa genul asta de munca derivativa ar trebui descurajata inca de pe bancile scolilor de film.

*****************************************

Monument

(regizat de Jagoda Szelc, poloneza)

Un grup de studentzi au un accident de masina si ajung in Iad, iar Iadul e un internship neplatit! Nu stiu ce traume au motivat aparitzia acestui film dar la sfarsit aflam ca e un proiect al unui colectiv studentzesc de la o scoala de film poloneza care au vrut sa faca un film despre oroarea internshipului.

Internshipul asta e la un hotel unde fiecare student e repartizat la diverse munci - curatzenie, greblat frunze primprejur, servit la bar etc. Niciun personaj nu-si da seama ca e mort - asta e marele twist al filmului, dar il spoiluiesc caci oricum devine evident dupa primele 5 minute, povestea fiind incapabila sa isi indeplineasca ambitziile de subtilitate.

Studentzii isi dau seama ca-s mortzi iar internshipul e Iadul, pe masura ce li se intampla tot felu de aspecte bizare - carnea de la bucatarie pare sa fie de om, o studenta e trimisa uneori intr-un beci plin de shobolani, catziva sunt pusi sa shurluiasca soclul unui monument absent, o manageritza cu look lesbian-nazi tot racneshte ordine la ei. Treptat ceea ce la inceputul filmului parea un internship la sfarsit incepe sa arate ca o condamnare la munca silnica. E ok pentru un proiect studentzesc, dar ai mereu impresia ca actorii asteapta sa primeasca o nota pentru ce fac acolo.

**********************************************

Long Day's Journey into the Night

(regizat de Gan Bi, chinez)

Filmul arata foarte misto, insa e omorat de ambitzia de a face din el o poezie onirica fragmentata in care nu e niciodata clar cine ce vrea si care-s personajele. Influentzele Kar Wai Wong sunt evidente iar ultima treime e o faimoasa scena 3D single cut de 40 de minute - o performantza tehnica interesanta. Insa e genu de film la care dupa juma de ora te uitzi pe ceas intrebandu-te cat mai dureaza, resemnat ca unica miza e atmosfera (iar pentru asta 2 ore jumate e cam mult). Ca sa stii in ce te bagi tre sa pornesti de la informatzia ca regizorul chinez e si poet in timpul lui liber (cica fan Pessoa), iar ce a vrut sa faca aici e un fel de ecranizare a unei poezii foarte lungi.

In principiu e despre un tip care cauta o gagica. Nu e clar nici de ce, nici ce rost are cautatu asta, nici cine-l incurca de la a o cauta. O cauta o data in viatza reala, iar in a doua parte a filmului (cand incepe scena 3D) o mai cauta o data in lumea viselor, unde se intalneste cu personaje care nu au niciun rost in mersul povestii si toata lumea vorbeste lucruri fara sens. De fapt tot fara sens se cam vorbeste si in prima parte, mai mult in schimburi de proverbe si concluzii definitive despre rostul vietzii.

Poate asa se fac filmele prin China cand regizoru nu vrea sa aiba probleme cu Partidu si devine atat de liric si criptic tocmai ca sa scape de orice tentativa de analiza ideologica. E un film din care pricepi la fel de mult/putzin indiferent daca il vezi de la inceput, de la mijloc, ori de la coada la cap. Ca o carte de poezii pe care o tzii langa buda sa mai citesti cate o strofa random cand ai treaba pe acolo.

*****************************************

Green Hornet

(regizat de Michel Gondry,  autorul lui Eternal Sunshine...)

Dupa succesul cu Eternal Sunshine of the Spotless Mind, francezul Gondry a intrat in mashinaria de facut bani de la Hollywood si a facut gafa de a se inhama la acest film cu supereroi - un remake la un serial al anilor 60 unde rolul sidekickului era jucat la Bruce Lee (se fac referintze la Green Hornetul original si in noul film al lui Tarantino, vezi scena in care Brad Pitt se intalneste cu Bruce Lee).

Filmul asta a fost facut acu 10 ani cand tocmai explodase moda filmelor cu supereroi (explozia continua si azi) iar Gondry a incercat un fel de parodie la adresa modei respective, ratand insa sa observe ca autoironia era deja parte din strategia acelor filme. De fapt nici nu stiu daca a fost ideea lui Gondry caci filmul are o amprenta puternica din partea lui Seth Rogen (in rolul principal, plus scenariu) care a vrut sa faca genu de mistocareala la care se pricepe el (plus James Franco care are un cameo) insa a iesit o comedie anosta cu scene de bataie incompetente, efecte speciale foarte slabe si o poveste de o banalitate crunta. Singurul element atractiv al filmului e adoptarea actorului chinez Jay Chou in rolul jucat in anii 60 de Bruce Lee - un gest reverentzios la adresa lui Bruce Lee, care nu e insa de natura sa salveze filmul. Teoretic un punct de atractzie e si rolul de villain al lui Christoph Waltz, insa si el joaca cam fara chef.

Cica Green Hornet va fi rebootat curand intr-o cheie mai sobra si mai apropiata de Sin City, desi ma tem ca e cam tarziu si pentru asta. Unele francize ar trebui lasate in uitare, asta nu mi se pare ca aduce absolut nimic in plus fatza de Sin City, Daredevil, The Spirit (si altele in care supereroul indeplineste si functzie de detectiv).

TIFF 2019 - filmele naspa (part 1): Baby, Clergy, Parking, Rojo

A ajuns TIFFul la majorat, 18 ani in cap, poate sa bea, sa faca sex si sa fumeze fara sa ceara voie la parintzi. Ma rog, face toate astea de la prima editzie, dar acu nu ne mai putem plange ca e un eveniment care ne educa prost copiii. E prea tarziu sa mai dam inapoi schimbarile pe care le-a produs festivalul in cultura si mentalitatea clujenilor, poate chiar ale romanilor - fie ca vorbim de preferintzele cinefilice (TIFFul e poarta prin care au intrat la noi o gramada din regizorii non-americani esentziali ai planetei), fie ca vorbim de ideologiile sexo-marxiste care au avut de la bun inceput un loc important in programul festivalului.

A fost un TIFF la care s-a putut merge pe criteriul "Daca regizorul cutare a mai avut filme la TIFF, ma duc sa-i vad si noul film". Lista numelor respective e lunga - Cote, Boe, Palfi, Gondry, Lelio, Dumont etc. - TIFFul a ajuns la statutul la care regizori care au venit prima data in calitate de debutantzi se intorc acum cu un portofoliu bogat, cu amintiri amuzante de pe vremea cand erau insignifiantzi si inghesuitzi pe un coltz de pagina a programului TIFF. Catziva parca s-au angajat sa aduca la TIFF fiecare nou film, iar unii revin in persoana fizica amintindu-si cum s-a schimbat orasul pe parcursul celor 18 ani.

La primul TIFF am fost la primul lung-metraj al lui Michel Gondry cu sala aproape goala, chiar in cadrul competitziei de debuturi. Anul asta Gondry a venit in carne si oase la Cluj cu un Oscar in buzunar, cu retrospectiva carierei inclusa in program, plus proiectul Uzina de Filme oferind debutantzilor sansa sa incropeasca de la zero un film pe durata catorva saptamani cat instalatzia si logistica aferenta au fost gazduite la Cluj (ma intreb daca a profitat careva de ocazie). Gondry e un exemplu perfect de regizor care a crescut cu festivalul si s-a intors sa dea ceva inapoi amaratului de popor care l-a primit atunci ca debutant. Celalalt invitat special venit in carne si oase e Nicolas Cage - poate nu mai frecventeaza Oscarurile dar scoate inca filme cu nemiluita, de toate calitatzile, atat la Hollywood cat si in underground. La TIFF a venit cu titluri controversate - psihedelicul Mandy care a facut multa valva la festivalurile de anul trecut si dubioshenia Face/Off din anii 90 (probabil primul sau film absurdist). Asadar anul asta invitatzii TIFF in carne si oase au fost nume cu adevarat mari, in trecut dominand legendele scoase de la naftalina (Sophia Loren, Alain Delon etc.) aduse pentru segmentul PSDist al Clujului, sa nu mai faca petitzii la primarie ca de ce e galagie in oras si filme cu homosexuali in aer liber.

In sfarsit, editzia 2019 a venit cu doua surprize supercool:

• Una este serviciul de streaming TIFF Unlimited, un mini-Netflix specializat pe filme de la TIFF. Cine a fost cu regularitate la festival probabil a cam vazut titlurile din oferta respectiva, insa e o colectzie foarte buna - aproape un best of al editziilor TIFF recente, cu filme care probabil nu vor ajunge niciodata pe HBO, Netflix sau alte surse. Cine e satul de filme cu supereroi si nu mai gaseste nimic atractiv in cinematografele de mall se poate desfata acolo cu titluri non-americane alese pe spranceana (in special premiantzi la Cannes si festivaluri europene). Sigur, proiectul va rezista daca e viabil financiar, e pe baza de abonament, insa ar fi pacat sa-l lasam sa moara indiferent cat de anticapitalisti suntem;
• A doua surpriza a fost block-partyul animat de Andreea Esca si altzi musafiri de vaza pe strada Universitatzii (parca inspirat de documentarul Block Party adus de Gondry, tocmai despre un astfel de party stradal). Cum intrarea la petrecerile oficiale a devenit foarte restrictiva a fost un gest simpatic sa se ofere si plebei o discoteca open air stradala.

Nu stiu cat de faimos e TIFFul prin restul lumii dar are dupa 18 ani o anvergura comparabila cu a marilor festivaluri europene. In acest context nu pot sa nu ma scarpin la ceafa cand mai intalnesc cate un clujean care sustzine ca n-a calcat niciodata pe la TIFF caci "nu se ocupa cu din astea".

De partea nasoala s-a remarcat (ca de obicei) vremea ce a pricinuit multe reprogramari si vizionari cu curul ud in piatza centrala. Si, intr-un fel, selectzia filmelor - nu tzin minte ultima editzie la care am prins un numar asa mare de filme nashpa. Asta se leaga si de faptul ca am bifat mai multe titluri ca niciodata, insa am resimtzit sentimentu de "nashpa" si proportzional - cam 25% din ce am vazut ar intra in categoria asta si cu cat vedeam mai multe filme cu atat se ingrosha proportzia, asa ca m-am oprit cand am realizat ca trebe sa dedic doua articole acestor contrarecomandari. Am prins insa si un numar rezonabil de filme excelente asa ca pe ansamblu n-a fost o editzie slaba, cat una polarizata, o oscilare permanenta intre plictis cumplit si chestii interesante.

Asta de mai jos e primul calup de filme nashpa, boring etc.

Baby

(regizat de Jie Liu, comunist)

Acu cateva luni Tineretul Liberal Clujean impartzea fluturashi conform caruia Ciolosh ar dori sa impuna "avortul obligatoriu pentru 92% din romani". M-am tot intrebat ce-o fi insemnand asta, ce mesaj au vrut sa masluiasca tinerii liberali. Cum s-ar putea impune avortul? Vroiau sa-i indemne pe cei 92% dintre romani sa se ascunda in codri sa nasca in secret, lasandu-si copiii sa creasca cu lupii dacici de teama militziilor de avortatori cioloshieni terorizand satele romanesti cu microaspiratoare? Ce scenariu o fi fost in mintea sarmanului Liberal Clujean care s-a gandit sa conjure imaginile respective?

Chestiunea nu e chiar de domeniul fantasticului, cica China a avut multa vreme o politica anti-reproducere despre care s-au facut filme si s-au scris cartzi (inclusiv de catre nobelizatul Mo Yan). Nu se foloseau chiar militzii de avortatori, ci sterilizare obligatorie dupa prima nastere sau, in vremurile mai omenoase, refuzul statului de a scolariza "copiii suplimentari". S-au vehiculat atunci si tehnici despre cum s-ar putea induce nasterea de gemeni, aceea fiind una din exceptziile tolerate (alta era cea in care familiilor de tzarani li se permitea sa faca un al doilea copil daca primu iesea fata, ca sa aiba cineva lucra muncile agricole).

Una din consecintzele politicii respective e ceea ce se intampla in filmul asta, unde o familie careia i se naste un bebelush cu un defect congenital prefera sa lase copilul sa moara sperand ca data viitoare vor obtzine unui copil mai "de calitate". Managementul calitatzii, cum se spune la noi. Protagonista filmului e o femeie de serviciu care rapeste bebelushu cu defect congenital si incearca sa-i asigure supravietzuirea.

Necazu e ca filmu nu pare pus in slujba perspectivei femeii sau familiei, ci in slujba Statului cu ale carui decizii si politici sociale nu te pui, cel putzin nu in China. Pare mai degraba un film-avertisment la adresa cetatzenilor care ar avea de gand sa chestioneze marile strategii chinezesti.

*****************************************************

Parking

(regizat de Tudor Giurgiu, sheful de la TIFF)

Am suferit la filmul asta, si nu doar pentru ca am asteptat un ceas in ploaie pana s-a anuntzat anularea proiectziei in aer liber. Tehnic e un film ok, atent luminat, colorat si montat (filmele romanesti arata tot mai bine), incluzand actori spanioli importantzi, insa m-a iritat profund povestea diasporeanului-paznic in Spania, sfasiat intre tentatzia de a mai fute si el ceva cat sta departe de familie si asteptarea oalei cu sarmale care vine cu Atlassibu. De trimis bani acasa nu avea gand, caci isi luase mai degraba un anti-job - din ala unde el sa se prefaca ca lucreaza in timp ce shefu se preface ca il plateste (iar din cand in cand el si shefu consfintzesc acest armistitziu cu cate un pahar de palinca adusa cu Atlassibu).

Povestea are la baza o carte a sangeorzeanului Malin Malaicu-Hondrari pe care toata lumea mi-l lauda. Am rasfoit cate ceva din el si poeziile mi se pare faine insa povestea asta autobiografica l-a iritat profund pe diasporeanul din mine, care am o cu totul alta experientza legat de ce inseamna destinul respectiv si tolerez greu forma de parazitism romantic propovaduita aici. Pricep macinarile protagonistului, insa ultimul lucru de care are nevoie poporu asta e nadejdea ca daca fugim suficient de departe de casa vom gasi acel job ideal promis de Isus Christos, unde nu trebuie sa facem nimic, ci doar sa aburim gagici si sa mancam Cola cu sarmale.

Am o problema si cu flashbackurile cu oameni din Sangeorz-Bai imbracatzi in iepuri si clowni, al caror rost nu l-am priceput, cu tehnicile de agatzat ale parazitului si cu pretziozitatzile de poet bantuit de viziuni cu propriile cartzi arzand. Unii mi-au zis ca trebuia sa ma uit la film ca la un love story, insa si romantismul se cam duce dracului cand gagica pe care o agatza protagonistu incepe sa se planga ca n-are unde se spala, iar sexu nu tzine de foame oricum l-ai face.

***********************************************

Clergy

(regizat de Wojciech Smarzowski, polonez nervos)

Poate unii isi mai amintesc nemultzumirea mea de acu cateva TIFFuri cand ma plangeam ca festivalul nu include o sectziune de film religios. Cineva mi-a ascultat dorintza. Din filmul asta invatzam ca totzi preotzii romano-catolici sunt curvi, shantajisti, betzivi, pedofili, violatori, instigatori la avort, deturnatori de fonduri europene, criminali in serie si pe deasupra organizatzi sistematic intr-o retzea infractzionala ce impanzeste toata Polonia, daca nu cumva toata lumea.

Sigur, religiozitatea e un mod de a deghiza diverse mizerii - cei mai ticaloshi oameni pe care i-am cunoscut in viatza asta sunt profund religiosi, animatzi de garantzia spovedaniei saptamanale pentru a-si perpetua ticaloshia. Dar si cei mai de treaba si selfless pe care i-am cunoscut tot de acolo sunt. Am cunoscut catziva popi la viatza mea cat sa pot spune ca sunt o breasla ca oricare alta in ce priveste raportul dintre oameni pasionatzi (de rostul psihologic/filosofic al muncii lor) si parazitzi (care au adoptat meseria ca un mod de a profita financiar de pe urma tanatofobiei implicite a enoriasilor). Insa modul in care filmul asta se straduie sa ne convinga ca biserica e unealta lui Satana pe Pamant e la fel de ridicol cu modul in care BOR incerca sa ne convinga sa aducem raiul pe pamant modificand Constitutzia.

Nu exista o bruma de bun simtz la preotzii din acest film - e un film cu o teza extrem de agresiva, deloc nuantzata, a unui autor care uraste crestinatatea visceral si are ceva personal cu institutzia bisericeasca. Singura scena care mi-a placut e cea in care un Preafericit se vede cu politicieni sa-i convinga sa faca un referendum pentru a-l baga pe Isus cumva in Constitutzie. Se bazeaza pe ceva real - Isus a fost proclamat drept Rege al Poloniei (l-au incoronat la Cracovia in 2016 si i-au facut cea mai mare statuie, sa o bata pe cea din Rio de Janeiro). La capitolul asta polonezii sunt chiar mai dementzi decat noi, nu ma mir ca cel mai bine vandut album rock pe care l-a dat Polonia e intitulat The Satanist - cel mai direct mod de a comunica greatza pe care o produce mentalitatea respectiva.

Insa dincolo de acest gen de critica, sa te stradui sa aratzi ca o intreaga breasla e alcatuita exclusiv din pedofili si criminali e lipsit de nuantze si propagandistic pe fatza. Plus ca au gasit cei mai antipatici si coclitzi actori in rolul preotzilor.

**************************************

Rojo

(regizat de Benjamin Naishtat, argentinian)

Un thriller cu fitze si subtilitatzi ce mi-au scapat, de pe vremea cand totzi argentinienii purtau mustatza si se imbracau cu pulovere. Sfarsitul anilor 70, cand aveau ei ceva probleme politice acolo care nu reies in niciun fel din vizionarea filmului. Ma rog, erau probleme serioase, tocmai se pregatea instaurarea regimului care a promis "curatzarea patriei" de comunisti, socialisti si stangisti in general, cu un discurs ce semana dubios de tare cu ce mai peroreaza unii liberali surescitatzi de la noi. Insa tot nu-mi dau seama ce elemente din filmu asta se leaga cu dictatura respectiva (daca nu cumva a fost semn de instaurare a dictaturii momentul in care totzi barbatzii au inceput sa poarte Mustatza). 

De fapt ar fi o scena interesanta, in care un politician american imbracat in cowboy vine la primarul argentinian si ii face cadou un bici explicandu-i cum se strunesc vitele in ranchurile texane (SUA a oferit suport semnificativ "terorismului de stat" practicat de dictaturile sud-americane anti-stangiste). Dar nici scena aia nu prea se leaga cu restul scenariului.

Povestea incepe cu un cuplu care ia o cina la un restaurant si sunt bulversatzi de un mushteriu coleric care tot comenteaza despre imbuibatzii care iau cina la restaurante, Atat barbatul din cuplu cat si colericul poarta mustatza si tzin foarte tare sa arate unul altuia care o are mai mare (mustatza). Pana la urma colericul moare si imbuibatul incearca sa scape de cadavrul lui, aspect care ai spune ca e de natura sa declanseze un thriller detectivesc dar nu prea reuseste caci de acolo-ncolo filmul ofera mai putzin suspans decat declaratziile de presa ale lui Iohannis.